martie 11, 2019

Au trecut cinci decenii de de la dispariția celui considerat cel mai mare compozitor român după George Enescu, Constantin Silvestri. Evenimentul omagial, pe care îl va găzdui Ateneul Român în 12 martie, va cuprinde vernisajul expoziției ”Constantin Silvestri 50” și un concert cameral.

Marți, de la ora 19.00, în Sala mare, orchestra Filarmonicii „George Enescu“, condusă de maestrul Iosif Ion Prunner, va prezenta un program cu lucrări ale lui Constantin Silvestri și George Enescu. Soliști vor fi Maria Bîldea (harpă), Viniciu Moroianu (pian), Răzvan Popovici (violă), Răzvan Suma (violoncel), Ion Bogdan Ștefănescu și Teodora Ionescu (flaut), Adrian Petrescu (oboi), Cosmin Sperneac (corn englez), Emil Vișenescu și Alexandru Avramovici (clarinet), Gödri Orban și Laurențiu Darie (fagot), Ioan Gabriel Luca și Sorin Lupașcu (corn). Evenimentul este organizat de Fundația ”Constantin Silvestri” și  Filarmonica „George Enescu”, în parteneriat cu Institutul Cultural Român.

Cine a fost Constantin Silvestri

Constantin Silvestri a fost dirijor, compozitor, pianist, director al operei și filarmonicii bucureștene. S-a născut pe 31 mai 1913 la București și a murit răpus de cancer la doar 56 de ani, la Londra.

• A debutat pe scenă ca pianist, la vârsta de zece ani.
• A dirijat primul concert în martie 1939, după o lucrare în primă audiție. Avea 26 de ani. Nu a urmat cursuri de artă dirijorală: a fost autodidact.
• Pe 13 septembrie 1958, a dirijat premiera româneasca a operei „Oedip” de George Enescu. A fost nevoit să accepte cenzurarea de către autoritățile comuniste a unor pasaje care conțineau „elemente mistice“.
• Pleacă definitiv din țară la începutul anului 1959, cu ocazia unui turneu. S-a stabilit inițial la Paris. Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a cerut lui George Ivașcu să-l convingă să se întoarcă în țară. Acesta s-ar fi dus la dirijor și, într-un act de mare curaj, i-a spus că ar fi mai bine să rămână în Occident. Învinsă, securitatea consemnează că muzicianul ar fi plecat în interes de serviciu pentru statul român și că rămânerea sa în Occident ar însemna „trădare de patrie“. Fără proces, însă sub acuzația de trădare, Securitatea face percheziţii la domiciliul din București și îi punea averea sub sechestru. Unele bunuri erau de mare valoare. Deținea o importantă colecție de timbre și circa 90 de tablouri semnate, printre alții, de Grigorescu, Luchian, Tonitza, Andreescu, Palady sau Petrașcu. După moartea soției sale, casa din Calea Victoriei devine loc de întâlniri conspirative ale Securității.
• În 1961 a fost numit dirijor principal al Orchestrei Filarmonice din Bournemouth (Marea Britanie), unde a rămas până la sfârșitul vieții.
• Cariera lui internațională a fost fulminantă. A primit premii și a realizat numeroase turnee, dirijând în principalele centre muzicale din Europa, dar și din Japonia, Australia și America de Sud.
• Este înmormântat în cimitirul din Bournemouth, iar pe piatra sa funerară scrie: „«The Maestro» of the Bournemouth Symphony Orchestra 1961-1969. An outstanding musician and a remarkable man.“

Locul lui în istoria muzicii

Constantin Silvestri este considerat cel mai mare compozitor român după George Enescu. Drumurile lor s-au întâlnit de mai multe ori: Enescu i-a onorat lui Silvestri compozițiile, dirijându-i el însuși una dintre lucrări – „Toccata”. La rândul său, Silvestri a dirijat în prima audiție mai multe lucrări de Enescu, inclusiv premiera românească a operei „Oedip”. Despre Silvestri, George Enescu ar fi spus, chiar pe patul de moarte, că nu e un compozitor regional, ci universal.

Biografia scrisă

Despre viața lui Constantin Silvestri: „Constantin Silvestri – biografie necunoscută”, de Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu. Volumul cuprinde informații inedite din arhivele Securitătii.

Cella Delavrancea, ”Scrieri”, Editura Eminescu, 1982: „Silvestri este un paradox. Cu o cerebralitate înfloritoare, este covârşitor de sentimental. Lupta între aceste două elemente grăieşte în inspiraţia d-sale. Este însă atât de personal, a inventat un vocabular aşa de original, încât e greu să-l urmăreşti, şi dibuieşti fermecat, adormit de straniile intervale sonore şi de neaşteptatele tăceri… este, evident, plastic.”

Ce s-a construit în memoria lui

Fundația „Constantin Silvestri” a fost înființată în 1990 la inițiativa unor personalități a căror activitate a fost legată de viața lui Constantin Silvestri: discipoli, colaboratori și membri ai familiei. Printre aceștia s-au numărat: Mihai Brediceanu, Sergiu Comissiona, Cristian Mandeal, Petre Codreanu, Iosif Ion Prunner, Yehudi Menuhin ș.a.. Fundația a organizat în 1996, în parteneriat cu Filarmonica „George Enescu, primul concurs internațional de dirijat. Pe parcursul timpului, au avut loc diverse manifestări dedicate memoriei lui Constantin Silvestri, unor personalități ale culturii muzicale românești, dar și tinerilor interpreți.

Florica Zaharia este o hunedoreancă emigrată în anii ’80 în SUA, unde a condus multă vreme departamentul de conservare a textilelor de la Metropolitan Museum din New York. Întoarsă în România, în urmă cu doar câțiva ani, a creat aici un surprinzător muzeu al țesăturilor. Muzeul Textilelor are trei locații în județul Hunedoara. Iar locaţia principală este într-o casă construită în centrul comunei Băiţa, la 1857.

Sunteți inițiatoarea unui proiect nou pentru spațiul cultural românesc.

Este primul muzeu al textilelor universale din România și, din câte știu, singurul din sud-estul Europei. Trebuie să menționăm acest lucru, pentru că în țara noastră sunt foarte multe alte colecții de textile cu produse românești. Muzeul nostru cuprinde textile românești, est-europene și din patrimoniul universal , vrând să creeze un context global în care textilele românești și cele est-europene să se regăsească.

De când pasiunea pentru textile ? Cum a apărut ideea deschiderii unui astfel de muzeu în România ?

Este foarte veche, în urmă cu aproape patru decenii, când eram încă studenți. Împreună cu soțul meu am început să colecționăm textile din pasiune, din dorința de ne înconjura de frumusețea lor. Am  început cu spațiul românesc, pentru că aici am crescut. Plecând din țară, trecând prin diferite etape profesionale cu expunere la alte culturi, călătorind în jurul lumii, am colecționat piese de pretutindeni.

Sunteți doctor în textile și Conservator Emerita la Metropolitan Museum of Art din New York. Acolo ați profesat pentru aproape trei decenii; timp de 13 ani ați coordonat Departamentul de Conservare a Textilelor….

Am petrecut  jumătate din viață la acest muzeu și a avut un mare impact pentru pregătirea noastră, pentru ceea ce facem acum. Sigur, un rol major l-au avut pregătirea și învățământul de acasă, unde am crescut înconjurați de materialul textil. Sunt din Zarand, din Munții Apuseni. Am crescut într-un sat unde, generație după generație, femeile țeseau, pregăteau textilele pentru casă, toată îmbrăcămintea necesară până la un anumit moment. În decada anilor ’50-’60, lucrurile încep să se schimbe…”Basicul” materialelor textile, țesutului, l-am deprins acasă. A fost o lecție cu o valoare extraordinară. Prin studiile la Universitatea de Arte din București și, după aceea, cu experiența Metropolitanului, s-a completat educația, și a crescut interesul pentru colecționarea textilelor. Ne-am extins aria de colectare spre patrimoniul universal.

Cum se naște un muzeu

Colecția s-a înjghebat și la un moment dat am început să simt responsabilitatea ei. M-am întrebat ”Ce fac cu ea ? Cum o folosesc ?”. Așa s-a ajuns la ideea deschiderii Muzeului Textilelor în ”Hărţăganiul meu iubit“. Expunem materialul adunat, continuăm însă și cercetarea științifică. Vrem ca aici să funcționeze un centru în care specialiștii și tinerii în profesie să se întrunească, să analizeze, să cerceteze.

În muzeu, sunt cuprinse aproape 12.000 de piese, de la țesături din fibre de urzică la covoare și costume din diverse epoci și culturi ale lumii. Am văzut că ați avut și susținerea Muzeului Metropolitan din New York. V-au donat 1871 de produse de artă !

Corect. Am avut și avem în continuare susținerea Muzeului Metropolitan, care m-a crescut într-un fel profesional. Suntem onorați de această donație. Sunt piese din patrimoniul universal, sunt și piese românești, sunt și din estul Europei. Sunt costume, sunt accesorii, sunt textile care intră în colecția noastră. O îmbogățesc, nu numai o lărgesc ca număr. O îmbogățesc prin valoarea lor. Sunt piese care au intrat în diferite etape, în diferite perioade de timp, în colecția Metropolitanului, chiar la începutul secolului XX. Avem și piese românești care s-au întors acasă după două secole, intraseră în colecția Metropolitanului la începutul secolului XIX.

Dacă cineva ar dori să vă ofere o piesă pe  care o consideră valoroasă o primiți?

Încă din momentul în care am deschis muzeul, publicul care aude de proiectul nostru își arată interesul de a trimite spre noi diverse textile.

Ce regiune românească nu este reprezentată suficient ?

Cred că Dobrogea. Avem piese din toate colțurile României, dar cea mai sistematic formată este colecția  din Zarand, de la Pădureni, din Banat. Obiectele sunt bine-venite din oricare zonă. Interesant este să vedem și ceea ce cred oamenii că este mai este valoros.

Aveți o piesă preferată ? ”Copilul” mult-iubit?

Este greu de găsit o piesă favorită, fiecare are o istorie a ei. Unul dintre exponate, (i-am mai spus povestea!), este un lăicer din Calafat pe care am reușit să-l cumpăr imediat după Revoluție, de la o femeie care venise la piața din Deva. O piesă excepțională ale cărei culori vii se deteriorau sub soarele verii. Femeia insista să îl păstreze pentru că era moștenire de la soacra ei. Cu tot respectul pentru oamenii care vor să-și păstreze lucrurile, de obicei nu insist în a cumpăra, am insistat. Am văzut că lăicerul se deteriora și era mult prea valoros să fie folosit la învelit pepenii.

Proiectul „Hai în Sat la Operă” este un concept unic al Asociației Culturale „Hai în Sat” și se construiește pe ideea de a contribui la promovarea artei și culturii la țară. Alin Pop, coordonatorul proiectului, ne spune ce este Congelatorul de idei și cum sună ariile celebre ale operei internaționale într-un cămin cultural.

”Hai în Sat la Operă!” este un proiect unic în România. Este o alternarnativă la viața de oraș sau o încercare de revitalizare culturală a satului? Ori și una și alta?

Asociația culturală ”Hai în Sat” este relativ nouă, ne-am înființat în luna mai a anului trecut. Deci conceptul, implicit, este unul nou. Noi lucrăm la mai multe concepte, la mai multe proiecte. Avem un folder în calculator care se numește ”Congelatorul de idei”, unde depozităm toate ideile care ne vin, urmând ca printr-o selecție cât de cât riguroasă, în funcție de necesitățile pe care le intuim, să scoatem de acolo ideile pe care le considerăm, la momentul cel mai potrivit, cele mai bune. Așa s-a născut ”Hai în Sat la Operă!”, pornind de la considerentul că în majoritatea comunităților rurale actul cultural lipsește aproape cu desăvârșire, iar, în consecință, căminele culturale și-au pierdut aproape în totalitate rolul de loc în care se întâmplă acte de cultură; majoritatea sunt folosite ca săli de mese de după înmormântare.

A fot o mare reușită. Am văzut chipuri atât de fericite cum nu am mai văzut de multă vreme

Sunt săli în care nu s-au ținut niciodată piese de teatru sau spectacole. Noi suntem conștienți că societatea evoluează și comunitățile rurale ar trebui să evolueze și ele, după ritmul în care se dezvoltă societatea, iar cultura are un rol definitoriu. Toate acestea le-am conștientizat, am așternut pe hârtie proiectul, am aplicat pentru un grand de finanțare și am reușit. Am fost selectați din vreo 300 de ONG-uri din țară. Prin urmare am demarat acest proiect pe 1 octombrie și tocmai l-am încheiat la finalul lunii februarie.

Am înțeles că au fost în total 10 evenimente artistice în 10 comunități rurale din județul Cluj. Prima întâlnire cu publicul a fost în octombrie anul trecut în localitatea Suceagu.

Prima întâlnire a fost marele pariu, pentru că nu știam cum va ieși, nemaifăcând nimeni acest lucru nu aveam siguranța reușitei. Noi am depus toate eforturile pentru ca acest eveniment să fie unul de succes, dar aveam marea necunoscută, cum va accepta publicul din rural un astfel de eveniment, care va fi receptivitatea lui, dacă oamenii vor veni în sala de spectacole, cum vor rezona cu artiștii de pe scenă și cu muzica cultă, pentru că e un gen muzical cu care nu au tangență.

E și un gen muzical pe care îl regăsim mai puțin în programele televiziunilor, în programele radiourilor. Mai puțin mediatizat. La care se adaugă și faptul că pentru a înțelege o astfel de muzică ai nevoie și de educație muzicală. Asta nu exclude desigur potențialul acestei muzici de a crea tuturor ascultătorilor trăiri înalte, bucurii mari.

Așa este. Cu toate că la baza ei are doina românească. Dar noi nu aveam cum să știm că publicul va fi unul care va menține în aplauze aproape tot spectacolul. A fost o mare reușită. Am văzut chipuri atât de fericite cum nu am mai văzut de multă vreme. Eu sunt din această localitate, din Suceagu. Organizația noastră își are sediul acolo. Prin urmare, am considerat că este o datorie și am făcut în așa fel încât primul eveniment să se deruleze acolo: un cadou pe care am dorit să-l facem comunității.

Care a fost cea mai impresionantă apreciere venită din partea publicului

Reacțiile din partea publicului au fost de toate felurile, începând cu fericirea aceea pe care rareori o vezi pe chipul unui locuitor de la țară. Ei sunt oameni care lucrează foarte mult, sunt foarte obosiți, nu au timp să se bucure. Grijile lor sunt foarte multe. Am văzut fericire și destindere pe chipurile lor. A fost prima emoție pe care am avut-o văzându-i.

Am văzut lacrimi de fericire pe chipurile unor oameni dintre care cei mai mulți nu văzuseră niciodată un spectacol de operă

Apoi, mergând în cealaltă extremă: am văzut lacrimi. A fost pentru noi o încântare să vedem lacrimi de fericire pe chipurile unor oameni care nu știau ce se va întâmpla acolo. Cei mai mulți nu văzuseră niciodată un spectacol de operă. Și s-a întâmplat totul în fața lor, la câțiva metri, cu participarea unor artiști de primă mână ai Operei Naționale din Cluj Napoca și ai Operei Maghiare.

În program am văzut arii din opere celebre, dar și musical, lied și chiar romanțe.

Am adaptat repertoriul astfel încât el să fie ușor de digerat pentru un public necunoscător. Prin urmare, am extras din opere arhicunoscute, arii cantabile, ușor de fredonat. ”Lăsați-mă să cânt!” de Gherase Dendrino a stârnit aplauze pe care nu mă așteptam să le aud într-un cămin cultural. Am avut Verdi, am avut ”șlagăre” ale operei și operetei. Suceagul este un sat multietnic, este locuit de români și maghiari. Noi am considerat că tuturor trebuie să le oferim accesul la această bucurie.

Artiștii cum au primit invitația, care au fost impresiile după întâlnirea cu publicul?

Aș vrea să remarc o reacție a lor încă de dinainte de a începe repetițiile, chiar înainte de a găsi o finanțare. Am mers cu proiectul la directorul operei clujene, Florin Estefan, și am spus ”Haideți să facem asta pentru comunitățile rurale!”, știind că domnia sa face pare dintr-o generație tânără, deschisă și intuiam că își va dori o deschidere și spre rural. Prima reacție a fost: ”Excelent, gata, hai s-o facem! Dar nu sunt bani!” A intervenit pe lângă artiști, rugându-i să se implice ca voluntari în acest proiect. Toți au răspuns pozitiv, au fost bucuroși să se implice, chiar dacă urma să joace într-o zi de duminică. Între timp, am obținut finanțarea pentru acest proiect, prestația lor nu a fost gratuită, însă nu au primit nici măcar 10 la sută din onorariul pe care ei l-ar lua pentru un astfel de eveniment.

Ce mai iese din ”congelatorul cu idei”

Vom scoate trei proiecte. În primul rând noi ne dorim să descoperim modalitățile prin care acest proiect să fie multiplicat la nivel național. Este marea noastră miză. Dorim să implementăm și un alt proiect, ”Hai în sat la teatru!” și vrem să finalizăm și pe cel sub numele ”Fii deșteptul satului!”. Organizăm întâlniri în sate cu personalități din județul Cluj, care provin din mediul rural și care au ajuns vârfuri ale societății.

Desigur, mai avem și alte proiecte pe care le derulăm, atât pentru locuitorii din urban, cu scopul de a-i atrage spre satul românesc, cât și pentru locuitorii din rural, pentru a-i extrage din lumea izolată în care ei trăiesc. Vrem să le oferim contexte din care ei să înțeleagă că totuși fac parte dintr-o societate la fel ca și cei din oraș, căreia trebuie să-i țină ritmul.