Zi

Octombrie 19, 2016

Soarta a arătat bunăvoință față de sufletele noastre, oameni care au ascuns sub preșul imaginar cele mai frumoase amintiri ale copilăriei, și ne-a purtat pașii într-un templu al cunoașterii. Întâmpinarea oaspeților în Prima Școală Românească, din Brașov, îi revine, înainte de toate, mirosului dulce-amărui al cărților vechi pe care le ocrotește instituția. Abia apoi, zâmbetul și vocea înțeleaptă ale preotului Vasile Oltean își intră în drepturi și dau binețe. Preotul prof. dr. Oltean este directorul instituției de învățământ devenită – cum altfel? – muzeu. Deși titulatura oficială sugerează un jilț de birocrat, părintele este mai mult decât un cârmuitor, întrucât de 49 de ani – fără nicio zi de concediu – acesta se îngrijește de patrimoniul pe care-l are «sub aripă» și se află într-o continuă cercetare a celor 6000 de tomuri și 30.000 de documente vechi de sute de ani și de o valoare inestimabilă.

„Da, sunt asigurate. De către Cel de Sus”, a răspuns preotul Oltean întrebării noastre mundane referitoare la soarta codexurilor prețioase despre care ne-a vorbit vreme de câteva ceasuri memorabile. Prima Școală Românească este situată în curtea bisericii Sfântul Nicolae din Brașov, ambele aflate în cartierul istoric Șcheii Brașovului – proximitatea celor două instituții nu este întâmplătoare, întrucât încă din Evul Mediu, oamenii Domnului erau cei mai învățați membri ai comunităților și – ce este cel mai important – perpetuau cunoașterea.

„Mama” școlilor românești de astăzi se află la Brașov

„Suntem în cea mai veche școală din țară. Știam despre școala aceasta că este din secolul XVI – așa scrie în istoria învățământului, pentru că așa vor mușchii lor. Dar – să spunem, să înțeleagă tot omul – s-au zidit sfânta Biserică și Școala la 1495. Avem și o bulă papală, a lui Bonifaciu al IX-lea, de la 1399, care vorbea despre «schismaticii din Șchei, care primeau învățătură de la pseudo-dascăli» (această bulă, datată 25 decembrie 1399, confirmă existenţa unui lăcaş de cult şi învăţătură ortodoxă în Şchei, n.r.). Vă dați seama ce argument teribil, de la 1399? De asemenea, avem manuale din veacurile XI-XII. Dacă avem manual, cum să nu avem și școală la acea vreme?”, a explicat, pe nerăsuflate, Vasile Oltean, începuturile Primei Școli Românești. Încă de la primele explicații ale interlocutorului nostru ni s-a dezvăluit faptul că avem de-a face cu o personalitate enciclopedică, pasionată de tot ceea ce înseamnă nașterea, evoluția și soarta cărții românești.

Muzeul „Prima Școală Românească” din Brașov

Muzeul „Prima Școală Românească” din Brașov Foto: Marius Donici

Faptul că unul dintre cele mai scumpe bunuri din lume este informația, pentru că oferă putere, constituie deja un truism care nu mai provoacă pe nimeni. Fiecare țară a avut perioada ei „neagră” de eradicare a cărților, „armele” cu pagini albe cu care mintea omului era ascuțită, demers considerat a fi periculos de către conducătorii care își doreau supuși îndobitociți. Nici România nu a scăpat de acest flagel, care „a intrat cu bocancii” în lăcașul Domnului și a ars codexurile vechi de sute de ani. Dar unii preoți nu s-au conformat, dorința de a proteja cartea fiind mai puternică decât teama de moarte.

„Preoții care au avut curaj au îngropat documentele în morminte, în cimitire. Preotul nostru, Ioan Prișcu, le-a urcat în turnul bisericii, a zidit ușa intrării în turn și nu a mai știut nimeni de ele. Abia în 1962, profesorul Colan, recent întors din pușcărie, a fost angajat aici ca muncitor necalificat tâmplar – deși avea trei licențe și două doctorate -, și a urcat în turn să ia o scândură. Trăgând de o scândură, s-a dărâmat ușița creată și au fost descoperite 6000 de cărți vechi și 30.000 de documente. Așa ne-am înzestrat noi cu acest potențial spiritual foarte bogat, confirmat de cărțile și de documentele pe care le avem. Prin prisma lor, înțelegem valoarea Școlii, în context istoric.”

