Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Unirea Principatelor Romane

Istorica zi de 24 ianuarie 1859 reprezintă, pentru România, momentul în care s-a realizat un prim pas spre înfăptuirea statului național unitar. Evenimentul a fost, la acea vreme, de o importanță crucială pentru noul stat care îşi croia loc pe harta Europei, prin prisma faptului că, în unanimitate, a avut loc dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), în calitate de domn al Principatelor Române – Moldova și Țara Românească. Lesne de înţeles, fără unirea Moldovei cu Țara Românească nu am fi sărbătorit nici ziua de 1 decembrie 1918, Marea Unire.

Curentul unionist, care a influențat și țările române, îşi trage originea din idealurile Revoluției Franceze din 1789 şi mişcările care i-au urmat. Însă pe teritoriul țărilor române, momentul 1848 a fost cel care i-a făcut pe români să conștientizeze faptul că toți sunt un singur popor și că nimic nu îi diferențiază, decât hotarele invizibile ce separau fiecare provincie. Odată cu semnarea Convenției de la Paris (1858), o Constituție externă realizată pe baza ideilor (şi intereselor) marilor puteri europene, s-a construit temelia peste care au fost „așezate” ideile privind Mica Unire. Unul dintre cuvintele ce pot caracteriza decizia de a unifica cele două provincii românești este pragmatismul: s-a renunțat la orgolii și până și „burghezia română a înțeles că trebuie să se facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată”, a explicat cercetătorul Cristina Păiușan-Nuică, într-un interviu exclusiv pentru Matricea Românească.

Marea surpriză a Micii Uniri: dubla alegere a domnitorului

Cum s-a ajuns la o dublă alegere care a luat prin surprindere și marile puteri europene – neputincioase, în cazul unei astfel de unificări?

În Moldova, Vasile Alecsandri avea cele mai mari șanse de a conduce această provincie, dar a refuzat învestirea, în favoarea lui Costache Negri. Nici această propunere nu a avut sorți de izbândă, întrucât pe masa negocierilor a apărut soluția unui compromis, acela de a aduce o a treia persoană. Mihail Kogălniceanu l-a propus pe colonelul Alexandru Ioan Cuza drept candidat unic și, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1859, toți cei 48 de membri ai Adunării Elective au acceptat și l-au votat în unanimitate pe cel din urmă.

Însă, în Țara Românească, lucrurile erau departe de a fi lămurite, întrucât în această regiune, promotorii curentului unionist se aflau în minoritate. Tot într-o noapte, cea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la Hotelul Concordia din București (strada Smârdan numărul 39, azi în Centrul Vechi) unde s-a articulat ceea ce fusese, până atunci, doar un deziderat mut: desemnarea colonelului Cuza ca domn al ambelor Principate.

Pe unele buletine de vot au fost scrise și urări precum „spre mărirea patriei!” sau „spre fericirea românilor!”

În dimineața zilei de 24 ianuarie, la cererea ziaristului și omului politic Vasile Boerescu, deputații s-au reunit în cadrul unei ședințe secrete spre a “parafa” hotărârea pentru veacuri.

„A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorință sfântă”, a fost intervenţia lui Boerescu din debutul ședinței.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, imortalizat de către fotograful său oficial, Carol Popp de Szathmári

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, imortalizat de către fotograful său oficial, Carol Popp de Szathmári Foto: wikimedia.org

Astfel stând lucrurile, s-a trecut la vot, și toți cei 64 de electori l-au votat pe Cuza ca domn al Țării Românești și al Moldovei. Pe unele buletine de vot au fost scrise și urări precum „spre mărirea patriei!” sau „spre fericirea românilor!”.

În luna februarie, domnul ales a sosit la București în calitate de conducător al ambelor țări pentru a depune jurământul în Catedrala Mitropolitană: „Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”.

Cuza, un erou al României

„Fără să exagerăm, Cuza și miniștrii săi au fost cei care a pus bazele instituționale ale noului stat. A mai fost și reforma agrară absolut necesară, care a dus la împroprietărirea a circa 400.000 de țărani și la ridicarea lor socială. Reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, înființarea universităților – erau în trendul progresist al întregii Europe”, a mai subliniat istoricul dr. Cristina Păiușan-Nuică, importanța figurii lui Cuza.

Deşi domnia lui Cuza nu a fost una de lungă durată (1859-1866), figura sa este însoțită și astăzi de o aură eroică, el devenind parte a folclorului românesc în calitatea sa de figură fondatoare a Patriei. Fiind o persoană care se bucura de o carismă greu de ignorat, Cuza – devenit conducător al Principatelor Române la numai 39 de ani – a excelat prin entuziasmul schimbării, al construirii, al unificării.

