Fiecare loc este caracterizat de o topografie specifică, ce îi conferă personalitate, dar care determină și modul în care este folosit de oameni: un loc rodnic va fi folosit ca teren agricol, locurile bune pentru pomi vor fi livezi, iar pajiștile sunt numai bune pentru a face fân. Oamenii lucrează fiecare loc în funcție de caracteristicile sale, folosindu-se deopotrivă de cunoștințele despre natură, mediul înconjurător, dar și de practicile pe care le cunosc și pe care le-au dobândit de la strămoși, ori le-au dezvoltat prin adaptarea propriilor experiențe, ori a tehnologiilor recente.

Dar un loc nu se limitează doar la proprietățile sale geografice, pentru că, în orice comunitate, teritoriul care este ocupat de aceasta este unul personalizat: toate locurile sunt cunoscute de către localnici, cu numele pe care le au și, mai ales, cu poveștile care le sunt atribuite. Numele fiecărui loc poate să fie reflexia tipului de relief, cum îmi amintesc, de exemplu, de locul unde bunicii materni aveau pământul, și care se numea, generic, „După Hulă”, termen ce local însemna pur și simplu „deal mai mare”. Numele unui loc mai poate fi asociat și unui eveniment important, ori unui element deosebit care se găsește chiar acolo. Un alt exemplu este din familia celorlalți bunici, paterni, care aveau casa în „Fața Stejarului”, iar eu, de fiecare dată când mergeam la ei, îmi imaginam un stejar imens care trebuie să se fi aflat pe-acolo, dar pe care nu l-am găsit niciodată. Tot numele locurilor amintesc de practici vechi, cum ar fi despăduririle pentru a avea terenuri agricole, astfel că de cele mai multe ori locurile denumite „Secătura” pomenesc practica de uscare a copacilor, pentru a fi mai apoi tăiați și a se curăța locul.

Iată că spațiul este unul calitativ, încărcat de memoria pe care oamenii i-o atribuie, memoria excepțională a evenimentelor care s-au petrecut acolo, a proprietarilor, a curiozităților, ori a unor elemente remarcabile cu care este asociat. Fiecare loc este simbolic și semnificativ prin povestea sa, perpetuată într-o comunitate, și care îl personalizează în ochii localnicilor. Un lucru esențial, în fond, pentru că asta face ca oamenii să aparțină unui loc: cunoașterea poveștilor și a întâmplărilor petrecute pe teritoriul comunității lor; cunoașterea, de fapt, a patrimoniului imaterial specific, ceea ce face ca un spațiu să fie unic.

Orice membru al unei comunități va cunoaște foarte bine locurile bune, dar și locurile rele, pentru că, de fapt, spațiul este particularizat prin calitățile pe care le deține, iar, mai mult chiar, participă activ la evenimentele care se petrec acolo, este un spațiu calitativ și, mai ales, unul cunoscut, familiar. De aceea, poate, oamenii care trăiesc în astfel de comunități-memorie, ori comunități tradiționale, au o reținere de a călători și de a părăsi satul: nu ar mai avea cum să diferențieze locurile bune de locurile rele, așa cum dă mărturie, la început de secol XX, Ernest Bernea, în cartea sa Cadre ale gândirii populare românești. Contribuții la reprezentarea spațiului, timpului și cauzalității, publicată într-o primă ediție în 1985.

Iată că, pentru omul comunităților tradiționale, fiecare loc are și o valoare spirituală și, uneori, e impregnat de caracteristicile unor forțe supranaturale, cum se întâmplă, de exemplu, cu locurile unde se spune că au jucat Ielele, locuri considerate, mai apoi, a fi locuri rele, prin această contaminare cu sacrul.

Asta face ca oamenii să aparțină unui loc: cunoașterea poveștilor și a întâmplărilor petrecute pe teritoriul comunității lor; cunoașterea, de fapt, a patrimoniului imaterial specific, ceea ce face ca un spațiu să fie unic

Valențele spațiilor sunt cunoscute de către fiecare membru al unei comunități, iar dacă ne gândim cum s-a perpetuat această cunoaștere, atingem în această discuție problematica transmiterii tradiției orale prin intermediul narațiunilor, a întâmplărilor povestite de protagoniști, ca martori direcți ai întâmplărilor, ori ca martori indirecți, care, la rândul lor, au auzit întâmplarea povestită de altcineva, poate chiar de către protagonistul întâmplărilor, ori pur și simplu de la o altă persoană care aflase din spusele altuia despre întâmplare… Toată această încrengătură de persoane pare a fi derutantă la început, însă, e o bună modalitate de a explica modul în care apar legendele, ori miturile într-o comunitate. Din vorbă în vorbă, se transmit povești care fac trimitere la întâmplări excepționale, demne de a fi povestite, întâmplări care ies din tiparul cotidianului și care, în cazul povestirilor asociate locurilor, redefinesc și particularizează, în mod simbolic, fiecare spațiu.

