Tag

Unirea Principatelor

161 de ani de la unirea dintre Moldova și Țara Românească. Antiunioniștii vremii o numeau ”o crimă”. Privind în istorie, Unirea aceasta a fost unul dintre momentele mari, una dintre străfulgerările istoriei. Privirea retrospectivă descoperă trei lecții care trebuie aprofundate.

 

Lecția identității: România este o țară a sintezelor, în care alăturările creează avantaje, iar asocierile progres. Ambiția noastră în istorie n-a fost niciodată aceea de a identifica filonul de român pur-sânge. Reușita noastră din acest punct de vedere este că, deși așezați la întretăiere de drumuri militare și comerciale, de interese și de culturi, acolo unde tot ce nu e bine fixat se alterează, am reușit să convertim pozitiv influențele, împrumuturile. 

Marea provocare de azi: intersecțiile culturale sunt mai mari și mai influente în timpul nostru decât niciodată, iar la această presiune n-avem alternativă. Soluția în fața acestei situații este previzibilă și simplă: memoria. Când ai memorie bună, când știi cine ești și cine sunt cei de dinaintea ta, orice nouă întâlnire cu cineva diferit nu te destabilizează, ci te îmbogățește. În fața spaimei că ne vom dizolva în oceanul multiculturalismului planetar, mintea lucidă și conștiința trează știe ce e de făcut: să ne amintim cine am fost și cine suntem. E important însă să ne amintim exact ce și cum a fost, nu să transformăm istoria într-un câmp inform de fapte reinterpretabile azi după modele momentului.

Lecția oamenilor-cheie: Lascăr Rosetti, omul care a închis ușa încăperii în care boierii moldoveni discutau pe cine să pună domnitor. Înarmat cu un pistol cu care amenințat că se împușcă dacă mai încearcă cineva să plece din sală înainte de a lua necesara decizie, Rosetti a creat în 3 ianuarie 1859 exact cadrul de presiune de care era nevoie pentru o alegere inspirată. Boierii erau înțepeniți în linia intereselor partidelor formale și informale din care proveneau. Gestul lui Lascăr Rosetti i-a făcut să înțeleagă dramatismul  momentului, iar atunci când Neculai Pisoțchi a rostit pe neașteptate numele lui Cuza, au înțeles cu toții că aceasta putea fi soluția. La momentul potrivit, un om hotărât poate schimba istoria unei națiuni doar printr-un gest.

Lecția unității. Am învățat la timp că unirea aduce puterea, că dezbinarea noastră este contextul în care neprietenii noștri sunt fericiți. Din fericire, știm cât de puternică este solidaritatea românilor în ceasurile grele și amare. Dar știm și că, atunci când nu-i nicio amenințare externă  la orizont, românii sunt mereu supărați pe țara lor și pe poporul lor. Aici e nevoie de mai multă unitate, la firul ierbii, la nivelul relațiilor directe între români. Poate că n-ar fi rău să lecturăm cu mai multă înțelepciune toate îndemnurile la polarizare, care subliniază diferențele și adâncesc fisurile dintre noi. Este o lecție care trebuie învățată.

 

foto deschidere: Theodor Aman, Unirea Principatelor

 

 

Puține personalități ale istoriei române sunt atât de complexe și dificil de interpretat precum cea a lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891). Născut la Iaşi, el provenea dintr-o familie boierească relativ nouă, ce îşi primise numele de la moşia sa de baştină, situată în apropierea râului Cogălnic, astăzi pe teritoriul Republicii Moldova – era fiul marelui vornic Ilie, boier ridicat la demnităţi înalte odată cu instituirea Regulamentului Organic, şi al Catincăi Stavilă, protejata doamnei Maria Sturdza, mama domnitorului Mihail Sturdza. Această principesă îl va boteza de altfel pe fiul Catincăi şi îl va încredinţa grijii fiului său. Prima parte a copilăriei lui Mihail Kogălniceanu va fi marcată și de prietenia cu Vasile Alecsandri, care era cu doi ani mai mic decât el.

Împreună cu viitorul mare poet, tânărul fiu de boier a urmat primele studii, primite acasă de la monahul maramureşean Gherman Vida. Ulterior, din anul 1828, el a fost dus de către tatăl său la un pension franţuzesc din Iaşi, unde a învățat, printre altele, atât limba greacă, cât şi franceza şi germana.

 

Spiritul de revoluționar s-a format la Berlin

Asemenea multor alți membri ai generației sale, Mihail Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, fiind trimis de către domnitorul Mihail Sturdza la Berlin. În oraşul denumit de către contemporani Atena Germaniei, tânărul fiu de boier a fost luat sub protecția eruditului principe Alexandru Sturdza, vărul domnitorului moldovean, considerat de către contemporani un veritabil Bossuet român, și a urmat cursurile Universităţii berlineze, unde a cunoscut mai multe somități culturale ale veacului al XIX-lea, printre care juristul Savigny ori istoricii Alexander von Humboldt şi Leopold von Ranke, care i-au modelat personalitatea, făcându-l adept al tradiţionalismului critic, şi i-au cultivat gustul pentru istorie, considerată de el ca „legându-ne cu vecia, punând în comunicaţie seminţiile trecute cu noi, şi iarăşi şi pre noi cu seminţiile viitoare, cărora are să le redea povestirea faptelor noastre”. Totodată, Kogălniceanu a luat contact cu tendinţele de unificare ale Germaniei, cu fenomenul emancipării burgheziei şi cu reforma împroprietăririi ţăranilor, idei pe care le va purta cu sine înapoi în Moldova, unde revine, dornic de fapte mari, la anul 1838.