Limba primelor cărți românești este și limba de azi, pentru că ea a fost conservată în biserică, iar aici nu se schimbă niciodată, niciun cuvânt

Încă din cele mai îndepărtate vremuri, Biserica a reprezentat factorul cultural suprem, iar cei mai învățați cărturari purtau sutană. De notat că statutul de preot era dobândit după o perioadă de timp mai mare decât cea necesară formării în alte profesii: notar – trei luni, profesor – șase luni și preot – nouă luni. În țara noastră, Biserica a avut și rolul de a ne păstra neschimbată limba.

Preotul Vasile Oltean, directorul Muzeului „Prima Școală Românească”, Brașov

Preotul Vasile Oltean, directorul Muzeului „Prima Școală Românească”, Brașov

„Limba primelor cărți românești este și limba de azi, pentru că ea a fost conservată în biserică, iar aici nu se schimbă niciodată, niciun cuvânt. Una e să stai în biserică 20 de minute la o mesă catolică, alta e să stai șapte ore la o liturghie, la o vecernie și la tot ce avem noi. După șapte ore de biserică, credeți că omul merge acasă și se ceartă cu nevasta în altă limbă? Tot în română. La noi, și înjurăturile sunt bisericești”, a glumit Vasile Oltean.

Se urlă că se construiesc biserici, dar a urlat cineva când s-au construit cârciumi? Care e valoarea cârciumii? Sau se strigă că se mai fac biserici în detrimentul spitalelor. Păi, Biserica însăși e un spital, pentru că un om sănătos moral e un om sănătos și fizic

Ce rol mai deține astăzi Biserica în păstrarea și îmbogățirea culturii românești? Interlocutorul nostru ne-a răspuns că instituția de cult încă are o contribuție importantă, îndeosebi în virtutea faptului că preoții reprezintă, în special în Ardeal, totum factum.

Sala „Anton Pann”, unde a predat binecunoscutul poet (1796 – 1854)

Sala „Anton Pann”, unde a predat binecunoscutul poet (1796 – 1854)

„În biserică, tot timpul a fost o confluență între culte și, dacă «popa» nu predica și rămânea numai la textul liturghic, creștinul mergea incomplet acasă. Contribuția preoților există și astăzi, dar unii nu o văd – câți săraci sunt ajutați și cât se implică. Biserica nu se bate în piept și nici nu iese în stradă să spună: «Uite ce am făcut!», ci are modestia firească și bunul-simț al omului din biserică. (…)

Dar noi nu vrem să vedem rolul Bisericii, scoatem icoanele din școli, denigrăm preoțimea. O instituție care a ținut în unitate acest popor, de 2000 de ani, în limbă, în cultură, în valoare, vii acum tu, un deștept, și o lovești! Ea nu a greșit niciodată cu nimic. Dacă a greșit un preot, se poate întâmpla, pentru că e om și el, și trebuie să fie pedepsit ca orice cetățean. Se urlă că se construiesc biserici, dar a urlat cineva când s-au construit cârciumi? Care e valoarea cârciumii? Sau se strigă că se mai fac biserici în detrimentul spitalelor. Păi, Biserica însăși e un spital, pentru că un om sănătos moral e un om sănătos și fizic. Adeseori, boala fizică este generată de cea mentală.”

Cultura română, păstrată prin cunoaștere și interes

Într-o societate în care brațul lung al globalizării devine din ce în ce mai acaparant, păstrarea valorilor naționale reprezintă un ideal cu care nu mai rezonează mare parte dintre tinerii de astăzi. Acceptarea influențelor celorlalte popoare nu este, desigur, condamnabilă decât în contextul în care sunt uitate valorile autohtone, iar cunoașterea și interesul față de propria istorie reprezintă scutul de nădejde.

