Termenul de „înțelepciune” (din grecescul Σοφία, provenit din rădăcina sap, însemnând „a cunoaște”) poate fi definit ca „viziunea directă, practică a înțelesului și scopului tuturor lucrurilor dobândită de mințile agere, cu utere de observare și înțelegere, din propria experiență de viață și din interacțiunile lor zilnice”[1]. Altfel spus, prin contrast cu filosofia, înțelepciunea este un rezultat al intuiției native, caracteristică nu numai elitelor, ci tuturor celor interesați de aspectele vieții. Ea reprezintă cunoașterea vieții dobândită intuitiv, dar totodată și sursa tuturor sistemelor filosofice.

Începuturile literaturii sapiențiale se regăsesc în genul literar al proverbelor, de o răspândire universală. Între acestea se evidențiază însă proverbele arabe, consemnate de către învățatul Al-Maidani (†1124). Acestea variază de la simple comparații la epigrame despre viață, ce se remarcă prin grație literară și o percepția morală pătrunzătoare. Majoritatea acestor scrieri aparțin înțelepciunii practice, dar unele dintre ele preamăresc și virtuți precum mulțumirea, veselia, adevărul, respectul de sine, moderația în cuvânt și faptă, perseverența, bunătatea, prietenia, ospitalitatea ori dragostea de cămin și de țară[2].

Una dintre primele civilizații care a dezvoltat o literatură sapiențială este cea a Egiptului antic, sub forma cărților de precepte morale și sfaturi cunoscut cu denumirea de seb’oyet. Acest gen literar a cunoscut o dezvoltare fără precedent în Egipt, datorată condițiilor sociale, economice și politice absolut specifice statului faraonilor, cât și izolării sale geografice. Caracterizat de un regim de opresiune politică, economică și religioasă, statul egiptean i-a determinat pe scribi, intelectualii din acea vreme, să redacteze tratate care să-l instruiască pe om despre cum să supraviețuiască în cadrul unei societăți ostile. Indirect, astfel, aceste scrieri au consolidat stăpânirea faraonilor, cultivând tiparul unui om supus, care trebuia să asculte fără împotrivire de poruncile conducătorilor, dar constituie totodată și dovada deselor răzvrătiri ale egiptenilor[3].

Astfel, potrivit istoricului Daniel Constantin, înțelepciunea egipteană constă dintr-un „corpus de doctrine morale, dar și o antropologie, o cosmologie și o teologie, ele constituind desigur o prefilosofie din care va descinde filosofia greacă a materialiștilor ionieni și a idealiștilor ca Pitagora”[4].

Prima scriere de acest gen, ce ne este din păcate cunoscută astăzi numai prin citările din lucrările ulterioare, este Înțelepciunea lui Imhotep, arhitectul-șef al faraonului Zoser, fondatorul dinastiei a III-a egiptene, și proiectantul piramidei în trepte de la Sakarra. Alături de aceasta se numără și Sfaturile lui Ka-Gemini, datând din timpul dinastiei a IV-a, constituind o laudă adusă omului smerit[5].

Alte scrieri sapiențiale apărute în timpul dinastiilor a III-a și a V-a sunt Înțelepciunea lui Kegemne și Înțelepciunea lui Ptah-hotep, amândouă păstrate în manuscrise datând din perioada Regatului Mijlociu. Aceasta din urmă e constituie în cel mai complet îndreptar de viață scris în Valea Nilului. Același stil literar poate fi observat și în cazul unei scrieri ulterioare, Maximele lui Ani, datând din perioada dinastiei a XXI-a și constituind un tratat despre arta de a trăi în societate[6].

