Trăind în cercul nostru strâmt, unde oamenii lasă în urmă o notă de parfum scump, se disting prin vestimentație și vorbesc civilizat, ne imaginăm poate că aceasta este “normalitatea”. Însă atunci când întâlnim în drumul nostru un om al străzii, reflexul care ne încearcă este acela de evitare, de ocolire a „obstacolului deranjant”. De ce? Un răspuns la această întrebare a încercat să ofere sociologul Ciprian Voicilă, de la Muzeul Național al Țăranului Român (MNȚR), în prefața unei cărți care trezește la realitate românul snob, menite să ne facă să „conștientizăm dintr-o dată că într-o societate ca a noastră – a riscului, a concurenței – nenorocirea care i s-a întâmplat lui se poate abate oricând și asupra noastră distrugându-ne siguranța, certitudinile, echilibrul interior, reperele în care am crezut”.
Oamenii ai străzii vedem zilnic, fenomenul fiind tratat de către trecători drept parte din peisajul urban. Unii mai milostivi aruncă, din mers, în mâna murdară și gârbovită, un leu sau un covrig. Nu mai mult. Alții gândesc: „Săracul!”, și merg mai departe, iar cei prea preocupați de propria persoană nici nu îi privesc, pentru că nu îi mai văd, situație cu atât mai dramatică. Ciprian Voicilă a realizat, pe parcursul a câteva luni, o serie de interviuri emoționante, care reflectă o realitate crudă a unei alte Românii, umile, populate de către cetățenii care au transformat strada în propriul cămin.
Poveștile acestor oameni ai străzii au devenit subiectul unui volum lansat în luna decembrie la MNȚR, „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu”, semnat de către Ciprian Voicilă. O statistică din anul 2010 a Asociației Samusocial, care sprijină persoanele fără adăpost, arăta că la acea vreme, în București erau 5000 de persoane fără adăpost, majoritatea fiind bărbați. Nu este greu de intuit faptul că într-o societate cu multiple lacune, în special pe filon social, Bucureștiul anului 2016 are mult mai mulți oameni ai străzii. În cartea sa, specialistul punctează că nu le putem rezolva problemele celor fără adăpost, dar „ne putem raporta empatic la ei, îi putem înțelege și îi putem trata ca ceea ce nu au încetat niciodată să fie: oameni. Un cuvânt bun, o încurajare, interesul sincer pe care îl manifestăm față de ceea ce li s-a întâmplat înseamnă foarte mult pentru ei”.
Sociologul Ciprian Voicilă, discutând cu Doru Alexandru (60 ani), care trăiește din ajutorul „oamenilor de rând, nu al magnaților” Foto: arhiva personală
Lectura interviurilor nu e deloc ușoară, mai ales pentru că Ciprian Voicilă a ales să redea poveștile sub formă de testimoniale, ceea ce le face și mai tulburătoare. Dar nici culegerea declarațiilor acestor oameni nu a fost o sarcină comodă, sociologul chiar subliniind că întâlnirile cu ei l-au copleșit de fiecare dată, din punct de vedere emoțional, „până la un punct greu de suportat”.
Una dintre poveștile care ne-au atras atenția în volumul semnat de sociologul MNȚR a fost cea a lui Sandu Dumitru, „omul cu sacoșele”, în vârstă de 60 de ani, care își poartă zilele în cartierul bucureștean Pajura, unde a trăit de când se știe. Deși a lucrat în domeniul textil, în cadrul biroului de control tehnic de calitate al unei întreprinderi, datoriile l-au copleșit și astfel bărbatul și-a pierdut garsoniera „confort unu” în care locuia. De aceea, de patru ani trăiește pe străzi. „S-a mutat o altă doamnă în locul meu. Și-a amenajat balconul, a făcut unele schimbări la ușă. A modificat ușa, și-a luat ușă de-aia metalică”, îi povestește bătrânul lui Ciprian Voicilă, în volumul amintit.
