Hristos, Inima Sfintei Scripturi
A treia necesitate atunci când citim Scriptura este aceea ca ea să fie hristo-centrică. Dacă suntem în acord cu conferința moscovită din 1976, care decretează că „scriptura constituie un tot-unitar”, unde vom găsi întregimea și coerența ei? În persoana lui Hristos. El este firul unificator ce trece prin întreaga Biblie, de la prima până la ultima propoziție. Iisus se întâlnește cu noi la fiecare pagină. Toate se leagă datorită lui. „În el, toate se țin la un loc” (Col. 1:16).
Majoritatea studiilor scripturistice de către comentatorii vestici contemporani au adoptat o abordare analitică, spărgând fiecare carte în ceea ce pare a fi sursele originale. Legăturile sunt astfel aduse la lumină, ceea ce face ca Biblia să fie redusă la o serie de unități izolate. A existat o reacție recentă împotriva acestui curent, fiindcă mulți critici ai Bibliei din Apus și-au afierosit mare parte din atenția lor către modul în care aceste unități primare au ajuns să fie legate laolaltă. Această abordare este cu siguranță primită cu bucurie de către Ortodoxie. Este important să vedem unitatea scripturii, precum și diversitatea ei, sfârșitul ce îmbrățișează întregul, și, de asemenea, începuturile împrăștiate. Ortodoxia preferă, în general, o abordare „sintetică” mai degrabă decât una analitică a hermeneuticii, văzând Biblia mai degrabă ca un tot unitar integrat, unde Hristos este pretutindeni, ca legătură unificatoare.
Precum am văzut, este exact efectul citirii Sripturii în contextul cultului Bisericii. Căci lecturile din ziua Buneivestiri și a Sfintei Sâmbete ne clarifică faptul că pretutindeni în Vechiul Testament sunt diferite indicatoare și pietre topografice ce indică taina lui Hristos și a mamei Sale, Maria. Interpretând Vechiul Testament în lumina celui Nou, și a Noului în lumina celui Vechi, așa cum ne încurajează lecturile Bisericii, descoperim cum întreaga Scriptură își găsește punctul de convergență în Mântuitorul.
Ortodoxia face uz extensiv de această metodă „tipologică” de interpretare, în timp ce semnele, simbolurile lucrărilor Mântuitorului pot fi detectate în scrierile Vechiului Testament. De exemplu, Melchisedec, regele-preot al Salemului care a oferit pâine și vin lui Avraam (Facere 14:18), este și el recomandat drept un „tip” al lui Hristos nu doar de către Părinți, cât și de către însuși Noul Testament (Evrei 5:6; 7:1-19). Piatra ce a izvorât apă în pustia Sinaiului (Ieșire 17:6, Numeri 30:7-11) este, de asemenea, un simbol al lui Hristos ( 1 Cor. 10:4). Tipologia explică alegerea acestor lecturi, nu numai în cazul Sfintei Sâmbete, ci prin toată cea de-a doua jumătate a Postului Mare. De ce sunt lecturile din facere din săptămâna a VI-a dominate de figura lui Iosif? De ce citim din Cartea lui Iov în Săptămâna Luminată? Fiindcă Iosif și Iov, amândoi au suferit în mod inocent și au prevestit suferința mântuitoare a lui Hristos pe Cruce.
Putem descoperi multe alte corespondențe între Vechiul și Noul Testament uzitând concordanțele biblice. De multe ori, cel mai bun comentariu este o simplă concordanță, sau o ediție a Bibliei cu adnotări bine alese. Toate se leagă, precum zice și Părintele Alexandru Schmemann, „creștinul este cel ce, oriunde s-ar uita, găsește pe Hristos și se bucură de El”. Acest lucru este profund adevărat mai ales în cazul creștinului biblic: oriunde s-ar uita, la fiecare pagină, găsește pe Hristos.
Biblia ca experiență personală
Conform Sfântului Marcu Ascetul (sec. V-VI), „ cel ce este smerit în gândurile sale și antrenat în lucrul duhovnicesc, când citește Sfintele Scripturi, va pune în aplicare totul asupra sa, și nu a aproapelui său”. În cercetarea noastră scripturistică trebuie să fim cu băgare de seamă pentru o aplicare personală. Întrebarea noastră nu este simplă: „Ce înseamnă”, ci „ Ce înseamnă pentru mine?”. Precum spune și Sfântul Tihon „Însuși Hristos vorbește cu tine”. Scriptura este un dialog direct și intim cu Mântuitorul – Hristos se adresează mie, și inima mea îi răspunde. Acesta este cel de-al patrulea criteriu al citirii Bibliei.
