Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Despre înțelepciune în viziunea filosofilor antici – partea I

Termenul de „înțelepciune” (din grecescul Σοφία, provenit din rădăcina sap, însemnând „a cunoaște”) poate fi definit ca „viziunea directă, practică a înțelesului și scopului tuturor lucrurilor dobândită de mințile agere, cu utere de observare și înțelegere, din propria experiență de viață și din interacțiunile lor zilnice”[1]. Altfel spus, prin contrast cu filosofia, înțelepciunea este un rezultat al intuiției native, caracteristică nu numai elitelor, ci tuturor celor interesați de aspectele vieții. Ea reprezintă cunoașterea vieții dobândită intuitiv, dar totodată și sursa tuturor sistemelor filosofice.

Începuturile literaturii sapiențiale se regăsesc în genul literar al proverbelor, de o răspândire universală. Între acestea se evidențiază însă proverbele arabe, consemnate de către învățatul Al-Maidani (†1124). Acestea variază de la simple comparații la epigrame despre viață, ce se remarcă prin grație literară și o percepția morală pătrunzătoare. Majoritatea acestor scrieri aparțin înțelepciunii practice, dar unele dintre ele preamăresc și virtuți precum mulțumirea, veselia, adevărul, respectul de sine, moderația în cuvânt și faptă, perseverența, bunătatea, prietenia, ospitalitatea ori dragostea de cămin și de țară[2].

Una dintre primele civilizații care a dezvoltat o literatură sapiențială este cea a Egiptului antic, sub forma cărților de precepte morale și sfaturi cunoscut cu denumirea de seboyet. Acest gen literar a cunoscut o dezvoltare fără precedent în Egipt, datorată condițiilor sociale, economice și politice absolut specifice statului faraonilor, cât și izolării sale geografice. Caracterizat de un regim de opresiune politică, economică și religioasă, statul egiptean i-a determinat pe scribi, intelectualii din acea vreme, să redacteze tratate care să-l instruiască pe om despre cum să supraviețuiască în cadrul unei societăți ostile. Indirect, astfel, aceste scrieri au consolidat stăpânirea faraonilor, cultivând tiparul unui om supus, care trebuia să asculte fără împotrivire de poruncile conducătorilor, dar constituie totodată și dovada deselor răzvrătiri ale egiptenilor[3].

Astfel, potrivit istoricului Daniel Constantin, înțelepciunea egipteană constă dintr-un „corpus de doctrine morale, dar și o antropologie, o cosmologie și o teologie, ele constituind desigur o prefilosofie din care va descinde filosofia greacă a materialiștilor ionieni și a idealiștilor ca Pitagora”[4].

Prima scriere de acest gen, ce ne este din păcate cunoscută astăzi numai prin citările din lucrările ulterioare, este Înțelepciunea lui Imhotep, arhitectul-șef al faraonului Zoser, fondatorul dinastiei a III-a egiptene, și proiectantul piramidei în trepte de la Sakarra. Alături de aceasta se numără și Sfaturile lui Ka-Gemini, datând din timpul dinastiei a IV-a, constituind o laudă adusă omului smerit[5].

Alte scrieri sapiențiale apărute în timpul dinastiilor a III-a și a V-a sunt Înțelepciunea lui Kegemne și Înțelepciunea lui Ptah-hotep, amândouă păstrate în manuscrise datând din perioada Regatului Mijlociu. Aceasta din urmă e constituie în cel mai complet îndreptar de viață scris în Valea Nilului. Același stil literar poate fi observat și în cazul unei scrieri ulterioare, Maximele lui Ani, datând din perioada dinastiei a XXI-a și constituind un tratat despre arta de a trăi în societate[6].

O primă scriere în care se observă latura cinică a înțelepciunii este Înțelepciunea lui Amenehmet I, faraonul fondator al dinastiei a XII-a, scrisă în jurul anului 1980 î. Hr., în cadrul căreia acesta prezintă răscoala supușilor săi și îl sfătuiește pe fiul său, Sesostris, să nu se încreadă în cei din jurul său, arătând că oamenii pot fi influențați doar de teroare[7]. Aceași tendință se observă și în cadrul scrierii Poruncile către vizirul Rekh-mi-ra, unde se regăsește îndemnul: „Fie ca oamenii să se înfricoșeze de tine”[8]. Un caracter asemănător au și scrierile Plângerile lui Khekheperre-Sambu, preot din orașul Heliopolis, scrisă în timpul domniei faraonului Sesostris al II-lea (1906-1887 î. Hr.), ori Dialogul unui mizantrop cu sufletul său. O altă ramură a acestui gen literar sunt manualele de sfaturi pentru conducători, precum Mustrarea lui Ipuncer, în cadrul căreia este schițat portretul conducătorului drept și se enumeră o serie de tipuri antropologice caracterizate fiecare prin patima sa stăpânitoare[9], ori Învățăturile lui Duauf către fiul său, Pepi. De asemenea, o tendință preepicureană se regăsește în cadrul scrierii Cântarea Harpistului[10].

