Există artiști care vorbesc despre muzică și artiști care o lasă să vorbească prin ei. Vlad Stănculeasa aparține celei de-a doua categorii. Azi, nu citim un interviu. Citim  un dialog cu sinele în care culoarea emoțiilor, tăcerile, rănile discrete și exigența adevărului artistic se întâlnesc natural. Nu este o radiografie de carieră și nici o succesiune de repere biografice, ci o incursiune într-o conștiință muzicală lucidă, aflată într-o continuă stare de căutare. Am vorbit despre apartenență, despre casă și scenă, despre frică, disciplină, autenticitate și acea întrebare care însoțește orice artist adevărat: „Sunt suficient de bun?”.

Vlad s-a confesat cu intensitate și a declarat că muzica rămâne singura patrie sigură, iar drumul este mai important decât destinația. Să-l cunoaștem pe artistul Vlad Stănculeasa!

Vlad, ce culoare are sufletul tău? Cum arată el în perioada aceasta?

Cred că, în perioada asta, sufletul meu are o nuanță de albastru profund – nu neapărat trist, ci un albastru dens, în care se amestecă dorul, luciditatea și o formă de limpezime. Tocmai am văzut Cravata galbenă, filmul despre Sergiu Celibidache, și am avut senzația că mi-a atins o rană pe care nu o observasem. M-am regăsit în lupta neobosită pentru adevărul artistic, în tensiunea aceea dintre căutare și împlinire, în dorul aproape fizic de casă.

A fost ca și cum filmul ar fi scos la suprafață niște straturi afective despre care nu știam că există. De aceea spun că albastrul e culoarea potrivită – o culoare a emoției.

Dacă ar fi să dai culoarea neagră unei perioade din viața ta, care ar fi aceea? De ce o motivezi astfel?

Fără îndoială, perioada pandemiei. A fost pentru mine – și cred că pentru mulți muzicieni – o formă de întunecare care ne-a prins nepregătiți. Nu mai puteam ieși pe scenă, concertele se țineau în săli goale, iar izolarea s-a simțit ca o amputare a ceva esențial.

Muzica trăiește prin prezență, prin schimbul nevăzut cu publicul. Iar când acest fir s-a rupt, m-am simțit suspendat într-o realitate pe care nu o doresc nimănui. A fost o tăcere grea – nu acea tăcere fertilă, care pregătește creația, ci una rece, tăioasă. De aceea, dacă ar fi să mă gândesc la o culoare, atunci negrul acela compact, fără nuanțe, ar descrie cel mai bine acel timp.

Ești acasă. Cum te simți în aceste momente știind că vei concerta în țara ta?

De fiecare dată se amestecă în mine bucuria revenirii cu o formă discreta de teamă.

Bucuria e firească: sa revii acasă, acolo unde ai învățat să fii om și muzician, în locul unde oamenii îți cunosc primele ezitări, primele visuri. Dar tocmai această apropiere naște și o teamă – aceea de a nu fi la nivelul așteptărilor celor care au rămas aici, care te-au format, care au ținut scena vie în timp ce tu ai plecat.

Există, de fiecare dată, un fel de „glas tăcut al judecății” pe care îl simți în spate, nu ca o critică, ci ca o atenție severă. Însă poate tocmai acest amestec face întoarcerea atât de intensă. A cânta acasă nu e doar un concert. E o formă de întoarcere la tine însuți.

Mai aparții ei sau te simți adoptat de Olanda?

Cred că muzicienii sunt, prin natura profesiei, ființe fără o singură țară. Muzica e patria lor – un teritoriu vast, în care intri și ieși fără vize sau pașaport. Sigur, fiecare poartă în el o memorie culturală, un fel de accent interior pe care nu îl poate ascunde. Dar, în același timp, suntem obligați de profesie să fim mobili, adaptabili, să ne schimbăm perspectiva și tonul în funcție de context.

Olanda mi-a devenit acasă în sens practic: îmi oferă stabilitate, ritm, o comunitate. România rămâne acasă în sens afectiv și formativ. Dacă ar trebui să aleg, aș spune că aparțin ambelor — dar, în esență, aparțin muzicii. Ea rămâne singura patrie care nu te exilează niciodată.

