Tag

versuri

Dacă ar fi să rezumăm, din fapte şi vorbe disparate, dar mereu consecvente cu el însuși, un decalog pe care râsu’-plânsul literaturii române – Nichita Hristea Stănescu – să ni-l fi lăsat moştenire și apoi să-l metamorfozăm în „de ce-uri de iubit”, am avea am putea avea (măcar) următoarele motive (aleatoriu prezentate, căci ordinea nu contează).

 

1. Pentru nepământeana lui generozitate

Se ştie că avea boierescul obicei de a dărui. Şi o făcea cu asupra de măsură şi fără să se raporteze pragmatic la lucruri, împărţindu-le artificial în „ale mele” şi „ale altora”. Acelaşi lucru a ales conștient să-l facă şi cu timpul, energia şi geniul lui. Nu cunoştea posesivitatea, s-a spus. Sau o cunoştea, dar alegea să o ignore.

„Se dăruieşte”, era vorba lui. Se aplica fără discriminare pentru obiecte şi abstracţiuni, că erau bani, vase etrusce, monede romane, cantităţi uriaşe de flori, frumoase bidonaşe cu dop de argint pentru „alcolache”, portrete schiţate de mâna lui sau poezii (în varianta „Se dedică lui…”).

Doar unul din exemplele… exemplare. A dăruit titlul unui poem, atunci când un scriitor l-a admirat – poemul se numea „Antrenorul de îngeri” – şi a cerut permisiunea să i-l fure pentru un roman. Nichita a rupt manuscrisul şi l-a aruncat fără regrete. „Se dăruieşte…”.

Despre generozitatea lui arhicunoscută, mulţi au spus multe, în cuvinte mari prin care transpare mirarea. Explicaţia lui este alta, justificându-și, modest, „excesul” printr-o lipsă: „Bătrâne, eu n-am avut niciodată matraflingheri (bani). Şi numai un sărac poate fi cu adevărat generos, fiindcă nu are conştiinţa valorii banului”.

2. Pentru că îi iubea pe toţi „activiştii suferinţei”

Nichita Stănescu iubea – cu gentileţe şi politeţe, dar şi cu frenezie şi dăruire – oamenii. Din această categorie nu-i excludea, pe motive de pizmă profesională, pe confraţii lui întru literatură sau artă, fie că îşi căutau locul în posteritate sau trecuseră de mult în rândul nemuritorilor.

Lucru rar, iubea poeţii şi n-a fost vreodată să se îndepărteze, cu un aer august, dezgustat sau sever de vreun „activist al suferinţei”, aşa cum le spunea el celor asemenea lui.

Pentru poeții tineri intervenea adesea pe la gazete să fie publicați sau le făcea recenzii în care laudele nu erau dozate cu picătura.

La poeții-efigie avea o raportare proprie.

Pe Eminescu îl numea „singurul mareşal al versului” şi un noroc al neamului românesc. Relaţia lui cu unicul literaturii române era de fiecare zi: îl alinta drăgăstos Mişu Eminescu (pentru că îşi permitea) şi totodată îi recunoştea martiriul întru poezie, onestitate şi dragoste de neam, numindu-l „sfântul Eminescu”. Se considera trimisul lui, sluga lui în slujirea limbii române. Gesturile de recunoaştere a acestei înnobilante vasalităţi sunt grăitoare şi înduioşătoare, dar mai ales curajoase. Pentru un poet tânăr, crescut în cultul firesc faţă de Eminescu, ruperea acestei relaţii ar fi fost un gest banal de independenţă. Au făcut-o şi alţii, mult mai puţin dăruiţi. Nichita şi-a asumat total şi cu mândrie această dependenţă, plasându-se astfel în linia descendenţei lui, pe un plan de egalitate în modestie şi geniu.

Dar şi alţii, toţi, s-au bucurat de dragostea lui. Se socotea, de exemplu, elevul lui Ienăchiţă Văcărescu şi al lui Vasile Cârlova, „aceşti poeţi de o rară modernitate şi de importanţă vitală pentru poezia românească”, spunea el.

Întrebat când l-a citit ultima oară pe Minulescu, Nichita răspunde: „Pe poeţii noştri îi cam citesc tot timpul şi îi răsfoiesc cam toată vremea, şi din pricină profesională, şi din dragoste pentru dânşii, aşa că nu pot spune dacă l-am citit ieri sau mâine”.

