Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Zi

septembrie 13, 2017

La ceas aniversar, când ne pregătim să sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, dar şi un an de când proiectul nostru produce “balsam pentru sufletul românesc”, Matricea Românească vă oferă extrase dintr-o discuţie purtată la Mănăstirea Putna, loc binecuvântat de geniul a doi mari români: Ştefan cel Mare, geniul politic, şi Mihai Eminescu, geniul poetic. De hotărârea de oţel a primului, şi de simţirea celuilalt, avem, noi românii, nevoie pentru a deveni ceea ce ne este hărăzit a fi. Nota bene, pentru un potenţial proiect de ţară: 3.4 milioane de români, adică 17% din populaţia ţării, au plecat pe meleaguri străine. Ar fi momentul să ne întrebăm, cu onestitate, de ce.

Umbra marelui Eminescu la Putna

Matricea Românească: Părinte, cum şi-l aduce aminte Mănăstirea Putna pe Mihai Eminescu?

Părintele Alexie Cojocaru: Hai să vă dau un exemplu. Turnul de la intrare a fost construit de către Mitropolitul Iacob în 1757, însă astăzi este numit Turnul Eminescu. De ce? Pentru că, în noaptea de 15 spre 16 august 1871, marele nostru poet a dormit acolo. El a fost organizatorul şi creierul întregii Serbări (la care s-au sărbătorit 400 de ani de la ctitorirea Mănăstirii, n.r.). Şi s-a ocupat nu doar cu punerea în rânduială a discursurilor, ci şi cu cazarea invitaţilor.

Există mai multe documente ale Serbării, memorii, şi unul dintre ele aminteşte cum Eminescu, în seara respectivă, târziu, după ce i-a cazat pe toţi, el însuşi a rămas fără loc unde să-şi plece capul. Văzând deci un călugăr coborând din acel turn, cu o sarcină de fân în braţe, l-a întrebat dacă ar putea să rămână acolo peste noapte. I s-a dat voie, şi a dormit acolo. El şi încă doi prieteni au mas în turnul lui Iacob Putneanul. Iar de atunci până astăzi, în amintirea acelei nopţi, turnul îi poartă numele marelui nostru poet naţional.

Eminescu, în seara respectivă, târziu, după ce i-a cazat pe toţi, el însuşi a rămas fără loc unde să-şi plece capul

O vreme, acolo a fost un Muzeu, în care erau depuse darurile făcute Mănăstirii Putna de către Societatea Junimea. Iar în Muzeu se păstrează urna din argint care a fost aşezată de către Mihai Eminescu pe mormântul lui Ştefan cel Mare, cu pământ din toate ţinuturile româneşti.

Ştefan cel Mare a fost un punct de sprijin, în momentele grele. Să ne amintim de Doina lui Eminescu, care a fost compusă, pare-se, atunci, la dezvelirea bustului lui Ştefan cel Mare din Iaşi, din faţa Palatului Culturii. În momentele respective – când graniţele ţării erau schimbate, când, aşa cum spunea Eminescu, românul era străin în ţara lui, adică vrea să zică, în oraşe, cel puţin, elementul alogen, străin, era preponderent, şi românii nu aveau acces la resurse, când pământul ţării era arendat la străini şamd. – practic, românul era nu doar străin, dar era şi slugă în ţara lui, căci stăpânii lui erau străinii. Ei bine, în momentele acelea, amintirea lui Ştefan cel Mare era ca un balsam pentru sufletul românesc, şi nădejde. Era amintirea unui domn care aducea nădejde.

Doina lui Mihai Eminescu

În acea Doină a sa, după ce descrie toate problemele societăţii de atunci, spune Eminescu:

De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;

Şi mai aminteşte şi de defrişările care se făceau atunci:

Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Dar, la sfârşit, Eminescu îşi termină Doina într-o notă optimistă. Însă acest optimism se bazează tocmai pe ceva concret. Pe credinţa lui că Ştefan cel Mare este viu şi că, de acolo de unde este, îşi va ajuta neamul ca în cele din urmă să se elibereze. Şi încheie cam aşa:

Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Eminescu a fost foarte, foarte ataşat de istorie. La deschiderea cursurilor la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu a spus un lucru foarte profund: că istoria este întâia carte a unei naţii. Ea ne învaţă ce am făcut, şi ne învaţă, mai ales, ceea ce avem de făcut. Şi observăm că marile civilizaţii sunt acelea care au avut o tradiţie, care au avut o istorie lungă în care au acumulat experienţă, şi la un moment dat au trăit din experienţa respectivă, au ştiut să se orienteze. Au ştiut în ce punct sunt, au ştiut ce au făcut şi, în continuare, ce au de făcut.