 

Tânărul boier înţelegea desfiinţarea aristocraţiei de naştere şi înlocuirea ei cu cea de merit

 

Numit în funcția de aghiotant șef al domnitorului, tânărul demnitar a căutat să pună în practică ideile de reformă pe care şi le formase în timpul studiilor. Programul liberal al lui Kogălniceanu se rezuma în ansamblu la trei puncte, anume desfiinţarea robiei ţiganilor, egalitatea de clasă – prin care tânărul boier înţelegea desfiinţarea aristocraţiei de naştere şi înlocuirea ei cu cea de merit – şi împroprietărirea ţăranilor. De asemenea, a primit să predea cursul de istorie la nou-înființata Academie Mihăileană, dorind ca prin prelegerile sale „să prefacă năravurile, să introducă o nouă viaţă în patria sa şi noi principii”.

 

Reforma este mai greu de aplicat decât s-ar fi crezut

Ideile sale reformatoare nu au fost bine primite nici măcar de către cei din aceeaşi generaţie care, deşi la rându-le educaţi în străinătate, nu agreau dispariţia clasei boierimii ori sărăcirea ei prin desfiinţarea marilor moşii. Aşadar, în ciuda unor mici mişcări de reformă, Mihail Kogălniceanu a fost, până la Revoluţia de la 1848, singurul democrat din Moldova.

Însă starea de umilinţă naţională în care se aflau Principatele Române, ce afecta toate clasele sociale, a făcut ca izbucnirea revoluţiei să nu fie decât o chestiune de timp. Conştient de acest lucru, Kogălniceanu a continuat să lucreze la înfăptuirea reformelor, contribuind la eliberarea ţiganilor de pe moşiile statului şi ale Bisericii, înfăptuită la anul 1844. Însă atitudinea sa deschis reformatoare i-a atras antipatia principelui Mihail Sturdza, care l-a trimis în exil. Ajuns din nou în străinătate, Kogălniceanu a devenit membru al Asociaţiei Studenţilor Români, o organizaţie revoluţionară secretă din care mai făceau parte Ion Ghica, Nicolae Bălcescu ori C. A. Rosetti, și care a jucat un rol major în cadrul Revoluției de la 1848.

Revenit în țară cu un an mai înainte, tânărul reformator a făcut parte, la 27 martie 1848, din delegația protestatarilor ce i-a prezentat domnitorului Mihail Sturdza o petiţie-proclamaţie în 35 de puncte, în care, în afara înfierării unor abuzuri, dintre care unele chiar ale stăpânirii, nu era prevăzut nimic radical, semnatarii fiind de acord cu menţinerea prevederilor Regulamentului Organic. Cu toate acestea, principele a reacţionat extrem de dur, arestându-i pe mai mulţi dintre protestatari, în timp ce alţii, precum Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza ori chiar Mihail Kogălniceanu au fost nevoiţi să se refugieze în Bucovina, aflată la acea dată sub ocupaţia Imperiului Austriac, fiind găzduiţi pe moşia Cernauca a familiei Hurmuzaki.

 

Unirea Principatelor a fost cerută la Revoluție

Sosit mai apoi la Cernăuţi, Kogălniceanu a preluat conducerea Comitetului Revoluţionar Central Moldovenesc, din care mai făceau parte Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri, redactând împreună cu aceştia documentul intitulat Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, tipărit în luna august. Acest manifest este posibil cel mai reuşit din cadrul Revoluţiei paşoptiste, Kogălniceanu cunoscând deja la data redactării Proclamaţiile de la Blaj şi Islaz, ale revoluţionarilor transilvăneni şi munteni, dar promovând, în acord cu firea sa tradiționalist-critică, reforme moderate. Astfel, în Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova erau prevăzute: autonomia internă a statului, conferirea de libertăţi civile şi politice, abolirea definitivă a robiei şi a privilegiilor de clasă cât şi – foarte important – unirea Moldovei cu Ţara Românească. Totodată, Kogălniceanu arăta şi cum aceste doleanţe pot fi realizate practic, elaborând în acelaşi an şi un proiect de Constituţie.

 

Boierul cu idei democrate se număra printre primii capitalişti români veritabili: era proprietarul unei fabrici de postav

 

Prilejul de a pune în practică aceste reforme s-a ivit curând, în urma înlocuirii lui Mihail Sturdza pe tronul Moldovei cu principele Grigore al V-lea Ghica. Noul domn i-a rechemat în țară pe revoluționari, oferindu-le funcţii importante în administraţie. Începea astfel munca asiduă pentru realizarea statului român modern şi unit, ideal la înfăptuirea căruia Mihail Kogălniceanu şi-a dat deplina măsură a personalităţii sale.

După ce a deținut, pentru scurtă vreme, conducerea Departamentului Lucrărilor Publice, fiind de asemenea membru al comisiei pentru reforma codului civil, Kogălniceanu a fost însărcinat la anul 1851 de către domnitor cu reprezentarea „industriilor născânde” ale Moldovei în cadrul Expoziţiei internaţionale de la Londra. Alegerea sa nu fusese aleatorie, deoarece boierul cu idei democrate se număra printre primii capitalişti români veritabili, fiind proprietarul unei fabrici de postav.

