Geanina Petre este persoana care a dovedit că nu se dă deoparte de la nimic, nici măcar atunci când e arătată cu degetul și aliniată lângă cei care cerșesc sau fură. Nici când e făcută țigancă, nici când aude chicoteli pe la spatele său având în vedere categoria din care face parte, cea de romi. Și-a văzut mereu de traiectoria sa, a ținut strâns cu dinții de obiectivele sale, iar azi o găsim în trustul Antena, dar și în brațe cu două cărți despre cum i-a fost copilăria și viața în Ferentari.

Nu se vaită prea mult, nici nu are motive, căci a avut o familie care a sprijinit-o permanent și o face în continuare, care i-a insuflat valori și credințe. Totuși, a văzut cu ochii săi violență multă în cartierul unde a copilărit, a dat nas cu poliția zilnic care patrula și veghea asupra locurilor și a avut prietene cu care mergea la braț a căror mame vindeau droguri, însă a înțeles că trebuie să discearnă singură  între ce e bine și rău.

Amintiri din Ferentari, cartea scrisă de Geanina ajunge să fie cea mai citită carte a tinerei care nu se dorea scriitoare. Subiecte tabu, lucruri interzise, lupta cu prejudecățile societății, zâmbete, toate adunate sub același cotor. Să o cunoaștem!

Geanina, cum te găsesc în prezent? Liniștită? Te întreb acest aspect pentru că o să vorbim și despre neliniștile pe care le-ai avut în copilărie.

Agitată, așa mă găsești. Eu mereu trebuie să fac ceva sau să fac planuri pentru ceva. Momentan, încerc să mă împart între muncă, casă și nouă mea pasiune pentru design vestimentar.

Iar dacă vorbim despre neliniștile din copilărie, una dintre ele a fost: „eu ce voi face  cu viața mea?” Mã îngrozea gândul să îmi găsesc un job doar pentru a mă întreține. Trebuia să fie ceva pentru care să lupt, să ajung undeva, nu doar să supraviețuiesc și eu doar asta vedeam în jurul meu. Și uneori nici măcar asta.

Simți că acum, odată și cu rolul de mamă în societate, ți-ai găsit locul?

Rolul de mamă m-a făcut să conștientizez și mai mult dorința mea de reușită. Acum nu vreau să reușesc doar pentru mine, ci pentru copilul și familia mea. Cumva, am avut mereu în mine o competiție cu propria persoană, uneori e bine, alteori, nu. Și. totodată, copilul meu este motorul vieții mele. Când am o stare proastă, mă uit în ochișorii lui și mă dezmeticesc. Nu are nevoie de o mamă care nu reușește. Copilul nu devine ceea ce îi spui, ci ceea ce vede. Și vreau să vadă în mine o mamă încăpățânată și determinată. Nu avem soare pe stradă noastră?! Îl aducem noi!

Cum te împarți între atribuțiile de la serviciu și cu cele de acasă?

Sincer, mediul în care lucrez e dinamic și haotic. Haosul și schimbările de la oră la oră au devenit parte din mine. Așa e în Tv , zăpăceală. Nu există stabilitate, poți munci o lună la un proiect ca în 10 minute să se anuleze tot. Dar, m-am obișnuit cu tensiunea asta. Iar acasă, din fericire, mama se ocupă de tot, de la copil la mâncare, curățenie etc. Dar în altă ordine de idei, nu mă regăsesc în ideea de gospodină. Adică nu aș putea niciodată să fiu doar acasă și prin bucătărie. Nu zic că e un lucru rău, dar nu ar funcționa pentru mine.

Spune-mi mai concret cu ce te ocupi în trustul Antenei, dar în special cum ai ajuns acolo!

Ohooo, long story! Drumul meu în Antena a început în urmă cu vreo 6-7 Ani. Prima dată, când mi-a încolțit ideea de a lucra în Tv, mama s-a panicat. A zis: „Cum în Tv?? Păi, cum ajungi tu acolo? Și tu ești țigancă, mamă, cum or să te primească între ei?”. Nici studii nu ai, vii și din Ferentari”. Toate lucrurile astea ea le-a zis pentru că voia să mă protejeze, îi era teamă pentru mine. În mare, avea și dreptate. Nu cunoșteam pe nimeni în domeniu, studii nici atât.