Părintele Oltean este un excelent cunoscător al alfabetului chirilic

„În momentul în care nu îți cunoști istoria, bineînțeles că devii insensibil la valorile istoriei. Observ și în manuale, formule de anulare a afecțiunii elevului față de istorie. Cum? Sunt texte în manuale cu un limbaj elevat atât de puternic, încât ei nu înțeleg nimic. Mai este denigrarea valorilor. Scrii că Decebal avea buze senzuale și că Traian avea breton… Afirmații din manuale care sunt de condamnat. Și le ridicăm în slăvi pe ale altora. Dar, acum, toți suntem savanți.”

Pentru că discuția a gravitat în jurul învățăturii și al cărții românești, referința la diaconul Coresi (? – 1583) a fost inevitabilă, mai ales în condițiile în care eforturile sale de a tipări carte românească nu sunt recunoscute în prezent la adevărata lor importanță. Coresi a tipărit la Brașov – o replică a tiparniței sale se află în Prima Școală Românească – nu mai puțin de 39 de titluri de carte românească, în sute de exemplare, fiecare titlu având aproximativ 700 de pagini, o zestre de carte unică în lume la acea vreme. Nu numai că lucrările tipărite de către diaconul Coresi erau folosite de fiecare biserică din țară și că acesta a reușit să acopere întreg perimetrul vieții creștine – oferind lumii cărți liturgice, catehetice (ce expun învățăturile morale ale religiei creștine), dogmatice, omiletice (ce expun principiile și regulile oratoriei bisericești) -, dar celui mai mare cărturar al timpului i se datorează și limba literară de care ne bucurăm astăzi.

Vă rog, frații mei, să cetiți și bine să socotiți că veți vedea voi înșivă că e mărgăritarul și comoara ascunsă într-ânsa

„El este ctitorul limbii noastre literare, și îmi permit să afirm așa ceva, pentru că, filolog fiind, știu ce înseamnă limbă literară, o limbă gramaticalizată. Orice filolog vă confirmă că o gramaticalizare a unui text se face în termen de cel puțin 1000 de ani și o limbă devine literară tot după 1000-2000 de ani. Dar îmi îngădui să vă citez un scurt text din Coresi, să auziți limba română de la vremea aceea, și să ajungeți la concluzia la care am ajuns și eu. Citez din «Tâlcul Evangheliilor»: «Dacă am cetit, bine am socotit și am aflat toate că tâlcuiesc și mie toate-mi plăcură. Și am scris cu tiparul vouă, fraților românilor, să vă fie pre învățătură. Și vă rog, frații mei, să cetiți și bine să socotiți că veți vedea voi înșivă că e mărgăritarul și comoara ascunsă într-ânsa».

Vasile Oltean, arătându-ne cum se folosea tiparnița lui Coresi

Vasile Oltean, arătându-ne cum se folosea tiparnița lui Coresi

Vă spun cu o responsabilitate de filolog: nicio țară din lume nu are azi limba din veacul XIV. Dacă ar fi să apelăm la Shakespeare, care se năștea în anul 1564, limba lui nu poate fi citită de niciun englez, decât de specialiști, cu dicționarul. (…) Diaconul Coresi venea din Târgoviște într-un Ardeal bântuit de mare primejdie de natură religioasă. Apăruseră luteranii, calvinii, husiții, respinși din catolici. Ortodocșii nu aveau nici Mitropolie, nici Episcopie. În biserică, foloseau limba slavonă (secolul XI – XVI, în «întunericul de cuvinte», cum zicea Coresi). Nea‘ Gheorghe mergea la biserică, preotul «păsărea» în slavonă în altar, nu înțelegeau nimic nici nea‘ Gheorghe, dar nici popa. Era o limbă neînțeleasă. Și vine Coresi, după 500 de ani de slavonie în biserică, și «își permite» să tipărească carte bisericească în limba română. Din punctul de vedere al epocii, aceasta este o erezie, pentru înlocuia limba sacră cu una vulgară, ceea este nepermis.”