 

Kogălniceanu a fost creierul Unirii Principatelor

Cu toate că activitatea lui Mihail Kogălniceanu în sprijinul modernizării ţării sale a fost una permanentă începând cu anul 1849, el nu se va putea desfăşura complet atâta timp cât Principatele Române se găseau încă sub protectoratul Imperiului Rus, ce părea ca va dura încă mult timp. Neaşteptata răsturnare de situaţie produsă de Războiul Crimeii şi de hotărârile Tratatului de la Paris din anul 1856, ce plasau Principatele Române sub garanţia colectivă a şapte mari puteri europene şi dădeau totodată posibilitatea cetăţenilor acestora de a-şi exprima opinia în privinţa statutului şi a organizării Principatelor, a oferit în cele din urmă libertate de mişcare partidei unioniste, al cărei lider în Moldova era Kogălniceanu.

Constanta susţinere a ideii Unirii, pe care marele om de stat o exprimase încă de la redactarea Dorinţelor Partidei Naţionale din Moldova, şi pe care o susţinuse atât intern, prin înfiinţarea ziarului unionist Steaua Dunării, cât şi extern, luând legătura cu unioniştii din Muntenia şi promovând această idee pe lângă marile puteri europene, prin colaborarea cu mai multe publicaţii străine, l-a determinat pe istoricul Nicolae Iorga să afirme că „hotărârea de unire dată de Divanul ad-hoc din Moldova la anul 1857 a fost opera personală a lui Mihail Kogălniceanu”. Chiar dacă în cadrul Conferinţei de la Paris din anul 1858 aceste dorinţe ale poporului român au fost respectate doar în parte, Principatele urmând a rămâne două entităţi politice separate, având doar anumite organisme administrative comune, oamenii politici români ai timpului au săvârșit un act de mare abilitate politică, alegându-l drept domn în ambele ţări pe Alexandru Ioan Cuza şi punând astfel Occidentul în faţa unui fapt împlinit.

 

 

159 de ani au trecut de la ceea ce, colocvial fie spus, e cunoscut drept „Mica Unire”, deşi corectitudinea termenului e disputată. E momentul să ne reîntâlnim în jurul unui ideal, chiar dacă al unuia de secol XXI. Milioane de români au fost în spatele lui Alexandru Ioan Cuza în 1859 la Unirea Principatelor, milioane din România trebuie acum să fie în spatele Simonei Halep, românca ce domneşte peste tenisul mondial. Un editorial Matricea Românească.

În şapte ani”, scrie Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”, „sub această sabie a lui Damocles” ce o constituia provizoratul etern sub care românii îşi ţin conducătorii, „Cuza realizează performanţe ce fac din el un semănător – în sens evanghelic – al modernizării; nu există ogor al vieţii publice în care el să nu fi aruncat sămânţa înnoirii”.

„Cuza”, continuă istoricul, „este una dintre cele mai de seamă personalităţi ale istoriei româneşti. Inteligent, voluntar, abil, hotărât să meargă până la capăt (sunt indicii că el s-a aflat la originea asasinării primului-ministru Barbu Catargiu, în 1862 – nota autorului), Cuza a lăsat să-i fie umbrite calităţile de o viaţă privată dezordonată şi de o camarilă de joasă calitate.”

E acelaşi Cuza care i-a împroprietărit pe ţărani. E acelaşi Cuza care, luându-le clericilor români averile, le-a răspuns la contrarierea evident vehementă: „Unui călugăr nu-i trebuie palate domneşti, îi trebuie o mică chilie cu o rogojină, pe care să se culce, şi unde să se roage”. Lecţie de smerenie care rămâne valabilă pentru feţele bisericeşti îndrăgostite de luxul pământean – şi nu sunt puţine în România!

„Unui călugăr nu-i trebuie palate domneşti, îi trebuie o mică chilie cu o rogojină, pe care să se culce, şi unde să se roage”

Cuza n-a fost perfect, nici în viaţa privată şi nici în viaţa de stat, acţiunile lui pot fi disecate şi contestate, sub lupa istoriei şi din confortul demolării miturilor, pe care contemporaneitatea, în apatia ei distrugătoare, ni-l permite.

Însă Unirea pe care Cuza şi poporul român le-au făcut nu ne-o poate fura nimeni, iar monumentalitatea ei transcende orice scăderi omeneşti pe care domnul le va fi avut.

Să nu uităm, la 24 ianuarie 2018, că în februarie 1866, când Cuza a fost detronat de „monstruoasa coaliţie”, la Iaşi o mişcare separatistă (organizată de agenţii ruşi, potrivit aceluiaşi Constantiniu) scanda lozinca „Jos unirea!”, iar secesionistul filorus Constantin Moruzi îi scria prim-ministrului Ion Ghica: „Credeţi că veţi putea săvârşi crima ce se numeşte unire; credeţi că ea va putea avea viaţă? Nu, nu, niciodată”.

Acest „niciodată” s-a transformat în peste un secol şi jumătate de când România dăinuie. La această clipă de emoţie trebuie să ne amintim – nu milioanele cu care, zice-se, regele recent murit a plecat în exil, nu milioanele de căutarea cărora suntem hipnotizaţi mereu – ci milioanele de suflete care au stat alături de Cuza Vodă şi au înfăptuit cu el Unirea Principatelor Române.