Voi vedea toate narațiile din Scriptură ca parte a propriei mele povești. Descrierea căderii lui Adam este deopotrivă și o poveste a propriei mele experiențe. Cine este Adam? Numele său înseamnă „om”, „bărbat”: eu sunt Adam. Mie mi se adresează Dumnezeu când spune „Adame, unde ești?” (Gen. 3:9). De multe ori ne întrebăm „Unde este Dumnezeu?” , dar adevărata întrebare este cea pe care Dumnezeu o pune lui Adam și fiecăruia dintre noi: „Unde ești tu?”.
Cine este Cain, ucigașul fratelui său? Sunt eu însumi; întrebarea provocatoare a lui Dumnezeu („ Unde este Abel, fratele tău” – Facere 4,9), se adresează lui Cain cel dinlăuntrul fiecăruia dintre noi. Calea către Dumnezeu stă în iubire pentru oameni și nu există nici o altă cale. Neglijarea fratelui sau a surorii mele duce la înlocuirea imaginii lui Dumnezeu cu semnul lui Cain, căci, prin aceasta, îmi resping propria mea umanitate esențială. Același sens îl au toate serviciile din Postul Mare, și mai ales Canonul Sfântului Andrei Criteanul: „Eu sunt omul căzut între tâlhari”, zicem (Luca 10:30); „eu sunt fiul Tău cel tânăr, cel ce și-a risipit averea pe care mi-ai dat-o… iar acum sunt înfometat și însetoșat” (Luca 15:11-14). „Cine sunt oile, cine sunt caprele? Întrebau părinții pustiei Egiptului (Mat. 25:31-46). „ Oile sunt cei cunoscuți de Dumnezeu”, răspundeau ei, ”iar caprele, sunt eu”.
Trei sunt pașii ce trebuie urmați în lecturarea Scripturii. În primul rând, reflectăm că ceea ce avem înscris în Scriptură reprezintă istoria sacră: istoria lumii de la crearea sa, istoria poporului ales de Dumnezeu, istoria lui Dumnezeu Însuși întrupat în Palestina, istoria „lucrărilor minunate” (Fapte 2:11) de după Cincizecime. Nu trebuie să uităm că ceea ce găsim în Biblie nu este o ideologie, nici o teorie filosofică, ci o credință istorică.
În al doilea rând, observăm particularitatea și specificitatea acestei istorii sacre. În Biblie îl găsim pe Dumnezeu intervenind la vreme cuvenită și în anumite locuri, intrând în dialog cu persoane umane în mod individual. Vedem chemarea distinctă a lui Dumnezeu adresată diferitelor persoane: lui Avraam, Moise și David, Rebecăi și lui Rut, lui Isaia și profeților. Vedem venirea în trup a lui Dumnezeu, într-un anumit colț al lumii, la un moment dat și dintr-o anume mamă. Acest eveniment nu trebuie să ne fie pricină de scandal, ci de binecuvântare: dragostea divină este universală în scopul ei, dar mereu personală în expresie.
Acest sens al specificității Bibliei este un element vital în gândirea scripturistică ortodoxă. Dacă într-adevăr iubești Biblia, vei iubi și genealogiile și detaliile legate de datări cronologice și geografice. Cel mai ușor mod de a aduce la viață studiul Scripturii este a merge într-un pelerinaj în Țara Sfântă, căci vei păși pe unde a călcat Hristos, vei merge aproape de Marea Moartă, vei urca muntele ispitirii, vei vedea și vei simți, probabil, pustia, la fel cum a simțit-o Mântuitorul în cele patruzeci de zile de singurătate. Vei bea din fântâna unde Iisus a vorbit cu samariteanca. Vei naviga apele Mării Galileii, unde vei avea răgaz să sesizezi liniștea apelor. Vei păși în noapte în Grădina din Ghetsimani și vei sta în întuneric dedesuptul acelor măslini antici și vei vedea în vale luminile orașului. Gustă din plin aceste caracteristici ale peisajului istoric și ia cu tine înapoi experiența aceea în lecturile tale zilnice din Scriptură.
