Despre Colegiul Naţional “Gheorghe Şincai” din Bucureşti nu vă voi perora, pentru că aş putea fi acuzat de subiectivism. Ca alumnus al acestei reputate instituţii de învăţământ, cea care nu demult crea ştiri prin performanţa remarcabilă de a avea o rată de promovabilitate de 100% la Bacalaureat, nu pot spune decât lucruri bune despre şcoala pe care, cu afecţiune, noi şincaiştii o numim “Licevul”, după titulatura latinizată de pe frontispiciul clădirii.
Vă voi vorbi însă despre un episod care, pe mine însumi, m-a impresionat adânc, întrucât mi-a pictat o imagine deosebită a adolescenţilor români. Cei despre care, nu-i aşa, există nenumărate preconcepţii, precum există despre atâtea alte categorii sociale şi profesionale, de la pensionari la profesori şi poliţişti. Ascultând vocile alarmiste, ai zice că toţi tinerii români se idiotizează, sunt leneşi, superficiali şi fără respect ori cultură.
Luni, în prefaţa sărbătoririi şcolii care formează oameni şi caractere de 125 de ani, proiectul cultural pe care îl conduc, Matricea Românească, parte a unei viziuni mai ample a Bulboacă şi Asociaţii, le-a făcut tinerilor liceeni o bucurie, dându-le ocazia să-şi cunoască unul dintre idoli şi să interacţioneze cu un model: Dragoş Bucur, actor român de reputaţie internaţională, familist şi patriot.
Întâlnirea a fost precedată de o proiecţie a filmului “Două Lozuri”. E un film care, dincolo de umorul aparent bulevardier, niciodată însă vulgar, are un mesaj “greu”. E un mesaj despre cercul în care ne învârtim, despre – dacă vreţi – matricea noastră culturală. Punct ochit, punct lovit.
Să ne supărăm că tinerii de la “Şincai” n-au înţeles o glumă transparentă? Nicidecum. Ci să le salutăm candoarea, onestitatea, calitatea, peste care se pot construi lucruri atât de frumoase
În filmul despre care vă vorbesc, există o scenă antologică, în care cei trei prieteni – Sile, Dinel şi Pompiliu – dau fără să vrea peste un grup de consumatori de halucinogene, de stoneri în “dicţionarul urban” al plăcerilor interzise. E o comunitate de tineri inofensivi, care stau la bloc, dar călătoresc în lumi siderale, fără să se mişte de pe canapea. În scena pe care v-o evocam, Dinel refuză categoric “un cuiuţ”, pentru că e om cu frica lui Dumnezeu, dar “ia o prăjitură”, evident “condimentată” cu marijuana, pentru că îi este foame. O mănâncă, îi place şi întreabă, cu toată naivitatea din lume, dacă “gospodina a pus busuioc”, lăudând-o că “e bună la casa omului”.
Prăjitura, bat-o vina! Foto: captură “Două Lozuri”
Calamburul e evident, sau ar trebui să fie. Cel puţin aşa zice înţelepciunea convenţională. Şi totuşi, mare mi-a fost surprinderea ca, în spatele meu, să nu aud prea multe – dacă nu deloc – hohote de râs. Să ne supărăm că tinerii de la “Şincai” n-au înţeles o glumă transparentă? Nicidecum. Ci să le salutăm candoarea, onestitatea, calitatea, peste care se pot construi lucruri atât de frumoase. Plecând de la astfel de subtilităţi, putem face toată diferenţa din lume.
Povestindu-i lui Dragoş episodul la o cafea, reacţia lui a valorat cât premiul de 6 milioane de euro din “Două Lozuri”: “Este excepţional! Bravo lor că nu au înţeles! Asta spune multe despre aceşti copii!”.
Asta spune multe şi despre profesorii şi părinţii tinerilor care ne-au uimit. Cinste lor!
PS: titlul materialului e, evident, un joc de cuvinte. Ai noştri tineri au tot potenţialul să meargă pe Lună fără “prăjiturele”, depinde de noi să îi hrănim cu lucruri deosebite, ale spiritului.
Teodor Burnar
