Crescută între farmecul satului argeșean și valorile autentice ale tradiției românești, Mihaela Băzăvan face parte din noua generație de interpreți care duc mai departe cântecul popular cu respect, sensibilitate și credință. Legată profund de rădăcinile sale muscelene, tânăra artistă își construiește drumul prin muncă, emoție și autenticitate, transformând fiecare apariție scenică într-o mărturisire sinceră despre iubirea pentru folclor și pentru valorile care definesc identitatea românească.

,,Satul unde am copilărit mi-a dăruit o deosebită moștenire sufleteasca.”

 

Mihaela, Argeșul este un ținut în care folclorul pare că se aude și în liniștea dealurilor. Cum ai descrie locul în care ai crescut și ce crezi că ai moștenit sufletește de la oamenii acestei zone?

Locul în care am crescut… este unul în care chiar poți auzi atât folclorul, în cea mai pură formă, dar și glasurile naturii, în liniștea dealurilor. Dacă îți iei un moment să asculți, poți sesiza gingașul ciripit al păsărilor, cântatul greierilor, zumzetul albinelor și, parcă, în acel moment, timpul se oprește în loc. Cu toate că am fost crescută atât la oraș, cât și la țară, sunt mult mai legată de cea de-a doua menționată, deoarece simt că acolo mă conectez mult mai bine cu rădăcinile mele. Satul unde am copilărit mi-a dăruit o deosebită moștenire sufletească, atât prin locurile de o frumusețe aparte, care m-au învățat să apreciez și să iubesc natura, dar și prin oamenii dragi, care au adus un aport la formarea mea și de la care am moștenit, cu siguranță, dragostea pentru folclor, pentru simplitate, pentru tradiții și iubirea pentru Dumnezeu.

,,Vibrația scenei, zâmbetele și aplauzele publicului, emoția pieselor, totul mă făcea să simt că nu aș mai vrea să se termine acel moment, ceea ce, pentru mine, a fost semnul că muzica face parte din toată ființa mea.”

În copilărie, înainte să existe scena și aplauzele, care au fost cântecele sau vocile care ți-au rămas în inimă? Cine a aprins în tine dragostea pentru muzica populară?

Dragostea pentru folclor mi-a fost aprinsă în suflet încă de la o vârstă fragedă. Familia mi-a povestit că, micuță fiind, dansam, așa cum puteam, pe orice cântec ce era difuzat pe Favorit TV, căci acest post era cel mai urmărit, iar când am mai crescut puțin, o puneam pe bunica să îmi cânte mai mereu. Doinele au fost, dintotdeauna, preferatele mele, iar bunica, cu al ei glas dulce, mi-a strecurat în suflet iubirea pentru muzică încă de atunci.

Există un moment anume în care ai simțit că muzica este un drum pe care vrei să mergi cu toată ființa ta?

Aș putea spune că momentul decisiv în care am știut că vreau să urmez calea aceasta a muzicii și, în mod special, cea a cântecului popular, a fost cel în care am avut oportunitatea de a urca pe o scenă foarte mare și de a fi acompaniată, pentru prima dată, de o orchestră. Acea clipă este greu de descris în cuvinte, fiindcă am trăit niște emoții atât de intense, de profunde, dar cu o bucurie incredibilă. Vibrația scenei, zâmbetele și aplauzele publicului, emoția pieselor, totul mă făcea să simt că nu aș mai vrea să se termine acel moment, ceea ce, pentru mine, a fost semnul că muzica face parte din toată ființa mea.

Drumul unui tânăr artist presupune multă muncă și multe renunțări. Ce sacrificii ai făcut până acum pentru a rămâne aproape de visul tău?

Oh, da, chiar așa este… Sunt mai multe lucruri la care am renunțat. Cel care îmi vine primul în minte este timpul (liber). Dar… nu aș putea spune că a fost un sacrificiu pentru mine. Atunci când iubești ceea ce faci, te dăruiești complet acelei chemări, fără să te gândești, atât de mult, la sacrificii. Consider că, pentru a ajunge acolo unde îți dorești, trebuie să depui mult efort și multă muncă, iar ulterior, vei simți și răsplata pe care o primești în urma “sacrificiilor” făcute.

,,Atunci când iubești ceea ce faci, te dăruiești complet acelei chemări, fără să te gândești, atât de mult, la sacrificii.”