Legenda transformării fânului în piatră

Vă dau un singur exemplu, un loc pe care îl găsesc cu totul excepțional și despre care am auzit, de la mai mulți săteni, o narațiune cu totul neobișnuită, care explică denumirea locului și topografia sa. Este vorba de locul cunoscut în satul Șurdești, din zona Chioar, județul Maramureș, ca fiind „Clăile de piatră”. În primul rând, trebuie menționat că zona se află la poalele munților Gutâi și este o zona vulcanică, ce a dat naștere unui relief aparte. La poalele Pietrei Roșii, denumită așa pentru că are nuanțe cromatice roșiatice, din cauza zăcămintelor de fier din zonă, se află, în grădină la cineva, un loc folosit în mod obișnuit pentru fân, unde apar, din pământ, două stânci destul de mari, aparent rotunjite, de forma unor clăi de fân. În mod evident, nu este suficientă explicația geologilor, care explică formarea, ca urmare a erupțiilor vulcanilor, a acestor stânci, lavă vulcanică pietrificată de zeci de mii de ani. Astfel de stânci sunt denumite local și „bulbuci” și se spune în sat că sunt rămase așa de pe vremea lui Noe. Forma neobișnuită a celor două stânci de sub Piatra Roșie a stârnit imaginația localnicilor prin familiaritatea lor, forma clăilor de fân, pentru că, satul, fiind situat în zonă montană, are ca principală activitate creșterea animalelor, ceea ce face ca munca la fân să facă parte din viața cotidiană a localnicilor, pe tot parcursul anului.

Despre acest loc am cules, împreună cu colegi, dar și alături de familie, câteva legende etimologice, mai sintetice, ori mai dezvoltate, care povestesc despre un om pedepsit de Sfântul Petru pentru că a lucrat într-o zi de sărbătoare. Cel mai des mi s-a povestit întâmplarea într-o manieră foarte scurtă, fără multe detalii. Sunt spuse doar lucrurile esențiale. Nu e ceva neobișnuit: în multe zone pe unde am mai călătorit și unde întrebam de ce se numește un loc într-un fel, mi se dădea o explicație scurtă, sintetizată într-o manieră de invidiat. Iată ce se spune frecvent despre aceste clăi de piatră: „Spunea bătrânii că le-o făcut [stâncile – n.n.] clăi; o fo’ de fân. Și-apăi le-o făcutu-le în ceva sărbătoare. Duminică sau când. Și-apoi s-o făcut de piatră” (A. F., 78 ani, 2006, culeasă împreună cu Georgeta Iuga).

Aceeași întâmplare este mult mai complexă în cazul povestirii înregistrate de la V. P. (75 ani, 2005) și culeasă împreună cu Viorelia Avram: „Acolo o fost așa: Piatra Roșie, o cheamă Piatra Roșie, da’ asta nu știu de unde vine denumirea. Că p-acolo, sub Piatra Roșie, la vreo 600 metri […] sunt câmpii, și acolo pe câmpiile celea făce[au] oamenii fân, pă vremea asta [iunie – n.n.]. Și-o lucrat într-o sărbătoare religioasă. […] Lucra cu fânul, făcea clăi de fân. În jurul acesta, în jur de Sânpetru. Și o lucrat fân și-o zis o femeie bătrână: «Măi, ce lucrați astăzi, că-i sărbătoare mare!» «Să fie tăt sărbătoare, că eu îmi fac fânu’». Era grăbit și se temea de ploaie. Și-o zis femeia: «Coboară-te di pă claie și urcă-te pă ceialaltă, termină pă ceialaltă». N-o fo ajuns a coborî, da’ n-o apucat a termina ceialaltă claie, c-o venit ploaia și-o apucat și-o fo cu trăsnete și cu fulgere. […] Și o zîs femeia aceea bătrână […]: «Te-a bate Dumnezo, ce lucrați? Că-i sărbătoare mare astăzi!» O fo ceva sărbătoare. «Apăi să hie tăt sărbătoare, că mi-am făcut fânu’». Și pă când s-o dus să beie apă la un pom, la un stejar o avut cofă de lemn cu apă, s-o dus să beie apă din cofa aceea de lemn și-o băut apă și o fo punând cofa înapoi, și o zis femeia: «No, măi Petre, ce s-o făcut din claia ta! Du-te acum și termină claia».

Oamenii care trăiesc în astfel de comunități-memorie, ori comunități tradiționale, au o reținere de a călători și de a părăsi satul: nu ar mai avea cum să diferențieze locurile bune de locurile rele

O vorbit femeia în glumă cătă om, «Du-te mai termină claia». Atuncea el o picat la pământ de spaimă și n-o vrut să creadă că ce s-o-ntâmplat cu claia. S-o sculat, o lăsat apa și o mers a pipăi, că din claie de fân, o fost stâncă de piatră. Și-i acolo și astăzi. Una-i cât o claie de fân și una-i cât o jumătate de claie de fân, cât o fost făcut atunci, așe o rămas. […] Și femeia o zis «Petre, azi îi sărbătoare și tomna azi te-ai apucat să lucri». O lucrat și n-o avut grijă de sărbătoare. O vorbit cam contra lui Dumnezeu și apoi Dumnezeu i-o arătat și o făcut claia de piatră. Și apoi o prins boii la car și-o venit acasă, apăi vinind acasă, o tot bătut boii și o zis: «Amu-ți mânca», o zis așe, «îți mânca bolovani la iarnă, c-oi vini și-oi duce, oi încărca bolovani și v-oi da bolovani, că pintru voi s-o făcut claia de piatră». No, bun, și cu asta s-o terminat. […] Clăile de piatră îs în grădină la un om”.

