vise

Georgiana împachetase tot, cu grijă. Gemenii erau nerăbdători să plece în excursie. Le plăcea muntele și zburdau în drumeții îmbrățișate de verde.

Georgiana avea un plan: în fiecare zi le va dărui altceva: o zi la piscină, o zi pe poteci, pentru a observa frunze și trunchiuri, o zi la herghelie, o zi în peșteră. Planuri amănunțite erau așternute demult pe hârtie, cu variante de program, zilnic. Să nu se plictisească. Să fie umplut fiecare minut.

Trebuie să facem ceva

Primele două zile au trecut cu chiot și încântare. Fiecare oră fusese trăită la maxim.

-Și mâine? întrebă mama. Mâine să mergem în peșteră?

Copiii priveau tăcuți.

-Sau poate vreți să studiem râul în amonte.

Tăcere.

-Încă o tură la piscină?

-Mama, cum ar fi ca mâine să nu facem nimic?

,,Nimic? Oh, dar trebuie să facem ceva. Altfel cum vom putea bifa toate propunerile de pe listă?”

-Da, mama, hai să nu facem mâine nimic.

-Îhh..mmm…bine?

Zilele în care nu facem nimic

Când era mică, Georgianei îi plăcea să nu facă nimic. Prin fața ochilor treceau acum după-amiezi în care timpul stătea în loc, doar pentru ea. Își găsea o bancă în parc și rămânea acolo, de una singură, ore întregi. Privea copacii ce o înconjurau și îi dădeau un sentiment de ocrotire. Se gândea la ziua de ieri și încerca să se împace cu ceea ce se întâmplase. Zâmbea în timp ce se gândea la mâine, legăna picioarele și privea norii. Se prefăcea că e altcineva sau se gândea ce e în mintea oamenilor ce treceau prin fața băncii. Încerca să își ghicească viitorul și se gândea ce va fi când va fi mare. Se teleporta la curtea Regelui Soare și proba rochii din muselină așezate perfect peste crinoline imense.

Acel timp cu ea, unic, acel timp în care visa, era Paradisul.

Timpul copiilor cu ei înșiși este ceva de neînlocuit

E timpul când se analizează, când se cunosc, când își văd nuanța pielii și nuanța sufletului. Sunt ei dezgoliți și puternici, netemători și întrebători, sunt ei, mai atenți la ceea ce devin, la greșeli și la reușite.

În agendele noastre superpopulate de activități pentru ei, scrise acolo cu dragoste și grijă pentru înălțarea lor, să scriem cu majuscule: azi-NIMIC. Acest spațiu alb din agenda este un dar prețios, un timp de calitate, o oază de regăsire.

Prezent în viața ta

Amintindu-și toate aceste lucruri, Georgianei i s-a părut brusc minunată ideea aceasta…de a nu face nimic.

A doua zi s-au trezit și au rămas așa: fiecare în tovărășie cu el însuși. Au vorbit puțin și s-au privit, întorși spre ei, mult.

Listele au stat pitite și sentimentul că nu este un părinte capabil să umple timpul copiilor a dispărut din mintea mamei.

Fiecare a zâmbit și și-a amintit și s-a întărit sau a întrebat. Și fiecare a reușit să fie prezent în viața lui, în această zi, sosită ca un dar, în care a fost bine să se domolească, să reflecteze, să se conecteze, să își atingă gândurile și să își propulseze visele.

Colţul Tinerilor de pe Matricea Românească se îmbogăţeşte cu o nouă contribuţie, în semnătura Cătălinei Ifrim, pentru care drumul spre reuşită ia forma unei călătorii în balon, veritabil vis de primăvară.

Schimb macazul şi cobor grăbită către un nou obiectiv, urmărindu-mi intuiţia mai puternic decât am făcut-o vreodată, şi-mi găsesc motivaţia în fiecare lucru pozitiv din jurul meu.

Din colţul străzii îmbrăcate de clădiri construite în stil gotic, clădiri ce au fost gazde şi martore ale vremurilor apuse, iau bicicleta vintage, decorată cu un bucheţel modest, dar parfumat, din flori primăvăratice. Pedalez grăbită ca nu cumva să pierd vreo secundă din tinereţea mea, bucurându-mă totuşi de farmecul ei ameţitor. La finalul traseului, sunt întâmpinată de un colorat balon cu aer cald, ce are să mă poarte până în cel mai apropiat şi impunător Cosmos al fericirii şi reuşitelor mele. Zburăm. Sub picioarele-mi tremurânde, simt doar podeaua balonului ce se îndepărtează tot mai mult de sol. Plină de entuziasm, admir întregul tărâm pe care acum îl las în urma mea, dar pe care nu am de gând să-l uit vreodată.

Pornesc în căutarea celei mai bune versiuni a mele, iar odată cu această nouă expediţie închid în cufărul trăirilor toate amintirile plăcute, iar în cel al gândului, într-un cotlon ascuns, pe cele mai puţin fericite, din care am avut multe de învăţat. Plutesc încrezătoare către ceva mai bun, trăit la un nivel superior celui precedent, fiind mai sigură de propriile-mi forţe decât mi-am imaginat vreodată că aş putea fi. Până şi Soarele ce apune mă aprobă, îmbrăţişându-mă cu razele sale divine ce-mi cuprind sufletul, ca mai apoi să îl inunde cu emoţie.

Scap borcanul cu fericire şi las licuricii să evadeze în înaltul cerului, urmând să rămână împietriţi printre stele. Poate vor lumina şi alte destine

Înaintez obosită, însă la fel de sigură pe mine precum am pornit în această călătorie, iar pe traseu mă întâlnesc printre norii pufoşi cu Luna, ce domină întreg cerul cu eleganţa sa inegalabilă. Acaparată de trăirile intense şi cu o uşoară neîndemânare ce-mi este caracteristică,  scap borcanul cu fericire şi las licuricii să evadeze în înaltul cerului, urmând să rămână împietriţi printre stele. Poate vor lumina şi alte destine.

O scurtă pauză. Balonul se clatină, iar într-un uşor balans aterizează lin pe solul jilav. Cadrul ce mi se arată în faţă îmi pare atât cunoscut şi totuşi nou, ireal. Infinitul Cosmos al viselor conturate ani buni în capul meu a prins viaţă. Contemplez uimită asupra întregului Paradis lucrat de mine. Mă simt mândră şi puternică, ştiu că am reuşit, acum realizez că totul a avut un scop ce nu poate fi neglijat, fiecare impediment a fost o şansă, iar dacă am învăţat să mă agăţ de fiecare fir de fericire, pot spune că am ştiut de fapt să profit de ea.

Foto deschidere: Flickr

Eşti tânăr şi ai talent la scris? Doreşti să îţi vezi textele publicate pe Matricea Românească? Atunci scrie-ne la contact [at] matricea.ro!