O Halep care se califică în semifinalele unui Mare Şlem face mai multe decât zece Guverne incompetente pe care nu le va ţine minte nimeni – sau le va ţine, cu cel mai mare dispreţ

Românii au nevoie să se reîntâlnească în jurul unui ideal. Iar acolo unde politica ne dezamăgeşte, sportul ne va oferi speranţa, speranţă care face azi mai mult ca aurul. O Halep care se califică în semifinalele unui Mare Şlem face mai mult decât zece Guverne incompetente pe care nu le va ţine minte nimeni – sau le va ţine, cu cel mai mare dispreţ.

Detaşaţi-vă deci de cinismul şi de materialismul atroce al vremurilor în care trăim. Nu vă gândiţi la milioanele lui Halep. Ci fiţi milioanele care, în aceste vremuri debusolante,  se strâng în jurul steagului românesc ce flutură, sus de tot, la capătul atlasului, la Melbourne. De români precum Cuza, precum Simona avem nevoie ca de aer.

La mulţi ani, România!

Foto deschidere: montaj după Reuters / Thomas Peter

Trei uniri punctează istoria românilor, constituind un exemplu şi – date fiind realităţile contemporane – un reproş: cea a lui Mihai Viteazul de la 1600, cea a lui Cuza din 1859 şi “momentul astral” 1918. Matricea Românească a stat de vorbă cu doctorul în Istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR), pentru a onora aşa cum se cuvine un eveniment epocal, despre care putem spune, fără a greşi, că îi datorăm ceea ce suntem astăzi – atât colectiv cât şi individual.

Matricea Românească: Ce a declanșat Mica Unire? De ce ideea de unitate a românilor?

Cristina Păiușan-Nuică: Secolul XIX a fost secolul naționalității, a fost momentul în care a apărut și s-a consolidat ideea de națiune și de stat național.

Pe plan european a apărut ideea de națiune și de unitate națională. Românii trăitori în Țara Românească și Moldova știau că ei sunt același popor, că vorbesc aceeași limbă, dar erau două țări diferite. Din fericire, în toate cele trei provincii românești, nu au existat niciodată diferențe mari de dialect, așa cum au existat în multe dintre celelalte țări.

Curentul european ce a pornit după Revoluția Franceză din 1789 s-a extins, treptat, și în centrul și în sud-estul Europei. Gândiți-vă că noua intelectualitate s-a format la Paris, la Viena, în centre culturale importante, unde ideea de națiune, de dezvoltare a unei statalități a înflorit.

La 1848 a existat un val revoluționar ce a cuprins și Țara Românească și Moldova, acela fiind momentul în care s-a pus clar ideea independenței celor două țări românești. Apoi a apărut și ideea unionistă, românii având conștiința faptului că suntem un singur popor.

Din 1848 și până la Războiul Crimeii (1853-1856), ideile și oamenii au evoluat – au luptat, sprijiniți de către Franța, pentru independența Țărilor Române, acestea fiind sub suzeranitatea Porții și apoi a marilor puteri. Sfârșitul Războiului Crimeii, Conferința de la Paris din 1856 și mai ales Convenția de la Paris din 1858 au fost foarte importante pentru noi. În Convenție s-a subliniat foarte clar că există o autonomie a celor două țări române, păstrându-se suzeranitatea Porţii, dar fără drept de intervenție directă pe teritoriul acestora.

Curentul unionist a devenit din ce în ce mai puternic, și burghezia – „radicalii”, dar și boierimea au înțeles importanța Unirii, importanţa formării unui stat unit și suveran, care să adune națiunea română. Adunările Elective – Adunările Ad-hoc erau înființate conform prevederilor Tratatului de la Paris (1856) care să aleagă domni în cele două țări, Moldova și Țara Românească.

În Convenție nu se stipula expres că domnii Țării Românești și ai Moldovei nu puteau fi aceeași persoană, o eventuală dublă alegere fiind în spiritul acesteia.

Un mare atu al momentului ianuarie 1859 l-a reprezentat conjunctura internațională, faptul că Napoleon al III-lea își dorea să fie un împărat „luminat” și i-a sprijinit în mod real pe români, a fost părtaș la tot ce s-a întâmplat cu Țările Române în acea perioadă. Napoleon al III-lea i-a sprijinit și pe italieni, pentru că anul 1859 a fost important și pentru noi, prin dubla alegere, dar și pentru italienii – celebra insurecție piemonteză, lupta francezilor alături de italieni și un prim pas spre unificarea Italiei.

Principatele, Țara Românească și Moldova, au beneficiat de această conjunctură internațională favorabilă într-un mod foarte pragmatic. Burghezia română a înțeles că ea trebuie să facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată. Să ne gândim că anul viitor vom aniversa 100 de ani de la România Întregită – momentul în care statul român format în 1859 a ajuns ca în frontierele sale să cuprindă națiunea română.

Burghezia română a înțeles că ea trebuie să facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată

Matricea Românească: De ce un singur domnitor?

Cristina Păiușan-Nuică: Noi suntem renumiți în istorie prin inventivitate. A fost ideea, găselnița prin care se puteau unifica două țări române care, conform Convenției de la Paris și conform organizării de până atunci, fuseseră două entități statale diferite. Unirea printr-o persoană a surprins marile puteri, era foarte greu să dezunifice ceva ce fusese deja unit – chiar pentru o perioadă limitată – în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Opinia publică românească a reacționat cu mult entuziasm, opinia publică franceză și, în general, cea internațională care înțelegea nevoia formării unor state independente, au reacționat la fel.

