Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

tradițional

Florin Buzilă este unul dintre acei tineri care nu-și uită originile, deși viața i-a arătat și alte căi. A ales să trăiască și să se înconjoare de liniștea locurilor natale, departe de zgomotul cotidian. A construit o casă tradițională pe pământul bunicilor săi, o casă care le poartă numele și care promovează vatra satului bucovinean.

Cabana La Țâlica nu a fost gândită inițial pentru a deveni un business, doar dorește acum să se bucure și alții de frumusețea locurilor. A început cu o investiție mică, dar cum Florin este un vizionar și un om care nu face lucrurile cu jumătate de măsură, a ridicat costurile cabanei în conformitate cu calitatea pe care a dorit să o pună la dispoziție.

 

Pe când unii aleargă după averi, case mari, avuții materiale, tu „ai căutat” să găsești un spațiu în care să conviețuiești la țară, să iei o porție de aer fresh o dată la câteva săptămâni sau l-ai renovat pentru oaspeți?

Mă numesc Buzilă Florin, sunt un tânăr de 30 de ani, domiciliat în comuna Șaru Dornei și mi-am dorit foarte mult să construiesc o casă cu arhitectură tradițional bucovineană pe pământul bunicilor mei.

 

 

Ce a stat la baza alegerii de a renova o casă la țară, în mijlocul naturii? Ai plecat de la ideea unui business pentru doritorii de frumos sau de la un imbold personal?

Moștenesc acest pământ din anul 2013 de la tatăl meu Pr. Buzilă Damaschin și în cinstea părinților lui am dat denumire cabanei ,,La Țâlică”. Bunicul meu se numea Petrică, iar un localnic mai șterpelit nu îi putea spune Petrică și îi spunea Țâlică. Casa aceasta a fost făcută pentru sufletul meu în cinstea bunicilor, dar văzând că zona are potențial, m-am gândit că poate deveni un business.

 

Apropo de casă, ca să înțeleg mai bine. O aveai sau ai cumpărat-o ca mai apoi să faceți diverse schimbări pe placul tău?

Această cabană a fost adusă dintr-un vârf de deal (Plaiul Șarului) și strămutată la intrarea în comuna Șaru Dornei pe pământul nostru.

 

Ce îți dă frumos pentru suflet cabana?

Simt împlinire sufletească că am terminat ce mi-am dorit, iar asta mă liniștește și mă face mai încrezător.

 

Cât de mare este și câți oaspeți poate primi odată?

Această cabană deține o parcare încăpătoare, iar în proprietate se află la demisol un living spațios cu șemineu, bucătărie complet utilată, baie de serviciu și camera centralei. La parter sunt trei dormitoare cu băi proprii, într-unul dintre ele se află o baie panoramică cu cadă freestanding, iar la mansardă încă două dormitoare cu băi proprii.

 

De ce se pot bucura oaspeții prin împrejurimi? Unde este situată?

La această cabană oaspeții se pot bucura la o depărtare de 10 km de Munții Călimani, iar tot pe această rază de Crescătoria de Cerbi Dârmoxa, cabana fiind situată la 7 km de orașul stațiune Vatra Dornei unde se află telefericul cele 3 pârtii (Veverița, Parc și Dealu Negru) plus Cazinoul, Muzeul Etnografic, Muzeul de Științe ale Naturii și Cinegetică și Parcul Central.

 

Cât timp ți-a luat să găsești o echipă care să îți înțeleagă gusturile și să le transpună concret și corect în mobilier?

Am găsit în scurt timp o echipă de meșteri pe nume Boca Stelu și Dan, frați fiind care locuiesc în satul Șaru Bucovinei, iar pe parcursul vieții lor au construit minim 200 de case.

 

 

Capitolul financiar a fost o provocare? Cât de mare a fost investiția?

Am început la această casă cu o investiție de 6.000 de lei, iar pe parcurs am avut multe beneficii deoarece pământul a deservit să fie umplutură malului râului Neagra Șarului, iar investiția finală a fost de 300.000 euro deoarece pentru structura casei s-a excavat foarte mult.

 

Amenajarea este o combinație între modern, ce este în trend acum, și tradițional? Ce-mi poți spune despre stilul adoptat?

Am făcut acest interior și exterior la această casă pe un stil arhitectural vechi, dar în care să predomine modernul deoarece epoca în care trăim se caută ceva mai aparte.

 

Ce predomină? Lemnul, din ce văd în poze?

Fiind o casă cu specific bucovinean, este construită din bârne de lemn de brad, iar în exteriorul casei se află un cerdac din lemn natur.

 

Cine sunteți voi, cei din spatele acestui concept? Cu cine stau de vorbă? Hai să aflăm câte ceva.

