Despre lecțiile unei curse. ”Cu puțin înainte de jumătatea cursei a venit momentul crizei, după alte două opriri provocate de crampe musculare”

M-am dus în zona de start așezat undeva între optimism și îndoială. Cu o săptămână înainte fusesem răcit bine de tot. Febră, frisoane, stomac stricat și sinuzită activată. Vineri nu mai aveam nici un simptom, în afară de discreta amețeală a convalescenței. Așa că am decis că nu voi da înapoi de la primul meu semimaraton montan. Sâmbătă, după cum ziceam, eram echipat și turat să termin cursa în  trei ore și jumătate. Mi se părea a fi un timp rezonabil pentru cineva pregătit să pună presiune și să nu dea înapoi de la suferință.

Am plecat alături de ceilalți la ora nouă, iar prima parte a traseului, o ascensiune de vreo mie de metri altitudine, mergea cum trebuie. Aveam senzația că îmi ieșea perfect tactica gândită. Urcasem alert, fără să alerg, pentru a-mi conserva energia pentru a doua jumătate a traseului, pe plat și coborâre. Doar că exact înainte de ieșirea în golul alpin mi-am simțit ficatul, iar pulsul zbura dincolo de limitele știute. M-am oprit, am băut apă, am admirat peisajul, am respirat câteva minute și am plecat mai departe.

Când am ajuns în zona de plat fals am început să alerg ușor. Iar la scurtă vreme m-am lovit de surpriză crampelor musculare. Cvadricepsul femural se întărise și mă țintuia în locul în care mă aflam. I-am vorbit frumos și am masat zona dureroasă cu bățul de trekking. După câteva minute alergam din nou. Doar că mi-era teamă să nu mai apară o altă crampă, simțindu-i prezența acolo, imediat după colțul efortului meu. Alergam, dar parcă nu mai era alergatul meu.

 

Limitele și încurajările

Acela a fost momentul în care am simțit ce înseamnă o încurajare. A venit de la un tip la vreo patruzeci și ceva de ani, care stătea în zona vârfului Zăganul pentru a-i încuraja pe participanți. Când a ajuns în dreptul meu a bătut palma cu mine și mi-a zis un ”Bravo! Hai, ai ajuns până aici! E foarte bine!”. Mă surprinsese faptul că atunci când am bătut palma el parcă primisem o injecție cu energie. Literalmente, fusese așa un jvânc încât mi-am zis ”aha!, deci asta e treaba cu încurajările!”. Era ceva ce nu simțisem în cei opt, nouă ani de basket de performanță. Era ceva care venea de la cineva care știa cât de prețioasă este o încurajare făcută cum trebuie. Abia la final mi-a picat fisa că acel cineva fusese Tibi Ușeriu.

Cu puțin înainte de jumătatea cursei a venit momentul crizei. După alte două opriri provocate de crampe musculare mi-am dat seama că nu mai aveam cum să termin în timpul propus. În acel moment, pentru câteva clipe trăite în degringoladă interioară, mi-am pierdut motivația. Nu mai vedeam nici un sens pentru care ar fi meritat să continui cursa. Aveam doar perspectiva unor dureri îndurate fără mulțumirea atingerii obiectivului.

De ce să o mai fac?!

Ce sens mai avea toată suferința asta?

Însă, după câteva pași puși din reflex unul în fața celuilalt a început să curgă prin venele mele un alt motiv, mai apropiat de mine, mai al meu. Am să dau tot ce pot din mine și voi alerga astfel încât la final să știu că am făcut tot ce am putut în condițiile date. Am simțit că mă dezpleticesc și că am din nou pentru ce să alerg.

În plus, după câteva minute mintea mi-a fost locuită de gândul că la finish aveau să mă aștepte Monica, iubita mea, și Sânziana, fetița mea. Gândul acesta mi-a umplut ochii de lacrimi. Mă întorceam la ele, iar emoția reîntâlnirii după tot calvarul acesta era copleșitoare.

Mi-am continuat alergarea învățând să trec peste toate crampele care se instalau cu generozitate. Mă opream, masam, îmi urlam pe interior durerea, simțeam că se desface mușchiul, continuam.

Și în a doua jumătate a cursei am primit cu multă bucurie toate încurajările care veneau de pe margine. Când ai nevoie de ele, chiar îți prind bine.

Așa am ajuns la final, cu o oră peste ceea ce îmi propusesem. Alergasem fără oprire ultimii cinci kilometri, Sânziana m-a văzut de departe, a venit la mine, ne-am luat de mână și am trecut împreună linia de finish. Am ajuns la Monica, eram fericit, ne-am luat în brațe și nu știam ce să îi povestesc mai întâi.