Ia-mă de mână și poartă-mă prin frumoasa ta poveste a escapadei academice! A fost frumoasă? Sinuoasă?

A fost mai degrabă atipică decât lineară. Am început cu o specializare postuniversitară la Academia Menuhin, ceea ce, din start, înseamnă un început într-un spațiu deja foarte exigent. Apoi am continuat studiile la Conservatorul din Lausanne, cu Pierre Amoyal — un profesor care nu te învață doar tehnică, ci și felul în care trebuie să te re-faci ca muzician, de câte ori e nevoie.

Drumul a fost frumos, dar nu în sensul romantic al cuvântului. A fost frumos pentru că a fost intens, uneori abrupt, cu multe momente de îndoială și tot atâtea de revelație. Sinuozitatea a venit firesc: atunci când ești expus la standarde atât de înalte, totul devine o succesiune de mici metamorfoze. Importante au fost concertele și ieșirile pe scena alături de profesori extraordinari precum Liviu Prunaru sau Antonio Lissy.

Privind înapoi, cred că tocmai aceste exigențe m-au format nu neapărat ca solist, ci ca om care înțelege că drumul artistic nu e niciodată o linie dreaptă, ci o aventură interioară continuă.

Ce ai presărat în toți acești ani? Ce ingrediente ai pus ca să îți iasă planurile așa cum ți-ai propus?

Cred că am lucrat, în toți acești ani, cu un amestec de perseverență și încăpățânare, două ingrediente care pot părea dificile la prima vedere, dar care, în lumea artistică, sunt uneori singurele care te mențin pe drum.

Nu am renunțat niciodată la ceea ce simt că mă definește ca muzician 😮 exigență aproape instinctivă față de nivelul artistic al locului în care aleg să trăiesc, nevoia constantă de progres și acea nemulțumire fertilă, aproape structurală, față de ceea ce am realizat deja. E o căutare permanentă a performanței – nu a perfecțiunii, care e o himeră, ci a unui moment de adevăr artistic.

Dacă aș pune toate aceste ingrediente într-o rețetă metaforică, ar rezulta un fel de frământare continuă, greu de suportat de familie și de cei apropiați, dar care poate duce la progres.

Ți-ai făcut planuri odată cu maturitatea sau ai îmbrățișat oportunitățile care au venit?

Adevărul e undeva între cele două, dar balanța înclină spre planificarea lucidă. Am știut destul de devreme ce îmi doresc: accesul în marea familie a excelenței artistice, în acele orchestre și sisteme în care standardul nu este negociabil. Am avut mereu o hartă interioară a locurilor unde mă pot dezvolta și a celor în care nu m-aș putea adapta.

În același timp, am fost atent la oportunități, dar nu m-am agățat de ele cu orice preț. Au existat situații în care am renunțat chiar la colaborări foarte prestigioase, pentru că realitatea lor profundă nu corespundea cu ceea ce căutam.

Am știut repede că nu pot funcționa într-un mediu în care alte priorități devin mai importante decât cele artistice. Iar maturitatea nu a schimbat asta, doar a limpezit criteriile.

Vlad, tu de când îi ești fidel vioarei? Ai învățat să cânți la instrument de mic, insuflându-ți această iubire sora mai mare, Ivona?

Cred că iubirea pentru vioară a venit, paradoxal, din dorința de a nu urma pianul care domina casa. Pianul era teritoriul sorei mele, Ivona, iar eu, ca orice copil care încearcă să-și definească identitatea, am simțit nevoia să aleg altceva.

A fost un gest spontan, dar foarte sincer: „Mie îmi place vioara.” Și am avut norocul unor părinți care nu au încercat să mă modeleze după un șablon, ci m-au lăsat să-mi descopăr propriul instrument. Așa a început fidelitatea mea față de vioară, nu ca o alegere rațională, ci ca o chemare copilărească, dar extraordinar de puternică.

Pe unde te-a plimbat vioara? Ce scene ai cucerit?

Vioara m-a purtat în colțuri foarte diferite ale lumii, de pe aproape toate continentele – fiecare cu publicul lui, cu vibrația lui, cu alt tip de respirație artistică.