Sandu Dumitru, „omul cu sacoșele” din Pajura
„La [adăpostul social de la] Odăi m-am dus într-o iarnă, când era foarte frig. Stați un pic, că e un șobolan, să nu se ducă la haine! (în mijlocul discuției, apăruse un șobolan lângă geanta cu haine, n.n.) De haine îmi e teamă, că mi le roade. [Sacoșele] sunt cu haine și geamantanul, cam jumătate, e [tot] cu haine. Haine de schimb. Acestea sunt pe timp de vară. (…) Și mai am niște iconițe vechi, de care nu mă pot despărți. Trei iconițe vechi ale părinților, care au fost în casa noastră de zeci de ani. Iconițele, albumul și niște cărți. Romane. Am avut cărți de Ben Carson, un medic american. Dup-aceea am mai avut de Mark Twain niște cărți și o carte de Ellen White, o carte foarte bună. A avut o misiune în Australia. Am citit trei volume de Ellen White.”
Cel mai rău pe stradă e că ți se iau lucrurile. Și [sunt] diverse persoane care vor să-ți facă rău
La fel ca și ceilalți oameni ai străzii, Sandu Dumitru trăiește din mila cetățenilor sau merge la adăposturi pentru mese calde ori pentru un loc ferit de frigul năprasnic de afară. Numai că ceilalți „colegi de suferință” fură unul de la altul: „Lucrurile și cărțile mi s-au furat de acolo, de la Odăi. Nu mi-a plăcut anturajul de acolo. Erau diverși bețivi și nu prea m-am împăcat”.
„Averea” lui Sandu Dumitru
Bunurile personale sunt extrem de importante pentru un om care nu mai are nimic altceva, de aceea ele sunt apărate cu înverșunare: „Cel mai rău pe stradă e că ți se iau lucrurile. Și [sunt] diverse persoane care vor să-ți facă rău. Cineva, pe la Piața Romană, a vrut să mă atace, să-mi ia din lucruri. Le-am lăsat un pic lângă o vitrină și a vrut să-mi fure din lucruri. Și am chemat pe cineva de-acolo, din personalul lor. Un plasator care asigura și paza. A venit și a intervenit dânsul. (…)
Iarna rezist, cu haine mai groase. Pe lângă hainele mele am mai pus și haine mai groase. Un palton mai gros. Noaptea, când e ger, nu pot să ațipesc. O singură noapte am stat așa, mai mult, în parc. Dar nu rezist din cauza picioarelor. În copilărie am avut reumatism și de atunci am înțepături în picioare și nu rezist la frig. Trebuie să mă duc undeva, să rog pe cineva să mă lase și pe mine în hol. M-a mai lăsat cât au fost caloriferele alea. Am stat la parter, într-un bloc [din Pajura].”
Alergând după șoarecele care amenința sacoșele
Dat fiind impactul poveștii, nu am putut să nu discutăm cu cel care a intervievat acești oameni ai străzii din București și care a reușit să ne deschidă ochii asupra vieții lor. Sociologul Ciprian Voicilă a explicat, pentru Matricea Românească, cum poate un om normal să ajungă pe stradă, dar și care sunt cele mai întâlnite prejudecăți ce vizează această categorie socială.
Matricea Românească: Cum reacționează românii atunci când văd oamenii străzii?
Ciprian Voicilă: O să vedeți, din cele 15 interviuri selectate de mine, deși au fost 26, că de regulă omul obișnuit, bine integrat social, tinde, tocmai din cauza prejudecăților pe care le-am pomenit la lansare în privința oamenilor străzii, să îi marginalizeze, să îi considere persoane care au regresat, care nu mai sunt oameni. Cei care s-au ocupat de subiectul privind stigmatizarea socială a oamenilor străzii au câteva argumente, precum acela că noi trăim într-o societate de consum. Într-o societate de consum, principala calitate a cetățeanului este aceea de consumator.