Însă, eu nu aveam niciun dubiu că nu pot, nu știu cum să îți explic . În sinea mea, eu știam că pot. Șansa a apărut când am auzit de un concurs la Radio. Era o platformă care caută oameni ce voiau să publice pe site-ul lor texte interesante. Și a fost un semn! Eu am trimis o mostră de text, pur și simplu am povestit cum e viața în Ferentari, în stilul meu. După ce am trimis mostra de text, ce crezi?! M-au chemat la biroul lor să semnăm un contract, iar eu să îmi public articolele acolo.

Am prins curaj văzând că editorul de acolo m-a validat cumva și nu am să îi uit numele niciodată. Mihai Mincan îl chema. Nu am mai auzit de atunci de el. Cred că Dumnezeu mi l-a scos în cale și de acolo m-a lăsat să gestionez eu. Articolele erau virale la momentul ăla, eu eram super entuziasmată. Și ca idee, eu la școală nu am dat vreun randament wow, era așa, să trec clasa. Și mai apoi, eu să scriu și atâția oameni să aprecieze a fost wow!

Am scris aproape un an acolo, apoi am auzit că se caută reporter la o emisiune Tv. Am aplicat, am fost la interviu și am devenit reporter. După o vreme, am aplicat la alt proiect și am scăzut în „grad” :))) Eram asistent de producție. Practic, căram chestii dintr-o parte în alta. Mâncarea concurenților din emisiuni, apă și mă asigurăm că e totul ok până începe emisiunea. Apoi, m-au pus pe departamentul de casting, adică să aduc oameni pentru diverse proiecte, de la vedete la oameni simpli. Și am rămas pe poziția asta până în prezent.

Ușor sau greu a fost să te integrezi în această „lume”? Cred cu tărie că au fost glume pe seama etniei tale, a culorii pielii, a poveștilor din Ferentari.

A fost greu la început pentru că eu trebuia să demonstrez că îmi merit locul acolo. Fiind singura pată de culoare, unora li se părea absurd să am capacitatea de a mă face utilă în domeniu. Dar mereu oamenii din jurul meu s-au împărțit în două tabere: fie mă plăceau foarte tare, fie mă disprețuiau foarte tare. Nu era cale de mijloc, asta stârneam eu.

Glume? Răutăți? De fiecare dată când apărea la vreo știre că un țigan a făcut și a dres, auzeam: „Ai dracu țigani..” și apoi își dădea seama careva că sunt prin preajmă și încerca să o dreagă” Hei, tu nu eșți așa, mă refer la ceilalți” . Nu mă încălzea cu nimic, dar îmi vedeam de treabă. Eu trebuia să țin cu dinții de acest job. Norocul meu a fost că mulți mă și simpatizau, și numărul celor care mă plăceau era mai mare decât al celor care mă disprețuiau.  Și ca să vezi, uneori prejudecățile veneau și din partea concurenților pe care i le aduceam la emisiuni.

Am avut un proiect în care unii trebuiau să stea într-o casă un număr de n zile și apoi să câștige un premiu. Unul dintre concurenți, mi-a predat mie și celorlalți colegi din producție lucruri personale, printre care un lănțișor de aur. La finalul competiției, în toată nebunia aia, lănțișorul dispăruse. Și dintre toți colegii care eram, el a zis: „Geaninei i-am predat lănțișorul!” Evident, eu în ochii lui eram cea mai suspectă, doar nu era să îi fi furat lănțișorul vreunul dintre colegii mei blonzi :)) .

La final, întreagă echipa am verificat și portofelul în care avea lănțișorul avea o găurică. Deci? Geanina nu a dus lănțișorul la amanet sau ceva, cel mai probabil a căzut prin gaură, fiind subțire și aia a fost.