Preluând un text din Corinteni, diaconul Coresi a oferit un argument solid și greu de dărâmat pentru a-și justifica „îndrăzneala”: „Într-o biserică, mai vârtosu-i a grăi cinci cuvinte pe înțelesul meu, ca și alții să înțeleagă, decât întunericul de cuvinte în limbă străină”.

Cărți valoroase, chiar sub nasul nostru

Puțini români știu că Anton Pann (1796 – 1854) a fost profesor la Prima Școală Românească, o sală de clasă primind (foto sus) numele unuia dintre cei mai prolifici poeți de origine română. Acestea fiind spuse, nu greșim dacă afirmăm că pășirea în primele săli de clasă românești echivalează cu o lecție consistentă de istorie, întrucât tomurile ocrotite vreme de sute de ani de către instituție sunt extrem de rare și de importante. Multe dintre ele au fost donate de către Alexandru Lăpușneanu și de către Constantin Brâncoveanu deoarece, așa cum ne-a explicat părintele, domnitorii nu își păstrau biblioteca acasă, ci în ctitoria voievodală. În vitrine am avut șansa de a vedea cărți valoroase: Cazaniile lui Varlaam, Evanghelia de la Govora (1642), toate Bibliile vechi românești – pe care nici Academia Română nu le deține -, Biblia de la Sankt Petersburg (prima Biblie a Rusiei), dar și o Biblie realizată într-un mod cel puțin neobișnuit, aspect care îi conferă unicitate tomului.

Evangheliile scrise pe piele de ied nenăscut, din colecția Primei Școli Românești din Brașov

Evangheliile scrise pe piele de ied nenăscut, din colecția Primei Școli Românești din Brașov

„Avem un exemplar unic în Sud-Estul Europei, un codex aureus, scris pe piele de ied nenăscut, acoperit cu foiță de aur. Exemplarul a fost scris la mănăstirea Râșca, de lângă Suceava, de către Matia Logofătul în 1560, omul de cancelarie al lui Lăpușneanu, și dăruit de cel din urmă. Are peste 700 de pagini, fiecare având foiță de aur. De ce ied nenăscut? Pentru că pielea lor nu avea porii de respirație deschiși, se scria ușor, și pielea era lipicioasă, deci se punea ușor foița de aur, fără lipici. Dacă punea lipici, s-ar fi scorojit, pentru că lipiciul se făcea cu făină de grâu și ar fi dospit.”

Construită la 1792, Biserica „Maica Precista Mântuleasa” din Craiova a fost martora multor frământări, dar şi mediul de împlinire a nenumărate minuni. Ea rămâne astăzi, ca odinioară, un reper inconfundabil în peisajul spiritual şi cultural al capitalei Olteniei, fiind deopotrivă locaş de închinare, adăpostind un admirabil muzeu-mărturie şi oferind un refugiu vital de furtunile vieţii. Matricea Românească a discutat cu preotul paroh Ion Resceanu despre legătura indisolubilă dintre Biserică şi cultura română, dar şi despre modelele la care ar trebui să ne raportăm într-o societate globalizată. „Nu trebuie să ne fie jenă, să căutăm exemple, modele, în afara spațiului nostru cultural, ci să uzăm de aceste modele pe care noi putem să le dăm lumii contemporane”, crede preotul Resceanu.

Matricea Românească: Părinte, o să vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte.

Pr. Ion Resceanu: Sunt preotul Ion Resceanu de la Biserica Mântuleasa din Craiova. Aș pleca de la celebra rostire a lui Mihai Eminescu, cel care spune că „Biserica este mama spirituală a poporului nostru, a poporului român”. Într-adevăr, Biserica a fost cea care, ca o mamă bună, s-a îngrijit de copiii ei, de credincioșii ei, s-a îngrijit de acest neam, dându-i nu numai educația religioasă, spirituală de care avea nevoie, ci îngrijindu-se ca acești copii ai ei să fie oameni educați, să aibă prin intermediul Bisericii și al învățăturii ei, acces la valorile culturale ale lumii. Are o tradiție profundă la care nu ne întoarcem, doar ne referim, cea a Imperiului Bizantin. Acest „Bizanț după Bizanț” din Țările Române, despre care amintește Nicolae Iorga, nu este în fapt decât o prelungire în istoria noastră modernă a acestor tradiții și valori culturale pe care le moștenim pe filiera Răsăritului ortodox, al cărui centru principal a fost Constantinopolul. Și vedem că și cultura română își află rădăcinile în spațiul răsăritean, în mare măsură în cultura bizantină, care se prelungește mai apoi în spațiul de cultură slav, sud-dunărean, iar după veacul al XVII-lea și de influență rusă.

