„Să aduci Lumină oriunde ești” – un interviu cu Aura Dobre, jurnalistă, documentaristă și om al culturii vii. Despre rost, memorie și frumusețea lucrurilor făcute cu adevăr. 

Sunt oameni care nu aleg o carieră, ci o chemare. Oameni pentru care profesia nu e un titlu, ci o formă de a locui cu rost în lume. Aura este unul dintre acești oameni. Cu o carieră impresionantă în jurnalismul documentar și cu o trecere curajoasă către managementul cultural, parcursul ei profesional se citește ca o pledoarie pentru adevăr, autenticitate și respect față de memorie. De la interviuri cu supraviețuitori ai Holocaustului la transformarea unui muzeu-simbol într-un spațiu viu al comunității, Aura și-a pus amprenta nu doar pe povești, ci și pe oameni. Oameni ale căror chipuri uitate, voci tremurate, suferințe greu de pus în cuvinte, au fost aduse în fața camerei. Și le-a redat demnitatea prin atenție, prin respect, prin tăcerea care însoțește adevărul.

Într-o lume care adesea confundă vizibilitatea cu valoarea, Aura a ales drumul greu – acela al profunzimii, al muncii fără compromis și al unei etici personale de neclintit. Iar ceea ce rămâne în urma sa nu sunt doar reportaje, expoziții sau proiecte culturale, ci o lumină caldă, de om care a știut să asculte, să înțeleagă și să transmită mai departe.

Am vorbit cu Aura despre ce înseamnă să rămâi întreg într-o lume grăbită, despre jurnalism ca formă de empatie, despre cultură ca rezistență și despre cum să nu te pierzi pe tine când lumea îți cere să fii altcineva, despre curajul de a spune povești adevărate, despre ce înseamnă să transformi un muzeu într-o sursă de inspirație și despre ce le-ar spune tinerilor care încă mai cred în frumusețea unei munci făcute cu suflet. Acest interviu este o întâlnire cu un om care crede în adevăr, chiar și atunci când doare. Care nu se teme de întuneric pentru că, așa cum spune chiar ea, lumina vine din oameni.

Cred și trăiesc fiecare gând transpus în vorbele acestui interviu grăitor, și mai mult decât atât în tăria și verticalitatea pe care le-am descoperit la Aura de când am cunoscut-o.

Să începem, așadar.

„Asta vreau să fiu” mi-am zis. „Asta vreau să fac”. Să descopăr oameni, povești, locuri și să le dau mai departe celor care nu pot ajunge direct la ei/ele.”

 

Cum v-ați dat seama că jurnalismul este mai mult decât o profesie – că este un drum personal?

Jurnalismul a apărut în viața mea pe la 20 de ani. Atunci am văzut cum lucrează un grup de jurnaliști de la BBC. Jurnaliștii au venit de la Londra în România la câteva luni după Revoluția din decembrie 89. I-am văzut pe toți cum lucrau. Erau vreo 8-9 în echipă, dar fiecare știa ce are de făcut. Ce m-a uimit atunci a fost felul în care au venit cu lecțiile învățate. Aveam să aflu mai târziu că doar documentarea pentru emisiunile filmate în România a durat câteva luni. Totul era pus la punct pe hârtie dinainte. Știau cu cine urmează să se întâlnească, la ce oră e cel mai bine să filmeze interviul, când e bine să filmeze ilustrație, peisaje. Nu era nimic improvizat. Știau cum să pună și cui să pună întrebările. Nu erau niște roboței, însă. Erau plini de emoție, de empatie. Erau aproape de oamenii pe care îi intervievau. Reportajele au fost deosebite. Le-am urmărit cu sufletul la gură. „Miroseau” a profesionalism, dar și a drag și respect pentru munca pe care o făceau. Și atunci am știut. „Asta vreau să fiu” mi-am zis. „Asta vreau să fac”. Să descopăr oameni, povești, locuri și să le dau mai departe celor care nu pot ajunge direct la ei/ele. Asta după ce toată copilăria și adolescența mi-am dorit să fiu medic. Pediatru. Am dat examen la Medicină. Era în ’88. Am picat cu… seninătate din cauza chimiei. Medicina și dorința de a fi în preajma copiilor au rămas cu mine, însă. Dar am ales Jurnalismul, considerând că este un alt fel de Medicină!

Am început să lucrez într-o redacție încă din primul an de facultate. Unul dintre profesori ne-a propus să facem practică…sau să mergem în timpul liber în diferite redacții. Era fascinant să-i văd pe cei pe care îi știam doar după semnătura din ziare. Bunicul meu m-a învățat literele citindu-le în ziarul „România Liberă” la care era abonat pe vremuri. Am împărțit câțiva ani clădirile, birourile, redacțiile cu oameni de la care am „furat” meseria de jurnalist. Faptul că i-am putut vedea cum lucrează, a fost o mare șansă pentru mine. Iar viața mea a prins un alt sens. Am plecat de la presa scrisă , am lucrat în radio, în comunicare și în televiziune. Și nu regret că am ales acest drum. Sau poate el m-a ales pe mine.

„eu cred că jurnalismul adevărat înseamnă profunzime și adevăr. Altfel este o scenetă ieftină regizată de cine plătește mai mult. Jurnalismul adevărat nu poate să fie clădit pe compromisuri, de nici un fel.”

„Un supraviețuitor de la Auschwitz, care scria niște poezii extraordinare mi-a spus „Vă aștept de 70 de ani ca să îmi spun povestea”. Sau o doamnă de aproape 90 de ani m-a așteptat două ore în holul hotelului din Tel Aviv „ca să-mi spună ce are pe suflet”. Am filmat interviul în camera în care eram cazată. Peste 6 luni doamna a decedat, nu înainte de a-mi trimite o scrisoare de mulțumire pentru interviu.”

 

În cei aproape 20 de ani în TVR, ați atins zone sensibile ale memoriei colective – Auschwitz, Transnistria, comunitățile românești istorice. Ce v-a marcat cel mai profund în contactul cu aceste povești?

Din 2015 am început să lucrez, întâmplător la seria de documentare „Amintiri din infern” dedicată supraviețuitorilor Holocaustului, originari din România. Lucram de câțiva ani în Televiziunea Română și mare parte din emisiunile realizate de mine erau dedicate românilor din străinătate, dar seria aceasta de documentare a fost altceva. S-au adunat în total 30 de episoade care au rămas în arhiva TVR. Am filmat în Polonia, în Israel, în România și ar fi trebuit să ajung și în Transnistria – în Ucraina de azi, dar a venit pandemia și apoi războiul și nu am mai ajuns ( dar am colaborat foarte bine cu jurnaliștii talentați de la BucPress TV din Cernăuți care au filmat în locurile în care nu am ajuns noi. Toată seria acesta m-a pus în fața unor oameni care au trăit în cel mai întunecat infern „construit” de alți oameni. Au fost niște întâlniri memorabile. Un supraviețuitor de la Auschwitz, care scria niște poezii extraordinare mi-a spus „Vă aștept de 70 de ani ca să îmi spun povestea”. Sau o doamnă de aproape 90 de ani m-a așteptat două ore în holul hotelului din Tel Aviv „ca să-mi spună ce are pe suflet”. Am filmat interviul în camera în care eram cazată. Peste 6 luni doamna a decedat, nu înainte de a-mi trimite o scrisoare de mulțumire pentru interviu.

Poate într-o zi voi avea timp să aștern pe hârtie poveștile mele trăite lângă oamenii aceștia. Le sunt recunoscătoare tuturor că au avut încredere în mine să îmi povestească cele mai crunte momente din viața lor și a familiilor lor.

Un alt proiect de suflet a fost cel dedicat românilor din comunitățile istorice din jurul României. Acolo, cu ei la un pahar de vorbe, am înțeles cum este să fi cu adevărat român. Să-ți iubești neamul, Țara Mamă, limba, tradițiile și să nu renunți niciodată, în ciuda tuturor constrângerilor. Românii din Maramureșul Istoric de dincolo de Tisa sau cei din sudul Basarabiei istorice îmi sunt și acum aproape, grație rețelelor sociale.

Acestea sunt două dintre cele mai importante proiecte ale mele ca jurnalist și producător de televiziune. Dar pot sa spun acum că toate proiectele jurnalistice în care am lucrat au bucăți din sufletul meu în ele.

„Când am ales să lucrez în TVR pentru un astfel de jurnalism m-am dus. Pentru povești reale spuse firesc, cu emoție, cu lacrimi în colțul sufletului sau care se prelingeau pe obraz în timp ce vizionam filmările sau la montaj. Superficialul și compromisul nu au fost deloc prietenii mei în meseria de jurnalism.”

 

⁠Într-o lume tot mai rapidă și superficială, cum mai poate jurnalismul documentar să păstreze profunzimea și adevărul? Unde găsim azi „timp” pentru povești reale?

Când am ales să lucrez în TVR pentru un astfel de jurnalism m-am dus. Pentru povești reale spuse firesc, cu emoție, cu lacrimi în colțul sufletului sau care se prelingeau pe obraz în timp ce vizionam filmările sau la montaj. Superficialul și compromisul nu au fost deloc prietenii mei în meseria de jurnalism. Munca în televiziune este una de echipă. Am avut parte de oameni extraordinari alături de care am străbătut țara și câteva părți din Europa care mi-au înțeles felul de a lucra. Uneori filmam până noaptea târziu și uitam să mai mâncăm. Cădeam rupți de oboseală și dimineața o luam de la capăt când eram în deplasare. A fost greu până am ajuns la echipa funcțională, dar a meritat. Apoi au fost profesioniștii alături de care am montat imaginile, care au dat voce textelor scrise de mine în nopțile mele de la Câmpina. Da, toate s-au făcut cu pasiune și cu dăruire din partea tuturor și pentru asta și azi le sunt recunoscătoare.

Și revenind la întrebare, eu cred că jurnalismul adevărat înseamnă profunzime și adevăr. Altfel este o scenetă ieftină regizată de cine plătește mai mult. Jurnalismul adevărat nu poate să fie clădit pe compromisuri, de nici un fel. Iar timp pentru povești reale … se găsește cu condiția să vrei să le găsești și să dai din timpul tău poveștilor nescrise, nespuse, dar care așteaptă la un colt de gând să fie găsite.