La deschiderea cursurilor la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu a spus un lucru foarte profund: că istoria este întâia carte a unei naţii. Ea ne învaţă ce am făcut, şi ne învaţă, mai ales, ceea ce avem de făcut

Este foarte important să ştii ceea ce ai de făcut. În momentul în care nu ştii ce ai de făcut, ceea ce faci este posibil să fie greşit, sau să fie într-o direcţie greşită, sau să faci lucrurile cu jumătate de măsură. Şi mai există şi acea relaxare sufletească: altfel lucrezi când ştii exact unde trebuie să mergi şi ce trebuie să faci, decât atunci când nu ştii exact ce trebuie să faci mai departe. Sau să faci – nu următorul pas, ci următorul după aceea!

Eminescu a avut acest atu, că el a cunoscut istoria, şi lucrul se vede din viziunile pe care el le-a avut – corecte, fireşte – şi din publicistica lui. El a înţeles că progresul naţiei nu poate fi decât atunci când oamenii sunt uniţi în jurul ţării lor. De aceea, şi astăzi este actual, şi Ştefan cel Mare, şi Mihai Eminescu. Observăm că nu este o soluţie migraţia: oamenii merg acolo, dar nu sunt trataţi de la egal la egal de către cei de acolo, sunt văzuţi ca nişte venetici. Sunt diferenţe mari, culturale, religioase, între ei şi occidentali. Pe termen lung, tot renaşterea ţării este cea mai bună soluţie pentru noi: ca omul să rămână, să aibă aici tot ce îi trebuie, să aibă un loc de muncă aici în ţara lui, să trăiască în mediul lui în care s-a născut, să îşi crească familia aici.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Pentru a închide ciclul dedicat lui Mircea Eliade, am ales să ne întoarcem la primul roman al acestuia, unul dintre primele lucruri publicate de către autorul român. Romanul adolescentului miop este primul și poate unul dintre cele mai interesante romane pe care le-a scris Mircea Eliade. Interesant atât din punct de vedere al subiectului pe care îl tratează (un tânăr băiat care se confruntă cu problemele adolescenței, dar mai ales cu rigorile sistemului de învățământ care nu se conformează nevoilor lui intelectuale), cât și al tehnicii narative.

Într-o oarecare măsură, Romanul adolescentului miop anticipează forma care va deveni celebră odată cu publicarea de către André Gide, în 1926, a Falsificatorilor de bani. Este vorba despre falsul jurnal care se dovedește a fi până la urmă un metaroman (ultima pagină din Romanul adolescentului miop începe romanul care tocmai se scrisese). Această interpretare este ulterioară apariției romanului, scopul lui Eliade fiind acela de a atinge autenticitatea, dar și oarecum exagerată. Așa cum se va întâmpla și cu „Șantier” sau „Isabel și Apele Diavolului”, Romanul adolescentului miop pornește de la însemnări de jurnal veritabile. Pe de o parte, pierde din miza teoretică, dar pe de altă parte, credem că sporește caracterul autenticist al romanului.

Școala – piedică în calea dezvoltării unei personalități proteice?

Încă din primele pagini ale romanului, personajul narator de persoana I ne dezvăluie scopul acestuia: acela de a scrie un roman care să ilustreze transformările pe care o minte le poate suferi. Naratorul vrea să facă din acesta o cronică a dezvoltării, a evoluției: „Un document stricto sensu: relatarea exactă a experiențelor unei vârste, fără nimic inventat sau înfrumusețat. Totul luat direct din realitate, inclusiv corespondența amoroasă”.