Dubla alegere s-a făcut într-un mod destul de frumos, prin renunțarea la orgolii. Până atunci, în cele două țări române existase o lungă perioadă fanariotă, după aceea începuse perioada domnilor pământeni care erau numiți, nu aleși. Era prima dată în istorie când se crea, cu ajutorul lui Napoleon al III-lea și al Convenției de la Paris, acest cadru electiv propriu-zis. Iar electorii nu erau foarte mulți. În ianuarie, în Moldova, cel care avea șanse destul de mari să fie ales domn era Vasile Alecsandri, poet, boier, patriot, care a înțeles că trebuie să renunțe. A renunțat în favoarea lui Costache Negri.

În acel moment, a apărut ideea unui compromis, a unei a treia persoane care a fost colonelul Cuza, un om care protestase împotriva abuzurilor făcute de către caimacanul Vogoride. Cuza era cunoscut ca fiind un patriot, un militar și se părea că nu este o persoană cu aspirații materiale foarte mari, care să-și dorească putere pentru avere. Era și o persoană destul de tânără. Se întruneau în el toate premisele unui compromis istoric și alegerii unui om care nu ținea fățiș cu una dintre cele două tabere aflate în luptă. Electorii s-au întrunit, a fost propus Cuza și din 48 prezenți, toți au votat pentru alegerea acestuia. Alexandru Ioan Cuza era un personaj nou, o figură nouă nepartinică, de care se puteau lega și speranțele burgheziei, și ale poporului, și ale boierilor.

Matricea Românească: Cum au primit românii Unirea? Le-a fost schimbată viața în vreun fel?

Cristina Păiușan-Nuică: Entuziasmul alegerii lui Cuza a fost real, dar momentul de maxim entuziasm – cel al alegerii sale și la București. În Țara Românească unioniștii nu dominau, situația era foarte tensionată, deputații Partidei Naționale s-au întâlnit la Hotelul Concordia pentru a găsi o soluție. Partida radicală a renunțat la propunerea lui Nicolae Golescu, ce fusese aclamat două zile, gloată condusă de Ion C. Brătianu. În momentul în care a apărut ideea dublei alegeri, legitimă pentru unioniști, a existat o ședință secretă în care radicalii – burghezia – au propus un compromis. Ion C. Brătianu, organizatorul acelor gloate, a negociat cu poliția și cu armata, ca forțele de ordine, dar și gloata să nu deranjeze procesul electoral, pentru a nu exista vreun pretext de anulare.

Pe 24 ianuarie 1859, după sedința secretă, în care radicalii s-au arătat dispuși la un compromis, Vasile Boerescu l-a propus pe Cuza, care în ședință publică a fost votat de toți cei 64 de electori.

Unirea printr-o persoană a surprins marile puteri, era foarte greu să dezunifice ceva ce fusese deja unit

Țările Române s-au unit prin intemediul unui om, a lui Cuza, dar unirea trebuia recunoscută și de către marile puteri. Poporul român a înțeles că unirea trebuia recunoscută și perpetuată. De asemenea, unirea fusese realizată la un singur nivel, cel al domnului. În continuare existau două adunări, două guverne propriu-zise, două administrații separate.

Opinia publică internațională a primit vestea foarte bine, iar românii cu mare cu entuziasm.

Au fost publicate o sumedenie de lucrări care tratează epoca Unirii, personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, dintre cele mai prestigioase aș vrea să le amintesc pe cea a domnului academician Dan Berindei, Epoca unirii, reeditată în 2000, precum și lucrarea domnului Marian Stroia, Românii în contextul politic european ce tratează contextul internațional al Unirii și pune în valoare tot angrenajul internațional ce a dus la realizarea pas cu pas a Unirii.

Domnul Unirii – Alexandru Ioan Cuza era foarte entuziast în momentul Unirii, dar toți cei din jurul său și diplomații străini i-au sugerat să nu se grăbească să plece la București și să accelereze un proces ce trebuia să primească girul, măcar parțial, al marilor puteri. Conferința de la Paris a puterilor garante din aprilie 1859 a recunoscut faptul împlinit.

Cuza avea un plan eficient: convocarea unei singure adunări elective, formarea unui singur guvern, structurarea unei singure administrații, formarea unei armate comune – prevedere existentă în Convenția de la Paris, toate acestea veneau în completarea alegerii unui singur domnitor.

Unirea a fost recunoscută cu greu, cu eforturi diplomatice, ca un compromis de moment, doar pe durata vieții domniei sale. În momentul în care Cuza a fost forțat să abdice, s-a ajuns la pasul doi, tot cu ajutorul Franței și a lui Napoleon al III-lea, aducerea unui principe străin.

Matricea Românească: Cum era privit Cuza de către poporul său?

Cristina Păiușan-Nuică: Era o figură nouă, cu carismă, un om cu o ținută, care avusese niște funcții publice în Moldova în care se comportase bine, avea și o oarecare avere. A fost un om care s-a adaptat și s-a adresat și boierilor și țărănimii, dar și burgheziei. A beneficiat și de alura de „domn al Unirii”. Metehnele lui personale, despre care s-au scris cărți întregi, nu cred că trebuie să știrbească simbolistica și mitul care îl înconjoară. Fără să exagerăm, Cuza și miniștrii săi au fost cei care a pus bazele instituționale ale noului stat. A mai fost și reforma agrară absolut necesară, care a dus la împroprietărirea a circa 400.000 de țărani și la ridicarea lor socială. Reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, înființarea universităților – erau în trendul progresist al întregii Europe.