O altă scriere importantă sunt Învățăturile lui Amen-em-ope, redactate în prima jumătate a mileniului I î. Hr., în cadrul căreia tinerii de la curtea faraonului sunt învățați despre cum să se poarte la curte, ideea centrală fiind aceea potrivit căreia cel plăcut faraonului va fi mântuit în lumea de apoi[11].

O a doua civilizație ce a dezvoltat o literatură sapiențială este cea a Babilonului antic. Un prim exemplu îl constituie o tăbliță cuneiformă bilingvă, în limbile sumeriană și asiriană, conținând ghicitori, proverbe și maxime gnomice, folosite pentru pregătirea gramaticală a învățaților în construirea frazelor scurte, fiind totodată o dovadă că în Babilon înțelepciunea proverbială constituia baza unei reflexii conștiente asupra vieții și conduitei[12].

Unele dintre tendințele preepicureene observate în cazul scrierii egiptene Cântarea Harpistului se regăsesc și în cadrul unui fragment din Epopeea lui Ghilgameș, în timp de gândirea religioasă și etică specifică Înțelepciunii lui Ptah-hotep și Maximelor lui Ani se regăsește în Tăblița Înțelepciunii, descifrată de către savantul britanic K.D. Macmillan.

Similitudini cu literatura sapiențială egipteană cu caracter pesimist pot fi observate în cadrul scrierii Plângerea lui Tâbi-niul-ellil, un rege al Babilonului ajuns la o vârstă înaintată, în cadrul căreia acesta își deplânge propriile nefericiri și răutatea generală din lume, căutând în nume personal să cinstească numele lui Dumnezeu și să urmeze calea Sa. Această scriere amintește de conținutul cărții biblice Iov, cu diferența că spre deosebire de deznodământul din opera veterotestamentară, eroul acesteia nu află ajutor în zei, ale căror căi sunt de nepătruns pentru oameni, singura speranță fiind n mila îngerului păzitor, spiritul ancestral al familiei[13].

 

Înțelepciunea este știința vieții.” (Seneca, Epistole 95, 7)

 

Dacă aceste două civilizații semitice au dezvoltat scrieri orientate spre înțelepciunea practică, în schimb civilizația Indiei antice a produs o literatură sapiențială mult mai intelectuală, Vedele, termen provenit din cuvântul veda, ce înseamnă cunoaștere ori cunoaștere sacră[14], reprezintă în fapt vaste antologii (mai corect este termenul de colecție, samhita[15]) de texte sacre, datând încă din cel de-al III-lea mileniu î. Hr. și până în jurul anului 1000 î. Hr.[16], redactate în limba sanscrită și grupate în patru colecții: Rig Veda, sau Veda imnelor de laudă, cea mai veche dintre scrieri, cuprinzând 1028 de imnuri redactate în zece cărți[17] (cunoscute sub numele de mandalas[18]),  Sama Veda sau Veda melodiilor[19], cuprinzând imnuri cântate de preoți în cadrul actelor de cult, Atharva Veda, adică Veda formulelor magice, formată din 731 de imnuri cu caracter magic, în care rezidă începuturile gândirii speculative indiene[20], și Yajur Veda sau Veda formulelor sacrificiale[21], cu două părți distincte: shukla vedaveda albă și krishna vedaveda neagră[22].

La aceste opere se adugă unele texte ulterioare, precum Brahmana, redactate între anii 1000 și 800 î. Hr., unde sunt explicate actele sacrificiale[23], Aranyakas sau textele silvane[24], care redau meditațiile pustnicilor indieni despre Dumnezeu, lume și om[25], și Upanișadele sau învățăturile secrete, consacrate mai ales misticii speculative[26].

O altă origine a gândirii speculative se întrezărește în Rig Veda, unde este dezbătătuă, printre altele, evoluția lui sat – existența, din asat – nonexistența. Tot aici sunt regăsite o serie de cunoștine empirice, privitoare la demnitatea vieții umane ori la slăbiciunile omenești, organizate în zicale sentențioase. În ceea ce privește caracterul literar al acestor scrieri, unele se evidențiază prin caracterul lor umoristic, așa cum este cântul despre căutarea avuției, altele printr-o tonalitate patetică, precum Plângerea Cartoforului, ori printr-o orientare cinică, așa cum sunt sentințele despre femei și obiceiurile lor[27].

Pe de altă parte, gnosticismul poemelor vedice atinge apogeul în epopeea Upanișadelor, potrivit căreia summum bonum este unirea cu Brahman, obținută prin jnana-marga, calea cunoașterii. Potrivit acesteia, mântuirea se obține prin vidya, sau jnana ori prajna, cunoașterea realității, cât și prin badhi – iluminare, pusă în antiteză cu avidya – ignoranța. Cu toate acestea, această cale este inaccesibilă omului obișnuit, căruia i se oferă însă o alternativă, prin karma-marga, calea muncilor, caracterizată de sacrificii și conduită morală.