Am cântat în săli imense care te intimidează și în săli intime, care te îmbrățișează, în spații mari și mici, în locuri unde simți că istoria apasă și în altele unde simți că totul se reconstruiește odată cu momentul în care urci pe scenă. Și, în curând, voi trăi una dintre bucuriile pe care orice muzician le visează: să urc pe scena Filarmonicii din Berlin. E un vis pe care îl port cu mine de mulți ani, iar acum, ca se apropie, îl simt ca pe un moment fast al carierei mele.

Desigur — continui în aceeași voce: calmă, reflexivă, a unui muzician care nu își cosmetizează dilemele, dar nici nu dramatizează. Un ton matur, dar vulnerabil, firesc și autentic.

Ce ai vrea să rămână în urma ta, indiferent de domeniul în care lucrezi?

Mi-ar plăcea să rămână în urmă un impuls către mai bine.
Nu o lecție, nu o teorie, nu ceva solemn…mai degrabă o dorință simplă, dar profundă: aceea de a nu te opri niciodată din a căuta cea mai bună versiune a ta.

Dacă un elev mi-ar spune, intr-o zi, că l-am învățat „să nu se mulțumească cu puțin”, cred că aș fi satisfăcut.

Care a fost ultima idee care te-a făcut să te simți viu?

Sunt două planuri aici. Pe de o parte, copiii – ei îți dau, fără să vrea, lecții de prezență. O idee spusă de ei, o dorința exprimată, un gest de afecțiune, o întrebare absurd de serioasă pentru vârsta lor… toate sunt momente în care viața se aprinde brusc, ca un bec.

Pe de altă parte, îmi vine in minte, într-un mod paradoxal, recentul blackout de la Barcelona.
Chiar m-a făcut să mă simt viu. E straniu cum o pierdere totală – de lumină, de control, de repere – poate scoate la suprafață un fel de trezire. Un sentiment de claritate brută. În astfel de momente îți dai seama cât de fragil e totul. Și tocmai de aceea, cât de prețios.

Ce înseamnă pentru tine să creezi ceva autentic?

Pentru mine, autenticitatea începe în clipa în care reușesc să mă detașez de propriile preferințe.
Când reușesc să ies din zona confortului meu muzical și să mă apropii de ceva care are valoare universală, dincolo de gust, de ego, de obiceiuri si traditii. Autentic nu înseamnă „să faci altfel”, ci „să găsești adevărul dincolo de tine însuți”.
Iar asta e greu. Trebuie sa ramai alert și conectat în permanență. De cele mai multe ori e imposibil. Dar merită încercat de fiecare dată.

Ce parte din tine ești încă în proces de a o accepta?

Poate partea care încă luptă cu neputința de a acorda suficient timp familiei și copiilor.
E un echilibru pe care muzicienii îl pierd adesea și îl caută toată viața. Și mai e ceva: perfecționistul etern nemulțumit.
Încă învăț să fiu mai îngăduitor și mai blând cu mine însumi, dar e un proces lung, mai lung decât toate studiile mele la un loc.

Ce adevăr personal ai evitat mult timp să îl recunoști?

Adevărul că, poate, nu am fost întotdeauna suficient de determinat.
Că poate aș fi putut să studiez mai mult, să mă lărgesc dincolo de vioară – spre compoziție, dirijat, teorie a muzicii – domenii care m-ar fi completat.

E un adevăr care încă mă urmărește, dar pe care, în sfârșit, îl privesc în față. Pentru prima dată simt că sunt pregătit să iau măsurile necesare; niciodată nu este prea târziu pentru a învăța ceva nou.

Care este întrebarea care ți-a fost cel mai greu să ți-o pui vreodată?

„Sunt suficient de bun ca să reușesc?”

Orice muzician, oricât de sigur pare, poartă această întrebare ca pe o umbră.
E un examen continuu, fără subiect și fără comisie, dar cu o miză uriașă: propria ta încredere. Nu sunt pregătit să renunț la credința că adevărul artistic este universal și nenegociabil. Trăim într-o epocă în care totul devine relativ, fluid, adaptabil.
Dar există, cred eu, un nucleu al adevărului muzical care nu poate fi mințit, nu poate fi cosmetizat, nu poate fi „negociat”. E busola mea care mă ajuta să-mi găsesc drumul, chiar dacă uneori pare demodată si anacronică. Dar poate că tocmai asta o face necesară.