Cuza era cunoscut ca fiind un patriot, un militar și se părea că nu este o persoană cu aspirații materiale. Se întruneau în el toate premisele unui compromis istoric

Matricea Românească: Cum ar fi fost România astăzi, dacă nu ar fi avut loc Mica Unire?

Cristina Păiușan-Nuică: În istorie nu se discută cu „dacă”. Fenomenele istorice sunt analizate și tratate așa cum s-au desfășurat. Nu putem să presupunem, dar probabil că românii au folosit momentul Convenției de la Paris. Asta e clar. Ne oferea puterea de a alege, ceea ce era foarte important, pentru că secole de-a rândul nu am avut-o.

Nu putem să ne gândim ce ar fi fost dacă era ales Vasile Alecsandri la Iași, dacă avea destulă carismă să fie ales și la București și cum ar fi arătat statul român sub mandatul lui. Nu știu cum ar fi fost dacă ar fi fost ales Nicolae Golescu și dacă aceste personaje istorice ar fi întrunit voturile din ambele părți. Gândiți-vă că 48 de oameni l-au ales pe Cuza la Iași și 64 la București. Numeric, astăzi pare ceva infim. Oamenii aceștia au reprezentat voință populară și au făcut un pas important în apariția statului român unitar.

Matricea Românească: Cuza a avut consilieri?

Cristina Păiușan-Nuică: Da, el a înțeles că la conducerea țării și în imediata lui apropiere trebuie să fie și moldovenii și muntenii. Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori, ministru și apoi prim-ministru. L-a consiliat, Kogălniceanu era un diplomat prin excelență, la fel ca și Vasile Alecsandri.

Matricea Românească: Ce monedă aveau ambele teritorii?

Cristina Păiușan-Nuică: Alexandru Ioan Cuza a propus baterea unei monede unice – care să se numească român sau romanat, lucru ce nu a fost posibil în timpul domniei sale. Abia în aprilie 1867 a apărut leu – moneda națională. Dar în timpul domniei lui Cuza au existat mai multe steme propuse – care să întrunească caracteristicile și istoria celor două Principate.

Nu putem să ne gândim ce ar fi fost dacă era ales Vasile Alecsandri la Iași, dacă avea destulă carismă să fie ales și la București și cum ar fi arătat statul român sub mandatul lui

Matricea Românească: Tot atunci a fost și momentul când București a devenit Capitala.

Cristina Păiușan-Nuică: Da. Atunci a existat întrebarea: ”Unde va fi capitala Principatelor Unite?”. La 29 ianuarie 1859, Cuza a venit la București și li s-a adresat bucureștenilor. Kogălniceanu a susținut ideea ca orașul București să devină capitală, fusese capitala Țării Românești, era recunoscută de marile puteri, aici existau consulate străine. Dar abia la 24 ianuarie 1862 primul Parlament al României a proclamat Bucureștiul capitală.

Matricea Românească: De ce a intrat Cuza în folclor? Care este moștenirea lui?

Cristina Păiușan-Nuică: A intrat în folclor prin carismă, prin tinerețe, prin faptul că a avut un real entuziasm de a schimba, de a unifica, de a construi. Reformă agrară l-a făcut extrem de popular în rândurile țărănimii, a avut imaginea de protector al țăranului, „domnul Cuza”. Poporul a reacționat într-un mod normal, împroprietărirea l-a transformat într-un erou pentru sute de mii de oameni. Era nevoie de un erou. În istorie există nevoia de eroi, de modele, chiar dacă acestea nu se ridică întodeauna la înălțimea poveștilor țesute în jurul lor, nu sunt 100% reali, ci „eroizați”. Legendele populare se nasc și din nevoia de a-și crea niște repere – eroii sunt niște repere, figuri luminoase care arată celor simpli drumul cel bun.

Evoluția statului român din ultimii 150 de ani a fost bazată pe un sentiment patriotic: să-ți dezvolți propria țară, să o faci independentă, să-ți promovezi propriul comerț și propria industrie, chiar dacă nu întotdeauna pârghiile au fost cele ideale.

Matricea Românească: Presa l-a acceptat?

Cristina Păiușan-Nuică: Presa în Principatele Unite, la mijlocul secolului XIX , era firavă. De la primele ziare cu apariție sporadică din primele decenii ale secolului XIX și până la o presă românească substanțială au trecut: Unirea Principatelor – de care am vorbit astăzi, apoi apariția partidelor politice și a organelor lor de presă, dar mai ales alfabetizarea populației prin înmulțirea numărului școlilor, decenii de istorie. Să vă dau un singur exemplu: cu doar un an înaintea Unirii, în 1858 Dimitrie Bolintineanu scoatea la București ziarul „Dâmbovița” – foaie politică și literară, apoi după 1862, au mai apărut și alte gazete. Unirea din ianurie 1859 a adus cu ea și apariția în fapt a presei.

Ilustraţie deschidere: Theodor Aman, Hora Unirii

Gălățenii cunosc foarte bine clădirea istorică din centrul orașului, scăldată-n soare, înconjurată de verdeață și denumită simplu, dar de efect, Muzeul „Casa Cuza Vodă”. Exteriorul relevă un imobil ce confirmă frumusețea simplității și provoacă imaginația și curiozitatea trecătorului cu privire la casa unde a locuit domnul Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza (1820-1873). În acest context, mândria că orașul meu natal deține o astfel de bijuterie istorică mă cuprinde ori de câte ori se ivește ocazia.