Credem despre oamenii străzii că nu lucrează. Nu este adevărat
Prin urmare, un om al străzii, care nu are o locuință – deci nu are un loc unde să-și depoziteze bunurile pe care le achiziționează – sau care nu are posibilitatea să consume la nesfârșit noi și noi bunuri, nu este privit bine. Apoi, mai credem despre ei că nu lucrează. Nu este adevărat. Dacă intrați pe site-ul Asociației Samusocial sau dacă o să citiți introducerea mea din carte, o să vedeți că jumătate dintre oamenii aflați în evidența lor lucrează. Numai că, neavând o calificare înaltă, precum facultate, ei sunt angajați „la negru”. Adică ei accesează meserii prost școlarizate, prin urmare prost plătite.
Mulți dintre angajatori, aflând că ei au fost oameni ai străzii, îi discriminează la rândul lor: nu îi plătesc sau le întârzie plata, neînțelegând că aceasta este o crimă din punct de vedere moral. Pentru că, dacă i-ai întârziat plata sau nu ai plătit un om al străzii, el ajunge iarăși în imposibilitatea de a-și plăti o chirie. Secretul este aici. Fac o paranteză: în ce constă reinserția, recuperarea lor? Presupune următorii pași: reangajare, obținerea unui venit și posibilitatea pe care i-o oferi tu ca din acel salariu să-și închirieze ceva. Prin urmare, reinserția lor ține de posibilitatea de a-i reangaja.
Sociologul Ciprian Voicilă, autorul cărții „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu”
Aici apar alte probleme: sunt puține ONG-uri care oferă posibilitatea angajării oamenilor străzii. Ateliere fără Frontiere, de pildă, este un ONG care se ocupă de reciclarea calculatoarelor. Sunt puține. Apar probleme și de natură psihologică – șansele de recuperare socio-profesionalo-psihologică sunt invers proporționale cu perioada petrecută în stradă. Cu cât o persoană a petrecut mai puțină vreme pe stradă, cu atât are mai multe șanse să fie „reinserată”. În volum îl avem pe Verge Stancu, care este un veteran al oamenilor străzii, pentru că din ’90 este pe stradă. Este foarte interesant interviul cu el, pentru că poate compara cum au stat lucrurile pe stradă în perioada ’90–2000, când era mult mai greu – spune el -, pentru că nu existau atâtea ONG-uri care să le satisfacă nevoile primare. Ei au un soi de calendar al săptămânii și știu că lunea se duc într-un loc, marți se duc la Mănăstirea Antim, pentru că Antim Ivireanu a lăsat un testament care spunea că marțea trebuie să li se împartă oamenilor săraci mâncare. Și ei rezistă de patru-cinci ani datorită acestui suport pe care îl oferă asociații precum Samusocial sau cele religioase.
Matricea Românească: Credința ocupă vreun loc în viața lor?
Ciprian Voicilă: Da. Sunt doi care au locuit la Biserica Mavrogheni ani buni. În cazul în care o persoană crede în Dumnezeu, are mai multe șanse de supraviețuire pentru că dă o semnificație creștină suferinței prin care trece. I-am întrebat dacă au avut perioade de deznădejde și mi-au mărturisit că da. I-am întrebat cum au ieșit din ea? Și aici este o întreagă varietate de răspunsuri. În volum este Vasile Andronic, poetul străzii, care a mărturisit: „Eu am rezistat în aceste condiții vitrege, pentru că mă gândeam la poeziile pe care trebuie să le scriu”. Pentru că a găsit într-o doamnă de la Samusocial un sprijin real. Este vorba despre Elena Adam, este asistent acolo.
