Zi

Ianuarie 6, 2020

S-ar putea crede că un om ale cărui reacții sunt previzibile „aproape matematic” este o prezență comodă. Dar atunci când fermității i se adaugă o personalitate pe măsură, lucrurile devin ceva mai complicate: cu oamenii de convingeri nu se poate ajunge la compromisuri, iar când calitățile lor sunt evidente și nedisimulate, ei provoacă o opoziție instinctivă și colectivă din partea celorlalți.

 

Un om de forță, un politician de temut

Astfel poate fi rezumată cariera lui Petre P. Carp, prim-ministru de două ori (1900-1901 și 1911-1912) în viața politică a României. Marginalizat adesea, exclus din mai multe formule guvernamentale și totuși folosit pentru talentele sale, el a fost, vreme de 50 de ani, o prezență de forță în politica românească, urmând principiului enunțat de biograful său, Constantin Gane: „Intră cine vrea, rămâne cine poate”.

 

Petre Carp despre comunism: ”Cârmuirea maselor prin mase este o utopie primejdioasă, care vecinic va duce la o dureroasă dezamăgire”

 

Oamenii politici ai vremii sale s-au ferit să colaboreze cu el, deși de multe ori acesta a dat dovadă de deschidere, a sprijinit inițiativele altora atunci când s-a convins de folosul lor și a considerat că în politică greșelile trebuie reparate, nu răzbunate. Vina sa era însă patosul cu care își urma obiectivele, care l-a făcut până și pe regele Carol I, un om la fel de rigid, dar cu însușiri diferite, să exclame la sfârșitul celui de-al doilea mandat al său de prim-ministru: „niciodată nu s-a simțit mai puțin rege decât în timpul guvernării lui Carp”.

 

Profețiile lui Carp: a anticipat că România va exporta forță de muncă

Dar erau juste convingerile pe care Petre Carp le urmărea cu obstinație? În anumite aspecte, cel puțin, s-a dovedit profetic. Modul în care el înțelegea dezvoltarea țării sale, unul organic, era cel mai potrivit, chiar dacă includea o elită conducătoare, în care el credea, prevăzând totodată dezastrul comunismului: „Cei săraci, cei mici și cei slabi, în al căror nume s-a făcut marea revoluție creștinească, stau încă în așteptarea făgăduințelor milenare. Politicește așteptarea lor va fi eternă, căci cârmuirea maselor prin mase este o utopie primejdioasă, care vecinic va duce la o dureroasă dezamăgire; economicește, însă, lucrul stă altfel, și pretindem că datoria societății moderne este de a asigura bunul trai al celor mici; de a părăsi teoria «du laisser faire, laisser aller» și de a apăra pe cei slabi contra celor tari”.

 

„O țară care este numai agricolă începe prin a exporta cereale și sfârșește prin a exporta oameni” (Petre Carp)

 

Și în privința creșterii economice a țării prin industrie, considerat a fi fost mai degrabă un țel liberal, vederile acestui conservator au corespuns în totalitate, el susținând consolidarea și protejarea producției interne și anticipând situația în care se găsește România astăzi: „O țară care este numai agricolă începe prin a exporta cereale și sfârșește prin a exporta oameni, ducând inevitabil la sărăcie”.

 

Principalul pericol: expansionismul rusesc

Pe lângă corectitudinea acestor vederi, Petre Carp mai avea un merit: credea cu tărie în valorile democrației și deplângea adesea slăbiciunea acesteia în țara sa. Astfel, atunci când a aflat, prea târziu, că guvernul său urma să câștige alegerile în urma mașinațiunilor ministrului de Interne, Alexandru Marghiloman, primul ministru, cu nelipsitul său sarcasm, a avut următorul schimb de replici cu un deputat liberal: „Păcătoasă țară! – De ce, coane Petrachi? – Să vezi că am să reușesc în alegeri!”