⁠După atâția ani de televiziune, cum a fost tranziția către management cultural? Ce a însemnat pentru dvs. să coordonați un spațiu simbolic precum Castelul Iuliei Hașdeu?

Nu m-am gândit niciodată că voi renunța la jurnalism. Nici eu și nici cei din jurul meu. Dar „never say never”. În 2019 m-am înscris, după 22 de ani de la terminarea facultății, la un Master de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor la Facultatea de Litere din cadrul Universității București. A fost o experiență inedită, mai ales că aveam colegi mai mici ca vârstă decât fiul meu! Dar acolo l-am descoperit pe Bogdan Petriceicu Hașdeu. Locuiesc în Câmpina din 2001, și înainte de a ne muta în Câmpina, Castelul și povestea Iuliei Hașdeu nu-mi erau străine pentru mine. Fusesem în vizită o data sau de două ori, iar activitățile care se organizau o data sau de două ori pe an acolo nu mă atrăgeau. Dar fiind la Master am descoperit un alt Hașdeu, despre care mi-ar fi plăcut să fi auzit mai demult. Așa că în momentul în care am putut să lucrez la Muzeul Memorial „B. P. Hașdeu” am renunțat la jobul meu de producător tv și am zis că ar fi momentul să-mi pun în joc priceperea, experiența de viață și profesională ca să transform locul sumbru și aproape mort într-un muzeu viu, deschis tinerilor și copiilor. Trecerea a fost destul de bruscă, dar nu regret că am făcut această alegere.

„Muzeul Memorial „B.P. Hașdeu” este singurul din țară dedicat familiei Hașdeu și mai ales personalității savantului născut în Cristinești, lângă cetatea Hotin din Basarabia de altă data. Rostul unui muzeu memorial este, în primul rând, de a spune și de a păstra vie povestea personalității al cărei nume îl poartă. Și, slavă domnului Bogdan Petriceicu Hașdeu a fost o personalitatea enciclopedică.”

 

Cum se face cultură vie într-un loc-memorial, adesea perceput ca „al trecutului”? Ce mecanisme ați găsit pentru a aduce acolo public tânăr, viu, implicat?

Cultura este vie dacă ești interesat să promovezi viul din povestea în care îți este dat să lucrezi. Într-un secol în care tehnologia este aproape stăpână pe realitatea noastră, când informațiile sunt la un click distanță, ca să atragi tineri și copii într-un muzeu aproape sumbru și prăfuit îți trebuie curaj și tărie. Să schimbi mentalități precum „dar așa ceva nu s-a mai făcut”, „până acum am făcut altfel și cine voia să vină venea oricum”, „ primim bani puțini de ce să facem mai mult” etc. După mine este o gândire păguboasă, un fel de cancer moral care a evoluat în timp și acum ne confruntăm cu o metastază și orice tratament pare fără efect. Ca să schimbi ceva trebuie să te implicit 100% , să nu asculți ce spune lumea, ce spun babele satului sau atotștiutorii din social media. Ciudat a fost să descopăr că mulți dintre vocalii care contestau toate schimbările nu vizitaseră deloc Muzeul, habar nu aveau ce se întâmplă acolo, că expoziția permanentă era…permanentizată de 30 de ani aproape. Dar partea bună a fost că datorită unor profesori și educatori dedicați am reușit să aduc tineri si copii fascinați de poveștile de viață ale familiei Hașdeu. Am organizat ateliere de creație, expoziții, concursuri, festivaluri și concrete. Artiștii invitați au fost din România și din străinătate. Și așa dintr-un loc sumbru și ocolit Muzeul și grădina lui au devenit locuri de întâlnire pentru oamenii deschiși la minte și la suflet.

Care este rostul unui muzeu în secolul XXI? E doar un loc de vizitat, sau poate deveni un actor în societate?

Muzeul Memorial „B.P. Hașdeu” este singurul din țară dedicat familiei Hașdeu și mai ales personalității savantului născut în Cristinești, lângă cetatea Hotin din Basarabia de altă data. Rostul unui muzeu memorial este, în primul rând, de a spune și de a păstra vie povestea personalității al cărei nume îl poartă. Și, slavă domnului Bogdan Petriceicu Hașdeu a fost o personalitatea enciclopedică. Apoi un muzeu nu este doar un ghișeu unde se vând bilete și ai parte sau nu de un tur ghidat impresionant care se termină repede în 10 minute după care poți să cumperi suveniruri kitsch-oase care să mai aducă un bănuț în cine știe ce punguță! Un muzeu, așa cum este cel de la Câmpina, ar trebui să fie un Centru cultural dedicat comunității în primul rând. Activitățile culturale, evenimentele speciale, expozițiile, târgurile tematice care promovează autenticul local ar trebuie să primeze. Un muzeu folosit cu pricepere este un instrument de promovare pentru întreaga regiune. Dar pentru a transforma un muzeu tern într-un punct de atracție pe harta culturală a țării sau a lumii trebuie să ai oameni dedicați, pricepuți în ceea ce fac și mai ales factori de decizie care să înțeleagă că „profitul” adus de un așezământ cultural nu se cuantifică doar în bani.

„Eu cred cu tărie că fiecare dintre noi suntem purtători de Lumină, de un Foc care arde sau măcar mocnește. Și depinde de fiecare dintre noi cum întreținem acel foc din noi care ne luminează sufletul și calea.”

⁠Ați spus odată că „lumina vine din oameni”. Ce fel de oameni v-au adus lumină în carieră? Ați avut mentori sau oameni-simbol care v-au schimbat direcția?

Eu cred cu tărie că fiecare dintre noi suntem purtători de Lumină, de un Foc care arde sau măcar mocnește. Și depinde de fiecare dintre noi cum întreținem acel foc din noi care ne luminează sufletul și calea. Oamenii mei de lumină au fost cei care m-au ales să le transmit mai departe poveștile. Cei pe care nicio suferință nu i-a făcut să renunțe la frumosul din ei, oricât de greu le-a fost. Mă întorc la seria documentarelor „Amintiri din infern” și am și acum în minte chipul unuia dintre oamenii care au trecut prin Auschwitz. Doar el și tatăl său au supraviețuit. S-a întors din iad și si-a continuat studiile la Conservator. A ajuns unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. A scris și, atunci în 2019, când l-am cunoscut, încă mai compunea muzică. L-am întrebat cum, de unde își găsea puterea să compună o muzică atât de liniștitoare pentru suflet, având în vedere infernul trăit în tinerețe. Nu s-a lăsat înfrânt de întuneric, mi-a spus atunci. A venit cu frumosul din el și a luminat răul. Asta am învățat de la oamenii aceștia că niciun rău nu te poate atinge când tu ai o Lumină în tine, când ești autentic și sincer cu tine. Mai devreme sau mai târziu Adevărul și Lumina vor triumfa.

Și am mai spus, chiar tu, Florin, ești unul din oamenii de la care am învățat multe atunci când ne-am întâlnit prima data și am aflat despre implicarea ta în proiectul bibliotecilor de la sat. Dacă tu ai reușit când nu aveai nimic decât o idee, eu ce scuză aș avea să nu pot să duc la capăt ce a ce mi-am propus, oricât de greu ar părea? Și de la tine am învățat că nimic nu este imposibil dacă vrei cu adevărat. Pentru asta îți sunt recunoscătoare!

„A venit cu frumosul din el și a luminat răul. Asta am învățat de la oamenii aceștia că niciun rău nu te poate atinge când tu ai o Lumină în tine, când ești autentic și sincer cu tine. Mai devreme sau mai târziu Adevărul și Lumina vor triumfa.”

Dacă ar fi să alegeți un singur proiect – unul singur – din toată cariera dvs., care ar fi acela și de ce? Ce poveste nu v-a lăsat să dormiți?

„Amintiri din infern” este proiectul care nu m-a lăsat să dorm. Filmarea de la Auschwitz – Birkenau nu o voi uita niciodată. Ce am simțit acolo în lagăr. Am stat câteva ore să filmăm. Am mers în picioarele goale prin iarba aceea crescută peste cenușa care cândva fusese poate un copil, o bunică sau un unchi. Mă durea fiecare pas. A fost greu. Apoi când am ajuns în Ierusalim la Yad Vashem, în ultima sală, Sala Numelor când milioanele de chipuri ale celor pe care naziștii i-au transformat în numere, mă priveau, am înțeles că am un rost și rostul meu este să le spun povestea. Cât pot eu de obiectiv. Și nu am să uit serile târzii când terminam de filmat interviurile zguduitoare în care bunicii fără copilărie din fața mea povesteau ca și când atunci se întâmplau faptele crunte de viețile lor de când aveau 5-6 ani…și mă retrăgeam pe malul mării căutând eu însămi liniștea de care sufletul meu avea nevoie ca a doua zi să o ia de la capăt.

„Amintiri din infern” este proiectul care nu m-a lăsat să dorm. Filmarea de la Auschwitz – Birkenau nu o voi uita niciodată. Ce am simțit acolo în lagăr. Am stat câteva ore să filmăm. Am mers în picioarele goale prin iarba aceea crescută peste cenușa care cândva fusese poate un copil, o bunică sau un unchi. Mă durea fiecare pas. A fost greu.”

 

Ce înseamnă „profesionalism” pentru dvs.? E o chestiune de rigoare tehnică sau de etică și inimă?

Să fii sincer, autentic în profesia ta. Să nu faci compromisuri în meseria ta. Să nu renunți la nimic din ce te definește doar pentru a fi pe placul mulțimii. Mulțimea se poate transforma oricând în haită gata să te sfâșie sau să te ardă în piața publică. Trebuie să cunoști foarte bine ceea ce faci, să studiezi și să fi la curent cu toate noutățile din domeniul tău. Dar dincolo de toate cel mai important este să nu te minți tu pe tine însuți și să alegi mereu Adevărul chiar dacă asta te va face să pierzi privilegii sau oameni. Important e să nu te pierzi pe tine însăți/însuți. Și să nu te compari cu nimeni. Ai drumul tău și dacă e musai să fii în competiție cu cineva să fii cu tine însuți. Să fii mai bun decât ai fost ieri.

