Tag

Trei Ierarhi

Astăzi, Biserica noastră cinstește pomenirea sfinților Trei Ierarhi și Învățători Ecumenici. Cu adevărat, de ce s-au învrednicit acești trei sfinți să fie atât de importanți încât să fie numiți „Învățători Ecumenici” (Οικουμενικούς Δασκάλους) și, desigur, să pretindă exclusivitatea din punct de vedere istoric drept protectori ai Scrierilor Sfinte și a întregii educații? Îndrăznesc să consider că răspunsul este decisiv în vederea unei înțelegeri mai profunde și esențiale a mesajului multiplu al sărbătorii de astăzi. În special, mesajul este multiplu, pentru că în el se poartă perspective și orizonturi de orientare pentru tineri și bătrân, și mai ales pentru cei direct implicați în încercarea minuțioasă de a realiza această Educație, adică profesori, păstori, părinți și copii.

Mai înainte de toate, secretul succesului colosalei lucrări a celor Trei Ierarhi constă în faptul că aceștia au reușit să îndrăznească să acceadă până acolo unde alții nici nu au îndrăznit să se aventureze, sau au eșuat. Iar îndrăzneala lor a constat în faptul că au adus la masa comună două lumi care, până la vremea acestora, existau și se comportau drept două lumi diametral opuse: pe de o parte, elenismul, existent încă din zorii antichității, și, pe de altă parte, creștinismul, care abia atunci părăsea persecuțiile și catacombele părintești. Cu toate acestea, ei nu s-au simțit a fi prejudiciați din cauza faptului că propovăduitorii înfocați și făptuitorii persecuțiilor nenumăraților martiri erau purtători ai duhului izvorât din elenismul antichității și ai idolatriei. În schimb, s-au aplecat și au vrut să privească mai adânc. Aceasta fiindcă învederat le-a fost prin duhul ascuțit care îi deosebea, că înlăuntrul și în spatele polemicii nemiloase a persecuțiilor se afla o sete nesățioasă de Adevăr și o poftă neobosită de a Sa trăire. Pentru aceasta, ei au îndrăznit, au avansat și au câștigat. Au studiat în profunzime și cu temeinicie filosofia antică și moștenirea greacă antică. Moștenitori fiind ei înșiși ai educației grecești, au cunoscut dinlăuntrul ei neputințele elenismului timpuriu, dar mai ales scopurile și căutările acestuia. Iar proiectul realizat de ei a constat în preluarea și botezul elenismului în țesele creștinismului. Și din acea cristelniță a izvorât o lume nouă, al cărei nume trădează atât originea, cât și pe creatorii ei, sau, mai exact, a apărut o nouă alcătuire – și aici v-aș ruga să îmi permiteți utilizarea unui termen-neologism: universalitatea Bisericii și dreapta credință, ortodoxia Bisericii. Aceasta este cea care a înflorit ulterior drept un mod de a exista, dar și ca un mod de a fi, la scară largă, în toată lumea. Cei Trei Ierarhi sunt cei care au reușit ontologic să alcătuiască această legătură ca fiind atât o Ortodoxie a vieții, cât și o Ortodoxiee a Bisericii. Cu alte cuvinte, ortodoxia ecleziastică o datorăm teologiei și învățăturilor lor. De-ar fi să-i întrebăm pe toți cei care au studiat și s-au cufundat în învățătura lor, ne-ar spune că toți cei trei au ajuns pe cele mai înalte culmi ale teologiei și nimeni dintre cei care au venit mai pe urmă nu i-a putut ajunge. Primii doi, Vasile și Grigorie,cei doi Capadocieni, cu lumina cea de Sus fiind luminați au lămurit toate aspectele cu privire la caracterul treimic al lui Dumnezeu, iar nimeni după ei nu a adăugat nimic nou. Același lucru este valabil și pentru cel de-al treilea sfânt, Ioan Gură de Aur. Nimeni după el nu a adus modificări la Dumnezeiasca sa Liturghie, nici nu a încercat să redacteze alta. Această Dumnezeiască Liturghie cristalizată în scrierile hrisostomice, rămâne a fi neîntrecută în Răsărit și Apus, până în zilele noastre și în veci, și este cea întru care ni se dăruiește arvuna Împărăției, unindu-ne chiar și în chip somatic cu aceasta. Acestea reprezintă două dintre nenumăratele exemple pe care le-am putea indica, care să constituie ceea ce am numit mai sus: Ortodoxia Ecleziastică a celor Trei Ierarhi.