Mai avem apoi un ultim pas: după retrăirea istoriei biblice în toate particularitățile sale, le vom aplica în mod direct asupra noastră. Ne vom spune nouă: „acestea nu sunt doar locuri distante, evenimente ale trecutului îndepărtat. Ele aparțin întâlnirii mele cu Domnul. Acele povești mă includ și pe mine”.
Trădarea, de exemplu, este parte a poveștii personale a fiecăruia. Nu am fost, oare, toți trădați de cineva la un anumit punct în această viață, și nu am cunoscut toți ce înseamnă să fii trădat? Iar acele amintiri nu au lăsat răni vii și adânci în sufletul nostru? De aceea, lecturarea trădării lui Iisus de către Sfântul Petru și restaurarea sa de după înviere, ne face să ne vedem pe fiecare dintre noi drept un actant al acelei povești. Imaginându-ne ce au simțit atât Petru cât și Hristos la acel moment imediat după trădarea, ne împropriem sentimentele lor. Eu sunt pentru, în situația trădării, dar pot fi, de asemenea, și Hristos? Reflectând astfel, văzând cum Mântuitorul înviat cu o dragoste lipsită întru totul de sentimentalisme, restaurează relația cu Petru, văzând cum Petru, pe de altă parte, a avut curajul și smerenia de a primi această restaurare, ne întrebăm: Cât de mult mă asemăn lui Hristos ca să iert pe cei ce m-au trădat? Și, după propriul meu act de trădare, sunt eu capabil să accept iertarea celorlalți, sunt eu capabil să mă iert pe mine însumi?
Să luăm alt exemplu, cel al femeii păcătoase, care a golit vasul cu mir pe picioarele lui Hristos (Luca 7:36-50) și pe care unii o identifică drept Sfânta Maria Magdalena, deși nu aceasta este interpretarea ortodoxă de bază. Pot eu să mă văd asemenea ei? Pot eu să mă fac părtaș al generozității ei, în spontaneitate și dragoste impulsivă? ”Păcatele ei, deși multe, sunt iertate, căci mult a iubit”. Sau sunt eu, oare, calculat, rău, timid, ținându-mă pe mine în lesă, niciodată dorind să mă afierosesc întru totul unui lucru, fie el bun sau rău? Precum spuneau și Părinții Pustiei, „mai bine cineva care a păcătuit, dacă el știe că a păcătuit și se pocăiește, ca o persoană ce nu a greșit și se consideră pe sine drept”.
O astfel de abordare personală înseamnă citirea Bibliei nu în mod detașat, asemenea unor observatori obiectivi, ci absorbind informația, luând aminte la fapte. Biblia nu este doar o lucrare de literatură, sau o colecție de documente istorice, deși poate fi abordată și la acest nivel. Ea este, mai mult decât toate, o carte sfântă, ce se adresează celor credincioși, ce trebuie citită în dragoste și credință. Nu vom profita întru totul de citirea Evangheliilor dacă nu ne vom face părtași de dragostea lui Hristos. „Inima vorbește către inimă”: pătrund în adevărul viu al Scripturii numai când inima mea răspunde cu dragoste la inima lui Dumnezeu.
Citirea Scripturii într-o astfel de manieră – în ascultare, ca membru al Bisericii, găsindu-l pe Hristos pretutindeni, văzând totul ca parte a experienței personale – vom simți ceva din puterea și tămăduirea ce se regăsesc în Biblie. Deși întotdeauna pe calea explorării biblice, ne vom găsi abia la începuturi. Suntem asemenea cuiva ce vrea să exploreze un ocean fără de margini cu o barcă micuță. Dar, indiferent de cât de mare este acea aventură, noi o putem începe astăzi, la acest ceas, în acest moment.
La cel mai înalt moment al crizei sale duhovnicești, luptându-se cu sine singur, în grădină, Sfântul Augustin a auzit vocea unui copil ce striga: „Ridică-te și citește, ridică-te și citește”. Și-a luat de jos Biblia și a citit; și ceea ce a citit a schimbat cu totul viața sa. Să facem și noi asemenea: să ne ridicăm și să citim.
„Cuvântul tău este făclie picioarelor mele și lumina cărărilor mele” ( Ps. 118:105)
