Zi

Octombrie 10, 2016

Maria are 50 de ani “şi mărunţiş”, dacă ar fi să parafrazăm o expresie de pe alte meleaguri. E o expresie care descrie bine – şi la propriu şi la figurat – situaţia româncei originare din Sighişoara, pe care hazardul a vrut să o întâlnim în Olanda, într-o zonă cochetă din estul Amsterdamului, în cartierul Oosterpark, acolo unde – inevitabil – face curăţenie la o pensiune deţinută de un cuplu respectabil, dar îmbătrânit, de batavi.

Povestea ei e desprinsă din Cartea Exodului românilor, apărută după Revoluţie, şi urmează firul narativ clasic: a ajuns aici cu familia ei în 2007, imediat după intrarea României în Uniunea Europeană, doar cu bagajele, fără nici un ban şi neavând bilet de întoarcere. Era vremea când toate visele păreau posibile, iar mirajul traiului mai bun de peste hotare îi făcea pe români curajoşi ca la Mărăşeşti şi încrezători cât să plonjeze în necunoscut. Promisiunea prosperităţii occidentale, după ani de angoase comuniste şi de sacrificii sub demnitate în tranziţie, era prea tentantă pentru a fi declinată. Aproape zece ani mai târziu, realismul a avut timp să se instaleze şi – e de bănuit din vocea ei tristă – să lase cicatrici: “Cine crede că aici umblă câinii cu covrigi în coadă se înşală. Este frumos, este civilizat, nimic de zis, dar viaţa este grea. Mai ales dacă începi de la 0, cum am făcut noi…”. Doar pe chirie, Maria şi familia ei plătesc 1000 de euro într-o metropolă europeană – Amsterdam – celebră pentru preţurile mari, lalele şi libertinaj.

Amsterdam, oraşul plăcerilor interzise

Face menaj în mai multe locuri, printre care şi Parkzijde, un B&B (Bed and Breakfast, n.r.) al cărui manager de conjunctură (sora proprietarului îi ţine locul acestuia pe timpul vacanţei) o descrie drept “omul meu de încredere. Maria este ca un student care îşi depăşeşte maestrul, fiindcă de multe ori când o consult, ştie mai multe decât mine”.

Maria parcurge zilnic zeci de kilometri pe bicicletă în Amsterdam, pentru a ajunge în locurile unde lucrează ca menajeră

În ce o priveşte, Maria – o ardeleancă liniştită, cu grai molcom, care nu-şi bănuieşte calităţile ci doar le dovedeşte – e vizibil bucuroasă că poate vorbi limba română cu ai ei.

“Pe aici [în Amsterdam] nu prea vin români. Foarte rar! Ce mai văd, mai văd pe Facebook, inclusiv de la românii stabiliţi aici.”

Râul Amstel, o emblemă a Amsterdamului

Ridicăm subiectul credinţei, care ar trebui să fie axul central al solidarităţii în diasporă:

“Există o biserică românească la care am fost şi eu, în Den Haag (Haga, n.r.). Însă, chiar şi aşa… nu există unitate. Românii, chiar când se văd unii pe alţii, se evită, lasă capul în jos, merg mai departe. Nu ştiu de ce. Nu vor să spună cine sunt, fiecare îşi vede interesul propriu”, suspină Maria, care locuieşte în nordul Amsterdamului şi parcurge zilnic – între locurile de muncă – zeci de kilometri pe bicicleta electrică primită cadou de la soţul ei. “Despre olandezi, ce să spun? Îţi zic «Bună ziua» şi îşi văd de viaţa lor.” Prinse în goana febrilă a vieţii, bicicletele nu se opresc pentru români.

Românii, când se văd unii pe alţii, se evită, lasă capul în jos, merg mai departe

Fără să fie provocată, Maria mărturiseşte cu sufletul greu că s-ar întoarce şi mâine în ţară, însă ceea ce o face să îşi sacrifice în continuare liniştea personală este un ideal superior, altruist – bunăstarea copiilor. “Tot în ţară este cel mai bine. Acolo avem familia, prietenii… Chiar vorbeam recent cu soţul meu şi ne întrebam: «Ce mai căutăm noi aici?». Doar pentru copii mai stăm! Amândoi au locuri de muncă. Fiica mea a continuat şcoala la Amsterdam şi, fiindcă iubeşte teatrul, a încercat să intre la Universitate. Din 1000 de candidaţi, a reuşit să se califice în ultimii 30 însă, chiar dacă a învăţat olandeza, accentul i-a rămas şi nu a promovat la proba finală. Acum mai are colaborări în domeniu, dar lucrează şi la Anne Frank Huis (casa memorială dedicată victimei ororilor naziste, n.r.)”, spune cu mândrie Maria.

Amsterdam oferă panorame impresionante

Din păcate, nu doar bicicletele, ci şi avioanele sunt intransigente cu românii. O lăsăm pe Maria cu regretul pe care-l încerci atunci când îţi părăseşti un frate, conştienţi că dorul de ţară pe care aceasta îl încearcă e expresia unei suferinţe interioare, a dramei dezrădăcinării. La urma urmei, fie pământul străinătăţii cât de fertil, stejarii nu cresc între lalele.