Clăile de piatră din satul Şurdeşti (Maramureş) au o legendă fascinantă

Munca de sărbătoare, în zadar

Narațiunea este importantă nu doar prin complexitatea sa, faptul că există două personaje destul de bine conturate, un dialog și o activitate departe de a fi monotone, ci și prin faptul că face parte din bogatul patrimoniu imaterial prezent în comunitate, și care este asociat sărbătorilor „mânioase cu fânul”. Adică zile când e interzis să se lucreze la fân, sărbători care se țin în luna iulie: începând cu sărbătoarea Sfântul Ilie – 20 iulie, sărbătoare trecută cu roșu în calendar, o sărbătoare de poruncă, așadar, dar și alte sărbători care nu sunt de poruncă, cum sunt: Sfânta Maria Magdalena – 22 iulie, Sfântul Foca – 23 iulie, Adormirea Sfintei Ana – 25 iulie și Sfântul Pantelimon (Pintilie) – 27 iulie.

Munca la fân face parte din viața cotidiană a localnicilor, pe tot parcursul anului

Asociate acestor sărbători sunt narațiuni povestite de protagoniști, dar și de cunoscuți ai protagoniștilor, ceea ce accentuează veridicitatea întâmplărilor. Sunt narațiuni cu o mare putere moralizatoare, pentru că în toate, încălcarea interdicției de a munci la fân se finalizează cu o pedeapsă, așa cum a fost și în povestirea clăilor de piatră. Uneori sunt pedepsiți protagoniștii înșiși, cum a fost cazul unei persoane care a fost lovită de fulger fiindcă a lucrat de Sfânta Maria Magdalena la fân, la munte; dar de cele mai multe ori este afectat produsul final al muncii, accentuându-se, cumva, faptul că munca din ziua oprită a fost în zadar: se iscă un vânt puternic ce împrăștie fânul imediat, ori când iarna vin proprietarii să transporte fânul acasă; ori se pornește o furtună puternică, iar un trăsnet lovește parul de la claie, ori claia, care arde.

Faptul că, în perioada contemporană, încă se mai consideră importantă o tradiție și un stil de viață specific determină întărirea legăturilor dintre membrii comunității și fortificarea coeziunii comunității în sine. Respectarea unui sistem de norme și valori întărește deopotrivă și legătura între generații

Povestea clăilor de piatră nu face altceva decât să întărească și să certifice autenticitatea celorlalte întâmplări care se mai povestesc prin sat. Perpetuarea acestor povestiri în interiorul comunității accentuează importanța pe care valorile tradiționale o deține în rândul localnicilor. Faptul că, în perioada contemporană, încă se mai consideră importantă o tradiție și un stil de viață specific determină întărirea legăturilor dintre membrii comunității și fortificarea coeziunii comunității în sine. Respectarea unui sistem de norme și valori întărește deopotrivă și legătura între generații.

Atâta vreme cât aceste valori încă mai sunt de actualitate în sânul unei comunități, aceasta va rămâne, în continuare, puternică și rezistentă, cu o identitate particulară, spre deosebire de acele comunități în care continuitatea culturală a fost erodată, uneori întreruptă de evenimente recente dramatice, cum a fost colectivizarea, ce a dus la depopularea mediului rural și întreruperea activităților comunale specifice grupurilor sociale.

Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca fiind dinamică, chiar dacă uneori schimbările sunt mai puțin perceptibile: pe de o parte continuitatea și transmiterea tradiției locale, care include valori și norme specifice, iar pe de altă parte, continua adaptare la noi valori, integrate și adaptate în permanență.

În rândurile care urmează, doresc să vă vorbesc despre schimbare, pentru că este o dominantă a culturilor tradiționale. Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai degrabă progresiste, dornice să adopte schimbările. Evident, totul în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale.

Alături de modificările tradiției care apar din interiorul comunității, o influență importantă o au și cele care apar din exteriorul ei, cum ar fi schimbările politice. De cele mai multe ori, acestea determină schimbări neacceptate de comunitate, la care se formează o rezistență, care, însă, la un moment dat, cedează. Acesta a fost pentru numeroase comunități momentul când în România postbelică s-a instaurat regimul comunist. Impunerea colectivizării și punerea, forțată, a terenurilor deținute de către țărani în comun în cadrul C.A.P.-urilor, ori a fermelor de stat a determinat nu doar schimbări sociale și de proprietate, la care oamenii s-au opus, uneori fiind sancționați prin privarea de libertate, ci a însemnat și dezagregarea comunității rurale în sine, desființarea și abandonarea unor valori care le erau proprii și care contribuiau la consolidarea coeziunii sociale a grupului.

Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai progresiste, dornice să adopte schimbările. Totul, în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale

Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului general descris mai sus, voi da exemplul unui obicei care se numește generic „Plugarul” și care, așa cum a fost studiat el în perioada interbelică de către Traian Gherman, un etnograf transilvănean, avea o răspândire destul de mare în Ardeal și Maramureș.

Cel mai harnic om din sat era sărbătorit de comunitate

Obiceiul presupune sărbătorirea în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, sau a doua zi de Paști, a celui mai harnic om din sat, cel care a ieșit primul la arat. În logica mentalității tradiționale, acest om era cel dintâi care a perturbat liniștea naturii, după anotimpul rece, când câmpurile sunt în repaus, astfel că se considera că bunăstarea comunității ar putea fi în pericol, dacă nu s-ar performa obiceiul, menit să îmbuneze forțele supranaturale.