De asemenea, la întrebarea dacă îi pare corect să fie caracterizat în manualele vremii ca fiind „crescut la şcoala lui Labiş”, replică ferm „da”. De ce? „Pentru că iubesc memoria sfântă a lui Labiş.

Pe Urmuz, cu care nu considera că are în comun mare lucru, îl iubea, după spusele lui, „ca pe o lacrimă a lui Iisus”. Îi plăteşte şi lui tributul şi îi dăruieşte o parodie „finesse”, în stilul „derbedeului sacru”, după celebra „Fabulă”:

„Cică nişte cronicari / Duceau lipsă de denari / L-au rugat deci pe Agrippa / Ca să le plătească gripa. / Agrippa cel arhitect / Se juca cu ei perfect, / Preştiind pe-Octavian / Să-l facă din bolovan :/ «O, Senat, o, tu, Senat, / Strigă el ca apucat / Nu mai trage de sesterţi, / Pe etruscul meu de şperţ!» / Senatul scoase o liră / De din platoşa illyră / Şi exclamă «Engliterra! / Mai mănâncă tu din Terra!»

Morala: Out adică over”.

3. Pentru că avea umor

Fiind un „biet om în timpul vieţii sale”, Nichita obişnuia să nu se ia prea mult în serios şi reuşea să-(şi) împrăştie „starea de molfete spre solfete” cu o efervescenţă verbală în care jocurile de cuvinte ascundeau un „râsu’-plânsu’” care ne e tipic.

Cel care se autointitula cu ironie „rege al căpşunilor şi al coarnelor de melc” avea pentru câte o situaţie de viaţă – tristă sau hazlie – o sinteză lacunară şi sclipitoare: „Ulciorul nu Merces la apă”, „Nu vă trageţi de şireturi cu mine, că eu mă port desculţ”.

4. Pentru că îşi iubea ţara şi poetica limbă română

„Eu sunt pe jumătate român şi pe jumătate român”, se spune că i-ar fi răspuns – cu umorul mai sus pomenit – unui tânăr avântat care i se prezentase în Italia astfel: „Io sono jumătate italiano, jumătate rumeno”.

Şi român a fost în toate, de la umila lui plecăciune faţă de înaintaşi până la iubirea permanent declarată şi niciodată ruşinată faţă de ţară şi neam. Ba mai mult, şi-a asumat să le facă, girându-le cu geniul său, o adevărată şi dreaptă „campanie de imagine” – i-am zice azi.

„În ce cred?” zice Nichita. „Cred în forţa cuvântului românesc, care dă un sens moral realului”.

Dintr-un interviu:

„– Care este cel mai frumos vis pe care l-aţi avut vreodată?

– Limba română.

– Cel mai important lucru pe care îl doriţi de la viaţă?

– Să nu trădez această limbă minunată şi spiritualitatea ţării care m-a născut.”

Asemenea, îşi asuma lucid şi deplin cuvintele „Testamentului” lui Ienăchiţă Văcărescu, considerând că „nu există poet care să nu-şi iubească patria în mod absolut şi fundamental”.

Şi totuşi, n-au fost mulţi cei care, urmându-i lui, şi-au făcut din limba română o patrie și din asumarea necondiționată a țării o datorie.

5. Pentru îndelung exersata sa modestie

Poeţii sunt nişte – uneori simpatici – oameni ciudaţi. Mulţi sunt orgolioşi şi vanitatea lor naşte conflicte literare, cei atinşi de „morbul” poeziei considerându-se, pe bună dreptate, unici, dar şi mai presus de alţi confraţi.

Nichita se număra, şi la acest capitol, printre cei puţini. Nu intra în conflicte ivite din patimi sau gelozii de tagmă şi ridica din umeri când era subiectul lor: „În ţara asta e loc pentru toţi poeţii”.

Răsfăţat al vieţii publice şi literare, recunoscut din timpul vieţii drept „cel mai mare poet contemporan”, printr-un noroc care nu se dăruieşte adesea, Nichita nu și-a mâniat soarta și nici n-a avut neînțelepciunea de a o trece la capitolul „reușite personale”. Își primește norocul ca pe o răspundere pe care o poartă conştient. „Numai la cursele de cai există un câştigător”. În poezie, „cel mai mare-i cel de pe urmă”.

Îndemnat să se caracterizeze ca poet şi să-şi descrie propria poezie, declară lucid şi cu aceeaşi mare, irepetabilă modestie, că nu poate vorbi despre subiect. „Ar însemna să vorbesc prea mult, ceea ce ar fi egoism, ori prea analitic, ceea ce ar fi un răsfăţ”.

