Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

tineri actori români

 

Prima întâlnire cu teatrul a fost în timpul liceului. Un rol ludic, o interpretare peste așteptări. După vine în Capitală și spre surprinderea celor care îi văzuseră talentul, nu urmează actoria, ci Facultatea de Istorie. Începe un master în același domeniu, când un prieten drag, care o văzuse pe scenă, îi sugerează să dea la teatru. Acum, Oana Predescu este actrița Teatrului Excelsior, trece cu măiestrie de la Comedia dell’Arte la musical, iar personajul Morticia Addams i-a adus o nominalizarea la Premiile UNITER, pentru cea mai bună actriță în rol principal.

 

Articolul pe scurt:
  • Când un drum devine istorie: “În clasa a XII-a, să dai la teatru mi se părea un vis îndepărtat. Când eram în anul I de master la Facultatea de Istorie, un prieten a văzut înregistrarea cu piesa din liceu și a zis că trebuie să dau la teatru“
  • Teatru de acasă vs teatru din sală: “Clar nu poate fi același efect ca în sala de teatru. Acolo actorii sunt la câțiva metri de tine, simți atmosfera, este o experiență unică. Nu cred că putem compara un spectacol înregistrat și transmis online, cu unul pe viu“
  • Despre genuri teatrale și întâlniri: “Comedia dell’Arte și musicalul sunt genuri care necesită abilități multiple, precum spontaneitate, o anumită pregătire vocală și corporală (…) Enrico ne-a învățat să căutăm adevărul scenic, actorul trebuie să înțeleagă situația (…) de cealaltă parte, Răzvan Mazilu m-a învățat să-mi găsesc vocea, amprenta mea față de personajul interpretat“

 

1

 

Ce-ar fi să faci istorie în teatru

Târgovișteanca Oana Predescu și-a dat întâlnire cu teatrul prin clasa a IX-a, la Colegiul Național Ienăchiță Văcărescu. Coordonatorul trupei era profesorul de muzică, Matei Bogdan, cel care îi încredințase primul rol. “Jucam un rol de compoziție, un bătrân mai exact. Am avut o reprezentație la Teatrul Tony Bulandra, apoi am fost și peste hotare la festivalul de la San Remo“, povestește Oana Predescu pentru Matricea Românească.

 

În clasa a XII-a, să dai la teatru mi se părea un vis îndepărtat

 

Reacțiile au fost peste așteptări. Cu un asemenea debut, nimeni nu mai avea dubii în privința viitoarei profesii. “În clasa a XII-a, să dai la teatru mi se părea un vis îndepărtat. Când eram în anul I de master la Facultatea de Istorie, un prieten a văzut înregistrarea cu piesa din liceu și a zis că trebuie să dau la teatru. Am zis că dacă nu voi intra din prima, nu mai încerc. Îmi petreceam ore în șir la Biblioteca Centrală Universitară ca să-mi aleg repertoriul de concurs“, spune Oana.

 

Design fără titlu (3)

 

Munca actorului cu sine însuși

Efortul nu a fost în zadar și a devenit studentă la UNATC. Au urmat ani de muncă și perfecționare, sub ghidajul atent al profesorului Adrian Titieni. Proaspăt ieșită de pe băncile facultății, Oana a început să-și caute un loc în teatru. “Era o perioadă când se eliberaseră locuri. Am dat o probă la un teatru, dar nu am fost admisă. Apoi, cu același repertoriu am mers la concursul de la Teatrul Excelsior. Eram încrezătoare, nu îmi mai pusesem o miză. Dacă e nevoie de mine voi lua concursul, dacă nu, mai încerc“, a zis Oana Predescu.

 

Am dat o probă la un teatru, dar nu am fost admisă. Apoi, cu același repertoriu am mers la concursul de la Teatrul Excelsior

 

Proba a fost excelentă, tipologia ei venea perfect în trupa tânără de la Excelsior. Cântul, dansul și celelalte aptitudini scenice, au făcut-o să fie dorită în diferite spectacole. De la Commedia dell’Arte, până la musical, Oana a lucrat cu regizori români, dar și străini. Un exemplu este italianul Enrico Bonavera, ucenic al celebrului actor Ferruccio Soleri, apoi coregraful Răzvan Mazilu. “Sunt două genuri care necesită abilități multiple, precum spontaneitate, o anumită pregătire vocală și corporală. Enrico ne-a învățat să căutăm adevărul scenic, actorul trebuie să înțeleagă situația și să aibă o relație autentică cu partenerul de scenă. De cealaltă parte, Răzvan Mazilu m-a învățat să-mi găsesc vocea, amprenta mea față de personajul interpretat“, menționează Oana Predescu.

 

În rolul Morticiei din Famila Addams

În rolul Morticiei din spectacolul Famila Addams

 

Exilul teatrului în vremea pandemiei

Fie că o aduce la viață pe Morticia în musicalul Familia Addams, sau pe Isabela din Arlecchino și pierdutele iubiri, Oana este o profesionistă desăvârșită. Discuția noastră s-a dus inevitabil către situația actorilor în pandemie. “A trebuit să ne adaptăm. Teatrul este o disciplină vie și se bazează foarte mult pe conexiunea dintre actor și public. E un salt destul de ciudat, dar e un compromis necesar în aceste vremuri“, spune Oana.