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Obiceiul presupune mai multe etape simbolice, cum ar fi anunțarea publică a sărbătoritului și a feciorilor care participă activ la obicei, ascunderea sărbătoritului, ori a unui bănuț, pe care feciorii trebuie să îl găsească, altfel fiind sancționați prin plata muzicanților și a băuturii ce urmează a fi consumată după ce se încheie obiceiul, ducerea sărbătoritului pe plug, ori pe grapă, până la râu, unde este udat și, mai apoi, sunt udați feciorii, iar uneori și oamenii care stau pe margine.

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

În drum spre casa celui sărbătorit

În momentul udării la râu a plugarului se rostesc urări, ce sunt menite să asigure rodnicia pământului și recolte bogate. Aceasta, pentru că, așa cum se crede în societățile tradiționale, acțiunile omului influențează în mod direct prosperitatea comunității. După acest moment important, începea o petrecere sătească, la care, în unele localități, se pedepseau cei care au încălcat regulile postului mare, prin „bricelare”, adică lovirea în talpă cu un lemn, denumit „mai”.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul: pământul nu mai era în proprietatea lor, astfel că nu ei decideau, de cele mai multe ori, ce anume se cultivă; de asemenea, terenurile erau arate cu tractorul pentru că oamenii nu mai aveau animale ori unelte cu care să poată ara singuri terenul, acestea fiind confiscate de către autorități. Așadar, în multe localități unde avea loc obiceiul Plugarului, cu denumirile locale („Udătoriul”, „Tânjaua”, „Cu căruțul”, „Crai nou”, „Pogănici” etc.), acesta a fost abandonat și a intrat în memoria pasivă a oamenilor.

Renunţarea la obicei, asociată interzicerii bisericii greco-catolice

În zona Chioarului, județul Maramureș, în satul Șurdești, obiceiul se numește „Udătoriul”, iar renunțarea la obicei este asociată și interzicerii din acea perioadă a bisericii greco-catolice, cu atât mai mult cu cât o bună parte din cutumă se derula la vechea biserică de lemn din sat, în prezent monument UNESCO. Multă vreme nu a mai fost ținut, chiar dacă în Șurdești colectivizarea a avut o formă specială: pământurile au rămas în proprietatea oamenilor, care trebuiau să dea statului o cotă din tot ceea ce produceau ei. O influență importantă în pierderea obiceiului a avut și confiscarea, de către autorități, a utilajelor țărănești (pluguri, grape), dar și a cailor, animalele folosite pentru muncile câmpului. Astfel, obiceiul nu a mai fost performat pentru foarte mult timp.

În 1967, un cercetător din București de la Institutul de Folclor al Academiei Române, Eugenia Cernea, în timpul unei documentări de teren, a înregistrat într-o localitate din Maramureș un cântec ritualic ce se cânta în momentul în care plugarul sărbătorit era udat la râu, un cântec în care se ura recoltă bogată și un rod bun câmpurilor. Intrigată de acest cântec, etnologul a continuat cercetările și a înregistrat, chiar în satul Șurdești, foarte multe descrieri ale obiceiului, așa cum era el performat înainte să dispară în anii 1950.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul sărbătoririi „Plugarului” a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul

Eugenia Cernea publică în anul următor și un articol despre obiceiul din Șurdești. Astfel, interesul cercetătorilor devine și mai intens, iar conducerea institutului decide să se realizeze o filmare cu o reconstituire a obiceiului, astfel că în 1969, pentru prima dată după mulți ani, obiceiul este performat din nou, pentru a fi filmat de o echipă a Institutului de Folclor. După acest moment, însă, obiceiul intră din nou în uitare, până în 1990, după Revoluția decembristă, când regimul comunist este înlăturat de la putere.

Un obicei reînviat după 26 de ani

În anul 1995, la inițiativa unor localnici, care au cerut și sprijinul autorităților județene, prin implicarea, timp de mai mulți ani, a Centrului Creației Populare (județul Maramureș), obiceiul a fost performat pentru prima dată după 26 de ani. Pentru că de data aceasta performerii obiceiului au trebuit să învețe obiceiul, s-a apelat la memoria celor care îl performaseră pentru reconstituirea din 1969, dar și la memoria bătrânilor, care își aduceau aminte cum se derula obiceiul înainte de a fi abandonat. De atunci, în fiecare an, prin implicarea activă a comunității, dar și a autorităților locale (primăria Șișești), se ține obiceiul „Udătoriul”. O vreme s-a numit „Festivalul Udătoriul”, probabil după modelul festivalurilor locale moștenite din perioada comunistă, dar în timp s-a renunțat la denumirea pompoasă. În 2003 apare pentru prima dată scena, pe care se urcă, la finalul obiceiului, nu doar localnicii pentru pedepsirea cu „maiul” a celor care au încălcat interdicțiile din post, dar și grupurile locale de copii și tineri care s-au format între timp, precum și grupurile folclorice invitate din alte localități, uneori, chiar din alte țări.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare. Pe an ce trece, în cadrul obiceiului se implică tot mai mulți localnici, iar pentru tineri a însemnat, în mare măsură, o bună ocazie de a se afirma ca grup social distinct.

Un fenomen foarte interesant rezultat în urma reluării obiceiului este faptul că acesta a favorizat și revigorarea costumului tradițional local, abandonat în mare parte în anii 1980. La început, în primii ani după 1995, cei care participau activ la obicei împrumutau costumele specifice zonei Chioar de la Centrul Creației Populare din Baia Mare, reședința de județ. Dar din 2003, când sărbătoritul din acel an a decis că dorește să își facă propriul său costum popular, fără să mai fie nevoit să împrumute și în anii care urmează, au început tot mai mulți săteni să îi preia exemplul. Două femei, pricepute în a croi și a coase au început să primească tot mai multe comenzi pentru a pregăti costume tradiționale; totodată, multe dintre femei și-au adus aminte cum făceau, mai de demult costumele, așa că s-au apucat să le facă din nou.