Nu se „îmburghezește” în starea de „geniu oficial” şi nici nu se complace în autosuficienţa acestui statut, proclamat de toţi: „O dată pe an îmi pun capul pe pernă şi zic: Sunt un geniu. Şi numai de şapte ori îmi acopăr capul şi zic: N-am talent.”

6. Pentru perpetuul cenaclu „Nichita”

Nichita este aparte în multe feluri, dar poate cea mai personală amprentă a sa rămâne felul în care, măcar aparent, şi-a trăit viaţa aproape public. Aparent, pentru că cine îl cunoştea mai îndeaproape ar fi remarcat şi altceva: că avea o cochilie specială pentru viaţa personală. La vedere rămânea poezia, pentru că şi-ar fi dorit ca viaţa lui să fie opera lui.

În orice caz, n-a fost dintre aceia care îşi poartă marca geniului ca pe un steag de luptă şi nici ca pe o povară aducătoare de suferinţe însingurate ori îşi împărtăşesc cu o elită fulguraţiile creative.

N-a avut multă vreme casa lui – „Eu nu am avut niciodată un loc fix, al meu” – şi locuia din prieten în prieten, împărţindu-şi cu ei salariul de corector, apoi de redactor II la Gazeta literară, un ceai amar şi tutun ieftin. Aşa că, atunci când s-a mutat în apartamentul din Piaţa Amzei nr. 7-9, cele două camere ale spaţiului locativ au devenit nu numai ale prietenilor, ci ale tuturor: poeţi sau aspiranţi, chemaţi şi nechemaţi, tineri în căutare de inspiraţie şi necunoscuţi care-şi doreau să trăiască „experimentul” Nichita sau doar să noteze în grabă versurile risipite în eter. Aici, ca la o instituţie publică, oamenii veneau fără să anunţe şi stăteau atâta cât voiau. N-a întors pe nimeni, niciodată, din drum, nu s-a arătat niciodată deranjat, supărat, obosit, plictisit şi pentru fiecare avea timp, solicitudine şi un pahar de vin.

7. Pentru că era omenos, respectuos şi amabil

Politeţea lui nu era conjuncturală, ca o haină pentru ocazii speciale, ci o stare permanentă, înadins exersată zi cu zi.

Cineva spunea că în românitatea lui se contopiseră două frumoase obiceiuri din strămoşi: era primul care dădea bineţe, ca un dac, şi întâiul care întindea mâna oricui, ca un roman.

Altfel, nu conta prea mult cine-l aborda. Cu toţii – tineri liceeni sau venerabili academicieni – primeau aceeaşi solicitudine, aceeaşi atenţie, acelaşi entuziasm – mărcile lui înregistrate.

Când era întâmpinat la rândul lui cu omenie şi delicateţe, simţea nevoia să răsplătească gestul pe măsură.

Hristu Cândroveanu i-a trimis prima lui carte, „Alfabet liric”. După o săptămână, a primit, la schimb, o scrisoare de mulţumire, în care Nichita scria: „M-a emoţionat profund studiul pe care mi l-aţi acordat în excepţionala dumneavoastră carte […] Nu ştiu dacă merit atât de calda dumneavoastră apreciere, dar ea m-a făcut pentru câteva momente eterne fericit.

[…] ca omagiu, îngăduiţi-mi să-mi transcriu numele după actul de naştere,

Hristea Nichita Stănescu.”

De fapt, în această dezvăluire a numelui său întreg stă cea mai mare mulțumire: un amănunt biografic ca o punte care îi uneşte.

Dăruitor prin excelenţă, Nichita devenea timid în momentele când trebuia să ceară sau să „abuzeze” de timpul sau efortul altcuiva. Redactorii care-i făceau adnotări pe manuscrise – aduse, din scrupul, „calde” în redacții – nu au avut de întâmpinat ironii usturătoare, priviri superioare sau respingeri categorice. Îşi nota cu seriozitate observaţiile şi, din teama de a nu inoportuna, promitea că va ţine cont de ele: „Bătrâne, am să văd ce pot să fac”.

8. De „râsu’-plânsu’”

Nichita a șocat abundent contemporanii, fără ca şocul să fie unul căutat. Nu și-a propus să intre într-o galerie de poeţi care au dat cu tifla lumii literare ori să facă înadins gesturi memorabile, instantanee de lăsat moştenire urmaşilor, perpetuate de contemporanii pasionaţi de cancanuri literare. Și în acest fel îşi urmează zeul, pe Eminescu, ale căror gesturi „altfel” au fost profund genuine, lăsând în urmă imaginea senin celestă a unui zăpăcit responsabil şi a unui boem moral, care stârnește un instantaneu respect.