Şi iată că și noi reușim să reprezentăm această sinteză originală care preia toate aceste valori de cultură ale întregului context sud-est european și într-o formă proprie le dă poporului român. Iar Biserica este unul dintre instrumentele fundamentale care realizează, reușește să preia, să sintetizeze și să dea mai departe aceste valori poporului nostru. Încerc să generalizez, dar cred că este necesar, pentru că nimic nu apare la întâmplare, ci totul se dezvoltă, evoluează, progresează într-un context de valori religioase și culturale bine definit.

Biserica a fost cea care, ca o mamă bună, s-a îngrijit de copiii ei, de credincioșii ei, s-a îngrijit de acest neam, dându-i nu numai educația religioasă, spirituală de care avea nevoie, ci îngrijindu-se ca acești copii ai ei să fie oameni educați, culţi

Dacă este să vorbim despre rolul pe care l-a avut Biserica în cultura română, să ne aducem aminte de primele tipărituri, de primele cărți care stau la baza culturii, la baza limbii literare române, care provin pe filon slav dar, la un moment dat, această cultură de sorginte slavă vedem că este înlocuită de cultura română propriu zisă – și tot Biserica este cea care are un rol determinant, la sfârșitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea, atunci când apar primele tipărituri în limba română, în special cărți de cult. Dar mai apoi, în 1688, se tipărește Biblia lui Șerban Cantacuzino, un monument de limbă literară, care va genera, practic, această uniformizare a limbii la nivelul tuturor spațiilor locuite de români.

Se mai întâmplă un fenomen foarte interesant, atunci când vorbim de rolul pe care Biserica l-a avut în planul unității poporului român. Nu numai limba, ci şi circulația cărților de cult a generat această unitate lingvistică, această puternică așezare unitară a limbii și culturii române în întreg spațiul locuit de români. O carte de cult care era, de exemplu, Psaltirea, tipărită la Iași, intra în acest circuit al Bisericii române din toate cele trei țări – din Transilvania, din Moldova, din Țara Românească. Nu este întâmplător faptul că, în Transilvania, întâlnim mai multe Cazanii, tipărite la Iași în 1644, de către Mitropolitul Varlaam, decât în Moldova. Ceea ce ilustrează dinamica pe care a reușit să o dea Biserica, prin activitatea ei culturală – mă refer la tipărituri, la cartea de cult, care devine un instrument cultural, care leagă cultural poporul nostru.

Biserica Mântuleasa din Craiova, la 1898

Biserica Mântuleasa din Craiova, la 1898 Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Cum stăm astăzi, din acest punct de vedere, al creării identităţii culturale în şi prin Biserică?

Pr. Ion Resceanu: Astăzi trăim o dublă realitate. Pe de o parte, Biserica are o perspectivă locală, încearcă să fie prezentă în spațiul public, prin diverse manifestări culturale, simpozioane, manifestări mai mari sau mai mici, evenimente locale sau naționale. Iar pe de altă parte, are și o perspectivă mult mai largă, europeană în care, din păcate, se regăsește mai puțin. Nu pentru că nu-și dorește lucrul acesta, ci pentru că ea este restrânsă din ce în ce mai mult la spațiul ei ecleziastic. Trăim această dihotomie în ceea ce privește prezența Bisericii în realitatea socială. Biserica… se dorește ca ea să rămână la nivelul spațiului privat, și nu se dorește ca ea să fie prezentă activ în spațiul public, ca ea să poată să-și promoveze valorile în spațiul public. Iar această dihotomie afectează prezența Bisericii în mod concret și în viața Cetății. Cred că aceasta este o problemă cu care ne vom confrunta ani mulți de acum înainte. Ea, bineînțeles, vine și pe fondul secularizării vieții noastre de zi cu zi. Dar cred că, în momentul în care Biserica va avea cu adevărat viață autentică, bune intenții, personalități potrivite care să vorbească, ea va vorbi și va vorbi constructiv și cu folos pentru credincioșii noștri, în primul rând, dar și pentru lume.