Astăzi, însă, această universalitate ecleziastică,  această alcătuire patristică s-a transformat în spațiile noastre și în tradiția noastră într-o ideologie națională, o ideologie de stat, și, în fapt, într-o ideologie individualistă în timp ce aveam datoria mai presus de fire de a păstra compoziția și modul de a fi și de a trăi înaintea ochilor atâtor mulțimi de oameni și mai ales în ochii fiecărei noi generații. Dacă Ortodoxia Ecleziastică devine ideologie, chiar și dacă ea reprezintă un vector de coeziune a unui grup de oameni, nu va putea pentru mult timp să funcționeze astfel și nu va putea vreodată să devină un mod de viață universal. Iată de ce astăzi, deși se presupune că toți suntem legați de aceeași atitudine față de Biserică și Ortodoxie (dreapta credință), acestea două nu pot  să ne lege, să ne unească, să ne facă o singură gură, un singur duh, un singur popor și să continuăm astfel devenirea bisericească pe care Părinții noștri ni le-au lăsat drept moștenire.

Însă, ne consumăm în conflicte personale sau de grup de natură pur ideologică, astfel încât atât Biserica cât și Ortodoxia ei să fie transformate într-o utopie și într-o variantă de viață depășită. Uitați de ce astăzi, deși cu toții ne îndreptăm către exterior și către terți, luptându-ne sincer să manifestăm în lume aceste două indicatoare identice ale vieții universale, oamenii le resping cu ușurință ca fiind nepământești, o utopie, ca neavând nici un fel de mesaj pentru viața modernă.

Primii am fost, așadar, cei care am modificat măreția moștenirii Părinților noștri, a celor Trei Ierarhi, pe care astăzi îi sărbătorim, pentru că am modificat conținutul modului de viață pe care ei l-au făurit duhovnicește și cultural și au hrănit atâtea generații, dar de asemenea, atâtea „popoare, triburi și limbi, cu măreția lui Dumnezeu”. Iar această înstrăinare a avut o dublă consecință: nici ceilalți nu au putut trăi în suflarea acestui nou – în Hristos – mod de viață, nici noi nu am putut rămâne în mulțumire, astfel încât am ajuns să căutăm alte moduri de viață care să nu se potrivească nici cu moștenirea noastră, nici cu frământările noastre. Dacă, de exemplu, luăm în considerarea întâmplările recente din statul grec, în această formă de stat relativ recentă cu peste trei mii de ani de elenism în spate, vom vedea că suntem bătuți și chinuiți de o imitație incurabilă în întregul spectru de viață, fiindcă am abandonat moștenirea culturală creatoare a Părinților noștri și ne-am alăturat carului de luptă și, în consecință, căutărilor constante a unor standarde ontologice străine. Acești Trei Sfinți ne-au arătat a fi stindarzi, iar astăzi am ajuns a fi dezorientai și lăsați la urmă. De aceea, mesajul sărbătorii celor Trei Ierarhi este oportun, orientator, ne trezește și ne indică în mod infailibil cursul nostru.