 

”Pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântul cuvânt” (I.G. Duca)

 

Și în privința politicii externe a României vederile lui Petre Carp au fost clare și constante: el a considerat că principalul pericol la adresa țării sale era reprezentat de expansionismul rusesc, care privea înspre Constantinopol și Strâmtori și căuta să-și asigure o cale pe uscat către ele, vizând direct teritoriul românesc. Convingerile sale erau îndreptățite de atitudinile Rusiei față de România în decursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea: încercările de împiedicare ale Unirii Principatelor, anexarea sudului Basarabiei în urma războiului cu Imperiul Otoman dintre anii 1877-1878, când România fusese aliata Imperiului țarist ș.a.

 

35 de ani de liniște pentru progresul României

Pentru Carp, situația geopolitică a țării sale era limpede: „Prin poziția ei geografică România este dricul unui mare principiu istoric al acțiunii Orientului contra Occidentului și a reacțiunii Occidentului contra Orientului”. În consecință, el a susținut permanent apropierea de puterile din centrul Europei, în special față de Germania, singura care putea contrabalansa influența Rusiei. Intervenția sa, în anul 1883, pe când era ministru plenipotențiar la Berlin, a fost crucială pentru aderarea României la Tripla Alianță, ceea ce i-a adus țării, așa cum constata Petre Carp în ajunul Primului Război Mondial, „35 de ani de liniște” atât de necesari pentru progres. Și ea a fost apreciată cum se cuvine de unul dintre puținii oameni politici suficient de mari pentru a-i recunoaște acestui colos rigid adevărata sa valoare, Ion C. Brătianu, care i-a adresat următoarele cuvinte: „Ai făurit România: numai acum putem zice că ea are viitorul asigurat”.

 

Și-a trimis trei fii pe front. Unul a murit în luptă

Deși – așa cum singur spunea – Carp „nu era germanofil, ci rusofob”, el a fost singurul care l-a susținut pe regele Carol I la Consiliul de Coroană de la Sinaia (1914), în dorința sa de a intra în război alături de Puterile Centrale, deși aceasta însemna ca România să renunțe la provinciile din cuprinsul Imperiului Austro-Ungar. Motivația sa era întemeiată pe amenințarea reprezentată de o Rusie învingătoare pentru România. Și nu avea de unde să știe care va fi deznodământul războiului, încheiat cu năruirea Imperiului țarist. Carp a spus deschis și fără menajamente ceea ce gândea și doi ani mai târziu, în ajunul intrării României în război, sfidându-i pe toți participanții la Consiliul de Coroană reunit la Cotroceni. S-a supus însă hotărârii majorității și, așa cum promisese, și-a trimis cei trei fii pe front, dintre care unul, Petre, a căzut în luptele din Transilvania. Descumpănit, Petre Carp s-a retras, în liniște, la conacul său de la moșia Țibănești, unde își doarme somnul de veci din anul 1919.

Convingerile sale de neclintit nu i-au permis să întrevadă întreg mersul istoriei, atât de generoasă cu învingătorii, iar aceasta s-a răzbunat trecându-l, pe nedrept, în uitare. Dar personalitatea sa continuă să reclame respectul cuvenit peste timp, așa cum i l-a acordat unul dintre foștii adversari politici, liberalul I.G. Duca: „…dar ce mulțumire sufletească să mai întâlnești printre atâția pentru care credințele sunt etichete de circumstanță și statornicia un lux inutil sau absurd, încăpățânați, naivi, iluzioniști, pentru care, ca pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântul cuvânt. Dacă este adevărat că ceea ce ne-a lipsit mai mult au fost caracterele, apoi Carp a fost cel puțin un caracter în cel mai desăvârșit înțeles al cuvântului”.

 

 

M-am dus în zona de start așezat undeva între optimism și îndoială. Cu o săptămână înainte fusesem răcit bine de tot. Febră, frisoane, stomac stricat și sinuzită activată. Vineri nu mai aveam nici un simptom, în afară de discreta amețeală a convalescenței. Așa că am decis că nu voi da înapoi de la primul meu semimaraton montan. Sâmbătă, după cum ziceam, eram echipat și turat să termin cursa în  trei ore și jumătate. Mi se părea a fi un timp rezonabil pentru cineva pregătit să pună presiune și să nu dea înapoi de la suferință.