Lumea are nevoie de Biserică. Un mare teolog spunea despre lume că ea este precum o mare învolburată. Biserica este precum o corabie care trebuie condusă pe valurile învolburate ale acestei lumi. Și trebuie să fim prezenți în realitatea socială. Oamenii așteaptă ca noi să fim mai mult implicați din punct de vedere social, însă Biserica nu este doar atât. Biserica este o realitate care vizează, în primul rând, devenirea noastră spirituală, fără să uite nici un moment de faptul că această devenire spirituală se petrece în această lume și ținând cont de realitățile în care noi trăim.

Matricea Românească: Pentru că vorbim despre matricea românească, Dvs. cum înțelegeți conceptul ce dă numele platformei noastre culturale, și unde este rolul Bisericii în această construcție spirituală?

Pr. Ion Resceanu: Nu este o întrebare ușoară. Biserica încearcă să-și definească ceea ce unii teologi au numit o doctrină socială, alții au spus o gândire socială a Bisericii. Dar cred că cel mai potrivit titlul ar fi o definire a slujirii sociale a Bisericii. Perspectiva Bisericii nu poate fi decât una slujitoare la adresa societății, după chipul Mântuitorului, care spune: „N-am venit în lume să Mi se slujească, ci Eu să slujesc și să-mi dau sufletul pentru cei mulți”. În momentul în care noi ne aflăm în raport cu lumea, cu cultura, în acest raport dihotomic, „eu sunt o entitate și am de-a face cu o altă entitate”, deja avem problemă de raportare. Trebuie gândit, mai degrabă: „Eu sunt prezent în cultură, eu sunt parte a realități vieții și pot să o transform, pot să o îmbunătățesc numai prin această așezare a mea în postura celui care slujeşte lumea, slujeşte pe oameni”. În felul acesta, pot să schimb, pot să transform, pot să am ceea ce Dvs. numiţi, în sensul autentic, o matrice. O matrice care încearcă atât cât este posibil, să spiritualizeze cultura.

Lumea are nevoie de Biserică. Un mare teolog spunea despre lume că ea este precum o mare învolburată. Biserica este precum o corabie care trebuie condusă pe valurile învolburate ale acestei lumi

S-a mai încercat, sunt diverse apariții editoriale, de dată relativ recentă – Teodor Baconschi, de exemplu, este unul dintre numele consacrate în ceea ce privește discursul despre relația dintre Biserică și cultură, Biserică și lume. Se încearcă punerea în practică a acelei teorii legate de euro-bizantinismul nostru. Eu cred că nu trebuie să căutăm în altă parte forme de relaționare. Trebuie să ne dezvoltăm propria noastră matrice culturală, trebuie să vorbim despre valorile noastre specifice. Trebuie să vorbim în termenii noștri, despre ceea ce noi avem cu adevărat. Nu trebuie să ne fie jenă, să căutăm exemple, modele, în afara spațiului nostru cultural, ci să uzăm de aceste modele pe care noi putem să le dăm lumii contemporane.