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Costumul tradiţional local, revigorat la rândul său

În câțiva ani, din ce în ce mai mulți săteni se îmbracă în straie de sărbătoare cu ocazia obiceiului, urmând ca, mai apoi, să îmbrace portul local nu doar de Udători, ci și în alte zile de sărbătoare. Dintr-o dată, prin reluarea obiceiului, a fost resemantizat și portul local și a fost încărcat cu semnificații. Șurdeștenii au reintegrat și acest element de cultură materială în specificul local, adică în ceea ce îi face diferiți pe ceilalți.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare

Astfel, obiceiurile contribuie activ la întărirea spiritului comunității locale. Iar obiceiul „Udătoriul” este un bun exemplu în acest sens: cu o dinamică aparte, fiind abandonat – din cauze externe – de comunitate, și intrând în memoria pasivă a localnicilor, a găsit suficientă motivație și forță pentru a fi reluat. Marele câștig nu este, însă, doar continuarea, sub o formă modificată și adaptată valorilor contemporane, mult mai permisive schimbărilor, ci și faptul că a devenit emblematic pentru comunitate, singura care a reușit performanța de a relua obiceiul, atât de puternic înrădăcinat în identitatea locală.

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc pe scenă

Cu siguranță sunt multe alte exemple care pot fi date, ceea ce trebuie să reținem este faptul că noi, ca ființe sociale, aparținem unei comunități. Cu cât este mai închegată și cu cât valorile la care aderă sunt mai bine afirmate și valorizate de către membrii săi, cu atât o comunitate este mai viabilă și mai puternică.

Martine Claessens este unul dintre străinii care au simţit pe pielea lor ce înseamnă “Matricea Primitoare” a românilor. Sosită acum 11 ani la noi, dornică de a cunoaşte o civilizaţie nouă, Martine – care se mândreşte cu o mătuşă din România şi, dacă legendele se adeveresc, înaintaşi flamanzi la Viscri – crede că România are “o moştenire uimitoare” de oferit lumii. Matricea Românească a stat de vorbă cu designerul interior despre cum a fost adoptată de localnici, despre pasiunea ei pentru spaţiul rural şi despre ce a determinat-o să pornească un blog dedicat tradiţiilor de la noi. “Ca membri ai UE, este cu atât mai important să vă păstraţi identitatea. Nu puteţi trăi scandinav sau altfel aici, nu este natural”, crede Martine.

Matricea Românească: Martine, o să te întreb mai întâi cum ai ajuns în România, care este povestea ta?

Martine Claessens: Povestea mea a început în Belgia, unde am studiat moda la Academia Regală din Antwerp. Am lucrat acolo ca designer, apoi m-am mutat în Italia. La un anumit moment, îmi căutam de lucru, și s-a ivit oportunitatea de a veni în România. Eu aveam deja câteva contacte aici, din domeniul design-ului, de când eram în Belgia și am avut șansa de a veni aici pentru a crea o colecție pentru copii. Am spus: „OK, de ce nu? Mă voi muta din Italia, în România”. Și, încetul cu încetul, alături de oamenii cu care lucram la producția de modă, am început să fac design de interior. Tot încetul cu încetul, această activitate a crescut. Poate știi showroom-ul La Maison (deschis de Patrick şi Cristina Zelmat, n.r.). Fac design acolo.

Matricea Românească: De când ești aici?

Martine Claessens: De 11 ani. Timpul trece repede.

Matricea Românească: Cum ți se par țara noastră și Bucureștiul?

Martine Claessens: Cred că îmi place aici, altfel nu aș fi stat 11 ani. Îmi place să descopăr zona rurală. Dar cred că este o legătură între interesul față de tradițiile românești și istoricul meu privind moda. Iubesc să realizez lucruri, manual. Îmi plac materialele, îmi plac culorile, îmi plac creațiile și toate aceste elemente puse la un loc s-au legat. Atunci când mi-am creat blogul, am descoperit atât de multe despre România, încât a fost ca o epifanie – ceva evident de făcut.

Matricea Românească: Ai descoperit aspecte comune, între România și Belgia? Există similitudini?

Martine Claessens: Cred că în Europa întreagă există similitudini, nu este ca și cum ar fi populații complet diferite. Dacă am merge în Asia, da, am găsi diferențe. Dar am trăit și șase ani în Italia… Și Belgia are o mentalitate puțin sudică – ne place să mâncăm afară atunci când este soare, să petrecem timp pe terase, întreaga noapte. Și noi, ca şi România, suntem o țară căreia îi place să se bucure de viață.

Matricea Românească: Spuneai că ești de 11 ani în România. Ce te-a făcut să rămâi aici? Este cea mai lungă perioadă pe care o petreci într-o țară diferită de cea natală?

Martine Claessens: Da. Cred că sunt multe oportunități aici. În prezent, este puțin diferit față de acum 11 ani, când am venit. Menționam despre designul interior, despre posibilități. Or, când văd ce se întâmplă în domeniul design-ului aici… Lucrurile sunt abia la început. Se promovează în festival design-ul românesc de abia trei sau patru ani. Nu știu dacă ai participat la Romanian Design Week. Este o diferență atât de mare între calitatea și modelele din prezent și cele de acum doi ani, când am vizitat evenimentul pentru prima oară!