Cei Trei Ierarhi au fost în primul rând stâlpi ai Ortodoxiei Ecleziastice, care Ortodoxie Ecleziastică, fiindcă trebuie încă o dată spus, nu are nimic de-a face cu naționalismele și etatismele ce înrobesc spiritul unor scopuri pur-omenești. Este vorba de o categorie spirituală, ontologică, culturală și eshatologică. Ea îmbrățișează întreaga lume. Ea nu cunoaște nici sexul, nici adunările, nici culorile, nici confesiunile religioase („ nu mai este nici iudeu, nici elin, nici sclav, nici liber, nici bărbat, nici femeie”). De aceea, istoria le-a dat numele potrivit de „Învățători ecumenici” și „stele luminoase ale cerului duhovnicesc”. Fiindcă au dat lumii nu numai „viața cea bună”, ci au deschis în primul rând drumul „vieții eshatologice celei bune”. Iar noi suntem gospodarii acestei moșteniri. A unei mușteniri ce nu poate fi comparată cu bogățiile, puterile și cu toată măreția lumii. Și iată de ce (și doar așa se explică de ce) : toți martirii și sfinții, pe care Biserica noastră îi prezintă zi de zi de-a lungul timpului ca modele și călăuze ale vieții noastre, au dat totul și, la sfârșit, însăși viața lor, pentru a deveni vase și părtași ai acestei măreții pe care cuvintele și limbile omenești nu reușesc a o descrie și defini. Dar cei Trei ierarhi nu s-au bazat pe construcții teoretice, ci au pășit mai adânc în acest principiu. În primul rând, au definit relația care guvernează profesorul  și ucenicul, o practică și o dimensiune a educației, care astăzi, din păcate, au fost peste putință de estompate. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în mod caracteristic: „Nu este nimic mai bun care să ajute procesului de învățare decât ca învățătorul și cel ce este învățat să se iubească reciproc”. ”Nimic nu reglementează mai bine predarea decât iubirea, adică profesorul să iubească și să fie iubit de ucenic”. Nu vede nici un alt mijloc de predare Hrisostom decât iubirea pentru copil. Iată unde se găsește specificul învățătorului. În primul rând învățătorul iubește și această dragoste îl întoarce pe ucenic de la ignoranța materială spre orizonturi largi nu numai de cunoaștere, ci și de stil de viață. Iar modul de viață de care profesorul îl va face dependent pe copil nu este altul decât iubirea (agape)! Iar atunci când copiii noștri învață să iubească, atunci vor ști și să folosească în mod corespunzător cunoștințele dobândite și să trăiască armonios în mediul lor familial și social. Ne gândim adesea că profesorul discută dintr-o poziție de superioritate și autoritate. Cei Trei Ierarhi sugerează o altă poziție, cea a inimii de copil! Copilul percepe foarte ușor dragostea profesorului, atunci când el poate iubi, apoi îl așează pe acesta în sufletul lui, fără a putea ascunde dragostea sa față de el. Acceptare profesorului înseamnă în mod automat acceptarea tuturor celor ce lucrează împreună cu el. De aceea, iubirea precede întotdeauna furnizarea oricărei cunoștințe. Acei profesori care au început invers, fie nu au reușit să iubească copilul, fie au eșuat lamentabil în încercarea lor educațională. Nu există, poate, un moment mai frumos pentru profesor decât atunci când va simți că semănatul său pedagogic a dat rod atât în cunoaștere, cât și în iubire. Când va simți că elevii săi îl iubesc. Și copiii știu să iubească. Poate chiar atunci este și momentul realizării pentru profesor că ucenicul, fiecare copil, devine parte din sine, minte din mintea sa și inimă din inima sa, o fărâmă a existenței sale. Astfel, relația care guvernează profesorii și elevii este o relație de dragoste, o relație personală și o relație de reciprocitate. „Nimic nu este atât de instructiv ca să iubești și să fii iubit”.

Cei Trei Ierarhi adresează în mod exuberant mesaje și îndemnuri părinților. Părinților, spun ei, nu uitați că ai voștri copii sunt persoane, ca imagini ale Dumnezeului celui Întreit în persoană, ființe tandre și personalități complete. Fiecare acțiune a voastră are un impact profund asupra existenței lor sensibile. Mai presus de toate, însă, copiii se uită la adulți, la părinți, precum și la profesori, iar comportamentul adulților este cel ce determină morala și alcătuirea lor mentală, formarea concepțiilor ontologice și comportamentul lor ulterior. Pentru a simți mai bine greutatea acestor cuvinte, aș dori să citez expresia caracteristică a lui Grigorie, pe vremea când era arhiepiscop al Constantinopolului, despre prietenul său fratern, Vasile, comentând marea acceptare a cuvintelor sale de către oamenii din Capadocia, dar și din lumea-ntreagă: „Tunetul este cuvântul tău, iar steaua, viața” („vorbirea ta este un tunet, căci viața ta este un fulger”).