Cântă pe o vioară care i-a aparţinut lui George Enescu, este “disputat” de două mari orchestre europene şi reprezintă unul dintre cele mai bune “exporturi” muzicale româneşti de după 1990. Violonistul Vlad Stănculeasa a luat o pauză de la o vacanţă petrecută acasă, în Craiova, oferind – cu zâmbetul pe buze – un interviu pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Vlad, ești un artist cunoscut în mediul nostru cultural, totuşi te prindem greu în țară. Ce ai mai făcut în ultima perioadă?

Vlad Stănculeasa: Ultimul an a fost destul de aglomerat. Poziția mea de concertmaistru de la Orchestra din Göteborg, din Suedia, a fost un pic “deranjată” de o altă întâmplare, și anume câștigarea postului de concertmaistru la Orchestra Națională a Spaniei, din Madrid. Anul acesta a fost unul de tranziție, dar nu în adevăratul sens al cuvântului, pentru că lucrurile încă nu sunt definite, nu știu ce se va întâmpla și unde voi rămâne, este cert că nu pot să le fac pe amândouă. Dar am avut foarte multe călătorii între cele două orașe, pentru a combina, pentru o perioadă, cele două slujbe, pentru a vedea cum stau lucrurile la Madrid, urmând ca, după vara aceasta, să iau un an „sabatic” din Suedia, în care mă voi concentra asupra orchestrei de la Madrid. La sfârșitul acestui an, va trebui să decid unde și cum rămân. Deciziile nu prea îmi plac, în general, dar sper că o vină un moment în care lucrurile vor merge singure în direcția bună.

Matricea Românească: Făcând o glumă, e o trecere de la cald la rece.

Vlad Stănculeasa: Da, de la cald la rece. (râde) Sunt două lumi complet diferite. Dar nu ştiu încă cine sunt cei reci şi cine sunt cei calzi, cei “călduroşi”.

Matricea Românească: Cum diferă peisajul muzical între cele două culturi?

Vlad Stănculeasa: În ceea ce privește cântatul în orchestră, suedezii sunt mult mai dedicați lucrului în echipă. Or, la Madrid, individualitatea, personalitatea fiecăruia dintre artiști, dintre interpreți, de multe ori, are tendința să vină împotriva ideii de ansamblu și împotriva ideii de a colabora.

Matricea Românească: Apropo de asta… Nu ştiu dacă eşti socio, cum se spune în Spania, dar practic se verifică şi în muzică ceea ce se întâmplă şi la fotbal, cu Real Madrid. Şi acolo sunt multe individualităţi, greu de gestionat.

Vlad Stănculeasa: Absolut! Uitaţi-vă la Islanda (echipa naţională de fotbal, revelaţie a EURO 2016, n.r.), cât de uniţi sunt – şi nu au neapărat indivizi care să facă minuni pe teren. Dar au lucrat la grup. Cam așa e și în Suedia, se vrea un mediu de lucru absolut confortabil. Ei așa trăiesc, așa sunt făcuți și, la fel, și educația lor promovează prezența în rândul celorlalți. Nu neapărat să vii tu, să faci o impresie puternică. Ea este acceptată, dar în momentul în care ieși foarte mult din rândul celorlalți… E mai greu. Ceea ce e bine, dar are şi părți mai puţin bune, pentru mine. S-ar putea ca cineva cu păreri foarte puternice și cu o încredere foarte puternică în ceva anume, să aibă dificultăți în a-și exprima punctul de vedere.

Matricea Românească: Cu lumea muzicală de la noi cum mai ții legătura?

Vlad Stănculeasa: Vin cam o dată pe an, în medie, pentru câteva concerte în țară ca solist. Ultima oară am fost la Orchestra Națională Radio, la orchestra de cameră, făcând un proiect destul de ambițios pentru mine, unde am cântat alături de ei în orchestră, fără dirijor, şi ca solist. A fost o săptămână absolut incredibilă și am muncit foarte mult împreună. Rezultatul a fost cum a fost, dar cred că, poate pe undeva, a deschis un anumit drum către conștientizarea faptului că orchestra poate să se dezvolte din interior, şi nu neapărat din exterior. Adică, nu în funcție de ce dirijor vine, cine, cum sau ce solist apare.