Gesturile lui Nichita sunt din aceeaşi sferă, în care se respiră aer rarefiat. Ca unul care-i era cu adevărat urmaş, multe sunt închinate „sfântului Eminescu”.

La miezul nopţii se înfiinţează aiurea la uşa unui prieten şi dă la iveală dintr-un pachet pe care-l ţinea sub braţ o formă din ceramică dovedită a fi masca mortuară a lui Mişu Eminescu. Vorbeşte ore întregi despre el, mângâind efigia: „Uită-te la scumpul de el ce frunte sublimă şi ce profil…”

Aflat la Viena, unde i s-a acordat premiul Herder, îşi converteşte toţi banii din premiu în flori: unele le dăruieşte femeilor din diaspora română din Austria, pe toate celelalte – lalele negre – le împrăştie pe strada unde altădată locuise Eminescu, riscând să se facă de (cel mai frumos) basm într-o ţară care nu apreciază risipa, fie ea chiar poetică și omagială.

9. Pentru responsabilitatea lui adesea confundată

Mulţi şi-l vor putea imagina ca pe un terchea-berchea, un aiurit, un derbedeu fără cauză, un iresponsabil răsfăţat de soartă şi de un geniu pe care şi l-a irosit.

De ce? Pentru că trăia în poezie ca într-o vitrină, împărțindu-și cu toți timpul și creațiile. Pentru că nu avea crize de inspirație și unora li s-a părut că a fi Nichita este prea ușor. Pentru că nu avea solicitări sofisticate și nici nevoie de condiții speciale pentru scris.

Și totuși.

Însuși spune că poeziile lui spontane sunt rezultatul unor elaborări tainice care durează trei sferturi de an. Când scapă de asediul prietenilor și necunoscuților, lucrează în apartamentul unui apropiat la o ediţie reprezentativă a operelor sale. Şi lucrează cuminte, responsabil şi meticulos.

Surorii sale, Mariana, îi împărtășește cu o ocazie – într-o epistolă din 13 octombrie 1961 – crezul lui: „Te rog să nu mă consideri stupid dacă am să-ţi repet un loc comun, anume acela că numai prin muncă cinstită şi susţinută poţi să te realizezi ca om şi că munca nu coincide întotdeauna şi cu plăcerea. Cel puţin la început. Eu pentru fiecare bucurie am luptat la milimetru […] Nu e o minciună să-ţi spun că orice lucru frumos se dobândeşte greu, dar se dobândeşte sigur şi trainic.”

La final, rămân tot propriile-i vorbe: „Eu cred în vocaţia şi talentul meu. Pentru asta mi-am sacrificat întreaga existenţă”.

10. Pentru Necuvinte

(Re)inventatorul poeticei limbi române – al doilea după Eminescu şi altfel decât el – ne-a dăruit tuturor ceva desăvârşit și tainic – Necuvintele.

Despre ele, alții au scris cuvinte.

Despre ele, spune și el însuși: „În mare, eu nu fac decât să reiau o părere de-a mea, şi nu numai a mea, că poezia nu rezidă în cuvinte, ci cuvintele sunt simple vehicule ce transportă tensiunea comunicării estetice. Dacă am putea face poeme din pietre sau dacă am putea transporta sentimente pe spinările cailor, mi-aş fi intitulat cartea Ne-pietrele sau Ne-caii”.

 

Sursa citatelor și a întâmplărilor: Album memorial Nichita Stănescu, Viaţa Românească, Bucureşti, decembrie 1984

Foto deschidere: evz.ro

Echipa Matricea Românească omagiază azi un simbol din poezia românească, Grigore Vieru, omul care a cântat în versuri, cu sensibilitate și delicatețe, condiția de femeie și de mamă. Descoperiți mai jos cinci poezii semnate de către prolificul poet, dedicate celor mai scumpe ființe din scurta sa viață. 

Astăzi este o zi deosebită. Nu pentru că ar fi acea invenție modernă a zilei îndrăgostiților, ci pentru că astăzi, în îndepărtatul an 1935, venea pe lume un poet deosebit, un bărbat care prin versurile sale pline de patos a cucerit inimile tuturor femeilor, tuturor mamelor: Grigore Vieru.