„Să nu faci compromisuri în meseria ta. Să nu renunți la nimic din ce te definește doar pentru a fi pe placul mulțimii. Mulțimea se poate transforma oricând în haită gata să te sfâșie sau să te ardă în piața publică.”

 

Ce credeți că lipsește cu precădere sectorului cultural din România astăzi? Cum credeți că ar putea fi resuscitat de la nivel micro (local) până la nivel central?

Este nevoie de oameni dedicați, instruiți, deschiși noului și pricepuți în folosirea noilor tehnologii. E nevoie de oameni care să transmită și să nu urmărească profitul imediat. Dar cum în România de azi cultura este subordonată sau depinde de politic e nevoie ca oamenii politici care decid să înțeleagă că profitul din cultură este mai puțin văzut în conturile din bănci și că investiția în cultura adevărată este mai mult decât necesară într-o țară în care reperele morale sunt pe cale de dispariție. Activitatea culturală atârnă de bugetele locale și de obicei consilierii locali, județeni, primarii unor localități mai mari sau mai mici nu prea înțeleg că investiția în cultură este esențială. Și educația prin cultură poate fi o șansă pentru noi ca nație…dar și o șansă pentru o localitate să se dezvolte. Dar pentru asta îți trebuie implicare, viziune, bun simț și respect pentru patrimoniu cultural autentic dar și pentru oameni.

„Activitatea culturală atârnă de bugetele locale și de obicei consilierii locali, județeni, primarii unor localități mai mari sau mai mici nu prea înțeleg că investiția în cultură este esențială. Și educația prin cultură poate fi o șansă pentru noi ca nație…dar și o șansă pentru o localitate să se dezvolte. Dar pentru asta îți trebuie implicare, viziune, bun simț și respect pentru patrimoniu cultural autentic dar și pentru oameni.”

Mulți tineri se simt pierduți între idealism și pragmatism. Ce le-ați spune tinerilor care vor să se apropie de jurnalism sau de cultură? De unde să înceapă?

Nu sunt eu chiar bună de dat sfaturi, când eram tânără nu ascultam de sfaturi, trebuia să experimentez eu pe pielea mea ceva până să mă conving că e bine sau rău pentru mine. Deși au trecut niște ani…în privința asta nu prea m-am schimbat. Dar pot să spun din experiența mea că nu rezistă nimic în viață dacă nu ești sincer cu tine, dacă nu depui efort, dacă nu te instruiești continuu, dacă nu accepți că „gloria” poate să însemne și o strângere de mână nu numai o mașină în garaj, că bucuria înseamnă când vezi că munca ta folosește unor oameni care poate nu te vor cunoaște niciodată. Faima imediată se duce exact cum a venit. Este la modă să te lași modelat de cerințele lumii din jur. Important este să fii, repet, autentic. Când rămâi tu cu tine însuți să nu-ți fie rușine de tine. E greu, dar nu imposibil să fi TU însuți când ceilalți vor să fie altcineva. Și este important să muncești pentru visul tău, oricât de greu ar fi. Cazi, îți oblojești rănile și mergi mai departe. Chiar dacă ești singur pe drumul tău, la un moment dat vei întâlni oameni care gândesc ca tine. Și mai ales învață de la oricine și din la orice situație care îți iese în cale. Și să fii curajos. Și generos. Și recunoscător pentru această călătorie fantastică numită viață!

„gloria” poate să însemne și o strângere de mână nu numai o mașină în garaj, că bucuria însemană când vezi că munca ta folosește unor oameni care poate nu te vor cunoaște niciodată… învață de la oricine și din la orice situație care îți iese în cale. Și să fii curajos. Și generos. Și recunoscător pentru această călătorie fantastică numită viață!”

Dacă ați putea trimite un mesaj – un gând, un principiu – către Aura de 25 de ani, ce i-ați spune? Dar către cititorii de azi care încă mai cred în puterea adevărului și a frumosului?

Aurei de acum 30 de ani (deja!) i-aș spune că e bine ce face. Să meargă pe drumul ei. Nu e presărat cu flori, ba uneori chiar cu ghimpi, dar în cele mai grele momente să fie sigură că nu este singură că în ea este Adevărul și Puterea care o susțin. Să continue să facă ceea ce îi place. I-aș spune să-și facă mai mult timp pentru ea, să călătorească și mai mult și să scrie, să scrie tot ce vede și ce simte și să nu lase pe mai târziu.

Iar pentru cei care se simt derutați într-o lume a compromisului, a profitului cu orice preț, al „fentării” regulilor de dragul unor beneficii efemere le spun așa: fiți voi cei mai buni prieteni ai voștri, fiți fericiți și bucuroși de această călătorie numită viață. Nicio secundă nu îți este promisă, așa că trăiește cu intensitate fiecare clipă. Să nu faci rău. Să aduci Lumină oriunde ești. Am auzit zilele trecute sfatul unui domn mai în vârstă decât mine: trăiește în Lumea asta dezorganizată ca și când nu ai fi din ea, dar când nu mai ești în ea să-ți fie simțită lipa. Să fim fericiți și recunoscători. Senini la suflet și cu soarele în priviri.

„Nicio secundă nu îți este promisă, așa că trăiește cu intensitate fiecare clipă. Să nu faci rău. Să aduci Lumină oriunde ești. Am auzit zilele trecute sfatul unui domn mai în vârstă decât mine: trăiește în Lumea asta dezorganizată ca și când nu ai fi din ea, dar când nu mai ești în ea să-ți fie simțită lipsa.”

 

 

„Sunt un „artist- arheolog”, dacă vrei. Îmi place să sap după povești și cântece vechi pentru că știind cine au fost cei dinaintea mea, pot afla cine sunt eu.”

 

Raluca Radu este o voce care nu doar cântă folclor, ci îl descoperă, îl înțelege și îl reinterpretează cu respect și sensibilitate. Originară din Vaslui, formată la sat și rafinată la oraș, este absolventă de etnologie, antropologie culturală și folclor, cu un master în management cultural. Se autodefinește ca „artist-arheolog”, pentru că muzica ei pornește din cercetare, din nevoia de a înțelege cine au fost cei dinainte pentru a răspunde la întrebarea: „Cine sunt eu?”. Proiectul său de suflet, ALAI, este o călătorie inițiatică prin tradiții, sunete și rădăcini, o punte între generații, între sat și oraș, între trecut și prezent.

Raluca, mă bucur tare mult să împletim o poveste despre parcursul tău artistic și mai ales despre cel mai recent proiect al tău, ALAI. Cine este Raluca Radu, de unde vine și … unde își lasă amprentele în această Românie?

Ai început cu o întrebare care la care caut răspunsul de câțiva ani. Încă am multe necunoscute, dar pot răspunde așa: Dacă ar fi să mă iau după cartea de identitate, sunt Raluca Radu, 28 de ani, originară din Vaslui, acum cu viză de flotant pe București. Dacă e să mă iau după studiile pe care le-am făcut, sunt specialist în studii culturale- etnologie, antropologie culturală și folclor- cu un master în management cultural, iar dacă ar fi să mă iau după activitatea mea artistică de până acum, pot spune că sunt o artistă îndrăgostită de folclor și de a cunoaște cât mai multe despre cei dinaintea mea ca mai apoi să-mi traduc într-un mod personal tot ceea ce am descoperit. Sunt un „artist- arheolog”, dacă vrei. Îmi place să sap după povești și cântece vechi pentru că știind cine au fost cei dinaintea mea, pot afla cine sunt eu. Cât despre unde îmi las amprentele, aici cred că doar timpul ne va răspunde.

Cum te-a format copilăria în raport cu ceea ce ai devenit ca artistă atât de preocupată de patrimoniu? Cum ți-au fost acești ani de formare?

Cred că faptul că am copilărit la țară cu acele obiceiuri de iarnă care pe la noi, prin Vaslui, sunt asemenea unui carnaval ori cu muzica de fanfară care m-a făcut să înțeleg forța crudului din muzică, a avut un cuvânt de spus în alegerile pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Cred că ce a adus experiența creșterii la sat a fost o curiozitate pentru a cunoaște motivul pentru care moșii și strămoșii respectau cu sfințenie anumite lucruri. Mereu m-am întrebat „De ce?”, iar răspunsul „Că așa se face!” nu m-a mulțumit niciodată, așa că am început să studiez.

„Mereu m-am întrebat „De ce?”, iar răspunsul „Că așa se face!” nu m-a mulțumit niciodată, așa că am început să studiez.”

 

Oprește-ți gândul pentru câteva minute și du-te acolo unde timpul avea timp, ce vezi?

O văd pe Raluca mică, cea care obișnuia să se urce în prunii din grădină și să cânte. Aveam un lan mare de lucernă în față și-mi imaginam că acela e publicul și, crede-mă, puteam să stau acolo cu orele și să cânt și nu-mi trebuiau de nici unele. Îl văd pe frate-meu și pe verii mei cu care îmi petreceam verile, jucându-ne de-a orice ne trecea prin minte. Apoi o văd pe bunica Didina care știa că vin cu trenul de 12 și mă aștepta cu pâine caldă și, deși îi spuneam că nu vreau decât 2 sarmale, ea îmi punea 6. Mai văd sala de la Palatul Copiilor unde mergeam la cor și unde mi se părea că cineva se joacă cu timpul pentru că niciodată nu înțelegeam cum pot să treacă atât de repede 2 ore în care repetam. Sunt multe imagini care îmi apar acum în minte și , uite, ce chestie.. acum că scriu despre toate astea, mi se pare că timpul îmi acordă timp.

„Raluca mică, cea care obișnuia să se urce în prunii din grădină și să cânte. Aveam un lan mare de lucernă în față și-mi imaginam că acela e publicul și, crede-mă, puteam să stau acolo cu orele și să cânt și nu-mi trebuiau de nici unele.”

Ai ales să studiezi etnologia, antropologia culturală și folclorul, ce te-a chemat către acest domeniu atât de frumos și tot mai rar studiat astăzi și ce gând le-ai transmite acelora care își doresc să îți calce pe aceste urme universitare?

Pe lângă curiozitatea de a-i cunoaște pe cei dinaintea mea pentru a mă cunoaște mai bine pe mine, a mai fost un motiv care m-a adus la București să studiez Etnologie.