Orchestra poate să se dezvolte şi din interior, nu neapărat doar din exterior

Deci, lucrul la care m-am concentrat eu a fost cum să aducem împreună modalitatea de a cânta împreună, felul în care tragem arcușul pe coardă, cum să unim toate aceste dimensiuni diferite în continuitatea discursului muzical. Aici vine, clar, o întreagă istorie despre cum se poate lucra și ce se poate face, mai ales în cadrul unui grup mic, o orchestră de cameră, pentru că aici se văd puterea de lucru și puterea de progres a unui ansamblu: în momentul în care vii și începi să lucrezi în detaliu lucrurile care țin de «bucătăria» fiecăruia.

Vlad Stănculeasa: “Eu m-aș întoarce în țară mâine dacă aș avea un mediu de lucru în care progresul meu interior să se materializeze asupra unui grup, asupra unei orchestre, asupra unei școli”. Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Observi vreo evoluție la noi, din acest punct de vedere?

Vlad Stănculeasa: Nu, încă nu. Dar nu neapărat pentru că nu se poate. Sigur se poate, pentru că suntem o națiune dintre cele mai talentate, din câte am văzut până acum. Asta este clar, nu se pune problema. Educația muzicală este foarte importantă: pentru ce mergem acolo, ce facem, pentru ce ne luptăm. Bineînțeles, nu pot să spun că în alte țări este mai bine, din punctul acesta de vedere. Se poate foarte bine ca o orchestră din Vest să funcționeze mult mai bine decât în România, doar pentru că au pentru ce să se lupte – un salariu bun, cu care trăiesc foarte bine, şi aşa mai departe. Dar ideea de progres adevărat nu știu dacă există undeva. Deocamdată, nu am întâlnit o orchestră despre care să spun: „Da, aici se simte nevoia muzicienilor de a progresa, de a face lucrurile mai bine, și mai bine, şi mai bine”.

Matricea Românească: Tu ești deja în elita muzicală și promovezi peste hotare geniul muzical românesc. Care sunt visele tale, în continuare?

Vlad Stănculeasa: Încerc să mă concentrez asupra mea. Tot ce fac, încerc să fac pentru a mă elibera complet de ce înseamnă felul în care cântăm, de felul în care privim lucrurile, de tot ce înseamnă material – cum tragi cu arcușul, pentru ce faci asta, câți bani, unde, de tot ce înseamnă adaos. Încerc să merg către esență – ce înseamnă muzica, cum mă pot conecta cu ea și cât de liber pot să fiu prin ea. Muzica este domeniul meu, cu asta mă ocup, deci prin asta pot să ajung la ceea ce îmi doresc, la libertate.

Un muzician care a ajuns la un nivel extraordinar, se poate să fie un necunoscut

O să vă spun ceva care s-ar putea să vă pară interesant. De multe ori, am văzut cazuri în care oameni care au făcut un progres extraordinar propriu, au ajuns la un nivel foarte înalt de a conștientiza cât mai multe lucruri. Nivelul lor nu a ținut neapărat să se materializeze în lumea socială, în lumea în care trăim. Un muzician care, poate, a ajuns la un nivel extraordinar, se poate să fie un necunoscut. Sau invers, sau ambele. Or, deocamdată sunt destul de concentrat pe ce am eu de făcut, cu propriile-mi limite și încercări. Și, Slavă Domnului că am și găsit o cale prin care lucrul acesta să meargă în direcția bună, asta e clar. Pentru că, de multe ori, lumea vrea să facă lucruri și încearcă să se descotorosească de multe, dar mijloacele pe care le au – cele din afară, nu neapărat interioare – sunt limitate. Și atunci, orientarea unei persoane se poate să fie un pic haotică.

Matricea Românească: Când susții un recital, ai în gândul tău și România, și imaginea patriei?