Ironia vieții e că peste ani m-am reîntâlnit cu acel fost concurent și m-a felicitat pentru parcursul meu profesional și m-a întrebat dacă pot să îl ajut cu un job:)

 Apropo de locul copilăriei tale, cum îl poți descrie?

Dramă, sărăcie, scandal, bătăi. Eu le trăiam din exterior, chestiile astea se întâmplau în rândul familiilor prietenelor mele, ale vecinilor. La noi în familie a fost echilibru, stabilitate, nu pot să zic că mi-a lipsit ceva. Dar am trecut și eu prin chestii. În urmă cu mulți ani, aveam vreo 13-14 ani, magazinul părinților mei a fost spart. Cu noi în casă s-a întâmplat asta. Era un magazin la parter, 2 camere magazin, 2 de locuit. Nici până acum nu pot înțelege cum l-au spart cu noi în casă.

De fiecare dată când mă gândesc la asta, îmi dau seama ce mare e Dumnezeu. Păi, dacă vreunul dintre noi se trezea în timpul ăla să meargă la baie?! S-ar fi întâmplat o tragedie. Cu siguranță, persoanele care au intrat peste noi ne-ar fi dat la cap dacă ne trezeam. Dar Dumnezeu a fost cu noi și nu s-a întâmplat asta. Toată treaba a lăsat urme, fiind copil la vremea aia m-am speriat foarte tare. Și în perioada aia de după spargeri, pentru că s-a întâmplat de două ori, nu dormeam cu nopțile, dacă auzeam vreun zgomot, eu fugeam la ușa sau la geam. Și acum noaptea, dacă aud un zgomot mai puternic, verific uși, geamuri. Traumă, pe scurt.

Ce elemente ți-au marcat copilăria, Geanina? Violența sub toate formele? Discriminarea și rasismul venit din toate părțile? Ce-mi poți spune?

Discriminarea e un cuvânt așa dur. Unii sunt atât de ipocriți, nici măcar nu o admit. Spun că ce? Nu e vb de discriminare, e vorba de ceea ce fac țiganii. Păi bun, sunt de acord, marea majoritate a țiganilor fac chestii nasoale. Dar, atenție, nu toți facem asta! Lucrul asta nu îl înțelege societatea. Chiar o tipă mi-a zis demult: „Fă, lucrez la un de ăsta de parfumuri și fac combinații. Îi fur de rup. Oricum sunt țigancă și se așteaptă la asta!”

Deci, e un cerc vicios!  Eu vreau doar să mă cunoști și apoi să îți spui părerea despre mine, dar nu înainte.

Personal, chiar dacă am demonstrat de-a lungul anilor că sunt un om corect, muncitor, tot mă aștept din partea unor persoane cu care râd și glumesc și care, în aparență, mă respectă, dacă li se pare ceva pe dos, vin cu  „așa sunteți voi, țiganii „, tot cu concluzia asta pleacă în viață.

Dar pe mine nu mă mai rănește, rasismul este ceva ce există, și sunt două variante: fie rămâi în carapacea ta de teamă că vei fi pus la colț, fie treci de victimizarea „Vai, sunt țigan și lumea e rea” și îți depășești condiția.

Eu nu pot să trăiesc în umbra victimizării, eu nu sunt o victimă, eu sunt doar o persoană care trebuie să muncească de două ori mai mult din cauza unor mentalități. Dar e ok, pot!

Simți că trebuie să muncească romii mai mult că românii?

Întotdeauna, și nu o zic cu frustrare sau ceva. Dar așa e, sau poate depinde de oamenii pe care îi întâlnești. E așa subiectivă treaba asta! Pentru că sunt unii oameni care te văd și te îndrăgesc imediat. Și sunt alții care, deși te recomandă anumite calități, tot nu dau doi bani pe tine. În concluzie, român/ țigan ce oi fi, important e să fii om.

Încă simți că te urmăresc etichetele în viață?