Eu mă numesc Florin fiul lui Pr. Buzilă Damaschin și Larisa, nepot a lui Buzilă Petru (Țâlică).

 

Unde locuiești în prezent?

Locuiesc în comuna Șaru Dornei, sat Șaru Bucovinei la un km de aceste împrejurimi.

 

Pe care meleaguri ai copilărit și ți-ai creat amintiri?

M-am născut în municipiul Rădăuți, comuna Satu Mare, sat Țibeni, iar în vacanțe părinții fiind băștinași locului ne aduceau în comuna Șaru Dornei pentru a-i ajuta pe bunici la treburile gospodărești (fân).

Această cabană am făcut-o din drag pentru a promova vatra satului bucovinean. Sper ca pe viitor să fie un concept de casă tradițională pentru toți tinerii de la țară.

 

 

Cea mai veche menţiune despre sărbătoarea Înălţării Domnului se regăseşte în lucrarea „Despre sărbătoarea Paştilor” a lui Eusebiu din Cezareea (anul 332). Atunci era sărbătorită odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos.  Spre sfârşitul secolului al IV-lea, începutul secolului V, obiceiul s-a schimbat, Înălţarea Domnului a fost prăznuită în a 40-a zi după Înviere.

Ziua marchează momentul în care Hristos S-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor, în văzul Apostolilor şi a doi îngeri. Sfânta Scriptură descrie că Mântuitorul Şi-a ridicat mâinile, binecuvântându-i pe ucenici, iar, pe când îi binecuvanta, S-a înălţat la cer, în timp ce un nor L-a făcut nevăzut pentru ochii lor.

În popor, sărbătoarea Înălţării Domnului se mai numeşte și Ispas, după numele martorului ascuns, nevăzut al Înălţării. Tradiţia spune că Ispas, un cioban, ascuns pe după pietre, a urmărit evenimentul, tăcut şi uimit, şi mai apoi a povestit alor săi cele întâmplate.

 

DR. DOINA IȘFĂNONI, etnolog și critic de artă, despre sărbătorirea Ispasului

Ca și sărbătoarea Nașterii Domnului, sărbătoarea Înălțării este asociată în tradiția populară românească cu un personaj real. Acesta pare a fi, în primul rând, un simbol al bunătății și  al iubirii.

Ispas era un om bun, cumsecade, precum Crăciun. Vedeți dumneavoastră, mai multe entități  spirituale ale credinței creștine, în popor, s-au metamorfozat în oameni gospodari, oameni de sat, care au fost integrați universului rural. Cred că aici credința creștină, cel puțin cea ortodoxă, are valori modelatoare extraordinar de importante, pentru că dacă eu îl consider pe Ispas vecinul meu, consătean, sigur că nu-mi pot permite să mă port oricum; el este un reper modelator al personalității umane.

 

Este o sărbătoare care te invită să descoperi bucuria universului în care tu trăiești

 

Ispas era un om de vază, era înțelept, era sfătos, era omul care știa să găsească răspuns și la dilemele sufletului, dar mai ales, la nenumăratele probleme care frământă mintea oamenilor pentru soluționarea activităților zilnice, dar și a celor de perspectivă. Imaginea aproape mitică a lui Ispas, creată de popor, s-a conjugat extraordinar de frumos cu semnificația creștină a zilei dedicate Înălțării Domnului . Este sărbătoarea care te invită să descoperi bunătatea, armonia și bucuria universului în care trăiești.

În tradiție, legat de sărbătoarea Înălțării, este și Paștele Cailor.

Da. Se spune că doar la Ispas mănâncă și ei un ceas și se vor sătura, astfel Maica Fecioară i-a blestemat, că numai rele au făcut când s-a născut pruncul Iisus. Paștele Cailor este în tradiția populară și un tip de soroc, dată la care se fac  înțelegerile dintre partenerii unor activități/servicii viitoare.  Știm că la Ispas se  tocmeau oamenii pentru paza turmelor, a holdelor cu semănături(paznicii de câmp) și se făceau diverse înțelegeri între gospodari. Asemenea angajamente  nu se puteau realiza oricând, ele se făceau fie la Sfântul Gheorghe, fie la Ispas, în funcție de climatul zonelor etnografice.

Ce ar trebui să facă gospodinele ca să împlinească și din perspectiva obiceiurilor noastre românești această mare sărbătoare?