Vlad Stănculeasa: Da, dar probabil nu conștient. Momentul în care am vrut conștient să atrag publicul mondial către România a fost cel în care am avut ocazia de a înregistra un CD pentru Sony. Bineînțeles, ideea de a promova România a venit prima, dar a fost şi acceptată drept proiectul cel mai interesant pentru ei. Eu am făcut o înregistrare cu sonate de Enescu, Tiberiu Olah, Paul Constantinescu și Mihail Jora – ultimii trei, compozitori care sunt aproape necunoscuți în lumea internațională. Am fost foarte bucuros că cei de la Sony au fost incitați de proiect și cred că a avut succes. România e întotdeauna acolo, în mintea mea, și bănuiesc că nici nu am de ales – pentru că este un lucru care face parte din mine, și nu am cum să mă descotorosesc de asta. Şi nici nu vreau!

Matricea Românească: Este acea Matrice despre care discutăm.

Vlad Stănculeasa: Aşa este.

Matricea Românească: Cum îți prefigurezi viitorul, după anul acela sabatic despre care vorbeai? Ce te-ar încânta mai mult să faci?

Vlad Stănculeasa: Nu știu, acum, să vă răspund. Orientarea mea nu e neapărat de a face ceva anume, ci orientarea mea e în ce direcție merge evoluția mea. Tot ce vine pe lângă asta, e chiar pe lângă, deci e mai puțin important. O prioritate bine stabilită… este puțin ciudat spus, pentru că nu stabilim lucruri care sunt importante pentru noi, ci ajungem la concluzia că sunt importante. Felul în care ajungem la conștientizarea acestei priorități nu cred că ține neapărat de o alegere anume. Aşadar, încă nu ştiu.

Vlad este un obişnuit al celor mai prestigioase scene europene Foto: facesofclassicalmusic.blogspot.com

Matricea Românească: Cum putem să te avem mai mult pe scenele din România?

Vlad Stănculeasa: Grea întrebare. Nu știu. (râde) Eu m-aș întoarce în țară mâine dacă aș avea un mediu de lucru în care progresul meu interior să se materializeze asupra unui grup, asupra unei orchestre, asupra unei școli. Dar este mult până acolo – și nu într-un sens rău. Noi, ca muzicieni, ne chinuim mult mai mult aici să supraviețuim. Or, muzica în sine este, de multe ori, departe de conștiința oamenilor. În momentul în care tu faci lucruri ca să supraviețuiești, dragul de a intra în lumea unei piese, cu adevărat, nu ştiu…

Matricea Românească: Se pierde, se viciază.

Vlad Stănculeasa: S-ar putea. S-ar putea să şi ajute. Dar în momentul în care nu ai liniștea aceea de a putea “intra” în ceva în profunzime, s-ar putea să nu meargă bine. Contextul este foarte important. Asta nu înseamnă că, dacă nu ai nici o grijă, o să faci muzică bună. Un alt aspect.

Matricea Românească: Iată, ne întâlnim la Craiova, orașul tău natal. Cum de ai reușit să-ți rupi puțin timp ca să vii acasă, și cum vezi evoluția muzicală a orașului – fiindcă am discutat şi cu directorul Filarmonicii Oltenia, se întâmplă lucruri frumoase aici, iar lumea este atrasă către sala de spectacol?

Vlad Stănculeasa: Nu știu cum mi-am făcut timp. Am reușit, sunt aici, asta este cel mai important.

Matricea Românească: Îți place ce vezi?

Vlad Stănculeasa: Da, foarte mult. Țin minte, de când eram mic, că acesta era un loc unde se întâmplau toate lucrurile importante. Sunt multe amintiri.

Matricea Românească: E un catalizator bun, pentru un muzician, dorul de țară? Sunt convins că aici sunt lucruri pe care nu le ai acolo, oriunde ar fi, Göteborg sau Madrid. Ce ţi-a lipsit cel mai mult, până să revii?

Vlad Stănculeasa: Familia. Apoi zacuscă, salată de vinete, chestii din astea! (râde) Şi anumite mirosuri, lumini, culori – verde, tipuri de verde… Senzații. Nu neapărat un lucru pe care să pot să pun mâna. Iar în Craiova, tot ce se întâmplă, mi se pare că se întâmplă bine. Chiar și Filarmonica de aici, cred că a făcut un progres mare în ultima perioadă, în ultimii doi ani. Și cursa pentru a fi Capitală Culturală Europeană a ajutat foarte mult, a dat un impuls de energie. Sper să nu se dilueze acum, după ce Craiova nu mai e în cursă. Mă încântă.