Logic. Și chiar de la chestii absurde. Un exemplu, uneori îmi mai pun poze pe facebook, și în unele sunt în casă. Și chiar am prins o discuție ceva de genul: „Păi, voi țiganii, așa vă faceți casele mari!”  Nu știu dacă subiectul era cu răutate Sau cu invidie, sau ambele.

Însă, oamenii se așteaptă ca țiganii să își facă case mari cu turnulețe, vile, sau să conducă nu știu ce bmw nou. Și, evident, că toate astea agonisite din lucruri necinstite. Dar eu sunt unul dintre acei țigani care au lucrat la o casă mare în decursul a cinci ani. Pentru că ce să vezi?! Era muncă cinstită. Dar oamenii nu înțeleg asta. Sau le e mai ușor să creadă  că ai făcut vreo combinație, cred că fac asta ori din neputință lor, ori răutate și prejudecăți.

Da știu, sunt și țigani cu case cu trei etaje făcută din cerșeală, spre exemplu. Sau tâlhării. Dar nu sunt unul dintre aceste exemple. Asta mă enervează când se generalizează.

Ești o excepție, Geanina?

Nu sunt o excepție, din contră, cred că printre cunoscuții mei există persoane mult mai dotate decât mine. Din multe puncte de vedere, emoțional, psihic. Diferența dintre mine și ceilalți este „foamea” . Foamea de a reuși în viață. Foamea de a crea ceva din nimic.

Cum ai luat decizia de a-ți scrie copilăria  și viața pe care ai avut-o în Ferentari? Care este scopul cărților tale?

Din distracție. Multe faze, de fapt cartea în sine e plină de întâmplări tragico-comice. Și pe lângă că am vrut să afle și alții cum e viața în Ferentari, am vrut să arăt că dacă viața îți dă lămâi, faci limonadă, că nu contează de unde vii, ci ce faci cu ceea ce ai.

Bine, nu te gândi că m-am trezit cu dorința de a deveni scriitoare. Nici nu mă consider asta, din respect pentru cei care fac asta de o viață și o fac la un nivel. Deși cartea a fost nominalizată la cartea anului în cadrul editurii, mi-a încălzit sufletul treaba asta, însă rămâne doar la nivelul de „am făcut-o și pe asta”.

Cu ce valori ai crescut și te-au făcut omul de azi?

Valorile pe care le-am văzut la ai mei. Chiar zilele trecute treceam prin niște stări. Eram ușor debusolată și tata mi-a zis: „Nu mai dispera, toate vin la timpul lor! Nu poți forța chestii. Ai răbdare”. Chestia cu răbdarea e ceva ce eu trebuie să învăț, ai mei îmi insuflă asta, dar eu încă învăț cum să am răbdare. Eu sunt genul care își pune în minte un plan, pleacă la drum cu putere maximă, apoi, pe parcurs, dacă nu se leagă repede, pierd din energie și entuziasm. Ceea ce e o prostie, dar lucrez la asta. Am învățat de la ei mei să fiu onestă. Adică dacă tu îmi zici „Știi să lucrezi în programul Excel?” Eu să îți zic:„Nu , dar învăț” . Și multă muncă, asta am mai văzut la ai mei. Și s-a prins de mine. Deci, răbdare, muncă, onestitate. Cu asta am venit de acasă.

Când auzeai voci negative, de unde îți luai resursele?

Le aud și acum. Îmi luam și îmi iau resursele din faptul că nu am încă tot ce îmi doresc.

Biserica se roagă pentru toți cei care au murit întru credință și cer iertare pentru păcatele lor, fiindcă nu există om fără de păcat, „chiar de ar fi trăit și numai o zi pe pământ” (Iov 14, 5). „De vom spune că noi nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este cu noi” (Ioan 1, 8). De aceea, indiferent cât de drept va fi un om, atunci când el se depărtează de lumea aceasta, Biserica îi împletește a sa plecare cu o rugăciune pentru el către Domnul. „Fraților, rugați-vă pentru noi”, spune Sfântul Apostol Pavel fiilor săi duhovnicești (1 Tes. 5, 25).