De aceea și noi, dragi părinți și dragi profesori, pentru ca al nostru cuvânt să fie tunător și auzit de copiii noștri, viața noastră trebuie să fie fulgerătoare, cristalină, dinamică și transparentă. Cei care, poate, cred că ai noștri copii ascultă doar cuvintele noastre și ignoră, sau sunt indiferenți față de morala noastră, se află în înșelare. Sfântul amvon dorește în acest moment să vă depună drept mărturie experiența sa de educator. Viața noastră este cea care devine purtătoarea cuvintelor noastre în fața ochilor cercetători ai copiilor și a lumii lor interioare-psihice de neatins. Acest lucru este cea care le confirmă autenticitatea. Fără o pedagogie adecvată, lucrarea noastră educațională nu are prestigiu înaintea ochilor copiilor. Cei Trei Ierarhi aici împărtășesc un scurt cuvânt al șui Hristos, pe când Acesta își trimitea ucenicii să învețe în lume, zicând laconic: „Faceți și învățați”. Aici este fundamentul doctrinei și învățăturii noastre. Mai înainte profesorul va face, iar apoi va preda. Mai întâi părintele va face și apoi copilul îi va urma exemplul. Cum se poate aștepta ca ucenicul să acționeze pozitiv, când exemplul adulților care îl cârmuiesc, părinți și profesori, este negativ? Cum va merge copilul în pace, când adulții cu al lor comportament negativ îi tulbură lumea armonioasă? Cum va îmbrățișa copilul dreptatea, atunci când îi vede pe adulții din jurul lui în mod flagrant, fără rușine, făcând nedreptate și aducând greutate celorlalți? Cum vor fi preocupați copiii de lucruri mari și înalte, când văd adulții risipiți în micimi sufletești și în digresiuni fără sens? Cum, în cele din urmă, va lucra unitatea și cooperarea, când vede pe cei mari sfădindu-se, împărțindu-se și subminându-se reciproc, nefiind de acord?„ Tunetul este discursul tău, dar fulgerul este viața”.

Având în vedere că transmit ecoul învățăturii celor Trei Ierarhi cu o schemă, aș putea spune că fiecare țară din lume este guvernată de doi factori, două autorități: politicienii de rang înalt și învățătorii, dar cu o mică diferență: politicienii guvernează fiecare țară de astăzi, dar învățătorii, fiecare țară de mâine. Fiind, așadar, „guvernatori” a unei noi generații ce se înalță în orizontul social globalizat, suntem toți chemați să trasăm o cale prin care va trece dezvoltarea istorică de mâine. Propria noastră atitudine și propriile noastre alegeri vor fi cele ce vor determina amintirea sau uitarea istoriei. Cei Trei Ierarhi ne-au lăsat moștenire un exemplu: au fost învățători ai lumii!

În final, vouă, iubiți copii, aș dori să vă adresez un ultim cuvânt. Dacă m-ați întreba ce indicator pe drumul vostru personal v-aș recomanda, v-aș răspunde fără rezerve: cei trei Ierarhi! Vă asigur că au toate caracteristicile specifice unui copil, unui adolescent, unui tânăr și vor împlini în mod desăvârșit așteptările voastre din zorii vieții. Vă invit să faceți ceva despre care vreau să cred că va fi o piatră de hotar în viața voastră.

Voi, iubiții noștri copii, care sunteți alinarea zilei de astăzi și speranța zilei de mâine, dați certitudinea tinereților, a expresiei „noi vom fi mult mai bun ca voi” dintr-un vechi dans spartanilor, bazându-ne pe arhetipul educației și universalitatea celor Trei Ierarhi. Luați-i așadar ca o busolă și mergeți cu îndrăzneală. Cei Trei Ierarhi sunt busola voastră, „busola Duhului”. Și fiți siguri că veți deveni luminători, luminători de viață, de cultură, ai noii culturi ecumenice europene și, mai presus de toate, luminători ai veșnicei Ortodoxii Ecleziastice.