Oamenii, credincioșii noștri, oamenii de cultură au însă nevoie de un lucru elementar – dialogul cu Biserica, iar acest dialog trebuie să fie angajat de către noi, de către Biserică, trebuie să fie unul real și, în felul acesta, vom putea să contribuim și noi la această matrice culturală românească. Eu cred că, în momentul de față, cultura română a depășit acea fază despre care amintea Alex Ștefănescu, cunoscut în istoria literaturii contemporane, “renașterea confuză”, de după 1989. Cultura română cred că a traversat ad integrum această perioadă de renaștere confuză și are nevoie să se așeze. Însă, ea refuză. Încearcă să refuze valorile creștine, ale ortodoxiei noastre, cele promovate la nivelul Bisericii noastre. Și văd că, într-un fel sau altul, nu face altceva decât să-și amputeze din posibilitățile de afirmare pe care le are. Dar pentru asta este nevoie ca și noi să fim în dialog, ca împreună să cunoaștem și să ajungem la posibilitatea de a ne cunoaște reciproc și de a interfera în planul valorilor și de a le cultiva în mod sănătos.

Preotul Ion Resceanu: "Noi avem hramul «Adormirea Maicii Domnului». Dacă pe linia influenţei occidentale este Madona, la noi devine Maica Domnului Mântuitoare, şi de aici avem şi Mântuleasa, sau Madona Mântuleasa"

Preotul Ion Resceanu: „Noi avem hramul «Adormirea Maicii Domnului». Dacă pe linia influenţei occidentale este Madona, la noi devine Maica Domnului Mântuitoare, şi de aici avem şi Mântuleasa, sau Madona Mântuleasa”

Matricea Românească: Dvs., preoții, îi cunoașteți poate cel mai bine pe români…

Pr. Ion Resceanu: E destul de greu să ai operă filantropică fără o participare personală, fără o implicare personală. Altfel, rămân opere de filantropie formale, de ziar, de imagine. Scopul principal al filantropiei, și termenul grecesc φιλανθρωπία nu înseamnă altceva decât „iubire, dragoste de oameni”, este de a-i determina pe oameni, de a-i sensibiliza, astfel încât cei care au să îi ajute pe cei care nu au – cei care sunt în suferință, să fie ajutați de către cei care au posibilitatea de a-i ajuta. Pentru asta, este nevoie ca Biserica să aibă mesaj, preoții ei să aibă credibilitate, preoții ei să dea încredere celor care pot să ajute. Având această bază de pornire, poți să vorbești despre filantropie. Altfel, poți să ai bani la un moment sau altul, poți să faci o lucrare, ai bifat că ai reușit să faci ceva, dar după aceea lucrurile rămân practic la același stadiu. Deci, în primul rând, când vorbim de operă filantropică, vorbim de această transformare personală lăuntrică. Noi trebuie să cultivăm această dragoste față de om, compasiunea față de cei aflați în nevoie. Dacă vom face lucrul acesta, cu siguranță vom avea și operă filantropică.

În al doilea rând, trebuie ca Biserica să-și asume mai multe responsabilități în planul activității ei sociale. Are nevoie de bani – fără bani, fără finanțări, ea nu poate să facă lucrul acesta. Din păcate, obține din ce în ce mai puține finanțări, pentru că Biserica este izolată tot mai mult în spațiul vieții private. Însă, cu toate acestea, reușește cu ajutorul oamenilor de suflet, cu ajutorul celor pricepuți, care fac proiecte, care accesează fonduri. Putem vorbi despre proiecte viabile. De exemplu, biserica noastră se îngrijește de un centru de informare și de consiliere pentru persoane cu dizabilități. Acum o săptămână (n.r. – interviul a fost realizat în această vară), am organizat pentru ei un pelerinaj la mănăstirile din nordul Olteniei. Sunt peste 40 de tineri, persoane cu handicap care nu au posibilitatea să iasă din casă, să socializeze, nu au posibilitatea de a se face vizibili, iar biserica noastră le poartă de grijă, nu numai duhovnicește.

Un alt proiect la care și biserica noastră a contribuit, dar de care s-a ocupat în mod deosebit Mitropolia Olteniei, a fost pictarea saloanelor Secției de Oncopediatrie de la Spitalul Județean din Craiova, pentru a schimba ambianța acelui loc pentru copiii bolnavi de cancer, greu încercați de suferință, proiectul fiind realizat cu ajutorul studenților de la secția de Artă Sacră a Facultății de Teologie.