În cazul în care o persoană crede în Dumnezeu, are mai multe șanse de supraviețuire pentru că dă o semnificație creștină suferinței prin care trece
Alții au spus: „Da, am avut o perioadă de depresie, de cădere, dar s-a trezit ambiția din mine. Mi-am dat seama că, decât să pățesc ca ceilalți…” Pentru că majoritatea cad pradă alcoolismului, la un moment dat. Aceasta este o altă prejudecată a omului obișnuit. Fiecare dintre noi, dacă ne milostivim și le dăm un leu sau doi – nu prea mult, pentru că de regulă le dăm bancnota mai mică -, îi și moralizăm: „Ai grijă să-ți iei mâncare, să nu cumperi țigări sau băutură!”. Nu înțeleg că, dacă am fi în situația lui și ar fi ger afară, ce faci, frățioare, dacă nu îți iei – nu vodca Scandic, că e mai scumpă – Polar sau altceva? Până la un punct, sigur că alcoolul te degradează, dar te ajută să subziști în stradă. Discuția este atât de vastă!
Doru Marcu (59 ani) și-a pierdut casa crezând în mirajul „Caritas”
Mulți dintre ei sunt recuperați, dar nu rezistă la noul loc de muncă mai mult de trei-patru luni și reiau întregul ciclu. Asociația Samusocial le oferă inclusiv un suport de acest fel, îi ajută să-și refacă actele, diploma de bacalaureat sau de școală generală, le oferă bani să se întoarcă în sat pentru acte, deoarece sunt persoane și din provincie, le întocmesc dosar. Acolo au o persoană abilitată care accesează locurile de muncă. Îi antrenează și din punct de vedere psihologic, îi pregătesc: „Trebuie să ai ținuta aceasta, bați la ușă, te prezinți, răspunzi frumos”.
Mulți „cad” din nou pentru că, dacă au locuit o vreme îndelungată pe stradă, suferă de o depresie ascunsă. Depresia se manifestă la un moment dat. Trăind pe stradă, nu mai ai niște repere sociale, nu mai funcționezi într-un timp social, ai tot timpul la dispoziție. Când cineva te ia și îți spune că trebuie să stai 4-5-8 ore la program, în mediu închis, nu mai suporți ierarhiile, șefia. Dacă îi spune șeful nu știu ce, el gândește: „Ăsta îmi vorbește urât, pentru că știe că am fost om al străzii”. Problema este extrem de complexă, interesantă și poate fi abordată din multe puncte de vedere: sociologic, instituțional, psihologic.
Trăind pe stradă, nu mai ai niște repere sociale, nu mai funcționezi într-un timp social, ai tot timpul la dispoziție
Stai și te întrebi: „Se face atâta tam-tam cu copacii scumpi plantați în centrul Capitalei, dar Primăria de ce are iarna adăposturi numai în Sectoarele 1, 3 și poate și 5?”. Acolo sunt suprapopulate. I-am spus lui Dumitru Sandu, „omul cu sacoșele” din cartierul Pajura, că nu are altă posibilitate decât să ajungă, în nopțile acestea geroase, în adăpostul din Odăi. A zis: „Nu!”. Pentru că acolo i se furaseră cărțile, omul fiind și un cititor care ținea la cărțile lui – bine, ținea la toate obiectele, dar mai ales la cărți. La Odăi, fiind atât de puține adăposturi, nu îi selectează și stau amestecați, alcoolici, agresivi, oameni cu diverse probleme.
Matricea Românească: Cum au ajuns ei oameni ai străzii?
Ciprian Voicilă: Pe mine m-a frapat multitudinea factorilor de risc. Ajung pe stradă copiii crescuți în orfelinate, care în timp constituie o categorie în sine a oamenilor străzii. Ei sunt așa numiții „aurolaci”. Pe lângă aurolaci, mai sunt boschetarii. Aceștia sunt maturi spre bătrâni, oamenii străzii „cronici”, care locuiesc de multă vreme pe stradă, care nu au nicio sursă de venit, nici șomaj, nici pensie, nici salariu. Mai sunt și oamenii străzii care nu se consideră oameni ai străzii, cum este cel din ultimul interviu. El nu și-a asumat rolul de om al străzii din simplul motiv că el, deși a rămas fără casă, a avut posibilitatea să locuiască într-un adăpost social.