Poezia românească în interpretarea lui este un dar frumos, o recunoștință pe care femeile întregii lumi o meritau cu prisosință. Și aici nu încape modestie sau smerenie, deoarece Grigore Vieru le „cântă” pentru nopțile nedormite, pentru cămășile spălate, pentru copiii alinați la sânul lor și pentru truda mâinilor lor.

poet Grigore Vieru poezia românească femeie mamă

Grigore Vieru a transpus în versuri cele mai sincere sentimente față de condiția de femeie și mamă. Foto: emancipareafemeii.blogspot.com

El, din postura sa de bărbat, a înțeles condiția dificilă de a fi femeie într-o lume dictată, cu precădere, de reguli patriarhale. A înțeles că nu puterea fizică împinge fericirea la destinatarii săi, ci grija atentă cu care orice femeie, aidoma unei furnici, își construiește căminul familial.

Despre obiectul adorației sale a scris Grigore Vieru în poezia Femeie, o mostră a gentileții și a neprihănirii de îndrăgostit:

Îmi place
să te ghemui la pieptu-mi
când pe cer tunetul
se dă fioros de-a dura.
Îmi place
să văd cum se sperie buzele tale
când, rușinoase,
ating băutura.
Îmi place
când te sperii de nimică…
Bunăoară, de-o furnică
nimerindu-ți după gât.
Ești gingașă, mică –
mugur înveselind copacii…
și totuși
pe umerii tăi
se reazămă
cerul de pace!

Tot cu delicatețe și fidelitate Grigore Vieru va scrie și această lucrare, Cântec de femeie, prinos în poezia românească, adus frumuseții de femeie în rol de soție:

Sărută-mă mereu, mereu,
Să nu văd fața mării eu.

Sărută-mă neîncetat,
Să nu văd malul sidefat.

Sărută-mă necontenit,
Să nu văd cerul înflorit.

Sărută-mă așa frumos,
Să nu văd nici un chiparos –

Să-mi spui pe urmă, tu, bărbate,
Ce mândre sunt aceste toate.

În lucrările sale, Grigore Vieru nu a detașat figura maternă de postura-i de femeie, ci dimpotrivă a reușit să le unească, demonstrând lumii întregi că și femeia obosită, trudită este obiect al iubirii și al respectului.

Pentru a exemplifica această naturalețe, iată lucrarea Aer verde, matern, în care marele poet român unifică cele două ipostaze într-un simbol curat, al ploii:

După mamă,
după copii
și după iubită
n-am mai aproape pe nimeni
ca ploaia.
Numai de obrazul mamei
mă lipesc așa
ca de ploaie.
Numai pe copii
îi las să mi se urce așa
în spate.
Și numai cu iubita
mă împletesc în dragoste
așa.
Am sentimentul că dacă orbesc,
aș putea să văd cu stropi de ploaie.
Cu ploaia
aș putea să-mi cânt plaiul
de mi-ar seca graiul.

Ploaie, tu –
Aerul meu verde, matern!
Nu știu alții cum sunt,
dar eu,
Fără tine, mă usuc
ca o foaie.
Toate
cântecele mele neînțelese
sunt rugăciuni pentru ploaie.

Grigore Vieru a trecut, în scrierile sale, prin toate etapele metamorfozei pentru o femeie, de la inocenta iubită până la consoarta cu care bărbatul își împarte viața, transpunând această evoluție în poezia Joc de familie, o frumoasă odă a fericirii diurne:

Duminică dimineața,
Copiii noștri amândoi
Se urcă în pat
Între noi.
Ne scot de pe degete
Palidele inele,
Le duc la ochi
Și se uită la mama și tata
Prin ele.
O, golul rotund al inelelor
Se umple atunci
De văzul copiilor luminos
Și-n toată lumea
Nu există joc mai frumos!

Și, desigur, Vieru nu a scăpat ocazia de a alinia frumos în familie rolul de femeie, împărțit cu același respect cuvenit între soție și mamă, în lucrarea „Inel rotund”:

Ar trebui alături
De-al iubitei nume,
În sclipetul verigii,
Să-l scriem și pe-al mumei.

Ca, supărați, vreodată –
Crescut inelu-n carne –
Furia să nu-l smulgă
Și-n hăuri să-l răstoarne.

Ca să-l purtăm statornic
Pân’ când prin el, spre soare,
Răzbi-va grâul verde
Și curge-vor izvoare.

Ar trebui alături
De-al iubitei nume,
În sclipetul verigii,
Să-l scriem și pe-al mumei.