Am plecat alături de ceilalți la ora nouă, iar prima parte a traseului, o ascensiune de vreo mie de metri altitudine, mergea cum trebuie. Aveam senzația că îmi ieșea perfect tactica gândită. Urcasem alert, fără să alerg, pentru a-mi conserva energia pentru a doua jumătate a traseului, pe plat și coborâre. Doar că exact înainte de ieșirea în golul alpin mi-am simțit ficatul, iar pulsul zbura dincolo de limitele știute. M-am oprit, am băut apă, am admirat peisajul, am respirat câteva minute și am plecat mai departe.

Când am ajuns în zona de plat fals am început să alerg ușor. Iar la scurtă vreme m-am lovit de surpriză crampelor musculare. Cvadricepsul femural se întărise și mă țintuia în locul în care mă aflam. I-am vorbit frumos și am masat zona dureroasă cu bățul de trekking. După câteva minute alergam din nou. Doar că mi-era teamă să nu mai apară o altă crampă, simțindu-i prezența acolo, imediat după colțul efortului meu. Alergam, dar parcă nu mai era alergatul meu.

 

Limitele și încurajările

Acela a fost momentul în care am simțit ce înseamnă o încurajare. A venit de la un tip la vreo patruzeci și ceva de ani, care stătea în zona vârfului Zăganul pentru a-i încuraja pe participanți. Când a ajuns în dreptul meu a bătut palma cu mine și mi-a zis un ”Bravo! Hai, ai ajuns până aici! E foarte bine!”. Mă surprinsese faptul că atunci când am bătut palma el parcă primisem o injecție cu energie. Literalmente, fusese așa un jvânc încât mi-am zis ”aha!, deci asta e treaba cu încurajările!”. Era ceva ce nu simțisem în cei opt, nouă ani de basket de performanță. Era ceva care venea de la cineva care știa cât de prețioasă este o încurajare făcută cum trebuie. Abia la final mi-a picat fisa că acel cineva fusese Tibi Ușeriu.

Cu puțin înainte de jumătatea cursei a venit momentul crizei. După alte două opriri provocate de crampe musculare mi-am dat seama că nu mai aveam cum să termin în timpul propus. În acel moment, pentru câteva clipe trăite în degringoladă interioară, mi-am pierdut motivația. Nu mai vedeam nici un sens pentru care ar fi meritat să continui cursa. Aveam doar perspectiva unor dureri îndurate fără mulțumirea atingerii obiectivului.

De ce să o mai fac?!

Ce sens mai avea toată suferința asta?

Însă, după câteva pași puși din reflex unul în fața celuilalt a început să curgă prin venele mele un alt motiv, mai apropiat de mine, mai al meu. Am să dau tot ce pot din mine și voi alerga astfel încât la final să știu că am făcut tot ce am putut în condițiile date. Am simțit că mă dezpleticesc și că am din nou pentru ce să alerg.

În plus, după câteva minute mintea mi-a fost locuită de gândul că la finish aveau să mă aștepte Monica, iubita mea, și Sânziana, fetița mea. Gândul acesta mi-a umplut ochii de lacrimi. Mă întorceam la ele, iar emoția reîntâlnirii după tot calvarul acesta era copleșitoare.

Mi-am continuat alergarea învățând să trec peste toate crampele care se instalau cu generozitate. Mă opream, masam, îmi urlam pe interior durerea, simțeam că se desface mușchiul, continuam.

Și în a doua jumătate a cursei am primit cu multă bucurie toate încurajările care veneau de pe margine. Când ai nevoie de ele, chiar îți prind bine.

Așa am ajuns la final, cu o oră peste ceea ce îmi propusesem. Alergasem fără oprire ultimii cinci kilometri, Sânziana m-a văzut de departe, a venit la mine, ne-am luat de mână și am trecut împreună linia de finish. Am ajuns la Monica, eram fericit, ne-am luat în brațe și nu știam ce să îi povestesc mai întâi.