O primă scriere în care se observă latura cinică a înțelepciunii este Înțelepciunea lui Amenehmet I, faraonul fondator al dinastiei a XII-a, scrisă în jurul anului 1980 î. Hr., în cadrul căreia acesta prezintă răscoala supușilor săi și îl sfătuiește pe fiul său, Sesostris, să nu se încreadă în cei din jurul său, arătând că oamenii pot fi influențați doar de teroare[7]. Aceași tendință se observă și în cadrul scrierii Poruncile către vizirul Rekh-mi-ra, unde se regăsește îndemnul: „Fie ca oamenii să se înfricoșeze de tine”[8]. Un caracter asemănător au și scrierile Plângerile lui Khekheperre-Sambu, preot din orașul Heliopolis, scrisă în timpul domniei faraonului Sesostris al II-lea (1906-1887 î. Hr.), ori Dialogul unui mizantrop cu sufletul său. O altă ramură a acestui gen literar sunt manualele de sfaturi pentru conducători, precum Mustrarea lui Ipuncer, în cadrul căreia este schițat portretul conducătorului drept și se enumeră o serie de tipuri antropologice caracterizate fiecare prin patima sa stăpânitoare[9], ori Învățăturile lui Duauf către fiul său, Pepi. De asemenea, o tendință preepicureană se regăsește în cadrul scrierii Cântarea Harpistului[10].

O altă scriere importantă sunt Învățăturile lui Amen-em-ope, redactate în prima jumătate a mileniului I î. Hr., în cadrul căreia tinerii de la curtea faraonului sunt învățați despre cum să se poarte la curte, ideea centrală fiind aceea potrivit căreia cel plăcut faraonului va fi mântuit în lumea de apoi[11].

O a doua civilizație ce a dezvoltat o literatură sapiențială este cea a Babilonului antic. Un prim exemplu îl constituie o tăbliță cuneiformă bilingvă, în limbile sumeriană și asiriană, conținând ghicitori, proverbe și maxime gnomice, folosite pentru pregătirea gramaticală a învățaților în construirea frazelor scurte, fiind totodată o dovadă că în Babilon înțelepciunea proverbială constituia baza unei reflexii conștiente asupra vieții și conduitei[12].

Unele dintre tendințele preepicureene observate în cazul scrierii egiptene Cântarea Harpistului se regăsesc și în cadrul unui fragment din Epopeea lui Ghilgameș, în timp de gândirea religioasă și etică specifică Înțelepciunii lui Ptah-hotep și Maximelor lui Ani se regăsește în Tăblița Înțelepciunii, descifrată de către savantul britanic K.D. Macmillan.

Similitudini cu literatura sapiențială egipteană cu caracter pesimist pot fi observate în cadrul scrierii Plângerea lui Tâbi-niul-ellil, un rege al Babilonului ajuns la o vârstă înaintată, în cadrul căreia acesta își deplânge propriile nefericiri și răutatea generală din lume, căutând în nume personal să cinstească numele lui Dumnezeu și să urmeze calea Sa. Această scriere amintește de conținutul cărții biblice Iov, cu diferența că spre deosebire de deznodământul din opera veterotestamentară, eroul acesteia nu află ajutor în zei, ale căror căi sunt de nepătruns pentru oameni, singura speranță fiind n mila îngerului păzitor, spiritul ancestral al familiei[13].

„Înțelepciunea este știința vieții.” (Seneca, Epistole 95, 7)

 

Dacă aceste două civilizații semitice au dezvoltat scrieri orientate spre înțelepciunea practică, în schimb civilizația Indiei antice a produs o literatură sapiențială mult mai intelectuală, Vedele, termen provenit din cuvântul veda, ce înseamnă cunoaștere ori cunoaștere sacră[14], reprezintă în fapt vaste antologii (mai corect este termenul de colecție, samhita[15]) de texte sacre, datând încă din cel de-al III-lea mileniu î. Hr. și până în jurul anului 1000 î. Hr.[16], redactate în limba sanscrită și grupate în patru colecții: Rig Veda, sau Veda imnelor de laudă, cea mai veche dintre scrieri, cuprinzând 1028 de imnuri redactate în zece cărți[17] (cunoscute sub numele de mandalas[18]),  Sama Veda sau Veda melodiilor[19], cuprinzând imnuri cântate de preoți în cadrul actelor de cult, Atharva Veda, adică Veda formulelor magice, formată din 731 de imnuri cu caracter magic, în care rezidă începuturile gândirii speculative indiene[20], și Yajur Veda sau Veda formulelor sacrificiale[21], cu două părți distincte: shukla veda – veda albă și krishna veda – veda neagră[22].