Matricea Românească: Există stereotipul clasic, după care artiștii sunt puţin izolați, puțin solitari. Se întâmplă așa, sau nu? Diferă, de la artist la artist?

Vlad Stănculeasa: Diferă. Dar da, ar fi o tendință, pentru că e foarte mult timp petrecut înăuntru, între patru pereți, studiind.

Matricea Românească: Tu cum eşti?

Vlad Stănculeasa: Eu, în ultima vreme, am fost mai deschis. Dar, până acum, destul de solitar, dacă stăm să ne gândim la anii mei petrecuți în Elveția, la Academia [Yehudi] Menuhin (celebră pentru regulile spartane, n.r.), unde am studiat trei ani și jumătate… Eram 15 studenți acolo, într-un sătuc din munți. Aveai o poștă, o gară, un bar, trei restaurante și un supermarket. La ora 18, totul era închis. Ce au însemnat anii de studenție, pentru un tânăr normal, care erau ani de petrecere, de prietenii, de ieșit, și ce au însemnat pentru unul ca mine, care s-a trezit pe acolo, prin munți… (râde) Nu aveai ce să faci, altceva, decât să studiezi.

Madrid sau Göteborg? Orchestrele din ambele metropole europene îl râvnesc pe românul nostru drept concertmaistru

Matricea Românească: Totuşi, într-un grup de prieteni care au avut vieți normale, tu poți să vii cu o poveste precum aceasta, care este absolut unică.

Vlad Stănculeasa: Da, și dacă le povestesc celorlalți cum s-a întâmplat și “Să vezi ce am făcut eu între 18 și 22 de ani!”, vor spune: „Uau!”. (râde) E interesant, nu mă plâng absolut deloc. Au fost niște ani extraordinari. Am învățat foarte multe. Liviu Prunaru mi-a fost profesor, care este, iarăși, un craiovean de excepție și un muzician extraordinar.

Eram 15 studenți acolo, într-un sătuc din munți. Aveai o poștă, o gară, un bar, trei restaurante și un supermarket. La ora 18, totul era închis. Nu aveai ce să faci, decât să înveţi

Matricea Românească: Ce crezi că aduce Oltenia în peisajul nostru cultural? Ce are particular? Parcă voi, oltenii, sunteţi altfel.

Vlad Stănculeasa: Am văzut, din ce au făcut şi ce fac ei, că oltenii au o manieră directă, de a spune lucrurilor pe nume. Probabil că este și acesta un motor care a dus multe persoane către depășirea limitelor. S-ar putea ca, în personalitatea lucrurilor artistice pe care un oltean le poate face, să se simtă asta.

Matricea Românească: Muzicianul își pune amprenta personală, dincolo de o partitură prestabilită?

Vlad Stănculeasa: Absolut. Nu ai cum să scapi de asta, dar nici să te folosești de ea nu mi se pare o cale bună, pentru că s-ar putea să pierzi perspectiva lucrurilor, a elementelor din care este alcătuită o anumită piesă sau o anumită lucrare, pe care poate chiar tu ai început-o. Din moment ce ai deschis un câmp, lucrurile sunt de așa manieră – Universul funcționează într-o așa manieră – încât poți să te conectezi la cum trebuie să se continue piesa, şi nu neapărat ce ți-ar plăcea ție să faci acolo.

Matricea Românească: Care sunt compozitorii tăi preferați? Ce cânți cu mai mare plăcere?