 

Argeșul are o identitate folclorică aparte, profundă și caldă. Ce înseamnă pentru tine să reprezinți această zonă la festivaluri și pe scene din țară?

Argeșul meu drag are, într-adevăr, o identitate folclorică aparte, ce merită descoperită, conservată, promovată și respectată. Bineînțeles, orice zonă etnofolclorică a țării este inedită, specială și are specificul ei, însă, fiind o reprezentantă a zonei mele, pot spune că are o profunzime care merită mai multă apreciere. Ceea ce facem eu și alți colegi, reprezentând zona Argeș-Muscel la festivaluri și pe scene din țară, este o formă de respect și de promovare, ce este alimentată de dorința de a duce mai departe folclorul și tradițiile din regiune. Este zona mea de suflet, cea în care m-am născut, am copilărit, m-am format, pe care am dorit să o descopăr cât mai bine, iar faptul că o pot reprezenta este, pentru mine, o binecuvântare și o șansă de a arăta oamenilor splendoarea folclorului muscelean, atât prin portul popular, cât și prin cântecele interpretate cu mult patos. Este, cu siguranță, o zonă ce merită mult mai mult promovată, deoarece aduce, cu sine, un aport important la tezaurul viu al țării noastre.

,,…o binecuvântare și o șansă de a arăta oamenilor splendoarea folclorului muscelean, atât prin portul popular, cât și prin cântecele interpretate.”

 

Participarea la concursuri și festivaluri naționale vine cu emoții puternice. Cum arată, pentru tine, acele minute dinainte să intri pe scenă și să înceapă orchestra?

Oh! Cu siguranță, emoțiile care se produc înainte de a intra pe scenă sunt foarte puternice. Ar fi îngrijorător dacă nu ai avea emoții, deoarece acest lucru poate fi un semn că nu îți pasă de ceea ce faci. Dacă, într-adevăr, iubești ceea ce faci, este inevitabil să nu existe măcar o mică urmă de emoție, ce te face să simți totul la un nivel aparte de adrenalină. Pentru mine, minutele de dinainte de a intra pe scenă sunt rezervate pentru un moment de rugăciune către Bunul Dumnezeu și Maica Domnului, a căror prezență o simt, de nenumărate ori, că este cu mine. Prefer să stau în liniște, mai retrasă, rugându-mă ca totul să fie bine și ca emoția din glasul meu să fie transmisă publicului, în cea mai pură formă a ei. Ulterior, simt cum mă liniștesc și știu că sunt pregătită să intru pe scenă, având un scop cert de a bucura inimile oamenilor.

,,Pentru mine, minutele de dinainte de a intra pe scenă sunt rezervate pentru un moment de rugăciune către Bunul Dumnezeu.”

 

În spatele fiecărui tânăr interpret există oameni care îl țin în picioare atunci când obosește. Cine sunt oamenii fără de care Mihaela Băzăvan nu ar fi ajuns până aici?

Cred cu tărie că nu aș fi putut ajunge aici fără ajutorul lui Dumnezeu. El este Cel care îmi dă putere să merg mai departe, Cel care este lângă mine în fiecare secundă… Dar, cu siguranță, trebuie să îi menționez și pe părinții mei, fără de care nu aș fi putut ajunge unde sunt acum. Ei sunt cei care m-au susținut de micuță, au avut încredere în mine chiar și atunci când eu nu am avut, au mers și merg cu mine la aproape toate festivalurile și spectacolele la care cânt, și pentru asta le sunt pururea recunoscătoare! Știu că ei sunt cei pe care mă pot baza oricând și fără de care nu știu unde aș fi fost acum.

,,…părinții mei, fără de care nu aș fi putut ajunge unde sunt acum.”

 

Ai întâlnit, cu siguranță, artiști pe care îi admiri și din care ai învățat. Care sunt modelele tale și ce ai încercat să iei de la fiecare fără să îți pierzi propria identitate artistică?