La aceste opere se adugă unele texte ulterioare, precum Brahmana, redactate între anii 1000 și 800 î. Hr., unde sunt explicate actele sacrificiale[23], Aranyakas sau textele silvane[24], care redau meditațiile pustnicilor indieni despre Dumnezeu, lume și om[25], și Upanișadele sau învățăturile secrete, consacrate mai ales misticii speculative[26].

O altă origine a gândirii speculative se întrezărește în Rig Veda, unde este dezbătătuă, printre altele, evoluția lui sat – existența, din asat – nonexistența. Tot aici sunt regăsite o serie de cunoștine empirice, privitoare la demnitatea vieții umane ori la slăbiciunile omenești, organizate în zicale sentențioase. În ceea ce privește caracterul literar al acestor scrieri, unele se evidențiază prin caracterul lor umoristic, așa cum este cântul despre căutarea avuției, altele printr-o tonalitate patetică, precum Plângerea Cartoforului, ori printr-o orientare cinică, așa cum sunt sentințele despre femei și obiceiurile lor[27].

Pe de altă parte, gnosticismul poemelor vedice atinge apogeul în epopeea Upanișadelor, potrivit căreia summum bonum este unirea cu Brahman, obținută prin jnana-marga, calea cunoașterii. Potrivit acesteia, mântuirea se obține prin vidya, sau jnana ori prajna, cunoașterea realității, cât și prin badhi – iluminare, pusă în antiteză cu avidya – ignoranța. Cu toate acestea, această cale este inaccesibilă omului obișnuit, căruia i se oferă însă o alternativă, prin karma-marga, calea muncilor, caracterizată de sacrificii și conduită morală.

Această cale își află expunerea completă în epopeile mai târzii ale literaturii sapiențiale indiene antice, Ramayana și Mahabharata, ce inaugurează propriu-zis genul literaturii sapiențiale – niti – având numeroase corespondențe cu literatura gnomică greacă. Astfel, un vers din epopeea Mahabharata arată următoarele: „Înțeleptul nu se mânie, nu se repede, nu-și pierde curajul, nu se înveselește, nu se întristează, nici când se află la mare strâmtorare sau nenorocire; el își păstrează caracterul înnăscut, neclintit ca Himalaya”[28].

Alte expresii ale genului niti sunt manualele de învățătură pentru conducători, precum Panchatantra ori Hitopadesa, cât și cele scrise pentru oamenii de rând, precum unele fragmente ale Bhagavad Gita ori catenele din colecția de aforisme budiste Dhammapada – Calea Virtuții[29]. Astfel, potrivit scrierii Panchatantra: „Înțelepții nu deplâng ceea ce s-a pierdut, ceea ce a murit și ceea ce a trecut, căci aceasta este deosebirea dintre înțelepți și proști”[30], în timp ce Hitopadesa consideră că: „Cel înțelept să se gândească la știință și la util, ca și cum ar fi fără bătrânețe și fără moarte; să săvârșească fapte bune, chiar dacă moartea l-ar apuca de păr”[31].

Cealaltă mare civilizație antică a Extremului Orient, China, a dezvoltat la rându-i o vastă literatură sapiențială, grupată în jurul principalelor două religii ce s-au dezvoltat aici, confucianismul și taoismul. Reprezentând cea de-a doua religie a Chinei, după confucianism, Taoismul este un sistem de gândire având în centrul vieții și al gândirii principiul Tao, în traducere literală Calea[32] (în limba chineză înțelesul acesteia este plurisemantic, însemnând totodată adevăr, călăuză și, într-un sens mai complex, calea universului), supremul scop al adepților acestei religii fiind obținerea unității cu acesta[33]. În privința raporturilor cu celelalte două religii majoritare ale Chinei, confucianismul și budismul[34], taoismul manifestă asemănări cu aceasta din urmă, mai ales în privința ascetismului și a nonviolenței. Totodată, asemenea budismului, și taoismul a evoluat în timp spre politeism, pentru a fi mai accesibil maselor[35]. Diferența fundamentală dintre confucianism și taoism este rezumată astfel de către istoricul de secol I, Sima Qian, cu referire la cei doi fondatori ai acestor sisteme filosofice: „Lao Tzu practica Dao și De; conform învățăturii sale, omul trebuie să se deprindă să trăiască ascuns și anonim”. Ori, așa cum adaugă istoricul religiilor, Mircea Eliade, „a trăi departe de viața publică și a disprețui onorurile era exact contrariul idealului <omului superior> preconizat de Confucius[36].