 

Abandonul și momentul recalibrării interioare

Eram fericit și pentru că trecusem peste momentul morții de la jumătatea cursei, atunci când gândul negru al renunțării pulsa cu putere. Mi-am dat seama că el fusese acolo pentru a mă ajuta să recalibrez. Cu el murea un obiectiv exterior mie. Unul care nu ținea cont de mine și de contextul meu. A fost moartea limitei de trei ore și jumătate. Și nașterea unei ținte mult mai autentice, pentru că era mult mai a mea. Să termin cursa știind că am dat tot ce am putut. Asta am și făcut.

Cursa asta este o bună imagine pentru ceea ce se poate întâmpla de-a lungul unui an. La început, la startul Anului Nou, sunt stabilite obiectivele, vreau să-urile următorului an. După care, în primele luni, încercăm să ne ținem de planul făcut pentru atingerea lor. O perioadă, lucrurile pot merge chiar bine.

Doar că, la un moment dat, apar greutățile, suferința, frustrările. Nu mă refer la suferința inerentă oricărui efort, ci la acel prea mult care ne poate coborî în Văile Morții interioare. Acela este momentul în care ceva din noi se poate frânge. Dacă nu folosim momentul acelei depresii ca pe un prilej de resetare interioară, de fine tuning al obiectivelor, de îngropare a tot ceea ce ne este exterior nouă în ele și de acceptare a unor ținte care au mai mult de-a face cu noi și cu ceea ce putem, riscăm să abandonăm totul.

Dar momentul greului și al depresiei cu care acesta vine nu este unul al abandonului, ci unul al corectării și al rafinării planului inițial. Este nevoie ca acesta să moară pentru ca, uneori la jumătatea drumului, un plan mai potrivit pentru noi să se nască.

 

Încurajările, transfer de energie

De asemenea, încurajările sunt aur curat pentru energia vitală. Încurajați-i pe cei din jur atunci când acestora le este greu. Și cereți-le acestora să vă încurajeze atunci când simțiți că aveți nevoie de energie de la ei. Vă amintiți de secvențele acelea cu atleți care, înainte de a sări, de a sprinta sau de a alerga cer publicului o doză bună de încurajare? De ce le mai multe ori nu este vorba despre spectacol, ci despre transfer de energie.

Am văzut un scurt clip în care, în cadrul unui concurs din Japonia, un puști de vreo șase ani se chinuia să sară peste un fel de capră. Își lua avânt, alerga, sărea, dar nu reușea să treacă peste. La a cincea încercare deja plângea. Acela a fost momentul în care profesorul a chemat clasa și cu toții s-au așezat în jurul puștiului. Propriu-zis au făcut grămadă peste el, l-au adus în centrul lor. Iar de acolo i-au strigat niște cuvinte de încurajare sacadate, ritmate și pline de forță. Puștiul și-a șters lacrimile, a sprintat și a zburat peste capră. Încurajările contează.

 

Emoția trebuie ascunsă?

Nu în ultimul rând, e important să ne dăm voie să trăim emoția reîntâlnirii cu celălalt. Să ne dăm voie să plângem bucuria gândului întâlnirii cu cei dragi și tristețea trecerii peste amar de dureri și frustrări. Emoțiile înseamnă energie. Adesea suntem învățați să le inhibăm, mai ales când ne este greu, pentru că ele ne fac vulnerabili. Însă emoțiile vin cu o imensă resursă de energie. Contactul cu ele ne poate dinamiza. Nu este vorba despre a ne lăsa copleșiți de ele, ci despre a fi în contact cu ceea ce ele ne aduc. Dorul, mânia, iubirea, furia, frustrarea, tânjirea, recunoștința. Sunt combustibili pentru mișcarea noastră interioară.

O cursă seamănă în multe feluri cu viața noastră, fie și cu parcursul unui an. De asemenea, te învață multe despre această viață. Se spune că pe cât este de lungă o cursă, pe atât ai șansa de a suferi mai mult, de a muri mai mult, de a renaște mai mult și de a învăța mai mult. Totul este să o alergi, nu să te gândești de pe margine doar la cum ar fi să o alergi.

 

 

Andrei Găitănaru

Andrei Găitănaru

Andrei Găitănaru este psihoterapeut analist și publicist. Aparițiile sale editoriale sunt dedicate atât parcurgerii unora dintre potecile care străbat universul cadrului psihoterapiei analitice, cât și relației dintre societate și Biserică
Andrei Găitănaru

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Hora emoțiilor anxioase. Cum văd și cum simt copiii frica
Să fii bunic nu e deloc un lucru mic! Care-i rolul bunicilor în viața copiilor noștri. Ce facem atunci când bunicii cred că știu mai bine decât noi ce e bine pentru copii
Rebalansarea emoțională a copiilor noștri: ce să nu faci atunci când copilul tău vine acasă cu o povară nevăzută pe umeri
Emoția și decizia. Probleme și răspunsuri pe lungul drum către Predeal. Ce facem atunci când suntem luați prizonieri de propriile noastre emoții