Desigur, am mai mulți artiști pe care îi admir, îi apreciez, îi ascult cu mare drag, fie din zona mea sau chiar și din celelalte. Am întâlnit anumiți interpreți, chiar de curând, care m-au sfătuit și mi-au schimbat puțin viziunea asupra anumitor lucruri. Însă, cele mai bune modele sunt, cu certitudine, doamnele mele profesoare, pe care le consider o inspirație și ale căror sfaturi le apreciez enorm! Vor rămâne în inima mea pentru totdeauna, fiindcă dumnealor sunt cele care m-au format în ceea ce sunt acum. De la fiecare în parte am preluat, fie ambiția și motivația de a continua pe drumul meu, fie m-am inspirat din stilul lor de interpretare, de transmitere a emoțiilor, fie am căpătat dorința de a căuta să fiu într-o continuă dezvoltare, pentru a fi din ce în ce mai bună. Cu toate acestea, mereu mi-am dorit să îmi creez o identitate artistică unică, A MEA, fără să copiez pe cineva și, cred eu, până acum mi-a reușit!

Într-o lume în care totul se schimbă foarte repede, iar tradițiile par uneori uitate, de unde îți iei puterea să mergi mai departe cu autenticitate și răbdare?

Puterea de a merge mai departe cu autenticitate și răbdare, în această lume plină de schimbări, vine din dorința profundă de a păstra VIU tezaurul nostru folcloric, atât de bogat și de divers, de a nu destrăma tradițiile și, implicit, RĂDĂCINILE poporului nostru. Cu toate că în această lume, tradițiile par a fi uneori uitate, eu aleg să lupt pentru a duce mai departe folclorul. Aceasta este dorința mea și datorită ei am această putere de a continua drumul meu, cu toate că pentru mulți, sunt diferită. Nu urmăresc să mă iau după valorile superficiale ale acestei lumi, ci după valorile autentice, profunde și pline de credință. Sunt diferită pentru că aleg să cânt piese din folclorul autentic, în locul altor genuri, “mai la modă”? DA! ȘI MĂ BUCUR CĂ SUNT DIFERITĂ! Și oricât îmi va îngădui Bunul Dumnezeu pe acest pământ, voi continua să lupt și să merg mai departe, urmărind aceste valori morale și promovând AUTENTICUL!

,,Un artist are puterea de a uni oameni, suflete…”

 

Dincolo de voce și costum popular, ce simți că trebuie să transmită un interpret adevărat atunci când urcă pe scenă pentru a atinge sufletul publicului?

Eu simt că un interpret adevărat trebuie să transmită publicului, atunci când se află pe scenă, EMOȚIE prin cântec. Un artist trebuie să atingă sufletele oamenilor prin ceea ce transmite cu glasul său, cu sinceritate, cu dragoste și cu prezență. Un artist are puterea de a uni oameni, suflete… Să râdă împreună, să plângă împreună, să-și amintească, împreună, de rădăcinile lor. Așa că, dincolo de voce și costum popular, un interpret adevărat trebuie să transmită, neapărat, emoție celor care îl ascultă și să trezească, în aceștia, un sentiment înălțător. Așa știi că ai ajuns în sufletul ascultătorului și că acesta te va ține minte mult timp de acum încolo.

Dacă ar fi să alegi un singur cântec care te reprezintă cel mai bine în acest moment al vieții tale, care ar fi acela și ce poveste ascunde pentru tine?

În acest moment al vieții mele, simt, într-un mod cu totul deosebit, prezența Bunului Dumnezeu în viața mea și chemarea pe care o am de a cânta Lui, de a îi mulțumi pentru tot și pentru toate, acest lucru ducându-mă către mai multe pricesne. Nu aș alege una singură, pentru că toate îmi sunt dragi și interpretarea lor îmi aduce o împlinire sufletească greu de descris în cuvinte.

Ești parte din noua generație de artiști care duc mai departe folclorul românesc. Închide ochii pentru o clipă și scrie-i fetiței Mihaela, cea de acum 10 ani, un gând.

Oh, dar ce întrebare frumoasă și profundă! Aș avea atât de multe să îi spun fetiței Mihaela Andreea de acum 10 ani! Pentru început, aș lua-o în brațe tare, tare și i-aș spune că toate nopțile în care a visat cu ochii deschiși vor avea sens… Că va urca pe scenă cu emoție de fiecare dată, dar că oamenii vor simți adevărul din glasul ei. I-aș spune să nu renunțe niciodată la ceea ce simte atunci când cântă. Să aibă răbdare cu ea, pentru că toate emoțiile, toate lacrimile, toate rugăciunile și toate visurile ei o vor duce exact unde trebuie. Și să nu uite niciodată de rădăcinile ei, pentru că acolo își va găsi mereu puterea. I-aș transmite să își păstreze sufletul curat și iubirea pentru cântec. Într-o zi va înțelege că folclorul nu înseamnă doar muzică, ci acasă, familie și dor. Dar i-aș spune și să creadă mai mult în ea. Să nu se teamă că e diferită și să cânte mereu cu sufletul, pentru că exact asta o va face specială. I-aș mulțumi pentru că a avut un suflet pur, plin de speranță, un glas dornic de a fi șlefuit și descoperit, și o fire atât de ambițioasă și muncitoare! În final, aș mai strânge-o încă o dată în brațe, aș săruta-o pe frunte și i-aș spune că orice s-ar întâmpla, Dumnezeu ne este alături și cu voia Lui, vom ajunge acolo unde ne dorim! Să nu uite niciodată să spere, așa cum a făcut-o până atunci!