Una dintre măsurile realmente epocale pentru care Cuza s-a luptat a fost reforma agrară, din 1864, care împroprietărea cu pământ țăranii clăcași și îi elibera de obligațiile față de boieri.

„Proclamarea Unirii”, Theodor Aman

„Proclamarea Unirii”, Theodor Aman Foto: Istorie pe scurt

„…țăranii se adunaseră în mare număr în ograda palatului domnesc, aducând flori și plocoane. Se îngrămădiseră ca să vadă nu numai pe acela care era stăpânul moșiei, nu numai pe acela care era domnitorul lor, dar pe binefăcătorul lor, căci țăranii știau că Vodă Cuza se lupta din greu cu boierii, ca să le smulgă din mâini pământ pentru ei”, scrie Theodor Râșcanu, în lucrarea sa dedicată palatului Cuzeştilor de la Ruginoasa, acest Malmaison românesc, „Povestea unui castel blestemat”.

Pe lângă reforme, „domnul Unirii” a purtat o fructuoasă activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea împletirii celor două Principate, de către marile puteri. Aşa se face că lui Cuza şi colaboratorilor lui le datorăm formarea statului modern România (1862) odată cu devenirea celor două provincii stat unitar. În acel an, s-au decis în mod oficial o singură adunare, un singur guvern și o singură capitală, București.

În 1866, o coaliție a partidelor de la acea vreme (botezată de către istorici „Monstruoasa Coaliție”) l-a obligat pe Cuza să abdice, drept reacție la manifestările autoritare ale domnitorului, dar și din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor grupării. Cuza a fost astfel obligat să ia calea pribegiei, murind în exil.

Cum a devenit 24 ianuarie zi națională

Declarată de câţiva ani încoace sărbătoare legală a românilor, 24 ianuarie a fost iniţial desemnată, de către Alexandru Ioan Cuza și de către Mihail Kogălniceanu, sărbătoare națională pentru Principatele Unite. Chiar dacă, așa cum a punctat pentru Matricea Românească istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, recunoașterea Unirii era limitată pe perioada domniei lui Cuza, cei doi inițiatori erau conștienți de importanța creării unei instituții simbolice precum cea a sărbătorii naționale.

„Ea nu venea, desigur, pe un teren virgin. Românii trăiau într-un peisaj festiv populat cu sărbători religioase, cele ale hramurilor bisericii locale, ale patronilor breslelor, ale aniversărilor datelor onomastice ale prinţilor domnitori, ca să amintesc doar câteva, constante. În plus, dacă ne uităm la o preistorie a sărbătorii naţionale, nu putem exclude episodul, redus desigur, al celor trei luni de regim revoluţionar din Ţara Românească la 1848. Vedem acolo, preluată după model francez, cum este introdusă instituţia sărbătorii revoluţionare.

Noutatea faţă de sărbătorile specifice Vechiului Regim sau de cele tradiţionale, populare, consta în participarea masivă şi activă a unui public eterogen ca şi compoziţie socială (orăşeni, ţărani, militari) sau de vârstă (bărbaţi, femei, copii), care legitima actul politic, conform concepţiei că Poporul devine noul actor al istoriei. Acesta are dreptul de a depăşi stadiul de spectator, devenind un actor al propriei istorii, devenind cetăţean”, a explicat specialistul, pentru Matricea Românească.

Poporul devine noul actor al istoriei. Acesta are dreptul de a depăşi stadiul de spectator, devenind un actor al propriei istorii, devenind cetăţean

Această angrenare a poporului în festivitatea zilei a fost „vie” cât a domnit Cuza peste Principate. După abdicare, 24 ianuarie a „intrat într-un con de umbră, fiind înlocuită de 10 mai, iar la un moment dat, Dimitrie Sturdza, care a păstrat o aversiune permanentă faţă de fostul domnitor, a refuzat într-o şedinţă a Senatului din 22 ianuarie 1882, să accepte propunerea unui coleg referitoare la introducerea lui 24 ianuarie în calendarul oficial al sărbătorilor naţionale (…) Regimul comunist va recupera mai târziu această dată, mai ales în perioada lui Nicolae Ceauşescu, când se dezvoltă un amplu aparat festiv, menit să susţină imaginea «celui mai iubit dintre pământeni».

24 ianuarie reapare ca sărbătoare naţională, dar încărcată de toate «brizbrizurile» ideologice ale comunismului. Alexandru Ioan Cuza era revalorizat, inclusiv pentru a fi opus monarhiei, intrate într-o perioadă de dizgraţie, dar şi pentru că ideologii de serviciu ai PCR-ului lucrau deja de zor la cultul lui Ceauşescu, personaj plasat „firesc” într-o galerie a marilor figuri naţionale, care pleca de la Burebista şi-l includea şi pe domnitorul Micii Uniri”.

Dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova

Dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova Foto: arhiva personală

Istoricul Nicolae Mihai supune atenției noastre câteva cuvinte dintr-un raport al lui Mihail Kogălniceanu ce justifică necesitatea proclamării lui 24 ianuarie ca sărbătoare națională, deoarece aceasta este „ziua care făcându-vă Domnitorul României, v-au încredinţat prin însuşi această nobilă misie de a realiza marea dorinţă şi trebuinţă a Naţiunii Noastre”. De fapt, ideea marcării evenimentului era aceea de a sublinia caracterul excepțional al evenimentului, devenit unul fondator pentru istoria țării.

„Aşa cum era organizată, conform documentelor epocii, sărbătoarea naţională de la 24 ianuarie era unificatoare social, ea presupunea prezenţa nu doar a notabilităţilor locale (prefect, episcop, inspectorul şcolar, reprezentanţii breslelor, negustorii), dar şi a oamenilor obişnuiţi.

Sărbătoarea naţională de la 24 ianuarie era unificatoare social, ea presupunea prezenţa nu doar a notabilităţilor locale (prefect, episcop, inspectorul şcolar, reprezentanţii breslelor, negustorii), dar şi a oamenilor obişnuiţi

În egală măsură, în spaţiul urban, sărbătoarea naţională unifica spaţiile simbolice reprezentative, catedrala sau biserica cea mai importantă (unde sărbătoarea naţională începea la ora 10:00, cu te Deum-ul oficiat de ierarhul locului, mitropolitul, dacă vorbim de capitală, sau de episcopi şi alţi ierarhi locali, în provincie), sediul prefectului, unde erau prezentate felicitările oficiale şi piaţa publică unde aveau loc iluminaţii, artificii, mese festive, hore.

Ultimul element, care presupunea prezenţa unor tarafuri de lăutari, indică faptul că spaţiul urban devenea mai deschis unor elemente de cultură populară, unor manifestări mai exuberante, jocuri sau strigăte, altfel interzise de regulamente urbane tot mai drastice (care eliminaseră, de exemplu, trasul cu armele la sărbători).

24 ianuarie, azi

În prezent, autoritățile de pe întreg teritoriul României organizează în fiecare an, la 24 ianuarie, diferite manifestări culturale, ale armatei şamd, în ideea marcării zilei festive. Dar, raportată la românul de rând, conștientizarea importanței sărbătorii este din ce în ce mai stinsă.

„Oamenii vin să vadă o paradă militară, dar sunt destul de plictisiţi de discursurile politicienilor locali. (…) Sondajele efectuate de presă, de exemplu, arată că dacă vechile generaţii încă au clare semnificaţiile momentului, ştiu ce s-a întâmplat la 24 ianuarie 1859, cine este Alexandru Ioan Cuza, pentru generaţiile tinere este uneori dificil să facă până şi această asociere. Nu sunt adeptul unor discursuri maniheiste, dar cred că este evidentă o pierdere a semnificaţiilor sărbătorii naţionale când cultura memoriei este într-un declin.

Este evidentă o pierdere a semnificaţiilor sărbătorii naţionale când cultura memoriei este într-un declin

În plus, să nu uităm că, la nivel general, pentru mulţi dintre contemporanii noştri, sărbătoarea naţională a devenit tot mai mult un spectacol. Aici cred că antropologii sunt mai potriviţi decât istoricii să discute dacă este o formă de o «camuflare a sacrului în profan», de o tentativă de adaptare la provocările unei societăţi globalizate, unde viteza informaţiei şi a exploziilor exuberante a înlocuit răgazul reflecţiei şi bucuria comuniunii dătătoare de sens”, a mai explicat Nicolae Mihai.

Chiar dacă, pentru unii, semnificația unei sărbători naționale rămâne mai vie decât pentru alții, evenimentul din 24 ianuarie este, potrivit istoricului oltean, un bun prilej de a ne reafirma permanent identitatea colectivă, de membri ai unei națiuni.

„O facem într-o manieră emoţională, care implică şi bucurie pentru că sărbătoarea naţională este o formă de cultură afectivă a istoriei. Poate tocmai faptul că evităm să vorbim despre această componentă emoţională ne face să ignorăm potenţialul extraordinar al acestui subiect, ca şi cum oamenii ar fi setaţi doar pe o dimensiune strict raţională, extrem de pragmatică.”

Foto deschidere: drapelul princiar al lui Alexandru Ioan Cuza

Unirea Principatelor Romane


 
×

Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Durează mai puțin de 5 minute și nu costă nimic dar ne ajuți să ne ducem misiunea mai departe.

Redirecționează