E interesant și discursul lui despre ceilalți oameni ai străzii: „Ăștia sunt ca Moș Crăciun, își lasă bărbile să crească, trebuie duși cu forța să îi speli, au două haine de schimb”. Dar chiar dacă le dai haine bune, ei nu le poartă pe acelea, pentru că nu ar mai stârni mila publicului. Mai sunt și persoane care au avut o bună calificare în comunism, au fost prinși în malaxorul dezindustrializării și au ajuns victime colaterale. De exemplu nu s-a mai căutat meseria de lăcătuș mecanic. Statul nu a avut niciun interes să-i reinsereze pe muncitori, ei și-au epuizat economiile, au apelat la economiile familiei, apoi la ale prietenilor și, tot acumulând datorii, nu i-a împrumutat nimeni. Mai devreme sau mai târziu au ajuns în stradă.
Doru Alexandru: „Viața e scurtă, e frumoasă și trebuie trăită, în fel și chip”
Mai sunt persoane care au suferit diverse accidente. Este un bătrân din volum, Leon Litvnin, care se descrie ca fiind boschetar, și locuiește nopțile în Gara Basarab, la triaj. El a mărturisit că a suferit un accident rutier în care i-a murit fiica, a fost o tragedie. Un alt personaj a spus că a suferit un accident la metrou, unde lucra, și a căzut de pe schela de acolo și și-a fracturat coloana vertebrală. A devenit inapt pentru muncă. Nu este nici la vârsta necesară pentru a fi pensionar, și mulți sunt în situația aceasta.
Mulți dintre ei rezistă datorită bătrânilor care merg la biserică
Mai sunt și jocurile de noroc. Este Doru Marcu, cel care și-a vândut apartamentul și l-a jucat la „Caritas”. O altă categorie destul de largă o reprezintă persoanele care au fost escrocate. Unul dădea vina chiar pe primarul Chiliman. Dar până la primar este vorba și despre rude. Unii dintre ei au fost plecați la muncă peste hotare sau au fost condamnați și, când au revenit, sora sau fratele vânduseră casa părintească. Neavând bani, resurse, necunoscând avocați, nu au putut să intre în procese să recupereze casa.
Matricea Românească: Ce fac acești oameni de Sărbători?
Ciprian Voicilă: Ei, săracii, încearcă să trăiască la nivelul lor sărbătoarea Crăciunului. Mulți mărturiseau că se uită la televizor într-un bar, dacă sunt lăsați. Se uită de afară la televizor. Alții fac ce fac de obicei, pentru că atunci când nu ai o sursă de venit, ești nevoit să obții bani. Cum obții? Ori te miști încontinuu – asta dacă nu ești în cărucior, cum era unul dintre cei intervievați, și nu are cine să te ducă iarna de la adăpostul social până la biserica unde primești bani de la enoriași. De regulă, ei se poziționează în proximitatea market-urilor, a marilor magazine, în ideea că oamenii vin, își fac cumpărăturile, se milostivesc și din rest le dau câte un leu. Mulți rezistă datorită bătrânilor care merg la biserică. Așa mi-a zis cineva: „Pe noi nu ne ajută foarte mult omul care ne dă odată la trei săptămâni sau la o lună cinci lei, ci bătrânul sau bătrâna care, mergând la biserică, îmi dă zilnic un leu”.
„Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu”, o apariţie-cutremur
Cartea lui Ciprian Voicilă, “Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu” (Editura Martor, 2016, 265 de pagini) poate fi achiziționată de la Galeria de Artă Țărănească din cadrul Muzeului Țăranului Român, la preţul de 3,3 lei.