Fotografului Dan Beșliu, un om de o seriozitate și de un profesionalism aproape intimidante, nu îi este teamă să spună adevărul, chiar dacă acesta supără. Siguranța cu care el își expune părerile este susținută de cei peste 30 de ani de carieră fotografică profesionistă, mare parte din această perioadă fiind petrecută în lumea fotojurnalismului, care i-a permis lui Dan să viziteze aproape întregul mapamond. Matricea Românească l-a cunoscut pe Dan Beșliu la un salon fotografic de la Muzeul Național al Țăranului Român, unde acesta a vorbit despre proiectul „Bătrânii singuri”, derulat sub umbrela Școlii de Fotografie Freelancer, pe care interlocutorul nostru o deține și la care este lector.

Dan a înființat Școala de Fotografie în urmă cu șase ani, acela fiind momentul în care el a realizat că cei care doreau să îmbrățișeze această carieră nu aveau nevoie doar de îndrumările tehnice de calitate, ci și de cele etice. Până în prezent, prin băncile acestei școli au trecut 14 generații de la secția de Tehnică fotografică, 10 generații de la cea de Artă fotografică, au fost organizate peste 300 de ateliere de lucru, și multe tabere de fotografie pentru copii. „Încerc să le dau și celorlalți cât știu eu”, ne-a spus cu sinceritate Dan Beșliu.

Cine n-are bătrâni, să-i fotografieze. Şi să-i asculte 

„La școală, le spun cursanților că fotografia este o călătorie și, dacă vii aici, mergi o stație cu autobuzul – una foarte lungă, în care te-ai putea rătăci, ai putea renunța, ai putea să epuizezi entuziasmul, să îți strici echipamentul. Noi avem niște «stații de autobuz» prin care îi ajutăm pe cei care vin să depășească începuturile. Mai avem și clubul de fotografie, care este dedicat celor care au parcurs cursul de artă fotografică.”

Dan Beșliu, fondatorul Școlii de Fotografie Freelancer Foto: arhiva personală

Dan Beșliu, fondatorul Școlii de Fotografie Freelancer Foto: arhiva personală

Clubul de fotografie din cadrul școlii a inițiat, de-a lungul timpului, mai multe proiecte, iar cel pe care l-au adus în fața publicului la salonul fotografic de la MNȚR a fost cel dedicat bătrânilor singuri. Ideea proiectului s-a născut într-una dintre peregrinările echipei, când aceasta căuta, într-o anumită zonă a României, subiecte de fotografiat. Deși cunoșteau faptul că bătrânii singuri stau în fața porții și privesc trecătorii, fotografii abia atunci s-au gândit că expresivitatea bătrânilor merită toată atenția lor. Dar modul de abordare al echipei lui Dan este diferit față de cel al multor fotografi.

Nu am vrut să spunem nici numele bătrânilor singuri, nici vârsta și nici locul, pentru că am vrut să sugerăm că acesta e un fenomen și se întâmplă peste tot

„Unul dintre colegi a făcut niște fotografii cu o bătrână și ni s-au părut senzaționale. Am spus că merită să facem un proiect. Ne-am dus a doua zi înapoi, am stat de vorbă cu ei, le-am dus câte ceva – nimic semnificativ, dar ei se bucură foarte mult. Le-am aflat poveștile și ne-am propus să luăm, fiecare fotograf, sub «aripă», măcar 3-4 bătrâni cu care să stăm de vorbă din când în când. Dacă îi suni la 2-3 luni și îi întrebi ce mai fac, le mai povestești câte ceva și stai zece minute de vorbă cu ei, le-ai schimbat viața. Ideea este să le oferim ceva înapoi. Până acum, au fost zece fotografi care au putut să se implice în proiect, pentru că în perioada aceasta așa s-a putut. Avem imagini cu zece bătrâni din Reghin, Maramureș, Buzău, Roman, București, de lângă Sighișoara. Nu am vrut să le spunem nici numele, nici vârsta și nici locul, pentru că am vrut să sugerăm că acesta e un fenomen și se întâmplă peste tot.”

Fotograf: Tiberiu Avramiuc

Fotograf: Tiberiu Avramiuc

Fotograf: Tiberiu Avramiuc

Fotograf: Tiberiu Avramiuc

Faptul că fotografii au făcut mai mult decât să apese pe declanșatorul aparatului i se dezvăluie privitorului prin faptul că poate vedea și imagini din propriul cămin al bătrânilor, nu doar portretele lor. Mai exact, bătrânii și-au deschis sufletul în întregime în fața celor care și-au rupt din propriul timp pentru a-i asculta și pentru a le alunga singurătatea vreme de câteva minute – atât de puțin, pentru mulți dintre noi! Astfel, bătrânii au depășit condiția de subiect și au devenit parteneri de nădejde ai fotografilor, iar imaginile în care seniorii emană o expresie de resemnare pot spune foarte multe povești, dacă sunt privite cu atenție. Iar cum orice demers lăudabil merită continuat, echipa și-a propus să lucreze la proiect timp de un an de zile și să cuprindă mai multe zone ale țării. Din nefericire, așa cum a punctat Dan, există peste 500.000 de bătrâni singuri în România.