Vlad Stănculeasa: Faptul că am o plăcere mai mare să cânt anumite piese, țin să cred că are de-a face cu o anumită afinitate, cu o subiectivitate, cu o tendință către ceva. Dar faptul că mie îmi place pizza, mai mult decât pasta, nu e un criteriu. Nu aș putea să spun că pasta aceasta este mai proastă decât pizza aceasta, doar pentru că mie îmi place mai mult pizza, în general. Gusturile nu se discută din principiu, dar nu pentru că ar trebui să ne lăsăm în pace unul pe celălalt. Gusturile nu sunt atât de importante pe cât le facem noi să fie. La fel și în muzică. În momentul în care trei se întâlnesc să facă muzică, vor spune: „Mie îmi place așa, ție așa, și lui așa”. „OK, ce facem?” Răspunsul este afară din subiectiv. Prin subiectivitate, mergând către obiectivitate, și invers. Dar e un paradox aici, la mijloc, și este greu de explicat. Și pentru mine este greu de articulat în cuvinte, dar știu sigur că se poate ajunge la o înțelegere de comun acord, fără a intra în lumea aceasta subiectivă, a gusturilor. Și aici ar trebui să ne luptăm noi, în orice ar fi. Gusturile acestea sunt lucruri care separă lumea în indivizi, până la urmă. Sunt foarte multe posibilități ca ție să-ți placă pizza, cum îmi place mie, dar ce se întâmplă în momentul în care nu e așa? Înseamnă să nu mai am nici o treabă cu persoana respectivă? Lumea ar putea să facă un efort de a-l înțelege pe celălalt, de a se pune în locul lui și de a vedea cam în ce zonă ne putem întâlni.

Revenind… Mi-e și rușine să răspund la întrebarea privind compozitorii preferați. Ador Bach, mă regăsesc, dar mi-e foarte greu să cânt Bach. La fel și Mozart. Tocmai pentru felul în care trebuie să te descotorosești de tot ce înseamnă personalitatea ta. Este o provocare enormă.

„Este foarte greu să elimini zacusca din discuție, în momentul în care cânți Bach. Fiindcă zacusca este acolo, și Parcul Romanescu, la fel.” … Violonistul craiovean Vlad Stănculeasa

Matricea Românească: E ca intrarea într-o catedrală.

Vlad Stănculeasa: Da, și o catedrală care e făcută cu nimic din ceea ce tu ai cunoscut ca şi copil, ca educație, ca mediu, ca tot. E o altă lume, în care singura ta șansă de a intra în ea este de a urma elementele din care muzica e făcută. Or, a le urma, fără ca zacusca să intre în discuție, în momentul în care cânți Bach, este foarte greu. Fiindcă zacusca este acolo, și Parcul Romanescu, la fel. Dar Bach vorbește despre altceva, și atunci este foarte greu. În momentul în care găsești un compozitor care să vorbească cumva și să simți: „Ah, acesta îmi aduce aminte de acest lucru, și mă pot regăsi!”, e posibil să-l cânți mai bine decât pe celălalt.

Matricea Românească: E un gest senzorial, nu rațional.

Vlad Stănculeasa: Absolut. Fenomenologic. Celibidache, știm cu toții cine a fost. Studentul lui îmi este acum îndrumător și aș spune chiar și mentor. Este vorba despre Konrad von Abel, dirijor la Munchen, care a venit la Craiova și a făcut și multe master class-uri de dirijat. Datorită surorii mele (pianista Ivona Hristescu, n.r.) şi lui Marius Hristescu, am putut să facem asta să se întâmple. Are și el, acum, o strânsă legătură cu România.

Cam acestea sunt lucrurile în care mă învârt eu acum. Celibidache și von Abel fac parte din această cale pe care am menționat-o eu înainte, în care în sfârșit simt că pot să îmi găsesc eu singur orientarea în muzică, și în tot ceea ce fac. Fiindcă până acum, mulți dintre profesorii mei și-au exprimat punctele lor de vedere. În momentul în care întrebam un alt profesor despre “cum e aici?” sau „ce se întâmplă aici?”, venea cu o altă părere. Și altul, cu o altă părere. Iarăşi – pasta, pizza, ciorbă. Ce facem? Unde e răspunsul? Nu pot să merg prezentând o anumită piesă de artă și să le spun: „Aici este ce îmi place mie”. La întrebarea aceasta, de multe ori, am primit răspunsuri precum: „Vlad, când o să crești mare, o să ai și tu personalitatea ta, și o să faci şi tu cum vrei”. Ceea ce nu mă ajută cu nimic. O să fac un lucru personal la care unul sau mai mulți să se conecteze. Dar nu putem toți să ne conectăm la ceea ce e acolo.

Vlad Stănculeasa (32 de ani), un muzician român de talie internaţională