,,Și să nu uite niciodată de rădăcinile ei, pentru că acolo își va găsi mereu puterea. I-aș transmite să își păstreze sufletul curat și iubirea pentru cântec.”

Daria Moraru vine dintr-un colț liniștit al Prahovei, de unde vocea ei ajunge si se aude mult mai departe. Pentru tânăra artistă, muzica populară e o stare profundă de dor și sensibilitate, un mod de a fi care pornește din rădăcini, din familie și din respect pentru tradiție. Fiecare apariție pe scenă este o mărturie a muncii, a sacrificiilor și a emoțiilor trăite intens, iar autenticitatea este firul invizibil care o leagă de public. Daria ne transmite sentimente și valori care fac ca folclorul să rămână viu și relevant pentru generațiile de azi.

,,Cred că m-aș descrie printr-o stare de dor și sensibilitate.”

 

Daria, dacă ar fi să te descrii printr-un singur cântec sau o singură stare, care ar fi aceea și de ce?

Cred că m-aș descrie printr-o stare de dor și sensibilitate. Muzica populară are foarte multă emoție în ea, iar eu mă regăsesc în partea aceea sinceră și profundă. Dacă ar fi să aleg un cântec, ar fi unul care vorbește despre rădăcini, familie și suflet, pentru că asta încerc să transmit și eu atunci când cânt.

Cum arată locul din care vii și cât din Prahova se regăsește astăzi în omul și artista Daria Moraru?

Vin din Prahova, un loc frumos, liniștit și plin de tradiții. Cred că locul în care crești îți formează foarte mult felul de a fi. În mine se regăsesc valorile cu care am crescut: respectul pentru oameni, pentru tradiție și pentru muncă. Toate acestea mă însoțesc și astăzi, atât ca om, cât și ca artist.

,,Studiez canto de la vârsta de 9 ani și încă de atunci am simțit că scena este locul unde mă exprim cel mai sincer.”

Îți amintești primul moment în care ai simțit că muzica este parte din identitatea ta?

Da, foarte clar. Studiez canto de la vârsta de 9 ani și încă de atunci am simțit că scena este locul unde mă exprim cel mai sincer. Nu era doar un hobby sau o activitate după școală, ci ceva ce simțeam că face parte din mine. De fiecare dată când cântam, simțeam că mă regăsesc.

Cine a fost primul om care a crezut cu adevărat în vocea ta și ce impact a avut asupra drumului tău?

Primul profesor cu care am început canto a fost domnul Dănuț Andrei din Câmpina și pot spune că a avut un rol foarte important în începutul meu artistic. A fost omul care m-a încurajat și care mi-a oferit încredere în mine. Mai târziu, am continuat să mă dezvolt la Școala Populară de Arte din Ploiești, alături de domnul profesor Corneliu Irimia, iar acum studiez cu doamna profesoară Magda Suciu din Brașov. Fiecare dintre ei a contribuit la formarea mea și le sunt foarte recunoscătoare.

Există un sacrificiu pe care publicul nu îl vede atunci când privește un artist tânăr urcând pe scenă?

Da, cu siguranță. Publicul vede câteva minute pe scenă, dar în spate sunt foarte multe ore de muncă, repetiții, emoții și renunțări. Uneori sacrifici timp liber, ieșiri sau momente cu cei dragi pentru a evolua și pentru a deveni mai bun. Dar atunci când faci ceea ce iubești, toate aceste lucruri capătă sens.

,,Uneori sacrifici timp liber, ieșiri sau momente cu cei dragi pentru a evolua și pentru a deveni mai bun.”

Ai avut vreodată un moment în care ai vrut să renunți? Ce te-a făcut să continui?