În această zi trebuie să ne amintim de moșii și strămoșii noștri. Să facem pomană, că sunt Moșii de Ispas. Femeile roșesc ouă și fac pască, ca la Paști. Cu aceste alimente-ofrandă ele merg la biserică să fie sfințite și apoi le dau de pomană, în cimitir, la mormintele familiei. Dacă nu pot fi preparate asemenea daruri, este bine să împarți oric, și o felie de pâine, și o cană cu apă, însoțite însă de câte un ou roșu, care amintește de  sacrificiul lui Iisus și Înălțarea Sa. De asemenea, tot de Ispas, mai ales în Transilvania, se sfințesc holdele. Orzul, secara care acum dau în spic (se pârguiesc)  trebuiesc binecuvântate, pentru a fi protejate de urgiile climaterice și dăunători. Dincolo de aceste obiceiuri, unanim răspândite în România, la Ispas există, aproape în fiecare zonă și alte practici de protecție a oamenilor, a turmelor  și a semănăturilor, celebrând triumful vegetalului.

 

Dr. Doina Ișfănoni, pasionat cercetător al tradițiilor românilor

Dr. Doina Ișfănoni, pasionat cercetător al tradițiilor românilor

 

Tradiții de Ispas:

  • Oamenii îşi pun la brâu frunze de nuc, pentru că se crede că şi Iisus ar fi avut când s-a înălţat la ceruri, şi se bat cu leuştean ca să fie feriţi de rele şi de boli. La fel şi vitele sunt bătute cu leuştean, ca să se îngraşe, să fie sănătoase şi păzite de vrăjitorii.
  • Se taie păr din vârful cozilor de la vite şi se îngroapă într-un furnicar, cu urarea: “Să dea Dumnezeu să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în acest furnicar!”
  • Se sfinţesc plantele de leac – leuşteanul, paltinul, alunul.
  • În anumite zone se ţin Moşii de Ispas, iar casele şi mormintele sunt împodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean.
  • Se fac pomeni pentru morţi, împărţindu-se mai ales pâine caldă, brânză, ceapă verde şi rachiu.
  • Sunt marcate vitele şi se taie mieii.
  • Este ultima zi în care se mai pot înroşi ouă.
  • Se crede că cine moare de Ispas ajunge în Rai.

 

DR. DOINA IȘFĂNONI, despre cum arată satul de azi și ce se întâmplă cu civilizația sătească

S-a schimbat mult satul românesc, în ultimele decenii: s-a schimbat arhitectura caselor, portul, ulițele parcă nu mai sunt prăfuite ca altădată. Mai rău este că s-a schimbat și mentalitatea. Ajutați-ne să înțelegem mai bine și corect aceste schimbări.

Nu trebuie să ne temem de schimbări. Este firesc ca pe măsură ce societatea evoluează și satul să se schimbe. Este firesc să pășim în cadența timpului istoric pe care îl trăim, să nu rămânem paseiști, să nu rămânem, din punct de vedere economic, al modului de locuire, al ocupațiilor, sclavii unor modele, să spunem, de la începutul veacului al XIX-lea. Electricitatea, de pildă, era absolut necesară. Multe case au acum și apă curentă, au devenit mai spațioase, mai confortabile. Trist este, însă, că acestei avalanșe a modernizării vieții materiale, timpul îi joacă o festă neplăcută, fiindcă oamenii se grăbesc să se schimbe, să fie în pas cu vremea, lăsând deoparte ceea ce experiența multor generații a adus în satul lor. Noi, ca etnologi, pledăm  pentru o valorificare înțeleaptă a specificului zonal, a experienței locale și putem oferi , în baza cercetărilor noastre, o consiliere de specialitate pentru a nu desfigura imaginea satului românesc,  a arhitecturii vernaculare, de exemplu, prin construirea locuințelor după modele străine spațiului nostru cultural. Casele semețe, din beton și cărămidă, cu unul sau două niveluri, cu ferestre și uși din termopan, cu finisaje stridente, realizate cu lavabile în culori acrilice, sunt o impietate nu doar pentru mediul ambiant, ci și pentru modul în care volumetria lor se înscrie în peisaj  și chiar pentru sănătatea oamenilor din aceste case care ”nu mai respiră o dată cu proprietarul”, așa cum făceau casele din lemn, paiantă sau lut bătut(material ecologice).

 

O amestecare periculoasă între amintiri și realități, un amestec nepermis de stiluri care creează confuzie

 

Casele de odinioară, practic, se înscriau armonios în peisaj, completându-l. Noile construcții se izolează sau domină peisajul, au o anumită aroganță pe care satul și locuința tradițională nu le-a cunoscut. Impregnarea  pereților cu vopseluri și elemente decorative din stuc total nepotrivite, geamurile termopane, nu fac decât  să șocheze, să deruteze privitorul asupra locului unde se află. Arhitectura pare scăpată de sub controlul materialelor, de sub planimetriile care, de multe ori, nu au nici o legătură cu specificul peisagistic și cultural al zonei. De aici toate metamorfozele care au făcut ca interioarele să fie sincretice, între cuvertura de la bunica sau covorul de pe perete, de la mama,apare carpeta industrială și  mobilierul minimalist.  Acest amestec periculos între amintiri și realități duce, în cele din urmă, la ceea ce  definim prin termenul de kitsch, un amestec nepermis de stiluri care creează confuzie. În această situație, cred că a sosit timpul  să ne hotărâm ce dorim: tradiția înțelept valorificată sau modele urbane europene, pierzându-ne identitatea?