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Aproape”, ediție îngrijită de Emilian Galaicu-Păun și apărută la Editura Cartier, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.

Matricea Românească vă dăruiește un medalion literar cu poezie românească mai puțin cunoscută, dar la fel de sensibilă, cinci creații ivite de sub penița Marelui Geniu, Mihai Eminescu.

Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”, nota Mircea Eliade, iar cu acest simțământ de familiaritate am înscris versurile eminesciene la nivelul ADN-ului cultural al cărui purtători suntem. Dar cu toate acestea, Mihai Eminescu este un fenomen de amplitudine în poezia românească, studiul său fiind posibil doar trăindu-i rimele, iar pentru asta nu ne ajunge nici o viață de om.

Ne-am obișnuit să îi recitim „Luceafărul”, „Scrisoarea a III-a” sau „Glossă”, cele mai cunoscute creații, dar a venit timpul să îl redescoperim pe acest geniu prolific al poeziei românești și prin prisma unor lucrări rămase cumva în colbul trecutului. Este binecunoscut faptul că cel mai renumit volum de poezii, unicul tipărit în timpul vieții autorului, este cel îngrijit de către Titu Maiorescu. „Poesii” a văzut lumina tiparului pe 21 decembrie 1883 la editura Socec, înglobând în paginile sale un număr de 63 de poezii.

poezie romaneasca Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este un simbol al creației, un făuritor de poezie românească precum altul nu am cunoscut

Totuși, au rămas capodopere care încă nu au ajuns în vizorul cititorilor atenți, rămânând parte integră și naturală a patrimoniului poetic eminescian. Am decis, prin urmare să facem o selecție de cinci mostre de poezie românească, născute din spiritul Marelui Eminescu, dar care nu sunt foarte cunoscute publicului larg.

Prima pe lista noastră este poezia cu titlu provocator Eu nu cred nici în Iehova, care într-o manieră francă punctează o luare de poziție radicală a autorului asupra unor concepte precum viața, religia sau încercările societății de a-i perturba statutul de romantic desăvârșit:

Eu nu cred nici în Iehova
Nici în Buddha Sakya – Muni,
Nici în viață, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt și unul și-altul
Și tot una-mi este mie
De-oi trăi în veci pe lume
De-oi muri în vecinicie.

Toate-aceste taine sfinte,
Pentru om frânturi de limbă
În zadar gândești, căci gândul
Zău nimic în lume schimbă.

Și fiindcă în nimica
Eu nu cred, o, dați-mi pace
Fac astfel cum mie-mi pare
Și faceți precum vă place.

Nu ‘nvăluiți a mea gândire
Nici cu stil curat și antic,
Toate-mi sunt de o potrivă
Eu rămân ce-am fost: – romantic.

Continuăm acest medalion literar cu o confesiune smerită a succeselor pe care le-a trăit Mihai Eminescu de-a lungul activității sale literare. Poezia Cu gândiri și cu imagini este un îndemn, o scrisoare fără destinatar concret, dar cu un mesaj clar:

Cu gândiri și cu imagini
Înegrit-am multe pagini,
Ș’ ale cărții ș’ ale vieții.
Chiar din zorii tinereții.

Nu urmați gândirii mele,
Căci noianu-i de greșele,
Urmărind prin întuneric
Visul vieții-mi cel chimeric.

Ne având învăț și noimă,
Fantazia fără formă,
Rătăcită – era cu mersul,
Negru-i gândul, șchiop e versul.

Și idei, ce altfel simple
Ard în frunte, bat sub tâmple,
Eu le-am dat îmbrăcăminte
Prea bogată, fără minte.

Ele seamănă, hibride,
Egiptenei piramide:
Un mormânt de piatră’ n munte
Cu icoanele cărunte.

Și de sfinxuri lungi alee,-
Monoliți și propilee, –
Fac să crezi că după poartă
Zace-o ‘ntreagă țară moartă.

Intri ‘năuntru, sui pe treaptă,
Nici nu știi ce te așteaptă.
Când acolo!… sub o faclă,
Doarme-un singur om în raclă.

Putem observa furibunda negare a propriului geniu, Eminescu diluându-și stările febrile cu frumoasele poezii de dragoste, pe care le-am moștenit. Una dintre mostrele de gingășie, de senzualitate și de sentimentalism, este poezia Dormi, în rândurile căreia găsim o liniște cu totul specială:

De ce te temi? Au nu ești tu cu mine?
Las’ ploaia doar’ să bată în ferești,
Las’ vântul trist prin arbori să suspine –
Fii linișită tu! Cu mine ești.