În același timp, atunci când vocea comună a Bisericii dă mărturie pentru dreptatea unui om care a adormit în Domnul, creștinii, în afara rugăciunilor pentru acela, sunt învățați prin puterea exemplului bunei sale vieți și îl așează pe acela drept un exemplu ce trebuie imitat. Iar atunci când, mai pe urmă, convingerea comună asupra sfințeniei persoanei decedate este  confirmată de anumite mărturii speciale, cum ar fi martiriul, mărturisirea fără de frică, lucrarea de sacrificare a propriei persoane pentru Biserică, precum și darul tămăduirii, și mai ales când Domnul confirmă sfințenia acelei persoane repauzate prin minuni ce au loc după moartea sa, atunci când el este amintit în rugăciuni, atunci Biserica îl sărbătorește într-un mod special. Cum ar fi cu putință ca Biserica să nu slăvească pe cei pe care Însuși Domnul îi numește „prietenii” Săi? „Voi sunteți prietenii mei, […],v-am numit pe voi prieteni (Ioan 14, 14-15), pe care El i-a primit în ale sale cerești cămări întru împlinirea cuvintelor Sale, „ca să fiți și voi unde sunt și Eu” (Ioan 14, 3).

Când acestea au loc, rugăciunile de iertare a păcatelor pentru cel ce a plecat și pentru odihna sufletului său încetează; ele lasă loc unor alte forme de comuniune a Bisericii cu acela, mai exact: mai întâi, prin lauda strădaniei acelui în Hristos, „căci niciun om nu aprinde o făclie și o pune sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă” (Mat. 5, 15); în al doilea rând, prin rugăciuni înălțate către acela, ca acela să se roage pentru noi, pentru iertarea păcatelor, pentru propășirea noastră duhovnicească. Pentru ca acela să ne însoțească în ajutor în durerile și nevoile noastre duhovnicești.

Scris este: „Fericiți cei morți, cei ce acum mor întru Domnul” (Apocalipsă 14, 13), iar noi cu adevărat îi fericim. De asemenea, zis este: „Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor”, iar noi le înălțăm imne de slavă, conform poruncii Mântuitorului. De asemenea, Mântuitorul a zis: „Cine primește prooroc în nume de prooroc, plată de prooroc va lua și cine primește pe un drept în nume de drept, răsplata dreptului va lua” (Matei 10, 41). „Oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate și soră și mamă” (Matei 12, 50).

De aceea, trebuie să primim omul drept ca fiind un om drept. Dacă el este frate al Domnului, el trebuie să fie asemenea și pentru noi. Sfinții sunt frații, surorile, mamele și tații noștri duhovnicești, iar dragostea noastră către ei este exprimată prin comuniunea în rugăciune cu aceștia.

Apostolul Ioan scrie fraților săi creștini: „Ceam văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășanie cu noi, iar împărtășirea noastră este cu tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos” (1 Ioan 1, 3). Iar în Biserică, această legătură cu Apostolii nu este întreruptă; ea se duce către celălalt tărâm al existenței lor, în planul ceresc.

Apropierea sfinților de Tronul Mielului și ridicarea rugăciunilor lor pentru Biserica pământească sunt prezentate în cartea Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul: „Și am văzut și am auzit glas de îngeri mulți, de jur împrejurul tronului și al ființelor și al bătrânilor, și era numărul lor zeci de mii de zeci de mii și mii de mii”, care laudă pe Domnul (Apocalipsa 5, 11).

Comuniunea în rugăciune cu sfinții este realizarea în plan real a legăturii între creștinii de pe pământ și Biserica Cerească despre care Apostolul vorbește: „Ci v-ați apropiat de muntele Sion și de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc și de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească și de Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri și de Dumnezeu, Judecătorul tuturor și de duhurile drepților celor desăvârșiți” (Evrei 12, 22-23).