Despre înțelepciune în viziunea filosofilor antici – partea II-a

Bibliografie

[1] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, vol. XII, editura T.&T. Clarck, Edinburgh, 1921, p. 742.

[2] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 742.

[3] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, editura Cartea românească, București, 1985, pp. 112-114.

[4] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 114.

[5] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 114.

[6] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 115.

[7] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[8] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 116.

[9] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 116.

[10] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[11] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 116.

[12] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[13] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[14] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, editura Tehnopress, Iași, 2005, p. 20.

[15] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, editura Institututlui Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 214.

[16] †Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, editura Cugetarea, București, 1946, p. 153.

[17] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 20.

[18] †Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, p. 153.

[19] Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, p. 153.

[20] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 215.

[21] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 21.

[22] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 215.

[23] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 21.

[24] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 215.

[25] †Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, p. 153.

[26] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 21.

[27] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, pp. 743-744.

[28] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, editura Junimea, Iași, 1979, p. 457.

[29] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 744.

[30] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 457.

[31] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 462.

[32] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor,  p. 268.

[33] Geoffrey Parrinder, Asian Religions, Sheldon Press, Londra, 1975, p. 96.

[34] Salomon Reynach, Orpheus. Histoire générale des religions, Librairie d’Education Nationale, Paris, 1933, p. 217.

[35] †Irineu Mihălcescu, Istoria religiunilor lumii, p. 105.

[36] Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, Editura Științifică, București, 1991, p. 27.

Așa cum reiese din corespondența purtată cu numeroși credincioși și credincioase din țară care, în cadrul seminarului iertării inițiat de maică, i-au trimis acesteia scrisori adresate părinților lor, în care își dezvăluie temerile și frustrările acumulate în perioada copilăriei și care, împreună cu răspunsurile maicii, au fost editate în cadrul volumului Scrisori către părinți.

Una dintre probleme de prim plan abordate în cartea de față este cea a copiilor care nu au primit afecțiune din partea părinților, mai ales din partea mamelor: „Te-am iertat pentru lipsa ta de iubire din unele momente sau, poate m-am exprimat greșit, pentru felul în care nu ai știut niciodată să arăți că mă iubești”. Desigur, această lipsă de afecțiune resimțită în copilărie s-a repercutat asupra atitudinii viitorului adult, așa cum reiese din unele mărturii: „…nu știu cum să fac să dăruiesc iubire dacă eu însumi nu am primit când eram copil”.

De asemenea, problemele legate de afecțiunea neprimită de copil se transpun și în vârsta adultă prin instalarea unei răceli generale între copil și părinți, provocată de amintirile neplăcute acumulate în perioada copilăriei și a adolescenței: „…totul se izbește de un zid invizibil de sticlă, prin care putem vedea, dar nu ne putem atinge”.

În ceea ce privește persoana taților, principala problemă legată de aceștia este absența lor din viața copiilor, lipsa sprijinului patern în dezvoltarea acestora și răceala ce o manifestă față de copiii în rarele momente când se află împreună, ceea e conducă la mărturisiri precum aceasta: „Nu știu dacă te iubesc, nu știu cum să te iubesc și ce înseamnă iubirea față de tată”. De asemenea, o altă problemă majoră a relațiilor părinți-copiii, dar raportată mai ales la persoana tatălui, o reprezintă violența în familie, obiceiul de a „educa” copilul prin lovituri și brutalizări, ceea ce conduce, împreună cu lipsa de afecțiune, la încetarea oricărei legături ori comuniuni afective între acesta și părinte: „Aș fi vrut să mă fi ținut mai mult în brațe și să mă bați mai puțin”.