Începusem să cânt de mică și de prin perioada liceului am și mers la concursuri de muzică populară. La acele concursuri auzeam aproape fără excepție, de la oameni cărora li se oferea posibilitatea să vorbească, „folclor autentic tradițional românesc” și multe alte formulări de acest tip din care nu înțelegeam absolut nimic. Auzind cu recurență, a apărut întrebarea: „bine, dar ce înseamnă folclor autentic tradițional și unde mai pui că trebuie să fie și românesc??”. Și am început să întreb și când am întrebat, am primit explicații de tipul „așa se zice” care nu m-au mulțumit deloc. Apoi am aflat de specializarea Etnologie de la Facultatea de Litere din București către care am ales să mă îndrept pentru a-mi lămuri toate necunoscutele astea.

Ce rol are cercetarea etnografica în procesul tău creativ? Ce te-a impresionat cel mai tare în acest demers de cercetare, și ți-a rămas în minte drept ,,woow”?

”Cercetare” mi se pare un cuvânt mare. O să o numesc „căutare etnografică” și are un rol extrem de important pentru că scopul meu e ca proiectele mele (fie că sunt muzicale, fie că sunt de altă natură) să fie punți între generații. Între cei de dinainte și cei de acum și, de ce nu, cei din viitor. Mi se pare că acum, poate- mai mult ca înainte, e important să accesăm moștenirea culturală pe care am primit-o. Cred că e important pentru noi să începem să ne întrebăm de-ai cui suntem pentru a ne conecta cu rădăcini reale, nu numai cu ecrane.

„Cred că e important pentru noi să începem să ne întrebăm de-ai cui suntem pentru a ne conecta cu rădăcini reale, nu numai cu ecrane.”

 

Cum transmiți în muzica ta, nuanțele folclorului ,,crud” și ale celui ,,copt”?

Trebuie să nuanțez puțin niște termeni. Pentru mine „folclor crud” e muzica aceea care se simte asemenea unei plimbări desculț prin iarbă verde. Am avut nevoie să ascult și să cânt multe cântece până să reușesc să definesc atât de clar ideea de  „crud” în muzică, dar când am ajuns la ea, multe lucruri s-au schimbat în interiorul meu pentru că de fiecare dată când cânt un cântec „crud”, se simte ca și cum aș putea călători în timp și spațiu, ca și cum nu există bariere și  pot merge chiar la rădăcină.

Pe de altă parte, „folclorul copt” este traducerea personală a crudului într-o limbă muzicală pe care să o poată înțelege cei de azi pentru a-i ajuta să intre în contact cu rădăcinile.

Aceste părți fac parte, în egală măsură, din mine și una fără alta, n-ar exista pentru că așa sunt eu construită: din paradoxuri. De aceea, având atât de clar așezat în minte și în suflet, vocea mea face spațiu acestor două nuanțe în fiecare cântec.

„ALAI, este răspunsul pe care l-am găsit la două nevoi care mi-au consumat foarte multă energie. Prima e nevoia de apartenență, cea de-a doua este nevoia de natură muzicală.”

Ce este acest proiect atât de frumos intitulat: ALAI? De unde ai pornit și unde vrei să ajungi?

Este răspunsul pe care l-am găsit la două nevoi care mi-au consumat foarte multă energie. Prima e nevoia de apartenență. Uite, eu am crescut la sat. Pe acolo toată lumea știa „de-a cui sunt”, chiar și eu știam cine sunt, știau cine au fost cei dinaintea mea; se simțea ca un mic trib din care știam că fac parte. Mutată la București, într-un oraș care e mereu în mișcare, nu m-a mai întrebat nimeni de-a cui sunt și am început să mă las purtată de val până n-am mai știut unde sunt și nici de-a cui. Atunci mi-am dat seama că am nevoie de un alai pe care să-l adun pentru a fi cu picioarele pe pământ, conectată la rădăcini.

Cea de-a doua nevoie era cea de natură muzicală. De-a lungul timpului am explorat mult prin muzică și am descoperit zone la care nici nu puteam visa (când am cântat prima dată o piesă blues am fost atât de surprinsă de ce auzeam că nu-mi venea să cred că vocea mea poate emite sunetele în această formă), dar acest proces a adus și multă confuzie pentru că nu mă mai încadram nicăieri. De aceea, a fost nevoie să creez un proiect care să fie potrivit pe măsurile mele, un proiect în care să îmbin dragostea și curiozitatea pentru explorarea etnologică, cu marea pasiune pentru explorarea muzicală.

Astfel că ALAI este o călătorie inițiatică prin 6 locuri din România, de unde am căutat diverse forme de alaiuri (tradiții care însoțesc alaiurile) și cântece specifice fiecărui loc- folclorul crud. Întoarsă la București, am păstrat un nucleu din crud pe care l-am lăsat să stea în sufletul meu, atâta cât să pot crea o muzică coaptă de măsurile mele, iar produsul final va fi un vinil care va avea folclorul crud- oamenii pe care i-am întâlnit în sate cu cântecele și poveștile lor, împletit cu folclorul copt- muzica mea care păstrează doar un nucleu din crud, dar care e plină de energie și viață nouă.

Mutată la București, într-un oraș care e mereu în mișcare, nu m-a mai întrebat nimeni de-a cui sunt și am început să mă las purtată de val până n-am mai știut unde sunt și nici de-a cui. Atunci mi-am dat seama că am nevoie de un alai pe care să-l adun pentru a fi cu picioarele pe pământ, conectată la rădăcini.

În demersurile tale, vreau să îmi spui cum arată pentru tine o comunitate VIE, iar dintre cele 6 comunități pe care le-ai studiat pentru proiectul ,,Alai” care dintre acestea ți s-a părut a fi cea mai plină de viață?

O comunitate vie e una sinceră care se arată așa cum e; fără artificii, fără a fi cosmetizată pentru că n-are nevoie. E atât de multă frumusețe în firesc, încât orice lucru adăugat, strică.

Alaiul cel mai plin de viață este cel format din toate cele 6 opriri. Fiecare a adus o nuanță nouă care face ca alaiul mare să fie asemenea unui foc viu — hrănit de rădăcini, dar aprins de fiecare suflet care intră în cerc.

Cum îmbraci cântecele culese din țară, cum aduci acest folclor crud, viu la inima publicului tânăr?

Lăsându-le la copt. Folclorul meu copt este spațiul în care îmi dau voie să explorez pentru a arăta, de fapt, cât de versatil poate fi un cântec cules dintr-un sat căruia i se adaugă povestea din spate. Încerc să păstrez din cântece fix lucrul care face sufletul meu să vibreze pentru că acolo e esența, apoi îl îmbrac în ritmuri moderne care să îmi permită să călătoresc în interior și în exterior și care, îmi doresc mult, să aibă același efect și asupra celor care ascultă.

„Încerc să păstrez din cântece fix lucrul care face sufletul meu să vibreze pentru că acolo e esența, apoi îl îmbrac în ritmuri moderne.”

Ce rol joaca ALAI în evoluția muzicii tradiționale românești în context contemporan?

N-am idee. La întrebarea asta probabil timpul ne va răspunde. Ce pot eu să zic e că, în ceea ce privește evoluția muzicală a mea, ALAI este un punct cheie. Este primul moment în care am fost sinceră cu mine și cu ceilalți și am spus că nu știu și că ăsta e motivul pentru care (mă) caut, iar această explorare aduce, de la cântec la cântec, o formă din ce în ce mai rafinată a muzicii mele.

Ce planuri de viitor ai cu acest proiect? Mă gândesc că până acum a fost începutul și nu te vei opri curând.

Îmi doresc foarte tare să-l scot în lume. Simt că l-am ținut ascuns mult timp și acum e momentul să ajungă la cât mai multe urechi curioase de cum sună crudul și coptul. De asemenea, mi-ar plăcea mult să continui chiar în această formă, dar să fie alte alaiuri pe care să le explorez.

Cum reinterpretezi tradiția fără să o ,,trădezi”? Unde trasezi granița între păstrare și inovație?

Dacă ar fi să mă duc în zona de etnologie, conform lui Mihai Pop, granița asta o trasează chiar comunitatea (este ceea ce în cărțile de specialitate se numește „cenzura comunității”). Ea decide ce intră în folclor și ce nu, dar ca artist, uneori acționez în afara acestei cenzuri — nu ca să trădez tradiția, ci ca s-o ascult în altă cheie. Caut esența ei, nu forma fixă. Dacă un cântec vechi vorbește despre dor, durere sau dorință, încerc să-i păstrez adevărul, chiar dacă îi schimb linia, ritmul sau îl pun pe un beat electronic.
Granița dintre păstrare și inovație se mișcă, e vie. Atâta timp cât o port cu respect, cu căutare sinceră și cu dorința reală de a crea punți, nu ziduri, cred că reinterpretarea poate fi o formă de continuare — nu de trădare.

„Granița dintre păstrare și inovație se mișcă, e vie. Atâta timp cât o port cu respect, cu căutare sinceră și cu dorința reală de a crea punți, nu ziduri, cred că reinterpretarea poate fi o formă de continuare — nu de trădare.”

 

Cum ai vrea să vadă lumea cultura tradițională românească peste 30 de ani?

Mi-a plăcea să o vadă, să știe de existența ei. Să fie curioși să o descopere. E cea mai mare declarație de dragoste față de cei care au creat drumul pe care pășim noi acum. Mi-ar plăcea mult să caute esența, nu doar ambalajul și parte din ce fac acum și voi continua să fac, își propune să fie o incredibil de mică parte din acest proces.

Spuneai odată că trebuie să privim către cei dinaintea noastră ca să ne înțelegem. Lasă-le un mesaj aici acelora care au fost ,,dinainte ta” și care te-au adus în punctul în care te înțelegi, știi cine ești și ce îți dorești.

Aș minți dacă aș spune că mă înțeleg sau că știu cine sunt. Mă caut și de la zi la zi, aflu lucruri noi despre mine care mă ajută să mai adaug încă ceva la a-mi răspunde la această întrebare. De asta am creat și ALAIul – pentru a-i cunoaște mai bine pe cei dinaintea mea. Simt că mai am mult de explorat, de aceea acum pot doar să mă uit la ei și să-i văd fără filtre, reali. Acum le aflu poveștile. Acum doar ascult.