Sfânta Scriptură prezintă numeroase exemple ale faptului că, trăind încă pe pământ, cel drept poate auzi și vedea și ști multe din cele inaccesibile minții obișnuite. Cu atât mai mult, acela se învrednicește de acele daruri atunci când s-a depărtat de trup, fiind în adunare cerească. Sfântul Apostol Petru a văzut în inima Ananiei, conform cărții Faptelor (Fapte 5, 3). Lui Elisei i s-a arătat fapta cea fără de lege a servitorului Ghehazi (4 Regi 4, 2) și, ceea ce este cu atât mai remarcabil, lui i-au fost revelate toate intențiile secrete ale curții siriene, pe care acesta le-a comunicat ulterior Regelui lui Israil (4 Regi 6, 12).

Aflându-se încă pe pământ, sfinții penetrează în duh, lumea de dincolo; unii dintre ei au văzut coruri de îngeri, altora li s-a îngăduit să vadă imaginea lui Dumnezeu (Isaia și Iezechiel), iar alții au fost ridicați la al treilea cer și au auzit cuvinte tainice, de nespus. Cu atât de mult aceștia, acum aflându-se în Rai și fiind capabili să știe cele ce se întâmplă pe pământ și să audă rugăciunile celor ce se adresează lor, pot să le împlinească, întrucât sfinții din ceruri sunt asemenea îngerilor (Luca 20, 36).

Din parabola Domnului despre omul cel bogat și Lazăr (Luca 16, 19-31) știm că Avraam, fiind în ceruri, putea auzi plânsetul bogatului suferind în iad, în ciuda „adâncului” ce îi despărțea. Cuvintele lui Avraam despre frații bogatului, „îi au pe Moise și pe prooroci, să îi audă pe aceia” (Luca 16, 29), indică în mod clar că Avraam cunoștea viața poporului evreu pe care acesta a parcurs-o după moartea sa; el știe de Moise și de Lege, de prooroci și de scrierile lor.

Vederea duhovnicească a sufletelor celor drepți în ceruri, fără îndoială, este mult mai adâncă în comparație cu cea de pe pământ. Apostolul scrie; „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu ” (1 Cor. 13, 12). Biserica întotdeauna a ținut de învățătura legată de chemarea sifnților, fiind pe deplin convinsă că ei pot mijloci pentru noi înaintea lui Dumnezeu cel din Ceruri. Toate acestea le observăm în textele liturghiilor străvechi.

În Liturghia Sfântului Apostol Iacov se spune: „Mai ales, facem pomenirea Preasfintei, Preacuratei, Preabinecuvântatei Fecioarei Născătoare de Dumnezeu. Pomenește-o, Doamne Dumnezeule, și prin ale Sale sfinte și curate rugăciuni, iartă-ne și ne miluiește pe noi”.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, explicând Liturghia Bisericii din Ierusalim, remarca: „Apoi pomenim (în oferirea Jertfei celei fără de sânge) pe aceia care mai înainte s-au despărțit de viața aceasta: mai întâi pe patriarhi, pe prooroci, pe apostoli, pe apostoli, pe martiri, astfel că prin rugăciunile și mijlocirea lor, Dumnezeu să poată primi a noastră rugă”.

Multe sunt mărturiile părinților și învățătorilor Bisericii, mai ales începând cu sec IV, în legătură cu cinstirea sfinților de către Biserică. Dar deja din a doua jumătate a secolului al doilea, există indicații precise în literatura creștină străveche în legătură cu nădejdea rugăciunii sfinților din cer pentru frații lor pământeni. Martorii morții martirice a Sfântului Ignatie Teoforul (la începutul sec. II), spun: „Întorcându-se acasă în lacrimi, noi am ținut o priveghere de o noapte. […] Iar apoi, după ce am dormit puțin, unii dintre noi deodată l-au văzut pe binecuvântatul Ignatie stând și îmbrățișându-ne pe noi, și alții, de asemenea, l-au văzut rugându-se pentru noi”.

Multe alte mărturii, mențiuni ale rugăciunilor și mijlocirilor martirilor, pot fi găsite în textele ce relatează persecuțiile acelor vremuri împotriva creștinilor.