Mai este un fenomen întâlnit în unele sate: în casa modernă găsim camera tradițională.

Da, pentru că oamenii  de azi au început să simtă nevoia unui rapel la tradiție, la maniera de amenajare a interiorului ca  pe vremea bunicilor. Este această dorință un fel de nostalgie a originilor, o reactivare a memoriei strămoșilor și a experiențelor lor de viață. Camera tradițională  este modul prin  omul modern  își amintește de strămoșii lui. Pe de altă parte,în această nostalgie distingem și o nevoie personală de a rememora specificitatea locului, de a arăta celorlați de ce au fost în stare înaintașii noștri. Alături de aceste comportamente  există însă și o  periculoasă atitudine de negare, de refuz încăpățânat al tradiției, care aduce cu sine un soi de ignorare conștientă a competențelor tradiționale, începând cu cele legate de ocupații, cum se cultivă pământul, cum se construiește casa, cum se respectă un anumit cod al comunicării și al conviețuirii în comunitatea rurală. Putem spune că în aceste comportamente regăsim  ceva din ideologia comunistă care propovăduia eliberarea omului modern de obscurantismul și superstițiile trecutului, considerând întreaga experiență de muncă și viață a înaintașilor, învechită. Un asemenea individ se dorește a fi independent, dar această independența este adesea o aroganță nefondată care duce la pierderea rădăcinilor și a adevăratei personalități umane, a identității culturale. Acest tip uman își închide ușa casei sale făloase și nu-l interesează vecinii. În  căsoiul său  se izolează, considerându-i pe ceilalți inferiori. Poate că un asemenea proprietar se simte confortabil în locuința sa modernă  unde totul este bine organizat, dar  el rămâne adesea singur și anonim

 

Unul dintre marile pericole pe care modernizarea satului le poate aduce: insularizarea locuitorilor săi

 

Vedeți, satul tradițional tocmai aici a lucrat, la această comuniune și comunicare sinceră, armonioasă și permanentă între membrii săi. Și iată, în prezent, unul dintre marile pericole pe care modernizarea satului le poate aduce este tocmai  insularizarea locuitorilor săi, izolarea lor, lipsa de comunicare . Trebuie să remarc însă că sunt totuși localități în care intelectualii satului, ca odinioară, au reușit să creeze noi punți de comunicare între locuitori. Acești oameni,prin puterea exemplului, explică celor care trăiesc încă în sat  de ce este bine să nu-și lepede cu totul tradițiile și măcar la zile de sărbătoare să încerce să arate oamenilor ce e mai frumos în locul în care trăiesc. Aici și noi ca specialiști avem un cuvânt de spus, conlucrând cu acești oameni inimoși din sate contribuim la păstrarea identității culturale a locului.

Ce înseamnă ”Crucea zilei”?

Aceasta este una dintre formulele prin care, în satul tradițional, se marca scurgerea timpului. Pentru săteni ziua începea odată cu apariția luminii, chiar înainte de răsăritul soarelui.Amiaza era pentru țărani  întotdeauna, timpul când te puteai bucura de servirea mesei și un pic de odihnă, întrucât soarele era în ”crucea zilei”, în jurul orei 13.00. Crucea zilei  este așadar, în satul tradițional, timpul când oamenii aflați la lucru în zilele toride își permiteau răgazul să se odihnească. În partea de sud a țării, în Oltenia, în Muntenia, în zonele de grânar ale României, dar și în Moldova, oamenii spuneau că în crucea zile” este bine să stai și tu un pic pentru că este pericol de soare sec, adică de ceea ce noi numim astăzi insolație. În vechime această suferință se numea ”betegenie” sau ”beteșug de soare sec”, iar dacă erai lovit trebuia să te duci să fii descântat. Descântecele de soare sec sunt foarte multe și frumoase din punct de vedere poetico-literar. Textele lor exprimă, într-adevăr, acel univers în care satul și-a desfășurat  viața spirituală și viața materială, făcând ca întregul mediu, natura, habitatul, oamenii, vecinii, neamurile să aibă relații foarte frumoase și armonioase.