Ce te-ai sculat și cauți în podele?
Uimită pari și pari a aștepta.
Nu poți vedea cu ochii printre ele,
Vrei să-ți aduci aminte de ceva?

Lasă-te ‘n perini – eu îți voi da pace
Dormi tu – și lasă să rămân deștept.
De când citesc, la tine-atunci îmi place
Din când în când privirea să-mi îndrept,

Să văd cum dormi, să te-admir cu drag,
Cu gura ‘abia deschisă cum respiri,
Eu de pe carte mâna mi-o retrag,
Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.

Odorul meu… o, prea frumoasă fată,
Ca marmura de albă-i a ta față,
Îmi vine să alerg la tine ‘ndată
Ș’ astfel cum dormi să te cuprind în brață.

Dar te-ai trezit! Păcat! Și nu mă’ ndur –
Dormi liniștit c’ un braț pe după cap.
Din când în când cu ochiul eu te fur
Din când în când din mână cartea scap.

Și-s fericit… Pulsează – a nopții vreme
În orologiu cu pașii uniformi.
De ce te temi? Cu mine nu te teme!
De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!

Mihai Eminescu a fost un om al emoțiilor, turnura cărora a dat deseori tonul lucrărilor sale, iar pe fundalul unor dezamăgiri care îl atingeau, apăreau astfel de lucrări precum poezia Cum ai putut…, un strigăt de durere și refulată neputință:

Cum ai putut a-ți bate joc
De patimile mele,
De dulci petreceri la un loc
Din ceasuri ca acele?

Cum le-ai menit pe toate rău,
De s’au ales deșerte?
Dar care – i acel Dumnezeu
În stare să te ierte?

Când amândoi vom fi pământ,
Căci el pe toți ne-adună,
S’o stinge dor și jurământ,
Cu viețile ‘mpreună,

Ci ‘n lungul negrei vecinicii
Cântarea-mi se va naște,
Ce numai tu n’ ai vrut să știi
O lume va cunoaște.

În mintea vremilor ce vin
Va răsări cuvântu-mi,
Cu ‘ntreg al sufletului chin,
Ca iarba pe mormântu-mi.

Și-n versul meu ce va trăi
Infamă apăre – vei,
Cum n’ a fost alta, nici va fi
În neamu ‘ntreg al Evei.

Nici critica acidă nu a rămas străină vigilentului ochi al poetului Mihai Eminescu, acesta punând înainte de toate modestia și simplitatea ca garanții universale ale echilibrului spiritual, dar și ale creației. Simțim aceasta din versurile poeziei Ori-care cap îngust:

Ori-care cap îngust un geniu pară-și,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă,
Și, cum dorește, sgomot mare facă,
Cununi de laur de la plebe ceară – și.

Ci muza mea cu sine se împacă.
Eu am un singur, dar iubit tovarăș,
Și lui închin a mele șiruri iarăși,
Cântarea mea de glorie săracă.

Când dulcii – i ochi pe linii or s ‘alerge.
Și cumpănind în iambi turnata limbă,
Ici se va pune, dincolo va șterge.

Atuncea ea în lumea mea se plimbă,
Cu-a gândurilor mele navă merge,
Și al ei suflet pe-al meu și-l schimbă.

Din toate gândurile eminesciene pulsează emoția în retrospectivele ei cele mai inedite, de la ură la iubire și invers. Se resimt luciditatea și frenezia într-un tandem frumos, făuritor de idei, de rimă sensibilă. Aceste caractere îl fac pe Eminescu poetul român al tuturor timpurilor, geniu topit în slove scrise, o emblemă despre care Constantin Noica spunea: „Eminescu începe cu haosul de contraste, spre a se sfârşi cu cel de nediferenţiere totală”.

 

Poeziile au fost culese din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Involuntar, pentru mulți dintre noi, numele lui Nicolae Labiș devine, instantaneu, sinonim cu trista poezie „Moartea căprioarei”. Dar Nicolae Labiș a fost mai mult decât autorul unor versuri emoționante, el fiind numit, în anumite cercuri, urmașul lui Mihai Eminescu. Însă, roțile din oțel ale unui tramvai bucureștean au răpit României „un liric excepțional”, așa cum îl considerau criticii pe poet. El avea doar 21 de ani, iar lucrurile mărețe pe care le-ar fi putut oferi României au pierit pe șinele reci.