 

Abandonul și momentul recalibrării interioare

Eram fericit și pentru că trecusem peste momentul morții de la jumătatea cursei, atunci când gândul negru al renunțării pulsa cu putere. Mi-am dat seama că el fusese acolo pentru a mă ajuta să recalibrez. Cu el murea un obiectiv exterior mie. Unul care nu ținea cont de mine și de contextul meu. A fost moartea limitei de trei ore și jumătate. Și nașterea unei ținte mult mai autentice, pentru că era mult mai a mea. Să termin cursa știind că am dat tot ce am putut. Asta am și făcut.

Cursa asta este o bună imagine pentru ceea ce se poate întâmpla de-a lungul unui an. La început, la startul Anului Nou, sunt stabilite obiectivele, vreau să-urile următorului an. După care, în primele luni, încercăm să ne ținem de planul făcut pentru atingerea lor. O perioadă, lucrurile pot merge chiar bine.

Doar că, la un moment dat, apar greutățile, suferința, frustrările. Nu mă refer la suferința inerentă oricărui efort, ci la acel prea mult care ne poate coborî în Văile Morții interioare. Acela este momentul în care ceva din noi se poate frânge. Dacă nu folosim momentul acelei depresii ca pe un prilej de resetare interioară, de fine tuning al obiectivelor, de îngropare a tot ceea ce ne este exterior nouă în ele și de acceptare a unor ținte care au mai mult de-a face cu noi și cu ceea ce putem, riscăm să abandonăm totul.

Dar momentul greului și al depresiei cu care acesta vine nu este unul al abandonului, ci unul al corectării și al rafinării planului inițial. Este nevoie ca acesta să moară pentru ca, uneori la jumătatea drumului, un plan mai potrivit pentru noi să se nască.

 

Încurajările, transfer de energie

De asemenea, încurajările sunt aur curat pentru energia vitală. Încurajați-i pe cei din jur atunci când acestora le este greu. Și cereți-le acestora să vă încurajeze atunci când simțiți că aveți nevoie de energie de la ei. Vă amintiți de secvențele acelea cu atleți care, înainte de a sări, de a sprinta sau de a alerga cer publicului o doză bună de încurajare? De ce le mai multe ori nu este vorba despre spectacol, ci despre transfer de energie.

Am văzut un scurt clip în care, în cadrul unui concurs din Japonia, un puști de vreo șase ani se chinuia să sară peste un fel de capră. Își lua avânt, alerga, sărea, dar nu reușea să treacă peste. La a cincea încercare deja plângea. Acela a fost momentul în care profesorul a chemat clasa și cu toții s-au așezat în jurul puștiului. Propriu-zis au făcut grămadă peste el, l-au adus în centrul lor. Iar de acolo i-au strigat niște cuvinte de încurajare sacadate, ritmate și pline de forță. Puștiul și-a șters lacrimile, a sprintat și a zburat peste capră. Încurajările contează.

 

Emoția trebuie ascunsă?

Nu în ultimul rând, e important să ne dăm voie să trăim emoția reîntâlnirii cu celălalt. Să ne dăm voie să plângem bucuria gândului întâlnirii cu cei dragi și tristețea trecerii peste amar de dureri și frustrări. Emoțiile înseamnă energie. Adesea suntem învățați să le inhibăm, mai ales când ne este greu, pentru că ele ne fac vulnerabili. Însă emoțiile vin cu o imensă resursă de energie. Contactul cu ele ne poate dinamiza. Nu este vorba despre a ne lăsa copleșiți de ele, ci despre a fi în contact cu ceea ce ele ne aduc. Dorul, mânia, iubirea, furia, frustrarea, tânjirea, recunoștința. Sunt combustibili pentru mișcarea noastră interioară.

O cursă seamănă în multe feluri cu viața noastră, fie și cu parcursul unui an. De asemenea, te învață multe despre această viață. Se spune că pe cât este de lungă o cursă, pe atât ai șansa de a suferi mai mult, de a muri mai mult, de a renaște mai mult și de a învăța mai mult. Totul este să o alergi, nu să te gândești de pe margine doar la cum ar fi să o alergi.