„Simt că mai am mult de explorat, de aceea acum pot doar să mă uit la ei și să-i văd fără filtre, reali. Acum le aflu poveștile. Acum doar ascult.”

Emanoil Bucuța: Memoria vie a culturii, reîntoarsă acasă

Pe 19 iulie, în satul transilvănean Dăișoara, va avea loc un eveniment de o simbolistică rar întâlnită: lansarea volumului „Emanoil Bucuța în memorii” de Lucia Borș-Bucuța, chiar în localitatea natală a mamei scriitorului și în biblioteca ce-i poartă numele. Acest moment cultural nu este doar o lansare de carte, ci o celebrare a memoriei, a rădăcinilor și a unei contribuții intelectuale care a traversat decenii. „Biblioteca este ținerea de minte a omenirii” – afirma Bucuța, definind într-o singură frază forța tăcută, dar transformatoare, a cărților. Și a înțeles să o materializeze, dăruindu-și contribuția nu doar prin scris, ci și prin fapte, atât Emanoil cât și succesorul acestuia, Florin Bucuțea, care a reînființat această bibliotecă în anul 2019 în semn de omagiu pentru acela care a fost Emanoil Bucuța și în semn de prețuire a locurilor natale.

,,căutați și veți găsi” spune într-un verset. Când vorbesc despre Dăișoara, implicit amintesc de Emanoil Bucuța, despre care spun că i-am călcat pe urme fără ca măcar să știu.

Am căutat, am întrebat și am aflat. Administrația Cimitirelor si Crematoriilor Umane București m-a îndrumat să găsesc locul de veci al celui care a fost EMANOIL BUCUȚA, dăișorean de-al meu, sau mai bine zis, eu dăișorean de-al lui.
,,domnu’ acela învățat de la București” mi-l numeau bătrânii satului când întrebam de el, a fost scriitor, poet și membru corespondent la Academia Română, fondator și director al revistei de epocă ,,Boabe de grâu”, Emanoil a adoptat numele de Bucuța (numele mamei lui înainte de căsătorie) ca semnătură literară și, din 1927, ca nume oficial. Am adus cu mine o lumânare de la biserica din sat – Parohia Ortodoxă Dăișoara și o mână de pământ din locul din care a fost plămădit cu mulți ani în urmă, pământ pe care i-am așezat un portret.

Odihnă veșnică!”

Un destin literar născut din rădăcini adânci

Emanoil Bucuța s-a născut în 1887 și, deși viața sa a fost legată în mare parte de București, el și-a purtat mereu satul mamei sale – Dăișoara, județul Brașov – în suflet și în conștiință. Nu este deloc întâmplător faptul că, în mijlocul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1944, Emanoil Bucuța finalizează, din proprie inițiativă și cu sprijinul comunității, construcția Căminului Cultural din Dăișoara. Tot atunci, pune bazele unei biblioteci publice – semn al convingerii sale profunde că educația și cultura sunt elementele esențiale ale emancipării unei comunități. „Inițiativa înființării unui Cămin Cultural în localitatea Dăișoara se conturează în anul 1936 și aparține lui Emanoil Bucuța, dăișoreanul care ajunsese în funcția de director al Casei Școalelor din București, precum și lui Pumnea Gheorghe, învățătorul satului […] entuziasmul dăișorenilor face ca Emanoil Bucuța să se reîntoarcă în comună și să doneze 100.000 lei pentru Căminul Cultural.” spuneau  Ioan Pumnea și Emil Poenaru în „Dansul dăișorean”.

Scriitor, editor, promotor al culturii naționale

Emanoil Bucuța a fost membru al Academiei Române, scriitor, poet, eseist, jurnalist și editor. A condus revista „Boabe de grâu”, una dintre cele mai influente publicații culturale interbelice, în paginile căreia a promovat literatura română autentică și vocile importante ale epocii. Opera sa cuprinde poezie, eseuri și scrieri despre identitate, spiritualitate și istorie. A fost un spirit profund ancorat în valorile naționale, dar deschis modernității și dialogului cultural.

Biblioteca „Emanoil Bucuța” din Dăișoara – o renaștere a memoriei

În 2019, la inițiativa lui Florin Bucuța, un alt fiu al satului, biblioteca din Dăișoara a fost reînființată și redenumită în onoarea marelui cărturar. Este mai mult decât o instituție: este un act de continuitate culturală. Biblioteca „Emanoil Bucuța” are ca scop promovarea lecturii, păstrarea identității locale și oferirea unui spațiu viu pentru dialog intergenerațional și evenimente culturale.

Într-o epocă în care satul românesc se luptă cu uitarea și depopularea, astfel de inițiative sunt nu doar binevenite, ci esențiale. Biblioteca devine, astfel, un loc al aducerii-aminte, dar și al construirii viitorului.

19 iulie 2025 – o zi cu rezonanță în istoria locală și numai

Evenimentul din 19 iulie aduce împreună oameni ai cărții și ai locului. Vor participa Florin Bucuțea (inițiatorul bibliotecii), Corina-Mihaela Apostoleanu și Luminița Stelian (Biblioteca Județeană Constanța), precum și Ruxandra Nazare (Biblioteca Județeană Brașov), toți contribuind la omagierea vie a celui care a crezut în puterea cuvântului.

Volumul „Emanoil Bucuța în memorii”, semnat de Lucia Borș-Bucuța, reconstituie prin documente, amintiri și mărturii portretul unui intelectual de marcă, întorcându-l simbolic în locul unde, cu decenii în urmă, el însuși a zidit cărămizile cunoașterii.

Vă așteptăm așadar la evenimentul de lansare, începând cu orele 11.00, în Biblioteca Rurală „Emanoil Bucuța” din Căminul Cultural din localitatea Dăișoara, județul Brașov.

Un omagiu și o promisiune

Prin acest eveniment, Dăișoara nu doar că își onorează trecutul, ci îl integrează în prezent, reafirmând că memoria culturală nu este o povară, ci o resursă. Biblioteca „Emanoil Bucuța” este, așa cum ar fi spus fondatorul său, o formă de „ținere de minte a omenirii” — și, în același timp, o formă de iubire pentru loc, oameni și spiritul lor creator.

„Eu sunt copilul orașului care a visat mereu satul.”

Există oameni care se nasc în povești, și oameni care aleg să le scrie. Anamaria Lăcătuș nu s-a născut cu dealul la geam, nici cu șezătorile în pragul casei. A copilărit într-un apartament din Focșani, cu sunetele orașului în fundal și cu vise care miroseau a fân, deși fânul nu era nicăieri aproape. Dar poate tocmai din absență s-a născut această dorință profundă, dureroasă și frumoasă de a recupera, de a înțelege, de a construi – nu doar o carieră, ci o punte între trecut și prezent, între ce suntem și ce alegem să devenim.

Ana, îmi place să spun că interpretează povești cu glasul. Cântă dintr-un loc sincer, necosmetizat, unde folclorul nu este decor. Este artistul care nu a moștenit o lume, ci a căutat-o cu răbdare, a documentat-o cu luciditate și a iubit-o cu toată ființa. A dus tradiția la universitate și universitatea în suflet, și a reușit să transforme licența într-un manifest identitar, un jurnal artistic și o formă de rezistență culturală.

Vulnerabilitatea și fragilitatea sunt forța ei, iar în interviul care urmează vreau să vă arătăm un fel de spovedanie artistică, o călătorie prin devenire, un document viu despre cum se naște un om al tradiției într-o lume modernă, cum se țese o identitate între versuri culese, scene mari și întrebări grele. Este vocea unei generații care nu se mulțumește să reproducă, ci simte nevoia să înțeleagă. Și dacă există un fir roșu în tot ce face, acela este adevărul – spus clar, cântat curat și trăit cu toată inima.

Cum arăta copilăria ta? Ce fel de muzică se auzea în casa copilăriei tale și cum te-a atins pentru prima oară dorința de a cânta?

Eu sunt copilul orașului care a visat mereu satul. Am crescut într-un apartament din Focșani, nu într-o gospodărie cu miros de fân. Dar poate tocmai asta m-a făcut să-mi doresc mai mult: să reconstruiesc o lume pe care nu am primit-o, dar am ales să o caut.
În casa copilăriei mele se auzeau de toate: de la orchestra lui Advahov, la Freddie Mercury și Queen. Așa am învățat că muzica nu are ziduri, ci doar porți deschise.
Dorința de a cânta nu a fost influență, ci mai mult instinct. Îmi găseam melodiile în orice, pasiunea m-a ales pe mine și s-a așezat acolo, neclintit, pentru totdeauna.

„În casa copilăriei mele se auzeau de toate: de la orchestra lui Advahov, la Freddie Mercury și Queen. Așa am învățat că muzica nu are ziduri, ci doar porți deschise.”

Ții minte prima dată când ai urcat pe o scenă? Ce ți-a rămas în inimă din acel moment? A fost frică, bucurie, ceva ce te-a schimbat?

Prima urcare pe scenă a fost pe la 5-6 ani, la un concurs de muzică ușoară. Era foarte mult zgomot, poate niște baloane în jur și o rochie tip gogoșar care nu-mi era pe plac. Sincer? Nu-mi amintesc emoții adânci, dar știu sigur că acolo s-a scris primul vers din cariera mea.
Momentul care m-a schimbat cu adevărat a venit la 10 ani, de Dragobete. Am cântat „Cine iubește și lasă”, o piesă cu greutate, pe care poate nici azi n-aș avea curajul s-o abordez ușor. Atunci am simțit ce înseamnă responsabilitatea unei scene. Am înțeles că aplauzele nu se cer. Se câștigă.

„Am înțeles că aplauzele nu se cer. Se câștigă.”

 

Ai crescut într-o zonă cu tradiții vii. Ce rol a jucat familia sau comunitatea ta în modelarea artistului care ești astăzi? Cine te-a încurajat cel mai mult?