Și Belgia are o mentalitate puțin sudică – ne place să mâncăm afară atunci când este soare, să petrecem timp pe terase, întreaga noapte. Și noi, ca şi România, suntem o țară căreia îi place să se bucure de viață

Matricea Românească: Ce a produs aceste diferențe?

Martine Claessens: Cred că expunerea la lucruri din afara României – oamenii merg la târguri peste hotare -, apoi recunoașterea din partea străinilor, a celor care cumpără produsele. Sunt multe motive.

Matricea Românească: Când călătorești, simţi că înveți mai multe despre tine? Sau despre cultură?

Martine Claessens: Da. Cred că te ajută să fii deschis faţă de noi moduri de viață. Te ajută să fii mai deschis atunci când cunoști oameni din alte culturi. Cred că acesta este aspectul cel mai important: că nu rămâi fixat pe propria ta cultură, pe propriile obiceiuri, pe mâncare – care este diferită atunci când cunoști oameni din Asia, din America de Sud.

Matricea Românească: Când te gândești la România, ce-ți vine în minte?

Martine Claessens: Îmi place enorm viața de la sat. Am fost la Viscri (judeţul Braşov, n.r.), în week-end. După ritmul furibund al vieţii şi al muncii de la oraş, simţi acolo că te întorci în timp parcă o sută de ani, ceea ce mă relaxează și mă inspiră. Pentru mine, este energizant. Auzi păsările, nu este trafic, mi se pare uimitor. Să cunoşti oamenii, să vezi copiii care se joacă pe străzi…

Martine (foto stânga) este îndrăgostită de ia românească, din care a făcut obiect de studiu la atelierul său de la Viscri Foto: arhiva personală

Matricea Românească: Cum sunt oamenii cu tine? Evident, știu că ești din altă țară.

Martine Claessens: Sunt deschiși, afabili.

Matricea Românească: Ți-a fost greu să te adaptezi aici?

Martine Claessens: Nu. Când mă gândesc la perioada din Italia, toți prietenii mei erau expați. În schimb, aici, 90% dintre prietenii mei sunt români. Deci, nu. Am ajuns să-i cunosc prin intermediul muncii mele, al atelierelor și al cursurilor de seară pe care le susțin.

Matricea Românească: Ce presupun aceste cursuri?

Martine Claessens: Acum trei ani, am început să ţin ateliere de lucru pentru Designist. Mă temeam că nu o să pot vorbi în fața oamenilor, dar mi-am zis să fac o încercare. Deci am debutat cu câteva ateliere, care s-au dovedit a fi un succes, după care s-au transformat într-un curs de seară. Este un modul de zece săptămâni despre design interior. Este ca o introducere, pentru că vorbesc despre stiluri diferite – spații mai mici, spații mai mari.

În luna mai, am început să ţin la Viscri un atelier despre designul interior bazat pe tradițiile românești. Este destul de greu să găsești informații. Este o provocare și chiar sunt bucuroasă că ați început o revistă de acest gen

În luna mai, am început să ţin un atelier la Viscri – este un atelier despre designul interior bazat pe tradițiile românești. Pentru mine, a fost momentul în care am început să mă documentez despre tradițiile românești, despre broderii. Este destul de greu să găsești informații. Găsești puţin câte puțin. Este o provocare și chiar sunt bucuroasă că ați început o revistă de acest gen. Chiar mi-a scris o româncă și mi-a spus cât i s-a părut de interesant și că a descoperit lucruri pe care nici ea nu le știa. Și mai văd că generația tânără este din nou interesată de descoperirea tradițiilor românești – pentru că au fost generații care le-au dat deoparte. Dar oamenii tineri, de 20-30 de ani, chiar și de 40 de ani, le apreciază.

Matricea Românească: Le-au dat deoparte, prin forţa vremurilor, din cauza comunismului.

Martine Claessens: Da, înțeleg foarte bine. În copilărie, bunica mea nu avea mobilă tradițională, totul a fost aruncat după război. Deci oamenii au fost bucuroși că pot începe o viață nouă.

Matricea Românească: Fără îndoială, designul interior nu este o formă convenţională de a exprima cultura unei ţări. Încerci totuşi să faci asta, prin munca ta?

Martine Claessens: Este dificil pentru mine, având în vedere clienții pe care îi am. Dar visul meu este să am o casă la țară, să fac acolo ceva în direcția aceasta, să încep acolo un proiect. Cred că oamenii sunt din ce în ce mai dornici să cumpere o casă sau o proprietate la țară și să o păstreze tradițională.

Atelierul de design interior al belgiancei stabilite în România are ca inspiraţie tradiţiile autohtone

Matricea Românească: Ți-ai dori o casă la țară în România?

Martine Claessens: Da. În Transilvania, pe care o ador. Dar încă mai am multe regiuni din România de descoperit.

Matricea Românească: Zona care te-a impresionat cel mai mult?

Martine Claessens: Cred că zona rurală, în general. Îmi place Sibiul, inclusiv ca oraş, iar în această vară sper să ajung și în Maramureș. Nu am fost niciodată acolo. Ţara este uriașă. Am fost în Bucovina, dar doar în Sucevița, care este şi ea o regiune foarte frumoasă. Așa ceva vezi în Austria. Acolo ar putea fi Austria sau Elveția. Totul este parcă mai curat, mai pur.