 

Teatrul este o disciplină vie și se bazează foarte mult pe conexiunea dintre actor și public

 

Vremurile tulburi pe care le trăim, nu au oprit teatrul, ci l-au exilat în online. Am întrebat-o pe Oana, ce pierde actul artistic în condițiile de față și cum își imaginează primul spectacol cu public. “Clar nu poate fi același efect ca în sala de teatru. Acolo actorii sunt la câțiva metri de tine, simți atmosfera, este o experiență unică. Nu cred că putem compara un spectacol înregistrat și transmis online, cu unul pe viu. Sigur, dacă sunt spectacole bine făcute, cred că pot transmite ceva și în mediul online. Cred că primul spectacol cu public va fi incredibil. Va fi așa ca o liniște după furtună, un moment înălțător pentru toți. Aștept cu nerăbdare acel moment“, conchide optimistă Oana Predescu.

 

 

Întotdeauna am crezut că, în acelaşi fel în care la metrou şi în spaţiul pietonal citadin există benzi rezervate nevăzătorilor, ar trebui să existe şi benzi dedicate îndrăgostiţilor. Pentru că, nu-i aşa, cele două «condiţii» se confundă de multe ori. Îndrăgostiţii sunt orbi – orbi de lumina lor interioară, care le închide ochii faţă de realitatea adesea monocromă. Iar orbii, în pofida stigmatului lor, sunt la fel de îndrăgostiţi de viaţă ca oricine. Acum ştiţi: la orele de vârf ale metroului bucureştean, pe Magistrala 2, e plin de îndrăgostiţi.

Fiţi, prin urmare, cu băgare de seamă. Cum ar spune Omar Khayamm,

“De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţiu aştri,
De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
Pe care-o sfarmi – odată a fost doi ochi albaştri.”

Alex Călin şi Ioana Anastasia Anton, în "Fluturii sunt liberi" (Teatrul Excelsior, 2017)

Alex Călin şi Ioana Anastasia Anton, în „Fluturii sunt liberi” (Teatrul Excelsior, 2017) Foto: Adi Bulboacă

“Fluturii sunt liberi”, văzut vineri seară la Teatrul Excelsior din Capitală, a venit să îmi confirme presupunerile şi să spulbere toate prejudecăţile pe care le-aş fi putut avea despre orbire ca incapacitate. Textul lui Leonard Gershe, pus în scenă de către Erwin Șimșensohn, manipulează cu abilitate clişeele şi abordează cu umor o temă sensibilă, scoţând-o din tenebre către lumină cu graţia unui fluture. La “Fluturii sunt liberi” se râde cu folos şi se meditează copios, cu ochii minţii. E în egală măsură o piesă a calamburului şi a cuvântului greu, a ludicului şi a gravitas-ului. E o piesă despre exacerbarea fructuoasă a simţurilor şi despre atrofierea lor “funcţională”, despre fericirea celuilalt ca alegere personală, despre abnegaţie ca proiect de viaţă. “Dă-i unei femei şansa să slujească, şi o va face” e, în context, o butadă care se aplică.

Don e orb şi duce, într-o garsonieră, o viaţă măsurată – la propriu – experimentând traiul de unul singur în pofida mamei lui (inevitabil) obsedate de control. Jill e un fluturaş social, o vecină de-alături care devine vecină dinăuntru, a se citi de suflet, până când face ceea ce face orice fluture, conştient că viaţa-i prea scurtă pentru o singură floare.

De la “Fluturii sunt liberi” veţi pleca cu fluturi în stomac şi cu lacrimi în ochi sau, dacă aveţi stomacul tare, cel puţin cu încântarea prilejuită de jocul scenic – şi de deturul muzical – al protagoniştilor, tineri actori care dopează cu vitalitate scena noastră teatrală. Ioana Anastasia Anton, ingenua cu adâncimi nebănuite şi-un mariaj de şase zile, în ton cu vremurile, face în “Fluturi” o prestaţie pe care criticii n-o pot trece cu vederea nici de-ar fi orbi, în vreme ce Alex Călin străluceşte într-un rol solicitant, dând veridicitate unui personaj torturat între conştiinţa propriei deficienţe şi setea de iubire mai mare decât viaţa. Amândoi sunt sprijiniţi de o Catrinel Dumitrescu şi un Şerban Gomoi diametral opuşi prin prisma tipologiilor ilustrate, dar având în comun magnetismul, patosul, prezenţa scenică.

Râsete şi dureri de cap... "Fluturii sunt liberi"

Râsete şi dureri de cap… „Fluturii sunt liberi”

“Fluturii sunt liberi”, care acum patru decenii debuta pe Broadway în ovaţiile criticilor, n-are cum să nu aibă aceeaşi soartă pe tărâmuri româneşti, după premiera sa de la Excelsior în ianuarie. Orice altceva ar însemna orbire. Or, aşa cum ne învaţă piesa, “nimeni nu e mai orb decât acela care nu vrea să vadă”.

Unde: Teatrul Excelsior, Bucureşti

Durata: 1h 55’

Distribuţia:

Don – Alex Călin
Jill – Ioana Anastasia Anton
Doamna Baker – Catrinel Dumitrescu
Ralph – Șerban Gomoi

De: Leonard Gershe
Traducerea: Eliza Șimșensohn
Regia: Erwin Șimșensohn
Scenografia: Iuliana Gherghescu

Nota Matricea Românească: [usr 4]

tineri actori români


Câţi paşi sunt până în sufletul unui om?

30 ianuarie 2017 |
Întotdeauna am crezut că, în acelaşi fel în care la metrou şi în spaţiul pietonal citadin există benzi rezervate nevăzătorilor, ar trebui să existe şi benzi dedicate îndrăgostiţilor. Pentru că, nu-i aşa, cele două «condiţii» se confundă de multe...

 
×

Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Durează mai puțin de 5 minute și nu costă nimic dar ne ajuți să ne ducem misiunea mai departe.

Redirecționează