La aceste probleme de relaționare se adaugă cele personale ale fiecărui părinte; iarăși manifestat majoritar în cazul taților, unul dintre sindromurile cele mai des întâlnite este cel al alcoolismului, ce produce în primul rând comportament violent nejustificat față de copii apoi degradează literalmente imaginea părintelui, apărut în ipostaze compromițătoare, în ochii acestuia: „Accept cu durere că tatăl meu a fost robit alcoolului și umbla nespălat și nu m-a îmbrățișat niciodată…accept că mama mea vorbea mult cu oricine, că o uram deseori pentru asta și că am preluat/învățat necontrolul limbii de la ea”. Profunzimea acestor resentimente se poate observa în situații limită, precum moartea unuia dintre părinți, când unii copii au amintiri de felul următor: „atunci când ai murit, m-am bucurat că am scăpat de bătaie și de scandaluri când veneai acasă beat”. În privința mamelor, cele mai nocive sunt învățăturile și percepțiile greșite despre viață pe care le transmit copiilor, fie din cauza frustrărilor acumulate de-a lungul timpului, fie din cauza unor concepții greșite despre viață: „afirmația mamei mele, că nu-s în stare să iubesc pe nimeni și, în consecință, o să fiu singură toată viața”.

O altă traumă tratată în paginile cărţii este cea a copiilor născuţi fără ca părinţii lor să-i fi dorit, şi care au resimţit aceasta în atitudinea ulterioară a părinţilor, în faptul că aceştia și-au manifestat ulterior deschis dezaprobarea față de toate acțiunile ulterioare ale copilului, ceea ce conduce la următoarea concluzie: „Nașterea mea a fost mai degrabă tolerată din lipsă de soluții acceptabile”. Această atitudine a părinților provoacă o depresie și un gol adânc în sufletul copilului, care nu se consideră vrednic a primi afecțiune ori alte bunuri din partea nimănui, care are tendința să se desconsidere în raport cu ceilalți, indiferent de meritele lui.

Nu numai părinții constituie sursă a traumelor viitorilor adulți, ci și cei responsabili cu formarea educațională a acestora, în speță învățătorii. Metodele coercitive folosite de aceștia, reacțiile adesea necontrolate au lăsat de multe ori în mintea copiilor imagini de neșters și traume permanente: „am în minte imaginea dumneavoastră amenințătoare din care parcă ieșea fum”. De asemenea, atitudinea dascălilor a pus adesea o presiune inutilă asupra existenței copiilor, i-a supus pe aceștia unui stres nefiresc vârstei lor, ducând la carențe mult mai grave odată cu înaintarea în vârstă: „Îmi era groază să mă culc seara știind că va trebui să mă trezesc odată și să merg la școală”. Totdeauna, presiunea impusă de învățători asupra elevilor cu privire la rezultatele obținute la învățătură, insistându-se asupra notei obținute și nu asupra formării personale a acestora, asupra modului în care își însușesc anumite cunoștințe, îi determină pe copii să mintă, să ascundă un eventual rezultat slab, pe care îl vor considera automat rușinos, iar nu cu rol formator: „să știți că nu am luat locul 2, ci locul 32. Dar cum era să vă zic adevărul dacă m-ați certat și pentru locul 2 de câte ori v-ați adus aminte? Atunci m-am ascuns de toată lumea, de dumneavoastră mințindu-vă, de părinții mei cărora nu le-am spus că v-am mințit, de mine; mă simțeam vinovată că vă mint, și ca să scap cumva de sentimentul de vină, mă păcăleam că de fapt spun adevărul: în gândul meu ziceam treizeci, iar cu voce tare doi”.

Cerințele extrem de mari impuse copilului îl împiedică pe acesta să se dezvolte uniform, îl încorsetează și îl obligă să se miște în cadrul unor reguli extrem de înguste, nenaturale, care îi ucid treptat inocența și candoarea specifice vârstei și conduc la acumularea de frustrări și la o căutare disperată a atenției: „asta era singura mea bucurie, să fiu admirată, dar aș fi dat bucuria asta în schimbul libertății și al lipsei fricii. Însă nu aveam cum, nu știam cum să fac…Eram mereu în alertă și asta mă obosea”.