Eu am fost copilul care și-a crescut tradiția cu mâinile goale, nu a fost moștenită pe tavă, neavând pe nimeni in familie să mă poată ghida din punct de vedere muzical. Tocmai pentru că nu am avut satul în curte, mi l-am construit în suflet.
Familia mea mi-a dat încredere, dar cel care m-a modelat artistic cu adevărat a fost Maricel Ghinea. A văzut în mine ce nici eu nu știam să văd. A avut curajul să mă pună în fața unor orchestre mari și să-mi spună: „Du-te, tu ai ce spune”.
Mama a fost firul roșu, mi-a adunat versuri culese de la bătrâna Marioara Grosu, mi-a povestit despre străbunica mea și despre cântecele care nu se mai spun. Tatăl meu a fost sprijinul tăcut.

„Eu am fost copilul care și-a crescut tradiția cu mâinile goale, nu a fost moștenită pe tavă, neavând pe nimeni in familie să mă poată ghida din punct de vedere muzical. Tocmai pentru că nu am avut satul în curte, mi l-am construit în suflet.”

Cânți despre sat, despre lume, despre suflet. Cât din muzica ta vine din observație și cât din trăire directă?

Muzica mea e o punte între ceea ce am simțit și ceea ce am învățat să simt prin alții. Este un echilibru între cele două. În ceea ce privește repertoriul tradițional și temele pe care le abordez, am o bază de observație și documentare foarte clară.
În licența mea am scris despre „autopatrimonializare” – acel moment în care preiei tradiția nu pentru că ai moștenit-o, ci pentru că ai ales să o iubești.
Versurile pe care le cânt sunt culese de mama din gura unei bătrâne de 80 de ani, iar melodiile prind viață din amintirile străbunicii mele. Dar mai presus de toate, eu cânt dintr-o viață tânără, modernă. Cânt pentru că am trăit, nu doar pentru că am citit sau auzit.

Ce te-a determinat să alegi etnologia, nu doar ca sursă de inspirație artistică, ci ca studiu universitar? Ce ai descoperit acolo care ți-a schimbat perspectiva?

Am ales etnologia pentru că am simțit nevoia să nu mă rezum la interpretare. Am vrut să înțeleg structura profundă a fenomenului folcloric, contextul istoric și social, funcțiile simbolice și modul în care tradiția circulă, se transformă sau se conservă.
Am simțit că nu mai pot merge mai departe în artă fără să știu de unde vine tot ce cânt. Am vrut să înțeleg de ce ne dor doinele, de ce plâng bătrânii la o horă veche și de ce portul popular nu e doar decor.
În facultate am descoperit că folclorul nu este doar artă, ci și discurs identitar, mijloc de apartenență și uneori chiar formă de rezistență culturală. Acest tip de înțelegere m-a obligat să fiu mai atentă, mai responsabilă și mai coerentă în alegerile mele artistice.
Etnologia m-a ajutat să descopăr nu doar rădăcinile folclorului, ci și propriile rădăcini. Să-mi pun întrebări incomode: „Ce păstrez? Ce reinventez? Ce pierd fără să știu?”. A fost un drum de cunoaștere, dar și de vindecare.

„Etnologia m-a ajutat să descopăr nu doar rădăcinile folclorului, ci și propriile rădăcini. Să-mi pun întrebări incomode: „Ce păstrez? Ce reinventez? Ce pierd fără să știu?”. A fost un drum de cunoaștere, dar și de vindecare.”

Cum te-a influențat formarea academică în felul în care abordezi astăzi folclorul? Îți alegi altfel repertoriul? Cânți cu altă responsabilitate?

Da, răspunsul e asemănător cu cel precedent. Înainte de formarea academică, repertoriul era ales mai mult intuitiv sau după criterii de impact scenic. Acum, selecția se face pe baza unor criterii clare: autenticitate, origine geografică, coerență lingvistică.
Nu mai pot trata o piesă doar ca pe un simplu produs artistic. Mă interesează ce transmite, de unde provine și ce riscă să fie pierdut dacă nu e transmis corect.
E un tip de responsabilitate care vine doar odată cu cunoașterea.

Cine este Anamaria Lăcătuș pe scenă și cine este în afara scenei? Se întâlnesc cele două sau rămân două personaje diferite?

Pe scenă sunt tot eu, dar într-o versiune intensificată. Nu port mască, ci port adevărul meu mai tare, mai clar, mai răspicat. Atunci când cânt, nu mă ascund în spatele unui rol, ci mă arăt așa cum vreau să fiu în lume: puternică, asumată, cu rădăcini adânci și privirea înainte. Scena nu mă schimbă, ci mă dezvăluie.
Nu intru în pielea altcuiva, ci intru mai adânc în pielea mea. Cânt cu ochii deschiși și cu sufletul la vedere. Fiecare vers pe care îl rostesc are o încărcătură din mine, e bucuria unei fete de 23 de ani care încă mai visează să schimbe lumea.

În afara scenei sunt mai ironică, mai directă, mai copil. Râd tare, mă enervez ușor, spun lucrurilor pe nume. Nu-mi aleg cuvintele cu penseta (deși, uneori, ar trebui), dar tot ce fac vine dintr-un nucleu sincer și mai ales real!
Cea de pe scenă și cea din afara scenei nu sunt două personaje sunt două tonalități ale aceleiași ființe.

Cele două se întâlnesc în ceea ce iubesc. Dacă nu se întâlnesc, înseamnă că e o problemă. Eu le țin unite cu grijă. Pentru că atunci când urc pe scenă, nu plec de acasă. Vin cu toată ființa mea și artistică, și umană.

„Cea de pe scenă și cea din afara scenei nu sunt două personaje sunt două tonalități ale aceleiași ființe. Cele două se întâlnesc în ceea ce iubesc. Eu le țin unite cu grijă.”

Astăzi cânți într-o trupă, într-un context mai modern, reușești să rămâi autentică și fidelă rădăcinilor tale, chiar și în forme muzicale noi?

Da, dar contextul este diferit și implică adaptare. Trupa cântă preponderent la evenimente private, unde repertoriul trebuie să fie accesibil, ritmat și mixt (folclor, populară stilizată, muzică de petrecere).
Aici, autenticitatea se păstrează mai mult prin atitudine și repertoriu selectiv. Încerc să mențin o linie clară între adaptare și diluare.
Este un echilibru permanent între fidelitate față de rădăcini și cerințele contextului actual.

De curând ai lansat primul tău album? Câtă munca a fost în spatele acestei frumoase reușite?

Albumul a fost rezultatul a cel puțin 6-7 ani de muncă intensă. De la selecția textelor (multe dintre ele scrise și culese de mama mea), la realizarea liniei melodice împreună cu Maricel Ghinea, până la înregistrări cu Orchestra Radio – fiecare etapă a implicat efort logistic și creativ.
Am fost implicată direct în procesul de creație, de la concept la mixaj. A fost un produs 100% gândit să păstreze comorile Vrancei, fără compromisuri de imagine sau conținut.

„Albumul a fost rezultatul a cel puțin 6-7 ani de muncă intensă. A fost un produs 100% gândit să păstreze comorile Vrancei, fără compromisuri de imagine sau conținut.”

Ai avut vreun model care ți-a influențat alegerile în muzică?

Nu am avut un singur model. Am fost atentă la multe voci și parcursuri artistice diferite.
Fiecare m-a ajutat să înțeleg ce vreau și ce nu vreau să devin, dar am încercat să nu copiez niciun stil.

Stai de vorba cu tine cea de acum 10 ani. Ce ți-ai spune?

I-aș spune să nu grăbească nimic și să aibă mai multă încredere în propria voce. Că nu are nevoie să demonstreze nimănui nimic, ci doar să înțeleagă ce vrea cu adevărat. Și că e ok să greșească, important e să rămână lucidă și constantă.

„Am inclus o cercetare teoretică serioasă despre muzica tradițională vrânceană, metodele etnografice de teren, despre ce înseamnă autopatrimonializarea pentru un tânăr care nu moștenește, ci alege să construiască. Iar de aici înainte, visul meu e să nu las această lucrare să rămână doar între coperte.”

La ce vis lucrezi astăzi?

Adevărul e că unul dintre cele mai importante visuri ale mele deja s-a împlinit și s-a materializat într-un proiect pe care l-am dus la capăt cu toată luciditatea, vulnerabilitatea și curajul de care am fost capabilă: lucrarea mea de licență.

În această lucrare am adunat nu doar concepte etnologice sau citate din cărți. Am pus, fără să menajez nimic, tot parcursul meu artistic, uman și identitar. Este un demers autoetnografic, intitulat „Autopatrimonializare și identitate culturală actuală în muzica populară vrânceană”, în care am analizat cum un artist tânăr crescut la oraș, fără moștenire directă de sat își construiește identitatea artistică prin alegeri conștiente, muncă și atașament cultural.

Lucrarea e structurată în jurul unei povești reale: povestea mea. De la debutul la vârsta de 6 ani în muzică ușoară, până la decizia de a reveni spre folclorul autentic. Am povestit cu sinceritate despre momentele în care am fost respinsă la preselecții, despre concursurile care au fost câștigate pe merit, dar și despre nedreptăți: criterii de selecție subiective, jurii părtinitoare, lipsă de transparență și cazuri în care folclorul autentic a fost ignorat în favoarea unor interpretări fără conținut.

În această lucrare vorbesc și despre versurile culese de mama mea, din gura unei femei din satul Paltin, Mărioara Grosu, despre viața străbunicii mele, despre influența mentorului meu Maricel Ghinea, despre cum am ajuns să cânt cu Orchestra Radio și despre procesul de creație al primului meu album care nu este doar un produs muzical, ci o formă de mărturisire artistică și document etnologic în sine.

Am analizat structura festivalurilor-concurs, am scris un jurnal de carieră care documentează nu doar concertele, ci și eșecurile, nemulțumirile, întrebările și momentele de cumpănă. Am inclus o cercetare teoretică serioasă despre muzica tradițională vrânceană, metodele etnografice de teren, despre ce înseamnă autopatrimonializarea pentru un tânăr care nu moștenește, ci alege să construiască.

Lucrarea e o formă de educație, de autodemascare și de manifest artistic în același timp. Prin ea, simt că am reușit să contribui la o înțelegere mai corectă a muzicii populare: nu ca decor la evenimente sau ca stil abordabil de oricine, ci ca formă de identitate, patrimoniu și luptă personală.