Sensibilitatea a fost trăsătura definitorie a personalității poetului Nicolae Labiș, pe care și-a transpus-o, prin talentul înnăscut – cum altfel? -, în versurile atât de apreciate.

Născut în satul Mălini (Suceava), în anul 1935, Neluțu, așa cum i se spunea acasă, a fost dintotdeauna fascinat de natura locului natal pe care, de altfel, a cinstit-o în operele sale.

Poetul a urmat liceul la Fălticeni și la Iași, fiind apoi selectat la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde a avut drept mentori nume mari din literatura română, precum Mihail Sadoveanu (acesta fiind și unul dintre oamenii care-l prețuiau pe Labiș), Camil Petrescu sau Tudor Vianu. Printre cei din această școală, autorul poeziei „Moartea căprioarei” s-a impus ca lider de opinie, datorită talentului și inteligenței sclipitoare de care a dat dovadă.

Versurile lui Nicolae Labiș dezvăluie o sensibilitate aparte, de mare poet

Versurile lui Nicolae Labiș dezvăluie o sensibilitate aparte, de mare poet Foto: a1.ro

El a debutat ca poet, în mod oficial, la vârsta de 15 ani, cu poezia „Fii dârz și luptă, Nicolae”, publicată în revista Iașiul Nou. Participarea la Olimpiada Națională de Limba Română de la București i-a adus premiul I, prilej cu care tânărul a fost remarcat de către redactorii revistei Viața Românească.

Deși, inițial, Nicolae Labiș a acceptat ideile regimului comunist de la acea vreme, lăudându-le prin intermediul poeziilor sale – ceea ce i-a adus notorietate în interiorul partidului -, ulterior el a devenit conștient de tarele acestui sistem, lansând, cu o sinceritate periculoasă, o serie de critici.

Având în vedere faptul că, în scurta sa viață, Nicolae Labiș și-a demonstrat valoarea, nu ne putem decât imagina operele pe care le-ar fi putut crea și de care românii au fost vitregiți

Unii afirmă că această reorientare a ideilor i-a adus sfârșitul poetului, când avea numai 21 de ani. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, Nicolae Labiș, după ce a băut țuică la Casa Capșa din București și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui tragic accident de tramvai, el fiind – susțin unele voci – împins de către cineva. Deși medicii care s-au ocupat de Labiș au făcut tot ce le-a stat în putință să-l salveze, la 22 decembrie, acesta a decedat. Doctorul care i-a preluat cazul a declarat că poetul nu avea nicio șansă, întrucât „măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile”.

Sensibilitatea aproape ieșită din comun a poetului a devenit cunoscută în rândul românilor în special prin intermediul capodoperei „Moartea căprioarei”, inspirată după un caz real: neavând ce să mănânce, el a pornit, alături de tatăl său, la vânătoare. Momentul când în bătaia puștii s-a ivit o căprioară a lăsat urme adânci în sufletul lui Nicolae Labiș, poezia dedicată experienței fiind o dovadă în acest sens: „Ce-i, inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea… / Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea! / Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc! / Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”.

Având în vedere faptul că, în scurta sa viață, Nicolae Labiș și-a demonstrat valoarea, nu ne putem decât imagina operele pe care le-ar fi putut crea și de care românii au fost vitregiți.

Ilustrație deschidere: interior „Mică Enciclopedie a României pentru copii”

Decalogul lui Hristea Stănescu sau De ce îl iubim pe Nichita

25 Octombrie 2018 |
Dacă ar fi să rezumăm, din fapte şi vorbe disparate, dar mereu consecvente cu el însuși, un decalog pe care râsu’-plânsul literaturii române – Nichita Hristea Stănescu – să ni-l fi lăsat moştenire și apoi să-l metamorfozăm în „de ce-uri de...

Cinci poezii cu și despre femeie semnate de către Grigore Vieru

14 Februarie 2018 |
Echipa Matricea Românească omagiază azi un simbol din poezia românească, Grigore Vieru, omul care a cântat în versuri, cu sensibilitate și delicatețe, condiția de femeie și de mamă. Descoperiți mai jos cinci poezii semnate de către prolificul poet,...

Cinci poezii mai puțin cunoscute ale lui Mihai Eminescu

11 Ianuarie 2018 |
Matricea Românească vă dăruiește un medalion literar cu poezie românească mai puțin cunoscută, dar la fel de sensibilă, cinci creații ivite de sub penița Marelui Geniu, Mihai Eminescu. „Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la...