Această cale își află expunerea completă în epopeile mai târzii ale literaturii sapiențiale indiene antice, Ramayana și Mahabharata, ce inaugurează propriu-zis genul literaturii sapiențiale – niti – având numeroase corespondențe cu literatura gnomică greacă. Astfel, un vers din epopeea Mahabharata arată următoarele: „Înțeleptul nu se mânie, nu se repede, nu-și pierde curajul, nu se înveselește, nu se întristează, nici când se află la mare strâmtorare sau nenorocire; el își păstrează caracterul înnăscut, neclintit ca Himalaya”[28].

Alte expresii ale genului niti sunt manualele de învățătură pentru conducători, precum Panchatantra ori Hitopadesa, cât și cele scrise pentru oamenii de rând, precum unele fragmente ale Bhagavad Gita ori catenele din colecția de aforisme budiste DhammapadaCalea Virtuții[29]. Astfel, potrivit scrierii Panchatantra: „Înțelepții nu deplâng ceea ce s-a pierdut, ceea ce a murit și ceea ce a trecut, căci aceasta este deosebirea dintre înțelepți și proști”[30], în timp ce Hitopadesa consideră că: „Cel înțelept să se gândească la știință și la util, ca și cum ar fi fără bătrânețe și fără moarte; să săvârșească fapte bune, chiar dacă moartea l-ar apuca de păr”[31].

Cealaltă mare civilizație antică a Extremului Orient, China, a dezvoltat la rându-i o vastă literatură sapiențială, grupată în jurul principalelor două religii ce s-au dezvoltat aici, confucianismul și taoismul. Reprezentând cea de-a doua religie a Chinei, după confucianism, Taoismul este un sistem de gândire având în centrul vieții și al gândirii principiul Tao, în traducere literală Calea[32] (în limba chineză înțelesul acesteia este plurisemantic, însemnând totodată adevăr, călăuză și, într-un sens mai complex, calea universului), supremul scop al adepților acestei religii fiind obținerea unității cu acesta[33]. În privința raporturilor cu celelalte două religii majoritare ale Chinei, confucianismul și budismul[34], taoismul manifestă asemănări cu aceasta din urmă, mai ales în privința ascetismului și a nonviolenței. Totodată, asemenea budismului, și taoismul a evoluat în timp spre politeism, pentru a fi mai accesibil maselor[35]. Diferența fundamentală dintre confucianism și taoism este rezumată astfel de către istoricul de secol I, Sima Qian, cu referire la cei doi fondatori ai acestor sisteme filosofice: „Lao Tzu practica Dao și De; conform învățăturii sale, omul trebuie să se deprindă să trăiască ascuns și anonim”. Ori, așa cum adaugă istoricul religiilor, Mircea Eliade, „a trăi departe de viața publică și a disprețui onorurile era exact contrariul idealului <omului superior> preconizat de Confucius[36].

 

Despre înțelepciune în viziunea filosofilor antici – partea II-a

 

Bibliografie

[1] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, vol. XII, editura T.&T. Clarck, Edinburgh, 1921, p. 742.

[2] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 742.

[3] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, editura Cartea românească, București, 1985, pp. 112-114.

[4] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 114.

[5] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 114.

[6] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 115.

[7] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[8] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 116.

[9] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 116.

[10] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[11] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 116.

[12] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[13] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[14] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, editura Tehnopress, Iași, 2005, p. 20.

[15] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, editura Institututlui Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 214.

[16] †Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, editura Cugetarea, București, 1946, p. 153.

[17] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 20.

[18] †Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, p. 153.

[19] Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, p. 153.

[20] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 215.

[21] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 21.

[22] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 215.

[23] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 21.

[24] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 215.

[25] †Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, p. 153.

[26] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 21.

[27] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, pp. 743-744.

[28] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, editura Junimea, Iași, 1979, p. 457.

[29] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 744.

[30] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 457.

[31] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 462.

[32] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor,  p. 268.

[33] Geoffrey Parrinder, Asian Religions, Sheldon Press, Londra, 1975, p. 96.

[34] Salomon Reynach, Orpheus. Histoire générale des religions, Librairie d’Education Nationale, Paris, 1933, p. 217.

[35] †Irineu Mihălcescu, Istoria religiunilor lumii, p. 105.

[36] Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, Editura Științifică, București, 1991, p. 27.

 

 

CITEȘTE ȘI:

Costin Zisu, copywriter: „Creativitatea nu e pretențioasă, se hrănește cu orice”
Despre înțelepciune în viziunea filosofilor antici – partea II-a
Cum le predă elevilor Laura Stifter, profesoara nevăzătoare. ”În timp de criză, predarea online e în regulă. Pe termen lung interacțiunea fizică între elev și profesor rămâne esențială“
recenzie Secretul Fericirii film românesc octombrie 2018 regia Vlad Zamfirescu distribuţia Irina Velcescu Theo Marton slider
Suntem în stare să aflăm Secretul Fericirii?