Matricea Românească: Probabil ai observat că românii încearcă să afle din nou cine sunt și să-și redescopere tradițiile. Îmi spuneai că ai circa 10% prieteni care sunt expați. Cum văd alţi belgieni România?

Martine Claessens: Nu am prieteni belgieni aici. Cei despre care ţi-am vorbit sunt din Anglia, din America de Sud.

Matricea Românească: Cum i-ai întâlnit aici? Prin intermediul proiectelor tale?

Martine Claessens: Da, și prin biserică și cursuri.

Matricea Românească: Mergi aici la biserică?

Martine Claessens: Da, dar la una americană, evanghelică. A fost mai ușor pentru mine să merg undeva unde se vorbește engleza, nu româna, pentru că nu înțelegeam iniţial nici un cuvânt.

Matricea Românească: Cât este de important să cunoşti alte perspective, alte culturi, pentru dezvoltarea ta profesională şi personală?

Martine Claessens: Ca om, cred că este foarte interesant să vezi lucruri diferite. De asemenea, vorbeam despre biserică, despre diferența faţă de biserica ortodoxă, care este un pic apropiată de cea catolică – apropo de fundalul meu. Am o mătușă româncă, ce a venit în Belgia în anii ‘70 și ea avea câteva obiceiuri, pe care acum le înțeleg mult mai bine, trăind aici. Lucruri care erau, cumva, reacţii la comunism.

Dacă priveşti de la distanţă, ca străin, nu vezi imaginea completă. Nu înţelegi dacă doar vizitezi. Înţelegi însă dacă trăieşti aici

Am fost șocată în România, iniţial, de faptul că oamenii, iarna, îşi încălzeau apartamentele la 25 – 30 de grade, dar stăteau cu ferestrele deschise. Pentru mine, acest lucru era o pierdere de energie. Dar am înțeles în cele din urmă, pentru că în trecut a fost o perioadă în care nu era căldură deloc. Înțeleg mai bine lucrurile acum. Dacă priveşti de la distanţă, ca străin, nu vezi imaginea completă. Nu înţelegi dacă doar vizitezi. Înţelegi însă dacă trăieşti aici.

Matricea Românească: Am citit blogul tău de pe site-ul personal și ai câteva texte ce analizează tradițiile româneşti. Care este tradiția românească ce te-a cucerit?

Martine Claessens: La început, au fost textilele, pentru că este ceva ce vezi peste tot, oriunde. Îmi place ceramica, lemnul lucrat. Merg des la Muzeul Țăranului, pentru că este unul uimitor, este foarte bine făcut. Cred că ar mai fi și arhitectura, casele de la țară, aceste lucruri. Mai am multe de descoperit. Acum pregătesc un blog – care este puțin mai delicat pentru mine – despre ţigani. Există aici magazinul Meşteshukar Boutique, care face proiecte de design cu ţiganii. Au lucruri uimitoare. O cunosc pe organizatoare, cea care lucrează cu ţiganii pentru a le produce, şi mi-a spus că unul dintre produse a câştigat un premiu în Ungaria sau Bulgaria. Acesta este un lucru minunat, despre care voi scrie. Şi mai vreau să realizez un blog, Bohemian Summer, care este despre țiganii care trăiesc în căruţe, ca acum mulți ani. Ceea ce este, pentru mine, o inspiraţie frumoasă pentru a crea un interior boem.

Matricea Românească: Din câte îmi dau seama, ești fascinată de faptul că România este un «creuzet» al culturilor.

Martine Claessens: Da. Se vede foarte clar, în toate… Vorbeam săptămâna aceasta cu o fată, care îmi povestea despre bunicii ei lipoveni, care s-au mutat din Rusia în Delta Dunării. Și îmi spunea că ei încă își poartă costumele tradiţionale atunci când merg duminica, la biserică.

Matricea Românească: Exact. Ar trebui să vizitezi Delta Dunării, dacă nu ai fost încă acolo, pentru că vei vedea multe sate unde sunt ruși lipoveni. Ei şi-au păstrat tradițiile, modul în care se îmbracă, în care își construiesc casele. Este foarte frumos, ca și cum ai păși în altă lume.

Martine Claessens: Da. Sunt și influențe turcești. Dacă mergi mai sus, în nord, vezi și influențe ungare, polone în decorarea caselor. Când te uiți la interiorul caselor românilor, vezi imediat influența poloneză, dacă te documentezi un pic înainte. Dar sunt diferențe, pentru că cele poloneze sunt mult mai colorate. Cele românești sunt mai reduse în culoare: negrul, albul şi roşul sunt, parcă, peste tot. Iar când mergi în Maramureș, interioarele devin mai colorate, mai înflorate. Este o moștenire uimitoare aici în România.

Matricea Românească: Vorbeam despre faptul că designerii români încearcă să scoată la lumină tradițiile țării. Care este riscul în această abordare – fiindcă poate deveni, foarte repede, una comercială?

Martine Claessens: Cred că, dacă este o interpretare, poate fi comercială. De ce n-ar deveni comercială?

Singura temere pe care o am… Când am fost la Sinaia, acum câțiva ani, am cumpărat o față de masă foarte frumoasă, brodată. M-am întors acolo în urmă cu doi ani și de această dată broderiile erau din China. La fel, şi obiectele din lemn. Am fost şocată. Asta ar trebui prevenit. Este păcat.

Pentru Martine Claessens, România este ca o a doua casă Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: La fel, ceramica de la Horezu provine mai nou tot din China.

