Spuneam în articolul anterior că fiecare drum pe Sfântul Munte îți arată ceva despre tine. Atât despre propria interioritate, cât și aspecte din cotidianitatea lumii în care trăiești și de care ești interesat. Pe acest drum dinspre exterior către interior mai sunt lucruri de spus.
Un bătrân a fost întrebat: «De ce sunt tot timpul fără purtare de grijă?» Și a răspuns: «Pentru că nu ai văzut încă Soarele» (Evergetinos, Tema 28).
Lipsa purtării de grijă nu-mi este străină. Purtarea de grijă față de tine însuți presupune mai cu seamă atenție. Atenția de a termina ceea ce ai de făcut. Atenția necesară pentru a nu fi distras de la ceea ce ți-ai propus să faci. Atenția de a nu cădea în împrăștierea minții, în împrăștierea ființei.
Cu părintele C. m-am întâlnit de fiecare dată când am fost la Vatopedu. Îndrumarea pe care mi-a oferit-o a țintit printre altele și această împuternicire, această determinare interioară, care te face să fii mereu prezent în tine însuți, să te conții, să fii atent. O anumită simplificare interioară în care nu mai pot apărea fisuri, distrageri sau divagări. Un fel de a fi care este antipodul împrăștierii, al risipirii, al distragerii și al nepurtării de grijă.
”Uite, mi-a zis o dată Părintele C., de pildă, un butuc este greu de aprins dacă îl apropii de o flacără. Are ceva monolitic și dens, care nu îl supune focului. Dacă, însă, faci în el o crăpătură și îndeși în ea niște surcele, acestea din urmă pot fi aprinse. Dacă acestea se aprind, focul de la ele reușește să aprindă tot lemnul”.
Mă uit la felul în care merg călugării mănăstirii în momentele în care au ascultările lor. În pasul lor este o hotărâre și o adunare inexpugnabilă. Nimic din ființa lor nu pare a fi înclinată spre a face altceva. Sunt așezați, centrați în ei, și nimic nu-i distrage din ceea ce fac. Este disponibilitate și dragoste, atunci când îi abordezi în astfel de momente, dar nu e tânjală și dispersie.
La ultima noastră întâlnire îi expuneam Părintelui o analiză pe care o făcusem unei probleme de care mă ciocnisem și care mă necăjea. Îi dezvăluisem un întreg șantier arheologic dedicat dezgropării cauzelor respectivei probleme. M-a ascultat cu răbdare iar la final mi-a zis zâmbind ”Nu știu dacă te ajută toată analiza asta. De fapt, trebuie doar să faci ceea ce știi deja că trebuie să faci. Și să lași ca harul să lucreze”.
Și am știut că așa este. Sigur, analiza, această depliere a straturilor problemei are și ea ceva prețios. Însă propriu-zis nu de aici vine rezolvarea sau vindecarea. Pentru că în aceasta este ceva static. Lucrurile despre care vorbea erau adevăruri dureroase și destul de interiorizate. Nu-mi era ușor să vorbesc despre ele, dar le tocam neîncetat și aproape obsesional, ca și cum din acest gest ar fi venit și vindecarea. Cum nu se întâmpla nimic, pentru că simțeam că problema este tot acolo, îmi continuam tăiatul firului în patru fără să îmi dau seama că pedalez în gol, că sunt perfect imobil în agitația mea. Răspunsul Părintelui îmi semnala tocmai acest lucru, tămăduirea nu vine din agitația analizei și din fervoarea procesului de discernere și de interiorizare a adevărului. Ci ea depinde de altceva sau, mai bine zis, de Altcineva.
Vindecătorul interior
Și din formarea, și din experiența mea de psihoterapeut știam că vindecarea este un moment aparte, ai cărui martori suntem, fără să știm când va surveni. Știam că Dumnezeu, sau vindecătorul interior din fiecare om, este cel în mâinile cui se află această sarcină. Tot ceea ce poate face psihoterapeutul este să îl pregătească pe om pentru acel moment. Este un proces important, care presupune multă răbdare și mult discernământ. Dar este tot ceea ce el poate face.
Or, ultima mea ședere la Vatopedu mi-a dat ocazia de a aprofunda un alt adevăr. Trebuie făcut ceva nu doar în vederea conștientizării și interiorizării adevărurilor dureroase despre noi înșine. Ci mai trebuie acționat și în sensul vindecării. Ca pentru a conștientiza că terapeutul nostru interior este cel care a prilejuit și procesul conștientizării, și pe cel al interiorizării. Că acestea două sunt, de fapt, deja părți ale procesului de vindecare. Vindecarea începe cu conștientizarea, continuă cu interiorizarea și se încheie cu curățarea și cu pacea.
”Pace, vouă!” Cine spune acest lucru ? Preotul, nu, el ca om nu are pace de oferit, ca unul care are și el războaiele sale interioare. Ci acesta transmite pacea lui Hristos. El este singurul care poate aduce Pacea. ”Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se întristeze!” (Ioan 14, 27).
Fusesem, deci, concentrat în demersul conștientizării și al interiorizării. Dar complet împrăștiat în ceea ce privește vindecarea. A te pune și a te păstra continuu în contextul vindecării presupune purtare de grijă. Să fii mereu conștient de prilejurile de tămăduire care par a-ți ieși în cale. Să cauți izvoarele nesecate și vii ale acesteia. Altfel, e ca și cum ai merge la spital pentru o intervenție chirurgicală, ai accepta asumat consultația, spălarea și anestezia, dar ai evita să intri în sala de operații.