Iar de aici înainte, visul meu e să nu las această lucrare să rămână doar între coperte.

Spune-ne unde te putem găsi și de ce nu, cum te putem contacta pentru evenimentele frumoase din viața noastre alături de trupa al cărei suflet, ești.

„Ai deschis un spațiu în care am reușit să privesc cu claritate, onestitate și curaj spre tot ce am trăit ca artistă și ca om.”

Numele lui Alexandru Pop Zărăndean evocă o poveste trăită între tradiție și căutarea autentică a sinelui, între zbuciumul unui suflet captiv într-o lume rigidă și eliberarea prin artă. Originar din Țara Zarandului, un colț de țară unde pământul și folclorul se întrepătrund într-o armonie tăcută, Alex este mai mult decât un simplu artist. Este un căutător al esențelor, un restaurator al tradițiilor uitate, un om care creează și care aduce în fața publicului această muncă. Aceste pasiuni care păreau interzise i-au fost salvarea, forțându-l să gândească, să cerceteze, să înțeleagă lumea dincolo de doctrine. Așa a apărut Alexandru Zărăndean, omul adevărat, artistul. Studii de tehnică dentară și muzică, o călătorie dinspre știință spre sensibilitate artistică, l-au adus pe Alex în contact cu diverse domenii, fiecare contribuind la formarea sa ca artist. Astăzi, Alex Pop Zărăndean este un simbol al unei lumi care se află între trecut și prezent, între rural și urban, între tradiție și inovație. Căutătorul de comori ale folclorului, cercetătorul neobosit al meșteșugurilor vechi și al cântecelor tradiționale, aduce în contemporaneitate un patrimoniu cultural viu, prin proiecte inovative care îmbină vechiul cu noul. Proiectul său de redescoperire a drumului cânepii sau „Nana Pistoaie”, personajul umoristic care a cucerit online-ul, sunt doar câteva dintre manifestările unei personalități complexe, capabile să adâncească înțelesuri chiar și în cele mai simple gesturi. Alex, rămâne un om care „cântă pentru sufletul său,” un artist care știe că adevărata creație vine atunci când îți asumi propria autenticitate și nu te temi.

„Alex Pop este un copil care a crescut într-o familie de religie neoprotestantă unde a fost nevoit să-și reprime toată libertatea de exprimare artistică, pasiunile legate de arta tradițională românească și de folclor fiind considerate păcat, un lucru greșit care nu este pe ,,placul Domnului”.”

Alex, mă bucur să creionam o poveste astăzi. Hai să începem! Cine este Alexandru Pop și cine este Alexandru Pop Zărăndean? De unde acest apelativ care în timp s-a așezat drept nume?

Alex Pop este un copil care a crescut într-o familie de religie neoprotestantă unde a fost nevoit să-și reprime toată libertatea de exprimare artistică, pasiunile legate de arta tradițională românească și de folclor fiind considerate păcat, un lucru greșit care nu este pe ,,placul Domnului”.
Un copil care a crescut în stări de vinovăție și condamnare, în frici și reprimare.
Ce m-a salvat?
Tocmai aceste pasiuni și trăiri care clocoteau în mine și care se băteau cap în cap cu doctrina în care m-am născut. Acest lucru m-a ,,obligat” să studiez, să cercetez, să GÂNDESC, să discern lucrurile și să le așez fiecare la locul său.

Toată această poveste m-a condus spre Alexandru Zărăndean.
Alexandru Zărăndean sunt EU, cel adevărat!

Ce înseamnă pentru tine Țara Zarandului? Cum îți vorbește acest pământ când taci și-l asculți?

Țara Zarandului înseamnă pentru mine emoție, bogăție sufletească izvorâtă din sufletul țăranilor locului.
Înseamnă bun gust, simț artistic deosebit, simplitate.
Pământul… nu-l aud, îl simt. De mic copil, în fiecare vară, umblam foarte mult desculț, simțeam această nevoie.
Acum mai puțin apuc să fac acest lucru dar în copilărie, vara, eram mai mult desculț decât încălțat.

„Ce m-a salvat?
Tocmai aceste pasiuni și trăiri care clocoteau în mine și care se băteau cap în cap cu doctrina în care m-am născut. Acest lucru m-a ,,obligat” să studiez, să cercetez, să GÂNDESC, să discern lucrurile și să le așez fiecare la locul său.”

Cum era Alex în anii copilăriei? Ce pasiuni avea și cum își ocupa timpul?

Anii copilăriei i-am petrecut în biserică. În adunare cum spuneam noi. Am luat instrumentele muzicale la rând: orgă, trompetă, clarinet, corn, tobe, mandolină, vioară.
Cu astea am avut noroc, mă refugiam în muzică, în repetițiile pe care le avem pentru orchestră, cor, grupurile de tineri, copii cu care cântam în cadrul slujbelor religioase.
Aici aveam ocazia să respir puțină artă, să fiu puțin eu.
După ce am mai crescut puțin, ani de zile m-am ocupat de corul de copii al bisericii și mai apoi de orchestra de mandoline.
Această perioadă m-a ajutat foarte mult să mă dezvolt pe plan muzical.
Toate celelalte pasiuni care clocoteau în mine legate de arta tradițională, meșteșuguri, folclor erau făcute așa mai pe ascuns.
Ori mergem în spatele casei, spre grădină, unde avem un atelier în care îmi construiam o roată a olarului și mă jucam cu lutul, ori mergeam la o vecină care avea televizor și urmăream programe destinate muzicii poluare. Mă trezeam singur în casă învățând să joc dansuri populare de la televizor și mă ,,bat” pe picioare.
Ori îmi înregistram pe un telefon, cum era pe vremea aceea, anumite piese muzicale pe care le ascultam și le cântam în secret.
Deasemenea petreceam foarte multe ore prin biblioteca orașului sau a școlii căutând cărți sau informații care vorbesc despre tradiție, folclor, meșteșuguri.
Am avut foarte multe pasiuni de-a lungul copilăriei, ciudat de multe, e mult de povestit.
Într-o vreme, prin adolescență, aveam o pasiune nebună pentru cai, pentru muncile agricole unde era implicată forța cailor.
Toată ziua eram în grajd la vecinu’ Romică țesălând caii și învățând mersul creșterii lor.
Îmi doream enorm să-mi pot cumpăra un cal dar nu aveam posibilitatea financiară pe vremea aceea. Undeva în mine a rămas acea dorință și mă gândesc că după ce mă așez la casa mea îmi voi cumpăra barem* un cal dacă nu doi.

„Anii copilăriei i-am petrecut în biserică. În adunare cum spuneam noi. Am luat instrumentele muzicale la rând: orgă, trompetă, clarinet, corn, tobe, mandolină, vioară.
Cu astea am avut noroc, mă refugiam în muzică, în repetițiile pe care le avem pentru orchestră, cor, grupurile de tineri, copii cu care cântam în cadrul slujbelor religioase.
Aici aveam ocazia să respir puțină artă, să fiu puțin eu.”

Care a fost momentul care a declanșat în tine dragostea față de folclor și tradiții? Dacă ai închide ochii și ți-ai aminti un cântec pe care îl fredonai la începuturile tale ca artist, care era acela?

Nu țin minte un moment anume, pur și simplu așa mă știu dintotdeauna.
Țin minte în schimb bucuria imensă pe care am simțit-o în momentul în care am găsit într-o cameră de depozitare a casei noastre straiele străbunicului meu. Efectiv nu-mi venea să cred că există așa ceva în casa noastră. Cred că acela a fost primul meu contact cu un costum popular pe care l-am și îmbrăcat.
Deasemenea țin minte nunta vecinei mele care a fost făcută în cort, cum era pe vremea aceea.
Eram mic și cu toate că în casa noastră nu s-a ascultat niciodată muzică populară când am auzit duba (toba) și ștabul (taraful) de la uspăț (nuntă) pur și simplu m-am transpus în altă lume. A săltat sufletul în mine de bucurie că am avut ocazia să văd și să aud așa ceva, eram acolo cu toată ființa.
Mi-a plăcut atât de mult încât eram disperat să mai prind o nuntă în cort să mă pot bucura de atmosfera respectivă.
La ceva timp după episodul acesta văzusem la câteva străzi distanță de noi, într-un colț de stradă…un nou cort, așa părea de la distanță sau poate așa speram eu să fie.
Am zis gata, iară-i uspăț, iară cântă ștabu’.
Am fugit într-un suflet până acolo iar când m-am apropiat am descoperit că de fapt proprietarul locului își ridicase un gard din scânduri pe care l-a vopsit negru. Deci, nu, nu era prelata de la cort, era un gard.
E de râs, dar, neașteptat, am lacrimi în ochi relatând această întâmplare. Mă copleșește inocența pe care o aveam, pasiunea nebună și determinarea care mă ține până în ziua de astăzi.

Ce studii ai? Unde ai ales să-ți petreci anii studenției și ce aport au avut aceștia asupra omului care ești astăzi?

Am absolvit facultatea de ,,Tehnică Dentară” din cadrul Universității de medicină și farmacie „Victor Babeș” din Timișoara. Din anul al doilea de facultate am dat admitere și la Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara, secția canto clasic. Doi ani i-am făcut în paralel până la încheierea primei facultăți. Am absolvit și „Facultatea de Muzică”, apoi am urmat și cursurile masterale în cadrul aceleiași facultăți. În paralel am urmat și cursurile Școlii Populare de Artă din Arad, secția canto popular.
Toate au avut un aport mare de tot, aș putea povesti ore întregi cum și în ce fel m-au ajutat să mă dezvolt, să mă adaptez social, să cunosc oameni, locuri, lucruri. Mi-au deschis uși spre mine cel de astăzi, mi-au adus în prezența oamenilor și a relațiilor de care avem nevoie. M-au ajutat mult!

„Drumul e lung, festivalurile sunt doar o parte de început. Majoritatea se rezumă la acestea și la piesele cântate în concurs, piese care fac parte din repertoriul înaintașilor lor, fără să înțeleagă că pentru a te putea numi artist e nevoie să-ți ,,cânți” sufletul, propriile trăiri și idei, să curgă prin tine izvorul creației.”