Totalitatea frustrărilor, a lipsei de afecțiune și de sprijin, a comportamentelor greșite din partea părinților și a dascălilor produc grave tulburări comportamentale în sufletul viitorilor adulți, care răsfrâng aceste tare la rându-le asupra celor din jur, a apropiaților, a soților și, desigur, a copiilor: „reconsumând durerea o adunam și o răsfrângeam în defectele mele de azi: critica, grija exagerată pentru cel de lângă mine, dorința de a schimba pe altul în bine pentru a mă simți eu bine în fond”.

Principal pentru cursanți este mai ales nevoia de a-și controla aceste frustrări, de a se stăpâni pe sine și de a nu reacționa așa cum au fost obișnuiți, așa cum au văzut la proprii părinți, în raport cu ceilalți și mai ales cu proprii copii. Pentru aceasta este nevoie întâi de toate ca ei să realizeze că au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu: „orice am încercat să fac fără Dumnezeu până acum, îmi dau seama că nu am făcut bine, am făcut rău, chiar dacă teoretic era bine”, să înțeleagă necesitatea rugăciunii în viața oricăruia dintre noi și importanța acesteia în gestionarea propriilor emoții: „aproape de fiecare dată când îmi vine un gând rău, imediat zic în gând „Doamne, miluiește”, „Doamne iartă-mă”, „Doamne, ajută-mă să nu cad!”.

Necesitatea de a se împăca cu trecutul și de a ierta faptele greșite ale părinților este permanent subliniată atât de către Maica Siluana, cât și de unii dintre corespondenți, care au ajuns într-o fază mai avansată a seminariilor. Astfel, ei ajung să pătrundă și traumele propriilor părinți, necazurile și abuzurile suferite la rândul lor de aceștia în perioada copilăriei sau ulterior, manifestând astfel un sentiment de compasiune față de ei: „Mă rog în fiecare zi pentru tine, pentru omulețul acela chinuit dinlăuntrul tău, pentru inima ta abuzată de toți și de tine însăți”.

Corespondenții ajung astfel să înțeleagă faptul că adesea iubirea părinților lor nu a lipsit, ci aceștia nu au știut, mai mult sau mai puțin din vina lor, cum să o manifeste – ori, așa cum se arată în parabola semănătorului, au lăsat grijile cotidiene să-i acopere. Față de toate aceste lipsuri ori scăderi ale părinților corespondenții sunt îndemnați să manifeste înțelegere și iertare, să-L roage pe Dumnezeu să le fie ajutor propriilor părinți, care nu știut la rându-le să ceară acest ajutor:  „Binecuvântează-l pe omul acesta chinuit care m-a iubit în felul lui, care poartă pe umeri blestemele și traumele unui trecut de mult îngropat”.

În fine, Maica Siluana oferă anumite sfaturi pe baza scrisorilor ce i-au fost trimise, ca aducere-aminte pentru părinții care într-un fel sau altul și-au neglijat copiii și ca învățătură pentru cei care au ori urmează a avea copii. Unul dintre cele mai importante îndemnuri este legat de manifestarea afecțiunii și maniera în care aceasta poate fi receptată cel mai eficient de către copil: „Oamenii, mai ales copiii, au nevoie de dovezi de dragoste prin ochii și mâinile noastre”.

Însă cea mai importantă învățătură este credința nestrămutată în puterea și dreptatea lui Dumnezeu, în efectivitatea ajutorului divin și promptitudinea, uneori neînțeleasă de către oameni, a manifestării acestuia: „Numai și numai Duhul Adevărului ne aduce Harul și numai El ne face liberi de orice legătură și din toate apucăturile care ne înrobeau sufletul și întunecau mintea…Nicio regulă sau instrucțiune sau terapie nu ne poate vindeca de puterea lor, ci numai și numai puterea necreată alui Dumnezeu, harul!”.

Recenzie: Monahia Siluana Vlad, Scrisori către părinți, ed. Doxologia, Iași, 2012.