Au existat momente mai grele, momente de oboseală sau nesiguranță, pentru că orice drum artistic vine și cu provocări. Dar de fiecare dată muzica a fost cea care m-a făcut să continui. Faptul că mă regăsesc în ceea ce fac și susținerea oamenilor apropiați mi-au dat puterea să merg mai departe.

Cum se schimbă Daria atunci când coboară de pe scenă și rămâne singură cu gândurile ei?

Pe scenă sunt foarte energică și emoționată în același timp, dar în afara scenei sunt un om liniștit și sensibil. Îmi place să analizez fiecare moment și mereu mă gândesc cum pot deveni mai bună. Cred că scena scoate o altă parte din mine, una mai puternică și mai curajoasă.

,,Cred că scena scoate o altă parte din mine, una mai puternică și mai curajoasă.”

 

Într-o lume în care mulți artiști simt presiunea de a „fi pe placul tuturor”, cât de greu este să rămâi autentică?

Este destul de greu, pentru că există foarte multă presiune și multe tendințe care apar constant. Dar cred că autenticitatea este ceea ce face un artist să fie cu adevărat apreciat în timp. Eu încerc să rămân aproape de ceea ce simt și de valorile mele, pentru că doar așa pot transmite ceva real oamenilor.

Ce te-a maturizat cel mai mult, atât ca om, cât și ca artist?

Experiențele trăite pe scenă și întâlnirile cu oamenii m-au maturizat foarte mult. Fiecare concurs, fiecare apariție și fiecare emoție m-au învățat ceva. Muzica m-a făcut mai disciplinată, mai responsabilă și mai atentă la oameni și la emoțiile lor.

,,Muzica m-a făcut mai disciplinată, mai responsabilă și mai atentă la oameni și la emoțiile lor.”

 

Ce îți dorești să simtă oamenii după ce te ascultă? Admirație, emoție, liniște, curaj?

Cel mai mult îmi doresc să simtă emoție. Dacă un om rămâne cu un sentiment frumos după ce mă ascultă, atunci înseamnă că am transmis ceva cu adevărat. Muzica are puterea de a apropia oamenii și de a le atinge sufletul, iar asta îmi doresc și eu să fac prin fiecare interpretare.

Cât de importantă este participarea la festivaluri locale și naționale?

Participarea la festivaluri este foarte importantă pentru un artist tânăr. Pe lângă experiența acumulată, ai ocazia să cunoști oameni noi, să înveți și să evoluezi. Fiecare festival vine cu emoții și lecții noi și consider că toate aceste experiențe contribuie la dezvoltarea mea artistică.

Dacă peste ani cineva ar scrie povestea Dariei Moraru într-o singură frază, cum ai vrea să sune aceasta?

„A cântat mereu cu sufletul și a rămas autentică indiferent de drum.”

Unul dintre cei mai iubiți lăutari români, Zavaidoc a cucerit prin voce sa inimile elitelor din perioada interbelică din București până în Paris. Opera Română i-a propus, datorită registrului înalt de invidiat, să devină cântăreț de operă, însă acesta a refuzat, alegând marea sa dragoste, lăutăria. Prin stilul său muzical inconfundabil, Zavaidoc a cucerit publicul cântând romanțe și muzică populară – în anii 30 umplea până la refuz restaurantele bucureștene, același lucru întâmplându-se și în localuri distinse din Paris. Povestea unui lăutar care a rămas în istorie în rândurile ce urmează.

Marin Teodorescu s-a născut la Pitești în 8 martie 1869, fiind cel mai mic dintre cei patru frați. Fiul vestitului lăutar Tănase Teodorescu și al Constanței, Zavaidoc a moștenit talentul de la părinții săi. Deși era cel mai mic dintre cei patru, când avea doar 14-15 ani a devenit responsabil de întreținerea familiei, în urma decesului tatălui său.

Cântece lăutărești cu care ridica moralului soldaților alături de George Enescu

În 1916 a plecat în armată, iar doi ani mai târziu s-a oferit voluntar în Primul Război Mondial, făcând parte din Regimentul 44 Infanterie. Ajuns la Iași împreună cu fratele său, Zavaidoc a întâlnit două grupuri de artiști veniți de la București să ridice moralul soldaților: unul de muzicieni, condus de George Enescu și unul de actori, ce îl avea în frunte pe Constantin Tănase. Zavaidoc s-a alăturat grupului de muzicieni, cântând răniților, soldaților și sărmanilor, pe front și în spitalele de campanie. În acea perioadă și-a căpătat porecla – Zavaidoc. Comandatul Traian Moșoiu, al cărui iubire pentru cântecele populare românești era cunoscută, este cel care, atunci când l-a auzit cântând, l-a numit Zavaidoc – inspirat din vechiul cuvânt zavaidoacă care însemna năbădăioasă.