Martine Claessens: Nu vreau să cumpăr așa ceva.

Matricea Românească: Vrei ceva autentic, realizat de țărani.

Martine Claessens: Da, pentru că vezi diferențele. Vezi și bolurile din lemn, care sunt lustruite și se pierde frumusețea lucrului realizat manual.

O cameră din Nord foloseşte mult alb şi tonuri gri. De ce? Pentru că scandinavii nu au atât de multă lumină. La o cameră din Sud, poți să folosești culori mai calde. Şi aceste aspecte fac parte din identitatea ta. Dacă ai folosi caracteristicile Italiei și le-ai aplica în Scandinavia, ar fi nenatural

Matricea Românească: Aşadar, aceste obiecte tradiţionale ar trebui protejate din punct de vedere legal.

Martine Claessens: Nu știu cum ai putea să le protejezi. Poate să ai mai multe proiecte la țară, în care să implici oamenii. Fiindcă nici mulți dintre români nu văd valoarea lucrurilor pe care le fac. Pentru ei, poate sunt doar nişte obiecte pe care le fac spre folosinţă. Îmi amintesc că, acum câțiva ani, eram în Valea Zălanului sau Zalanpatak, și era acolo un magazin în centru, ca în orice sat mic. Era locul Prințului Charles, numai cu străini, și le-am spus celor din magazin: „De ce nu vindeți boluri din lemn sau ceramică?”. S-au uitat la mine ca la poarta nouă…

Turiștii le-ar cumpăra. Şi ar putea avea săteni care să facă aceste obiecte. Aşa cum fac în Viscri. Ajută oamenii să facă ceva, să creeze ceva.

Matricea Românească: O bună parte din acest demers de a promova tradițiile și cultura românească o reprezintă educația. Oamenii nu îşi pot descoperi ţara fără educaţie.

Martine Claessens: Mă bucur că la Muzeul Țăranului aduc tot mai multe cărți. Îmi amintesc că, atunci când am mers acolo prima oară, nu aveau nici măcar o carte poștală. Acum aduc cărți interesante. Chiar au o carte foarte frumoasă, pe care am cumpărat-o de la BookFest, pentru că la Muzeu nu era de vânzare. Aceasta este altă observaţie: încă nu sunt organizați. Îmi mai amintesc că, acum câțiva ani, când am vizitat Muzeul Eminescu, m-a frapat faptul nu vindeau nici un fel de CD. Poate acum o fac… Câteodată, oamenii nu își apreciază produsele, cred că aceasta este problema. Trebuie să le acorde mai multă importanţă, să și le aprecieze singuri, să le vadă frumusețea.

Matricea Românească: Atât România, cât și Belgia, sunt membre ale Uniunii Europene. Crezi că îți poți păstra identitatea culturală, ca ţară, în contextul acesta european?

Martine Claessens: Cred că trebuie să o faci chiar mai mult. Eu mă simt europeană, nu belgiancă. Dar când gândeşti la un nivel atât de ridicat, cred că este şi mai important să te concentrezi la cine ești, la ce ești și la unde îţi ai rădăcinile.

Nu trebuie, de pildă, să trăieşti într-un mod scandinav aici. Există diferenţe.

Matricea Românească: Deci nu este natural să ne comportăm ca altcineva, dintr-un cosmopolitism gratuit.

Martine Claessens: Nu mi se pare natural. La fel și cu mâncarea – mâncăm anumite tipuri de mâncare ce sunt bune pentru noi, dar nu ar trebui să începem să mâncăm în fiecare zi sushi, pentru că organismele noastre nu sunt făcute pentru acest fel de mâncare. Acesta este un aspect privind gastronomia.

La fel cu interioarele. Când predau despre lumină și utilizarea culorilor, scot în evidenţă faptul că scandinavii folosesc mult alb şi tonuri gri. De ce? Pentru că ei nu au atât de multă lumină. Aceasta este o cameră specifică Nordului. Când ai o cameră din Sud, cu lumina specifică, te uiți de pildă la oamenii din Italia, și poți să folosești culori mai calde. Deci și aceste aspecte fac parte din identitatea ta. Dacă ai folosi caracteristicile Italiei și le-ai aplica în Scandinavia, ar fi păcat, ar fi nenatural.

România este uriașă. Am fost în Bucovina, dar doar în Sucevița, care este şi ea o regiune foarte frumoasă. Acolo ar putea fi Austria sau Elveția. Totul este parcă mai curat, mai pur

Matricea Românească: De câte ori pe an mergi în Belgia, în țara ta?

Martine Claessens: Merg de câteva ori, de sărbători – de Paște, de Crăciun sau la aniversarea părinților mei.

Matricea Românească: Spuneai că ai o mătușă româncă.

Martine Claessens: Aşa este, dar nu am mai văzut-o de foarte mult timp.

Matricea Românească: Deci nu aspectul acesta, în particular, ţi-a trezit interesul pentru România.

Martine Claessens: Nu, deloc.

Matricea Românească: Poate a fost, totuşi, chemarea sângelui…

Martine Claessens: (râde) În Viscri, recent – pentru că mă simt foarte bine în acea parte a țării – mi s-a spus că, atunci când au venit saxonii, a fost și o componentă flamandă. Iar prietenul meu a glumit imediat: „A, deci de aceea te simţi atât de bine aici! Poate că ai rude aici”. Aşa că am decis să mergem la cimitir, să căutăm nume familiare. Nu se știe niciodată!