Există peste 500.000 de bătrâni singuri în România

„Sunt oameni care fie nu au pe nimeni, fie nu sunt sociabili, fie au pierdut legăturile cu copiii, pentru că aceștia sunt plecați în străinătate și biletul de avion este scump. (…) Atunci când vorbim despre portret, deja treci în zona intimă a personajului, pentru că el îți arată emoțiile pe care le are. Asta se întâmplă rar. Dar sunt două categorii de persoane care fac asta cu ușurință: copiii, pentru că nu le pasă de ierarhia socială – un copil îți va zâmbi, se va strâmba, pentru că nu îi pasă ce o să zică cineva despre el. Și mai sunt și oamenii care nu au nimic de pierdut: «De ce să îmi îndrept spatele să ies bine în poză, când eu sunt un cerșetor și dorm în tomberon sau sunt un bătrân care abia se descurcă?». Aceste două categorii de personaje devin subiecte care generează imagini foarte bune și de care toată lumea profită. La copii, responsabilitatea e a părinților, și e mai greu cu fotografiatul, ceea ce mi se pare absolut normal. Dar când vrei repede niște fotografii bune, «încaleci» un bătrân, faci trei poze cu el, pentru că nu are nimic de pierdut și trimiți pozele la un concurs”.

Fotograf: Constantin Țiglă

Fotograf: Constantin Țiglă

Dan Beșliu consideră că mulți fotografi care doresc să culeagă lauri fără prea multă muncă se „năpustesc” asupra unor bătrâni – cunoscuți în breaslă drept «ținte» ușoare -, fură câteva cadre și pleacă cu nerecunoștința specifică. Sau unii îi plătesc pe bătrâni, aspect și mai condamnabil, întrucât se depășește deja bariera pasiunii pentru profesie și se ajunge pe un teritoriu al consumerismului. De aceea, prin intermediul proiectului, Dan și echipa sa de fotografi își doresc să informeze și să insufle un comportament etic în rândul fotografilor.

„Proiectul ar trebui și să ne facă să ne gândim la părinții noștri, la faptul că ar trebui să îi vedem mai des, să îi sunăm mai des. Începi să îți pui niște întrebări. Am vrea să organizăm cursuri și seminarii gratuite de etică fotografică, în care să le explicăm acestor «vulturi» că nu poți să faci progrese dacă o să «calci pe cadavre» și dacă nu dai nimic înapoi, dacă nu o să fii generos. Da, vei obține câteva rezultate, dar apoi vei începe să «te stingi», pentru că nu o să te aprecieze nimeni, nu o să fii acceptat în nicio comunitate fotografică dacă aceasta este atitudinea. De asemenea, se poate întâmpla și ca oamenii aceia care nu au nimic de pierdut să te refuze la un moment dat și să reacționeze.”

Fotograf: Diana Popescu

Fotograf: Diana Popescu

Fotografia veritabilă, în pericol

Dan a mai dezvăluit o realitate tristă, specifică lumii fotografilor – și nu numai -, din ce în ce mai mare și din ce în ce mai superficială, aceea că, la început, toți caută o confirmare, aleg calea cea scurtă, încearcă să păcălească și să ardă etapele, pentru a evita să comită primele „10.000 de greșeli” necesare pentru un debutant.

Fotograf: Denisa Simionescu

Fotograf: Denisa Simionescu

„Dacă nu le-ai făcut, nu o să fii niciodată fotograf. Unora le mai pun întrebări de cultură generală, despre artă, despre diferite subiecte. Habar n-au. Spun: «De ce să citesc?». E ca și cum mi-aș cumpăra un creion și m-aș aștepta să scriu din prima cele mai bune poezii, fără ca înainte să citesc nimic. Așa e și la fotografie. Trebuie mai întâi să citești, apoi să te dumirești cine ești, ce te interesează, ce poți face. (…) Marea problemă este aceea că fotografia este cel mai simplu mod de a deveni cineva. Ai nevoie de anumite aptitudini pentru a deveni violonist, pentru a deveni poet, dansator, sau orice altceva. Dar la fotografie, e altfel: ai intrat în magazin, ai ieșit cu un aparat, ți-ai trântit «photography» la nume, apeși pe buton și gata, ești cineva și dintr-o dată ești parte dintr-un mediu elevat, cult. E o falsă percepție. Nu intri decât într-o comunitate de oameni fără niciun fel de perspective, de cultură și de înțelegere a fenomenului.”

Foto deschidere: Tiberiu Avramiuc

Stejarii nu cresc între lalele

10 Octombrie 2016 |
Maria are 50 de ani “şi mărunţiş”, dacă ar fi să parafrazăm o expresie de pe alte meleaguri. E o expresie care descrie bine - şi la propriu şi la figurat - situaţia româncei originare din Sighişoara, pe care hazardul a vrut să o întâlnim în Olanda,...