Am dorit să ascult din nou povestea „Casei Cuza Vodă” (secție din cadrul Muzeului de Istorie „Paul Păltănea” din Galați), astfel că am discutat cu muzeograful Ingrid Bahamat, ale cărei explicații de natură istorică au fost „învelite” în cuvintele calde și cu tâlc specifice distinsei doamne.

„Muzeul nostru este unul care are o legătură foarte puternică cu comunitatea locală din mai multe puncte de vedere. «Casa Cuza Vodă» este organizată într-o clădire cu profunde semnificații istorice. Este casa care a aparținut familiei domnitorului Alexandru Ioan Cuza, dinainte ca acesta să devină o personalitate politică marcantă, arhicunoscută. În timp, comunitatea locală a considerat oportun ca, ori de câte ori se ivea ocazia, să menționeze la un eveniment sau altul importanța pe care această clădire o avea pentru urbe, dar și pe plan național.”

Muzeul „Casa Cuza Vodă” din Galați încă păstrează parfumul epocii Cuza

Muzeul „Casa Cuza Vodă” din Galați încă păstrează parfumul epocii Cuza Foto: arhiva Muzeului de Istorie „Paul Păltănea”

Casa din Galați le-a aparținut părinților lui Cuza, Ion și Sultana, iar domnitorul a locuit aici între anii 1844-1859. Orașul de la Dunăre ocupă un loc de seamă în viața lui Alexandru Ioan Cuza, prin prisma funcțiilor deținute de acesta, care l-au pregătit pentru misiunea istorică asumată mai târziu: președinte al Judecătoriei Covurlui și pârcălab de Galați.

„Tatăl lui Alexandru Ioan Cuza a cumpărat această casă, deci familia a avut afaceri și toată viața rostuită în Galați. Astfel, Cuza, având și funcții edilitare, până la momentul 1859 a locuit în orașul nostru. După ce el a plecat la Iași, aici a rămas să locuiască mama sa, Sultana – născută Cozadini. Tatăl său murise cu ani în urmă. Elena Cuza (1825-1909), soția domnitorului, venea mai des să locuiască aici alături de soacra sa”, a dezvăluit muzeograful, pentru Matricea Românească, o fărâmă din viața uneia dintre cele mai importante familii din istoria României.

Elena Cuza era o fire mai rezervată privind aparițiile publice și a preferat să-i fie alături domnitorului doar la acele evenimente care necesitau stringent prezența ei

Elena Cuza, fire introvertită și discretă, a preferat liniștea gălățeană în locul expunerii publice inevitabile din București sau Iași, unde era solicitat soțul său, după Mica Unire. Însă, după ce domnitorul a cumpărat, în anul 1862, Palatul de la Ruginoasa (Iași), doamna țării s-a implicat activ în mobilarea, decorarea și amenajarea clădirii și a grădinii celei ce se dorea a fi reședința de vară a familiei.

Garnitură de salon, în stil Ludovic al XVI-lea, Franța, mijlocul secolului al XIX-lea. A fost dăruită de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza colaboratorului său, Anghel Duca

Garnitură de salon, în stil Ludovic al XVI-lea, Franța, mijlocul secolului al XIX-lea. A fost dăruită de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza colaboratorului său, Anghel Duca

„Ea era o fire mai rezervată privind aparițiile publice și a preferat să-i fie alături domnitorului doar la acele evenimente care necesitau stringent prezența ei. Elena Cuza prefera să se ocupe de acțiuni caritabile și să fie departe de cancanurile inerente la orice curte domnească. Avea nevoie, pentru a-și accepta destinul, de o anumită liniște interioară. Spun aceasta, pentru că nu a fost pregătită sufletește să devină doamna țării. De asemenea, ea avut parte și de suferințe legate de faptul că nu au avut copii, de aceea, ei au înfiat doi băieți. Erau băieții lui Cuza, de fapt. Personalitatea tumultoasă a domnitorului i-a adus, de multe ori, doamnei și o lacrimă în colțul ochilor. Aceasta a determinat-o să aleagă între datoria de a-i rămâne alături – și fusese educată în spiritul acestei datorii – și dorința, năvalnică uneori, de a păși pe alt drum.”

După moartea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, survenită la 1873, soția sa, din motive financiare, s-a văzut pusă în situația de a înstrăina imobilul de la Galați, iar din acel moment, de-a lungul vremii, casa a cunoscut proprietari diverși și destinații variate. Între proprietarii imobilului îl putem aminti pe omul politic Grigore Trancu-Iași (1874-1940), care organiza, în fostul cămin al familiei Cuza, evenimente culturale, cu invitați de marcă.

Când comunitatea nu vrea să-și piardă valorile

„Spre deceniul III al secolului XX, clădirea se afla într-o stare de degradare avansată. Deja se depășise vremea când Grigore Trancu-Iași fusese proprietar, casa avea alți proprietari și atunci gălățenii și-au dat seama că, în timp, dacă nu se vor lua măsuri, nu numai că se va degrada clădirea în sine, dar și semnificația istorică se va pierde definitiv. (…) Casa Cuza Vodă a devenit un reper – și se perpetuează ca atare – al muzeografiei naționale. Este muzeu din 1939. În 1937, gălățenii despre care v-am vorbit au constituit o asociație care a strâns fonduri, a cumpărat imobilul, l-a restaurat și, în 1939, clădirea a devenit muzeu în memoria lui Cuza.”