Micul Paris după război – lăutarii bucureșteni erau cei mai așteptați oaspeți de la toate chefurile

Întors de pe front, Zavaidoc a găsit un București vesel, în care petreceri erau organizate zilnic, în toate grădinile de vară dichisite și cârciumile de mahala. Cât vedeai cu ochii, lăutarii cuceriseră toate scenele, fiind cei mai așteptați oaspeți de la toate chefurile. Revenit din război, Zavaidoc ia în serios, începând să ia lecții de canto cu tenorul Operei Române Dumitru Mihăilescu Toscani și profesorul Dimitrie Cutavas. Astfel, abilitățile artistului au ajuns să fie cunoscute de muzicieni școliți, fiindu-i recomandat să devină tenor. În 1921, când s-a înființat Opera Română de stat, Zavaidoc a primit propunerea de a deveni cântăreț de operă, datorită registrului înalt de invidiat și forței vocii, aspecte cu care acesta s-a evidențiat rapid, ținând cont de faptul că în acea perioadă nu se cânta la amplificatoare și nici nu era cunoscut microfonul pentru a cânta la el în aer liber.

Zavaidoc a ales marea lui dragoste – lăutăria. Alegerea sa a fost influențată de două aspecte importante pentru acesta. În primul rând, l-a atras viața de lăutar, cu toate aspectele acesteia. În al doilea rând, banii au cântărit greu în alegerea făcută – Zavaidoc explicând că banii pe care i-ar fi obținut într-o lună de la Operă îi făcea într-o noapte la o petrecere.

Unul dintre cei mai bogați lăutari în perioada interbelică

A fost unul dintre cei mai bogați lăutari din acea perioadă, devenind chiar milionar, conform spuselor soției acestuia. În ciuda a ceea ce oamenii ar tinde să creadă, banii nu proveneau din cântările pe care acesta le făcea în restaurantele pe care le umplea până la refuz, ci din înregistrările pe care le-a realizat cu mai multe case de discuri în perioada 1930-1939.

VIDEO

Familia – principala sa bucurie

Deși cunoscut pentru abilitățile sale muzicale, Zavaidoc s-a remarcat și prin șarmul său deosebit. Inimile admiratoarelor erau topite de zâmbetul și privirea acestuia. Deși iubit de multe doamne, Zavaioc s-a căsătorit târziu, la 43 de ani, cu Constanța, mai mică decât el cu 15 ani. Avea o legătură aparte cu acest nume, Constanța – astfel se numea mama sa și astfel a decis să-și numească și primul copil, o fetiță născută în 1940. Ulterior, acesta a mai avut alți doi copii: o fetiță, Niculina, născută în noiembrie 1944, dar care s-a strins din viață două luni mai târziu, în ziua în care a murit tatăl său și un băiat care a murit în 1950 de meningită.

Constanța, primul copil al lui Zavaidoc, a declarat pentru site-ul lautarie.com:

„Am aflat de la mama că venea de mai multe ori pe zi în vizită la maternitate încărcat cu cartoane cu prăjituri pentru tot personalul sanitar şi pentru toată lumea. Le spunea tuturor: Taică, am avut milioane, dar fericirea pe care o am acum, că am copil, nu am avut-o!”

 

Două zile și două nopți de cântec pentru mareșalul Antonescu

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a fost chemat la unitate și trimis la Tighina și Odesa. Mareșalul Ion Antonescu a auzit despre două melodii devenite hituri pe front – „Soldățelul lui tăticu” și „Aș muri, dar nu acuma”, astfel că, Zavaidoc a fost chemat să cânte pentru acesta și trupele sale, ceea ce se spune că s-a și întâmplat, timp de două zile și două nopți fără oprire. În acea perioadă, deși prin muzica sa alina durerea soldaților români, Zavaidoc a fost ținut departe de familie, și-a pierdut întreaga avere (banca la care își ținea economiile a dat faliment), dar și pe sora sa, aceasta fiind omorâtă în timpul bombardamentelor.