Oamenii de cultură au nevoie de un lucru elementar – dialogul cu Biserica. Iar acest dialog trebuie să fie angajat de către noi, de către Biserică, trebuie să fie unul real și, în felul acesta, vom putea să contribuim și noi la această matrice culturală românească

Biserica noastră încearcă să sprijine, acordând un ajutor financiar medicilor care au în grijă acești copii, familiile respective. Gândiți-vă că sunt copii și familii care vin în spitalele de stat și se îngrijesc aici, pentru că nu au posibilitatea să meargă la o clinică privată, iar problemele lor sunt cu atât mai mari. Și tratamentele, și toate medicația necesară, de multe ori nu sunt asigurate de către spital, astfel că trebuie să contribuie ei, și nu au. Aici în biserică, avem cutia milei, dedicată acestor copii. Încercăm să aducem aminte nu numai nouă, ci tuturor, de problemele pe care le avem, și să stârnim această compasiune a lor față de cei aflați în suferință. Există în Craiova, de asemenea, un centru care se intitulează „Best Life”, pentru copiii cu probleme sociale. În el se fac diverse activități de pregătire a lor pentru școală. De asemenea, există un centru pentru copiii bolnavi de SIDA, un centru pentru bătrâni, un așezământ de noapte. Toate acestea sunt susținute de către Mitropolia Olteniei. Din păcate, pare că sunt în obligația noastră de serviciu, dar pentru a întreține toate aceste centre este nevoie de sprijinul celorlalți. Fără inima bună a celorlalți, la un moment dat, Biserica nu va mai putea să susțină aceste instituții. De aceea, permanent, noi trebuie să fim în contact cu oamenii de suflet care pot să sprijine, să ajute și să dea sustenabilitate acestor centre sociale.

Matricea Românească: Discutam cu un istoric care îmi făcea observaţia următoare: cultura, în general, trebuie înțeleasă ca o aderență la niște instituții – inclusiv Biserica – ce au marcat istoria unui popor. Din punctul acesta de vedere, care e specificul românilor?

Pr. Ion Resceanu: Matricea noastră culturală este strâns legată de Biserica Ortodoxă și de valorile ortodoxiei, de valorile creștine. În momentul în care eu încerc să desprind întru totul această matrice care încearcă să sintetizeze toate aceste elemente și valori culturale, să le desprind de cele spirituale, de Biserică, de cea care a păstrat tradiții, de cea în jurul căreia gravitează încă tradiții și obiceiuri care încă s-au mai păstrat ale poporului nostru, cu siguranță că eu amputez această matrice, o secătuiesc, iar ea devine din de în ce mai searbădă. Nu e un păcat, nu trebuie să copiem alte matrice.

În celebrul dicton pe care îl auzim: „Vrem o țară ca afară!” – acest „afară” se referă în special la lumea europeană. Încercăm să copiem și să aplicăm acea matrice, matricei culturale românești. Ea nu se potrivește întotdeauna

E foarte greu. În momentul în care noi ne definim astăzi identitatea națională și culturală, ne raportăm la Vestul Europei, la Uniunea Europeană și, în felul acesta, încercăm să definim o identitate: „Noi suntem așa, pentru că nu suntem întru totul ca ceilalți. Am putea să fim și ca ceilalți”. În celebrul dicton pe care îl auzim: „Vrem o țară ca afară!” – acest „afară” se referă în special la lumea europeană. Încercăm să copiem și să aplicăm acea matrice, matricei culturale românești. Ea nu se potrivește întotdeauna, dar ce ar fi să încercăm să aplicăm această matrice la spațiul răsăritean – și să ne definim identitatea noastră în raport cu cultura rusă, de pildă? Ar ieși cu totul altceva și matricea noastră ar fi de cu totul altă natură. Depinde în ce raporturi culturale ne încadrăm. De regulă, identitatea culturală se referă în raport cu altceva, cu altcineva. Problema nu e aceasta, ci cum reușim noi să păstrăm ceea ce e al nostru, să identificăm ce e al nostru și în felul acesta să spunem: „Aceasta este matricea noastră culturală!”.

Interviu Pr. Ion Resceanu pentru Matricea Romaneasca foto interior14