Piese din servicii de masă cu monograma lui Alexandru Ioan Cuza

Grație lăudabilei inițiative a gălățenilor de a se mobiliza și a acționa în favoarea păstrării valorilor istorice, orașul se mândrește cu o clădire de o frumusețe aparte, care încă păstrează parfumul epocii vremii, chiar dacă reabilitarea imobilului a presupus adaptarea arhitecturii inițiale la cea specifică unui muzeu. Spiritul comunitar al localnicilor a devenit mai viu, în virtutea faptului că în perioada interbelică statul român s-a raportat la stilul european de promovare a patrimoniului cultural. „Și, slavă Domnului, aveau ce promova!”, a completat muzeograful.

Potrivit specialistului, muzeul păstrează „atmosfera saloanelor mondene din perioada Cuza și cea imediat următoare, primele decenii ale secolului XX. Nu în ultimul rând, avem documente și obiecte care ne «povestesc» ce s-a întâmplat până la 24 ianuarie 1859, dar şi care au fost pașii esențiali ce au urmat momentului respectiv. În fiecare dintre săli se pot admira «prezențe» ale personalităților. Mai exact, obiecte cu conotații memoriale, probându-şi legăturile cu Alexandru Ioan Cuza, Kogălniceanu, Costache Negri și, implicit, cu stilul de viață de atunci. Era o epocă în care românii, școliți în principal în Franța, simțeau nevoia să aducă în casa lor ce au văzut că se poartă acolo, ce simțeau că se potrivește ambientului autohton și aveau în permanență ușa deschisă pentru moda românească, moda ambientală interioară.”

Bibliotecă, atelier românesc, a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A fost dăruită de către Regele Carol I de Hohenzollern lui Mihail Kogălniceanu

Bibliotecă, atelier românesc, a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A fost dăruită de către Regele Carol I de Hohenzollern lui Mihail Kogălniceanu

În Muzeul „Casa Cuza Vodă”, vizitatorul este „transportat” în România secolelor XIX-XX grație obiectelor de patrimoniu expuse publicului: obiecte și mobilier aparţinând familiei Cuza, premierului Mihail Kogălniceanu sau lui Costache Negri. Deși mare parte din obiectele personale ale familiei Cuza se află la Iași și la București, „gălățenii, mai mult decât alți români, se bucură de această casă”.

Muzeul păstrează „atmosfera saloanelor mondene din perioada epocii Cuza și perioada imediat următoare, primele decenii ale secolului XX. Avem documente și obiecte care ne «povestesc» ce s-a întâmplat până la 24 ianuarie 1859, dar şi după epocalul moment”

„Cred că Muzeul «Casa Cuza Vodă» este o emblemă. La ora actuală, când spui, în Galați, «Casa Cuza Vodă», te raportezi la un loc arhicunoscut, la un loc unde unii revin cu interes, cu o anumită curiozitate de a vedea lucruri noi, de a revedea ce știu deja, de a se mai întoarce într-un timp istoric benefic.”

„L’Illustration”, „Le monde illustré” şi „L’Univers illustré” (1859), ziare din colecţia privată a gălăţenilor Isabela şi Cezar Amariei

„L’Illustration”, „Le monde illustré” şi „L’Univers illustré” (1859), ziare din colecţia privată a gălăţenilor Isabela şi Cezar Amariei

„Casa Cuza Vodă” se bucură de un număr considerabil de vizitatori însă, ca în orice muzeu, numărul lor variază, în funcție de perioadele anului. Una dintre sărbătorile marcate „cu sfinţenie” în clădirea fostului cămin al familiei Cuza este Unirea de la 24 ianuarie 1859, când reprezentanții instituției organizează diferite activități culturale și spirituale de anvergură, la care sunt invitate personalități locale și naționale.

Ceea ce este îmbucurător pentru cei de la Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” este faptul că tinerii fac parte din categoria predominantă a publicului.

„Sunt luni în care avem un aflux de public mare, mă refer la cele cu evenimente istorice. Luna ianuarie «bate» toate recordurile de public. De asemenea, luna mai, când Noaptea Muzeelor aduce iarăși un aflux de public important. De câțiva ani, Școala Altfel ne aduce tineri dornici să îşi afle originile. Secțiile Muzeului nostru sunt mai puțin vizitate în perioada tezelor elevilor și a vacanțelor care trimit gălățenii în afara orașului, unde, sperăm, vizitează alte case memoriale. Vara, avem turiști din alte locuri.”

„Casa Cuza Vodă” din Galați reprezintă doar una dintre bijuteriile istorice ale țării care „poartă pe umeri” nu numai atmosfera vremii, dar și prețioasele povești ale neamului nostru.

Biblioteca lui Mihail Kogălniceanu (detaliu)

Milioanele lui Cuza şi milioanele lui Halep

24 Ianuarie 2018 |
159 de ani au trecut de la ceea ce, colocvial fie spus, e cunoscut drept „Mica Unire”, deşi corectitudinea termenului e disputată. E momentul să ne reîntâlnim în jurul unui ideal, chiar dacă al unuia de secol XXI. Milioane de români au fost în spatele lui...