Și asta și face de-a lungul întregului roman: ne arată cum un adolescent începe să se transforme într-un „burete” capabil să absoarbă toate informațiile din domeniile care îl interesau.

Eu nu am noroc. Alții au noroc și la fete, și la cărți, și la școală. Eu am renunțat bucuros la jocul cu fete și la jocul de cărți numai ca să am noroc la școală. Dar nu am

Încă de la început, „eroul” este hotărât să renunțe la tot ce ar putea să-l distragă de la adevărata lui misiune: „Eu nu am noroc. Alții au noroc și la fete, și la cărți, și la școală. Eu am renunțat bucuros la jocul cu fete și la jocul de cărți numai ca să am noroc la școală. Dar nu am”. De aici vor izvorî și pseudo-dramele (de care, vom vedea ulterior, îi place să creadă că suferă).

Scurtarea orelor de somn, lupta cu limbile străine, cu științe necunoscute pe care dorește să și le transforme în materii cunoscute, încercările de a crea o operă, complexele (atât fizice, cât și intelectuale) toate acestea produc asupra cititorului o impresie extraordinar de puternică.

Mintea atotcuprinzătoare cedează în fața unui obstacol destul de inofensiv: rămâne corigent (surprinzător, la destul de multe materii)! Dar corigențele nu sunt decât pretexte pentru divagații existențiale, mintea personajului narator funcționând după mecanismul proiecției în viitor. El nu trăiește în prezent, ci în ipotetic: „În clasa I am rămas corigent la franceză, germană și română. Îmi petreceam după-amiezile pe un maidan, desculț, înădușit, miop, jucând oina. […] Trei corigențe însemna o repetență aproape sigură. Când am aflat vestea, m-am gândit serios, un sfert de ceas, la sinucidere. Mă înspaimântau, e drept, chinurile și moartea. Dar pentru că rușinea trebuia, oricum, spălată printr-un act de curaj, mă trudeam să găsesc un mijloc, ca prietenii să mă surprindă chiar în clipa când voiam să înghit pastila.  Nu știam eu prea bine cum puteam să capăt pastile din acelea cu care se ucid oamenii nefericiți, dar aceasta nu-mi stânjenea planurile. Mă închipuiam disperat, cu pastila între dinți, luptând cu prietenii ce voiau să mă păstreze vieții. Auzeam chiar cum strigam, zbatându-mă: «Nu, nu… lăsați-mă să mor!…»”.

Mircea Eliade și autenticitatea prelucrării unui jurnal

Romanul adolescentului miop este primul roman eliadesc care se supune unei viziuni asupra vieții și literaturii echivalente cu descrierea trăirilor intelectuale în detrimentul celor fizice.

Început în 1921 și terminat în 1924 (publicat mult mai târziu), acest roman prezintă o dublă tragedie a unui personaj care se luptă, atât cu exteriorul, cât și cu propriul interior, încercând să se definească pe sine. Tânărul vrea să-și creeze și definească persoana intelectuală, nu factualitatea. Romanul devine saga unei minți aflată în plină dezvoltare.

Trei corigențe însemna o repetență aproape sigură. Când am aflat vestea, m-am gândit serios, un sfert de ceas, la sinucidere

Dramă, deoarece personajul nu se găsește, nu se poate identifica, nu se poate proiecta în niciun context, nici cel real, nici cel utopic pe care și-l făurește. Se pierde mereu la mijlocul drumului între realul pe care nu-l acceptă și ipoteticul pe care nu-l poate ajunge, mansarda în care locuiește fiind spațiul în care se construiește personalitatea intelectuală, cu dramele aferente, bineînțeles. Scopurile adolescentului sunt atât de înalte și atotcuprinzătoare încât nu pot să nu-l poziționeze pe acesta pe un drum al dezamăgirii.

Caracterul spectaculos al acestui roman constă în artificiul construcției, dar și al trăirilor intelectuale pe care le găsim la tot pasul. Eliade introduce și își dezvoltă întreaga literatură în jurul conceptului de „autenticitatea trăirii intelectuale”.

 

Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, text stabilit, cuvânt înainte și tabel cronologic de Mircea Handoca, Editura Minerva, București, 1989, 477 p.

Ramona Tănase

13-09-2017



 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează