Zi

Noiembrie 22, 2019

Poate că astăzi multora dintre noi nu ne-ar fi greu să ne imaginăm că un actor român ar putea ajunge celebru la nivel internațional și am putea chiar să dăm câteva exemple. Dar că acest lucru a fost posibil în urmă cu un secol pare mult mai greu de crezut. Această performanță a fost realizată de către cel care, acum 100 de ani, fonda emblematicul „Cărăbuș”, primul teatru de revistă românesc stabil, ce funcționează până în prezent, sub numele său, pe Calea Victoriei: Constantin Tănase (1880-1945).

 

Actor amator în hambar

Nimic din elevul mediocru, cu un aspect neobișnuit, poreclit de mic „Năsăilă” din cauza nasului său neobișnuit de lung, nu-l prevestea pe marele actor de mai târziu. Poate doar talentul său la muzică și sport, cât și spiritul vesel moștenit de la mama sa, să fi fost unele indicii. Este cert însă că Tănase și-a conștientizat ori cel puțin a dat curs de copil acestei porniri: școlarul de condiție modestă din Vaslui era nelipsit de la concertele fanfarei militare, susținute în grădina de vară a orașului, numită „Pârjoala”, unde căuta prin orice mijloace să se apropie de scenă când aveau loc spectacole de teatru, pentru a putea trage cortina.

Nemulțumindu-se doar să asiste de pe margine și neavând nicio ocazie de a-și manifesta pasiunea, Constantin Tănase a alcătuit cu alți câțiva prieteni o trupă de amatori și a pus în scenă mai multe piese, jucate fie în beciul casei părintești, fie într-un hambar sau chiar într-o poiată, unde atât actorii, cât și spectatorii, care au fost nevoiți să asiste pe brânci la reprezentație, s-au umplut de păduchi de la găini. În cele din urmă, entuziasmul său vădit pentru arta teatrului i-a adus cooptarea, pe când era încă un copil, în trupa de limbă idiș a lui Mordechai Segalescu, unde a primit rolul unui cârciumar.

 

A înființat primul ”teatru ostășesc”

Nici tatăl său, Ion Tănase, nu i-a înțeles vocația, dorind ca fiul său să aibă o profesie „serioasă”. În consecință, părinții l-au trimis să se înscrie la Liceul militar din Iași, unde Tănase a fost picat – culmea! – tocmai la examinarea medicală, în favoarea fiului unui colonel. Mutat la liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, nu a putut urma cursurile nici aici, din lipsă de bani. Un prieten, Ioan Adam, care pleca la studii în străinătate, i-a oferit postul său de învățător la școala din comuna Cursești. Stilul inedit de a preda al lui Tănase, care punea accent pe sport și muzică, cât și pe excursiile practice, l-a făcut să fie repede îndrăgit de părinți și elevi, dar nu și de notabilitățile mai conservatoare ale localității. Mutat la Hârșovești, povestea s-a repetat.

Tănase avea însă un moral de nescufundat. Respins în cariera pedagogică, s-a înrolat voluntar în Regimentul I Geniu din București, unde înființează primul „teatru ostășesc”. Conștient că talentul său nu se va putea afirma în lipsa studiilor, a luat hotărârea, în anul 1902, să se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică, deși nu avea nici banii, nici documentele necesare. Dar a avut șansa să întâlnească persoanele potrivite, respectiv directorul Eduard Wachmann și secretarul Conservatorului, care i-au primit cererea de înscriere.

La examenul susținut în fața unei comisii formate din unii dintre cei mai prestigioși actori ai timpului, între care se remarca profesorul Constantin Notarra, Tănase s-a prezentat în uniforma militară – singurele haine pe care le avea – și i-a impresionat pe membri prin talentul său, provocând următoarea constatare a lui Notarra: „Ăsta are în el un comic natural, vorbește doar și râzi de el”. Chiar dacă a fost admis la cursuri, pe care le-a frecventat cu strictețe, studentul a avut în continuare de înfruntat lipsurile materiale, fiind nevoit să îndeplinească mai multe profesii, precum cele de comisionar ori cântăreț în corul bisericii Popa Tatu, și să-și pingelească iarna bocancii cu carton.

 

”Dacă vrei să râzi, du-te la Tănase!”

A absolvit Conservatorul în anul 1905 și a jucat în mai multe roluri mărunte la Teatrul Național. Dar, în sfârșit, eforturile sale au început să se cunoască, fiind cooptat în trupele particulare ale unor actori celebri, precum Alexandru Bărcănescu ori Petre Liciu, și începându-și cariera de cupletist, cu sprijinul prietenului său, textierul Casimir Belcot. Tănase și-a susținut primele spectacole în grădina Ambasador de pe strada Academiei. Tot aici, după sfârșitul Primului Război Mondial, a luat hotărârea să înființeze primul teatru de revistă stabil din România, pe care l-a denumit, după forma terenului și a clădirii ridicate ulterior pe el, „Cărăbuș”. Cel dintâi spectacol, intitulat „Cotoiul e pe varză, pisica pe orez”, a avut premiera în seara zilei de 2 iulie 1919.

Perioada interbelică a fost martora manifestării depline a geniului lui Constantin Tănase care, inspirându-se din spectacolele franțuzești de cabaret, dar adăugând monologuri și cuplete satirice ori muzicale. Numeroasele spectacole prezentate (precum „Până când?”, „Așa e viața”, „Este, dar s-a isprăvit”, „Zodia porcului”, „Ai, dai, n-ai” etc.) au transformat în scurt timp „Cărăbușul” într-un „templu al comediei”, publicul din ce în ce mai numeros dând sentința: „dacă vrei să râzi, mergi «la Tănase»”. Fiind permanent principalul animator al stabilimentului, marele actor s-a transformat, treptat, într-un veritabil tipar de personaj, reprezentându-l pe cetățeanul umil, simplu și necăjit, oprimat de birocrație, și devenind purtătorul de cuvânt al unei întregi categorii sociale, care a înfierat permanent derapajele și abuzurile politicienilor și ale funcționarilor publici. Și a făcut-o sincer: Tănase a refuzat să primească fonduri din partea administrației de stat, pentru a nu-și asuma obligațiile ce veneau cu acestea, și nu a făcut niciodată politică, din respect pentru convingerile publicului său.

De altfel, succesul de pe scenă și cel financiar nu l-au schimbat nici în viața privată: Tănase a rămas același om simplu, care punea varză la murat în beciul casei sale de pe strada Puțul cu Plopi și își primea musafirii cu cafea cu rom și salată de vinete făcute de el.

 

Spectacole cu Maria Tănase și caleașca trasă de struț

În schimb, deîndată ce situația materială i-a permis-o, el s-a concentrat pe sprijinirea actorilor tineri, din rândurile cărora s-au ridicat unele talente remarcabile, precum Maria Tănase ori Horia Șerbănescu. De asemenea, a susținut mai multe turnee în străinătate, la Istanbul, Alexandria, Cairo ori Paris, și a adus în România mai multe vedete internaționale, precum actorul francez Charles Prince, poreclit Rigadin, sau actrița de origine americană Josephine Baker, cunoscută ca „Sirena tropicelor” și „Nefertiti a zilelor noastre”, care a făcut impresie în Bucureștiul interbelic plimbându-se într-o caleașcă trasă de un struț.

Energia sa inepuizabilă l-a făcut pe fondatorul teatrului românesc de revistă să se implice și în industria cinematografică, Tănase fiind regizor și actor a trei filme: „Peripețiile călătoriei lui Rigadin de la Paris la București”, „Visul lui Tănase” (primul film românesc cu sunet) și „Răbdare Tănase!”.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a silit teatrul „Cărăbuș” să-și întrerupă activitatea, reluată după 23 august 1944. Consecvent principiilor sale, Tănase a continuat să atace abuzurile noului opresor, reprezentat de această dată de către Armata Roșie. Cupletul său – „Rău era cu was ist das / Da-i mai rău cu davai ceas / De la Nistru pân’ la Don / Davai ceas, davai palton / Davai ceas, davai moșie / Harașo tovărășie” – a rămas celebru până astăzi. Unele păreri susțin că acesta i-a atras și moartea prematură, survenită la data de 29 august 1945, deși nepotul său arăta, în cartea biografică ce i-a fost consacrată marelui actor, că acesta a fost consecința unei infecții faringiene rău tratate, urmată de un blocaj renal.

Personalitatea marelui actor a fost evocată și în comunism, prin filmul „Actorul și sălbaticii”, unde personajul său, Costică Caratase, a fost interpretat de către Toma Caragiu. Desigur, perioada când a fost produs filmul a împiedicat redarea criticilor lui Tănase la adresa ocupanților sovietici și a comuniștilor, dar a confirmat statutul său, ca unul dintre cei mai populari și talentați actori români din toate timpurile.

 

M-am uitat la ea cu o privire fixă și înroșită de furie. Era acolo ceva de sălbăticiune intrată în transă. Apoi am explodat. În acel moment din mine au ieșit sub forma unui fluviu greu de stăvilit toată revolta, obida și frustrările acumulate în acel context. Violența revărsată depășea cu mult gravitatea situației. Era o cavalcadă de cuvinte propulsate de explozia nucleară a emoției. Parcă nu eram eu.

”Parcă nu eram eu! Deci, Doamne!, am țipat la femeia aia de am făcut-o să plângă. Așteptasem 45 de minute să ies din parcarea Mall-ului. 45!!! Efectiv, nu am mai putut, m-am dat jos la mașină și m-am dus țipând la femeia de la barieră. Atât de tare am bălăcărit-o încât săraca femeie a început să plângă. Propriu-zis, nu era vina ei sau, mă rog, nu doar a ei. Doar că nu am mai putut. Simțeam că explodez!”. Cuvintele veneau de la unul dintre cei mai empatici oameni pe care îi cunosc. Genul de femeie care intervine pentru a scoate o altă femeie din mâinile unui agresor, în timp ce restul oamenilor din stația de autobuz doar se uitau, fără a mișca un deget.

Acest fel străin nouă de a fi se poate arăta și altfel. Nu este vorba despre trăsături de comportament indezirabile, renegate sau rușinoase. Cunosc o persoană care este foarte atentă cu banii. Este extrem de calculată, nu uită nici o centimă atunci când împrumută și se portă foarte responsabil față de universul său financiar. Pe undeva admiram chibzuința sa. Până când în biroul în care lucram împreună intră într-o zi un tânăr. Folosindu-se de prezența sa agreabilă, începu prin a ne spune că a venit doar să ne mulțumească pentru ajutorul pe care în urmă cu un an firma noastră îl dăduse casei de copii în care el locuia. Era vorba, din câte ne dădeam seama, de o colectă pe care angajații o făcuseră. Impresionat de poveste și de atitudine, colegul meu îi ieși în întâmpinare și, după două, trei întrebări prietenești, îi dădu adolescentului vreo trei sute de lei. Gestul era foarte frumos, pentru că el părea a trimite către o generozitate greu de găsit în zilele noastre. Iar surpriza era aceea că venea chiar de la cineva extrem de chibzuit. Doar că în scurtă vreme după plecarea tânărului, uimirea se transformă în stupoare. Nimeni din firma noastră nu își amintea nici de vreo colectă, nici de vreo casă de copii, nici de nimic. Părea că fusese vorba despre o farsă foarte bine jucată. Dar nu asta a fost ceea ce mi-a atras atenția, ci faptul că persoana chibzuită și bine calculată pe care eu o știam dispăruse, iar în locul ei își făcuse apariția un altcineva care dădea bani cu o lejeritate ieșită din comun. Pur și simplu, chibzuitul vigilent fusese înlocuit pentru câteva minute de un mărinimos lipsit de circumspecție și precauție.

 

Umbra din noi

În universul tematic al psihologiei conceptul de ”umbră” stă pentru acest alt fel de a fi extrem de diferit de felul în care Eul nostru de de zi cu zi se știe pe sine și se manifestă. Acestui alt fel de a fi îi spune ”umbră” nu pentru că el ar fi neapărat negativ, rău sau întunecat, ci pentru că el nu stă în lumina conștiinței noastre. Altfel spus, pentru că nu știm de el, nu îl vedem, fiind ceva de tipul prezențelor din umbră, pe care poate că le simțim, dar de care care nu vrem să știm.

Pentru un interlop, care trebuie să își apere și să își extindă teritoriul, empatia și sensibilitatea sunt feluri de a fi de care el nu vrea să știe. De aceea, le va reprima și va manifesta doar instinctul de prădător, violență, răceală emoțională. Iar când umbra va ieși în mod necontrolat la iveală, el va arăta exact această empatie și această emotivitate înăbușite. La fel, un băiat bine crescut și sensibil, care a învățat de la mama sa faptul că orice formă de violență este rea, ilegitimă și golănească, va tinde să rămână politicos și pasiv chiar și atunci când este abuzat într-o formă sau alta – fie de arțagul vreunei casierițe nervoase, fie de tonul tiranic al vreunui paznic de bloc, fie de atitudinea despotică a șefului de la serviciu, cel mai adesea de dorința de control a mamei sale. El va rămâne acest băiat cuminte și înțelegător până în momentul în care fitilul răbdării se va arde, detonând într-o reacție a cărei violență cu greu ar fi putut fi anticipată. Iar ceea ce este important nu e faptul că răbdarea lui s-a încheiat, ci că lucrurile îi scapă de sub control. Că el nu își conține nici furia, nici violența. Că o astfel de persoană nu este în contact cu magma sa interioară, cu ceea ce clocotește sub capacele cenzurilor deprinse în copilărie.

 

Relația cu ”umbra”

Pentru un tânăr care a reprimat agresivitatea prin aleasa educație primită, docilitatea pe care o va manifesta față de orice formă de autoritate și față de orice dorință a celor din jur trebuie înțeleasă și ca o formă de devitalizare. Ceea ce lui îi lipsește este determinarea de a urmări un scop propriu, hotărârea de a răzbi pe cont propriu, curajul de a lua ceva ce presupune confruntarea cu o concurență reală. Sigur, el va fi în stare să depășească cu brio obstacole atunci când face ceea ce i s-a spus că trebuie să facă. Doar că acestea nu sunt propriu-zis obstacolele sale, ci ale celor care i-au dictat drumul. El nu se va bate pentru el, ci va lupta în numele autorității care îl conduce. Iar în asta nu e multă vitejie, deși seamănă, ci doar cumințenia celui care vrea să fie iubit și să nu fie pedepsit. Ca atare, adevărata sa violență și autentica sa agresivitate punitivă îl vor lua pe sus în contexte de care nu este conștient, în mici polemici pe facebook, în replici trântite tăios celor pe care îi simte ca fiindu-i cumva inferiori, în momente în care este răcit, foarte obosit sau etilizat, adică atunci când filtrele și cenzurile conștiinței sunt mult mai șubrede.

A-ți cunoaște aspectele de umbră nu înseamnă a fuziona cu ele, dimpotrivă. Atunci când ne descoperim aceste feluri neștiute de a fi, există riscul de a fi seduși de prezența lor, de a ne identifica cu ele, de a fi confiscați de acestea. Ci, mai degrabă, este vorba despre a fi conștient de aceste trăsături prezente în viața noastră psihică, astfel încât, atunci când le simțim prezența lor interioară, să fim conștienți de ceea ce ele ne îndeamnă să punem în act și să fim noi cei care decidem, conștient, dacă vrem să facem respectivul lucru ori ba. De fapt, este vorba despre granița fină dintre a reprima aceste aspecte de umbră, riscând să fim pe neașteptate victime ale lor, și a ne identifica periculos cu ele, devenind marionete ale lor. Este important să știm cum latră câinii noștri, însă noi suntem cei care decidem când îi asmuțim și când îi ținem în lesă. Astfel, putem accesa vitalitatea aspectelor de umbră, fiind noi cei care hotărâm dacă vrem să folosim această energie sau nu.