„Te-ai distrat?”

Maria îl întâmpină pe Alex cu un zâmbet larg și întrebarea pe buze. „Cum a fost? A fost bine?”

Toma o întrebă pe Andra, fiica lui: ,,Ai venit? Ce bine! A fost grozav, nu-i așa?”

Sună cunoscut? De câte ori nu ne întâmpinăm copiii așa, imediat ce intră pe ușă, întorcându-se de la o petrecere, o excursie, o vizită, o activitate? Întrebările vin firesc, din dorința de a fi alături de ei, de a afla, de a-i simți aproape. Dar, fără să ne dăm seama, răspunsul pe care îl așteptăm e, de multe ori, deja scris: Da, a fost bine. M-am distrat. A fost frumos.

Azi totul a fost bine?

Copiii simt asta. Simt așteptarea noastră, dorința de a auzi că totul a fost „bine”, „frumos”, „distractiv”. Dar viața lor emoțională e mai complexă decât un simplu „m-am distrat”. Poate au simțit și un gol în stomac. Poate s-au simțit neînțeleși, sau dați la o parte. Poate au fost entuziasmați, dar și puțin speriați. Poate s-au bucurat, dar și-au dorit să plece mai devreme.

(Uneori, în spatele întrebării „Te-ai distrat?” se ascunde și propriul nostru FOMO – fear of missing out. Ne dorim ca cei mici să nu piardă nimic, să trăiască tot ce e frumos, să fie mereu parte din „ceva grozav”. Dar viața nu e o colecție de momente perfecte. Când le cerem mereu confirmarea că a fost „bine”, riscăm să le cultivăm și lor teama de a nu rata, de a nu fi suficient, de a nu fi „în pas” cu ceilalți. Ce-ar fi dacă i-am învăța, în schimb, că e în regulă și să nu fie mereu extraordinar?)

Validăm doar bucuria?

Dacă validăm doar bucuria, dacă aprobăm doar „fun-ul”, ce se întâmplă cu restul emoțiilor? Mai au ele loc în poveste?

Poate e timpul să ne schimbăm întrebările. Să le facem mai prietenoase cu lumea lor interioară, mai atente la nuanțe.

Ce-ar fi să întrebăm:
– Care a fost cea mai surprinzătoare întâmplare a zilei tale?
– Ai avut azi o provocare? Cum i-ai făcut față?
– Îmi spui și mie cum te-ai simțit atunci?
– Dacă ai putea schimba ceva la ziua de azi, ce ai schimba?
– Cu cine ai stat cel mai mult de vorbă?
– Cum te-ai simțit lângă colegul cel nou?
– E ceva ce nu ai înțeles, dar ți-ai dori?
– Ce te-a făcut curios azi?
– Dacă ai putea da o culoare zilei tale, ce culoare ar fi?

Așa aflăm mai mult decât un simplu „bine”. Aflăm despre prieteni, despre provocări, despre bucurii, dar și despre frici. Despre ce au învățat și ce i-a pus pe gânduri. Aflăm despre lumea dinlăuntrul lor.

Și poate, mai ales, le arătăm că toate emoțiile lor sunt binevenite. Că nu trebuie să fie mereu „bine”. Că și tristețea, dezamăgirea sau confuzia sunt parte din poveste.

Și că noi suntem aici să le ascultăm. Cu adevărat.

Când bunicul a văzut-o azi pe Anna, la ieșirea din curtea școlii, inima lui s-a strâns. Micuța era amărâtă tare și suspina.

-Bunicule, eu sunt aici! Dă-mi să-ți șterg lacrimile! Pot să ajut, draga bunicului?

-Of, bunicule, ce pot să fac? Mie îmi ies lucrurile pe jumătate: nici șpagatul nu mi-e drept, nici roata nu îmi iese perfectă la gimnastică, și nici la alergare nu sunt printre fruntași…

Bine, doamna îmi spune mereu că mai bun coechipier decât mine nu cunoaște…. Însă mă uit în jur și mă amărăsc: fetelor tare bine le iese! Și roata, și șpagatul, și alergarea de viteză, de rezistență, și săritura în lungime… Oare, oare eu nu sunt bună????

Bunicul a tras aer în piept și a început să se gândească la o poveste. Una tare potrivită. Strângea mâna mică în mâna lui caldă și se străduia să dea putere prin atingere.

Când a simțit că Anna s-a liniștit, a început să povestească binișor:

Demult, o femeie avea doua vase maaaari pe care le atârna de cele două capete ale unui băț și le căra apoi pe umeri.

Unul dintre vase era absolut perfect și tot timpul aducea întreaga cantitate de apă acasă .

Celălalt vas avea o crăpătură și la sfârșitul lungului drum ce ducea de la izvor până în tinda casei femeii aducea doar jumătate din cantitatea de apă.

 Timp de doi ani asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas și jumătate de apa. Bietului vas crăpat îi era atât de rușine de imperfecțiunea sa și se simțea atât de rău că nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit!

 Într-o bună zi, ulciorul cel trist i-a vorbit femeii, lângă izvor:

– Nu mă simt bine pentru că această crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă! Oare sunt bun de ceva?

Femeia din poveste a zâmbit și i-a spus:

– Dar oare ai observat că pe partea ta de drum sunt flori și pe cealaltă nu? Asta pentru că am transformat imperfecțiunea ta într-un avantaj și am plantat semințe de flori pe partea ta de potecă! În fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. Culeg mereu aceste flori și decorez casa cu ele. Ba le și dăruiesc și îi bucur pe alții! Dacă nu ai fi fost așa, n-ar mai exista aceste frumuseți, nu crezi? 

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

– Oh, bunicule, ce frumos ai povestit…parcă este așa, puțin, despre mine….

Bunicul zâmbește cald:

-Fiecare dintre noi avem atuuri și limite. Cel mai important lucru este să ne cunoaștem limitele și să le transformăm în avantaje!

Inima ta caldă și puterea de a-i susține pe toți te transformă într-un coleg ce știe să îi încurajeze fantastic pe ceilalți! Tu vezi ce pot colegii tăi și ai puterea să le spui că fac foarte bine și să îi ajuți să fie din ce în ce mai buni!

Apa hrănitoare a sufletului bun se revarsă peste ei și îi înflorește, pur și simplu! Ai idee ce recunoscători îți sunt toți?

Toți trecătorii pot să vadă că Anna zâmbește cu tot chipul. Și doar inima bunicului răsuflă ușurată, în timp ce ochii bunicului mângâie fruntea nepoatei liniștite.