Astfel, după ce s-a întors din război, împreună cu familia și cei cinci copii rămași în grija sa după moarte surorii, Zavaidoc s-a mutat la Caracal, unde a cântat noapte de noapte prin toate localurile, pentru a-și întreține familia. Acest efort i-a afectat major sănătatea, ajungând ca pe 31 decembrie 1944 să fie internat de urgență la Spitalul Filantropica din București. În următoarele săptămâni starea de sănătate a acestuia s-a înrăutăți, ajungând să aibă tensiune 28, ceea ce i-a provocat orbirea. Ulterior, o boală care determina inflamarea rinichilor i-a adus sfârșitul, în 13 ianuarie 1945.

Cel mai iubit dintre lăutari

Zavaidoc a fost un star în epoca de aur a muzicii românești autentice, fiind contemporan cu Maria Tănase, Jean Moscopol, Mia Braia sau Cristian Vasile. Cu toate că avea o asemenea concurență, nimeni nu reușea să-l întreacă pe Zavaidoc – toate cârciumile, restaurantele și grădinile de vară se băteau pe acesta dintr-un motiv simplu: când acesta cânta, nimeni nu părăsea locația, atât de captivant era.

Printre cârciumile de suflet ale acestuia se numără cele din zona Cișmigiu – se spune că schimba câte patru cămăși pe noapte și chiuitul său se auzea de la un kilometru depărtare.

Zavaidoc a străbătut toată țara, încântând oamenii cu muzica sa, aducând bucurie și voie bună. În plus, a avut concerte în Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia, cântând chiar și sub Turnul Eiffel – făcând parte din ansamblul lui Grigoraș Dinicu, parte din delegația oficială a României care a participat la Expoziția Universală de la Paris din 1937.

An de an, în Pitești, are loc Festivalul Național de Muzică Lăutărească Veche ZAVAIDOC, cu scopul de a revigora muzica lăutărească autentică și de a descoperi și promova noi talente ale genului. În plus, cu ocazia festivalului se dorește omagierea lui Zavaidoc, prestigiosul lăutar din perioada interbelică.

VIDEO

Membrii celei mai apreciate formații vocale bărbătești din lume, Corul Armonia, au venit marți seară la Matricea Românească pentru un fermecător concert de colinde. Au cântat piese românești și internaționale, tradiționale sau noi, cu o mare varietate de stiluri, ritmuri și voci solistice.

Atmosfera creată de Armonia a fost, ca întotdeauna, de excepție. Publicul foarte numeros prezent în Agora Casei Bulboacă și Asociații a fost impresionat, zâmbetele și lacrimile au apărut pe rând pe chipul celor de față.

L-am rugat pe dirijorul și fondatorul corului, Arhid. Dr. Iulian Dumitru, să ne spună care este motivul pentru care Armonia cântă la fel de entuziasmant de fiecare dată. Ne-a răspuns că este foarte important auditoriul: ”Noi încercăm să vibrăm alături de publicul nostru. În această seară am avut un public cald, mi-a plăcut foarte mult și ne-a făcut mare plăcere să cântăm aici. Noi ne dorim și încercăm să promovăm cât mai mult muzica autentică românească, mai ales prin concertele noastre de folclor. Căutăm piese vechi, peste care s-a așezat praful, și le aducem în inima celor care ne ascultă. Cred că trebuie să încercăm să fim mai buni, să facem mai mult bine celor din jurul nostru, să iubim oamenii. Iar muzica ne inspiră spre toate acestea.”

Reacții la cald, din public, după concert:

• ”I-am mai auzit pe cei din corul Armonia, dar în această seară am auzit multe piese noi, cu versuri noi, multe dintre ele m-au emoționat. Așa ar trebui să ne fie sărbătorile: cu bucurie, cu credință, cu speranță.”
• ”Am simțit în această seară că am revenit la tradiție. La fiecare concert, Armonia ne apropie de rădăcini. În seara aceasta am ascultat cel mai frumos concert de Crăciun din viața mea.”
• ”Concertul acesta a fost o binecuvântare pentru familia mea. Nu putem să trăim Crăciunul fără colinde, iar corul Armonia este nemaipomenit, i-am ascultat a doua oară astăzi. Îi felicit pe ei și pe gazdele noastre din acest spațiu deosebit.”