Alex, ai un glas care unge sufletul publicului și care te-a purtat prin festivaluri, concursuri, te-a urcat pe scene și ți-a adus aplauze, cum au fost anii aceștia? Aduc festivalurile locale sau naționale un plus valoare pentru numele unui viitor artist?

Festivalurile-concurs te educă! Ca unul care am trecut prin ele pot observa cu ușurință cine s-a ,,format” în festivaluri și cine s-a ,,format” la nunți, botezuri, cumetrii.
E mare diferența! În festivaluri te lovești de anumite rigori, de un juriu specializat, înveți să te îmbraci, să porți costumul popular, să adopți o atitudine potrivită, să gestionezi emoțiile. Ai ocazia să te evaluezi ca artist, să vezi unde te clasezi față de ceilalți colegi. Să analizezi, de ce celălalt a luat locul I și tu n-ai luat nimic, el ce a făcut bine, ce a avut în plus. Și am mai observat un lucru, în urma festivalurilor rămân pe baricade și se aleg copiii cu adevărat talentați și determinați și pasionați de această artă. Ceilalți se pierd în așa zisele nedreptăți sau favoritisme care se presupune că ar veni din partea juraților. Cred că toți concurenții simt la un moment acest lucru. Nici nu contează cât de e reală treaba aceasta sau nu, când îți dorești cu adevărat și iubești folclorul culegi într-un final tot ce e bun și de folos de aici și îți vezi de drum. Drumul e lung, festivalurile sunt doar o parte de început. Majoritatea se rezumă la acestea și la piesele cântate în concurs, piese care fac parte din repertoriul înaintașilor lor, fără să înțeleagă că pentru a te putea numi artist e nevoie să-ți ,,cânți” sufletul, propriile trăiri și idei, să curgă prin tine izvorul creației. Nu culeg, nu creează, nu simt. Își fac carieră cu repertoriul altora, sau o iau pe arătură abordând și creând piese cu un mesaj lipsit de profunzime și adevăr, comercial.

Spune-ne sincer, ce nu se vede in spatele unui concurs, in spatele unei competiții între tinerii interpreți? Ce ți-ar fi plăcut să știi înainte de a participa la un astfel de festival concurs?

În spatele unui concurs nu se vede munca, stresul, emoțiile. Nu se aud vocalizele colegilor din camerele de cazare din dimineața concursului. Mă exasperau acele sunete, îmi creau un gol în stomac de nu mai eram bun de nimic. Nu se văd lacrimile celor care n-au trecut preselecția, dezamăgirea profundă în urma jurizării. Nu se văd prieteniile care sunt distruse în secunda doi după premiere din cauza invidiei sau a faptului că aveai impresia că altul a fost favorizat în defavoarea ta.
Cărți întregi cred că ar putea fi scrise cu poveștile fiecărui concurent. Acum îmi amintesc cu amuzament de toate cele trăite sau auzite în concursuri, dar atunci, cum ziceam, e nevoie să fii extrem de pasionat, puternic, determinat pentru a putea trece cu brio de această etapă.
Personal mi-ar fi plăcut să știu și să înțeleg de la început că aceste concursuri nu te definesc, nu trofeele te fac artist. Mi-ar fi plăcut să fi cântat dintotdeauna pentru public, nu pentru juriu și să mă bucur din plin de momentul prestației scenice. Să cânt liber, să cânt cu bucurie. Am cântat plin de frici, emoții, gânduri care mă sabotau neștiind la acea vreme că cei din fața ta rămân cu emoția pe care le-ai transmis-o și cu felul în care i-ai făcut să se simtă sau să trăiască momentul.

„Personal mi-ar fi plăcut să știu și să înțeleg de la început că aceste concursuri nu te definesc, nu trofeele te fac artist. Mi-ar fi plăcut să fi cântat dintotdeauna pentru public, nu pentru juriu și să mă bucur din plin de momentul prestației scenice. Să cânt liber, să cânt cu bucurie.”

Ai momente în care te simți neînțeles? Ce înseamnă pentru tine să rămâi autentic într-o lume care cere uneori altceva decât sufletul tău?

Nu mă simt neînțeles, cred că nu-mi pasă de acest aspect, cred prea mult în ceea ce simt. Nu-mi doresc să schimb pe nimeni, nu caut să conving pe cineva de ceva și consider că nimic nu e pentru toată lumea. Scopul meu este de a ajunge cea mai bună variantă a mea, de a da la o parte tot ceea ce nu sunt și de a inspira pe toți cei care au nevoie de mine, într-un mod cât mai bun și sănătos.
Și da, rămân autentic prin faptul că fac ceea ce simt.

„Sunt implicat în activitatea cultural-artistică din orașul meu natal, Sebiș, județul Arad unde organizăm spectacole, activități pentru copii, recent am organizat o șezătoare, un concurs național de folclor, ,,La Poalele Dealului Pleșa”, care a fost un real succes.”

Îți desfășori activitatea la Sebiș, ce proiecte ai în plan profesional aici dar, sunt curios și unde prind viață visurile tale din plan personal?

Da, sunt implicat în activitatea cultural-artistică din orașul meu natal, Sebiș, județul Arad unde organizăm spectacole, activități pentru copii, recent am organizat o șezătoare, un concurs național de folclor, ,,La Poalele Dealului Pleșa”, care a fost un real succes și poate fi pus alături de cele mai mari festivaluri de gen din țară. Se întâmplă și se vor întâmpla lucruri frumoase.
Pe plan personal sunt în proces de a cumpăra o casă țărănească unde voi ,,scrie” o poveste tare frumoasă, vă voi povesti mai multe la momentul potrivit.

Eu te-am descoperit online urmărind proiectul tău de redescoperire a drumului cânepii, cum iți gestionezi astăzi pașii de aducere în actualitate a elementelor sacre pe care le mai descoperi cercetând satele din zona ta? Mai sunt izvoare din care sa extragi informație?

Surprinzător, chiar recent am întâlnit un izvor bogat de folclor autentic, nealterat, pe nană Cornelia Soare din satul Iercoșeni.
Da, pasiunea mea nebună m-a făcut să caut în toate colțurile ,,lăzilor” de zestre, prin podurile caselor, prin toate satele și pe la toate babele, să mă exprim într-un mod tradițional. Dacă ești suficient de pasionat, găsești, descoperi.
Le aduc în actualitate și zic eu că le îmbrac într-o formă destul de atractivă folosindu-mă de mediul online. Pot fi un lucru tare bun și aceste rețele de socializare dacă înveți să le folosești cu cap. Filmez, editez, postez. Nu e deloc o muncă ușoară dar dacă nu ești pe val în online, nu ești nici fizic. Aceasta e mersul lucrurilor și consider că nu are rost să ne opunem ci mai de grabă să învățăm, așa cum ziceam, să folosim cu cap aceste rețele în folosul nostru și într-un scop bun pentru noi și pentru cei din jur.

„Cusutul și lucrul manual în general sunt terapie curată.”

Poate nu mulți știu că deseori ești un fel de ,,croitorașul cel viteaz”. Ce simți când acul prinde viață între degetele tale și fiecare cusătură spune o poveste?

Cusutul și lucrul manual în general sunt terapie curată. Sunt în stare să stau ore întregi și să-mi admir lucrul care mi-a ieșit din mâni. Pur și simplu mă încarc de frumos, este o satisfacție extraordinară.

Cum ai pornit proiectul cu Nana Piștoaie care ți-a adus milioane de vizualizări în mediul online? Cine este personajul pe care îl interpretezi, și vreau să ne spui dacă în spatele umorului sunt și adevăruri despre realitatea din ziua de astăzi pe care încerci să le expui?

Da, asta și înseamnă umorul, ,,penalizarea” într-un mod comic a unor comportamente sau situații nepotrivite sau lipsite de moralitate din societate.
Personajul ,,nană Piștoaie” întruchipează țăranca satului românesc de odinioară, ocoșă, descurcăreață, luptătoare. Acest personaj s-a născut din pasiunea mea pentru arta actoricească. M-a pasionat mult dintotdeauna. De mic copil am imitat anumiți oameni sau artiști spre amuzamentul celor din jur.
În facultate aveam o colegă care se amuza teribil când mă auzea vorbind ca o babă. Atunci mi-am ridicat un semn de întrebare, oare chiar e atât de amuzant? Odată la ceva vreme mai filmam câte un video amuzant pe care îl trimiteam câtorva prieteni. Râdeau toți și îmi spuneau să le postez public deoarece sunt amuzante și vor ,,prinde”. Într-un final mi-am făcut curaj și am postat. După video ,,babele în biserică” dacă azi, în ziua postării, am avut 2 mii de următori pe tiktok, până mâine am avut peste 10 mii, a explodat contul. Cam acesta a fost începutul. Numele personajului l-am ales tot la sfatul unor prieteni, preluând porecla celei care este Florița Păiușan, o nană din lumea satului de care m-am apropiat foarte mult și care este un izvor nesecat de folclor, versuri, povești sau strigături de nuntă.
În schimb, dacă ar fi să spun cine stă la baza acestui personaj, ca mod de a fi, gesturi, mimică este bunica mea din partea mamei, cea cu care am crescut în casă, dar și cea din partea tatălui care ne vizita mereu. Ambele au fost figuri mari. Și nu în ultimul rând toate babele și bătrânii satelor pe care le-am colindat încă din copilărie în culegerile mele de folclor.

„Personajul ,,nană Piștoaie” întruchipează țăranca satului românesc de odinioară, ocoșă, descurcăreață, luptătoare. Acest personaj s-a născut din pasiunea mea pentru arta actoricească. M-a pasionat mult dintotdeauna.”

Ai un mentor? Ești un artist complex, cercetezi rădăcinile, le aduci în actualitate prin creație, dai glas liniilor melodice și le aduci în fața publicului, țeși povești si interpretezi roluri. Ce rol ai juca dacă ai avea șansa unei cariere actoricești pe care lasă-mă să-ți zic că deja ai început-o cu acest proiect.

Am mai mulți mentori când vine vorba activitatea folclorică. Bătrânii satelor pe care i-am descoperit de-a lungul vieții, culegerile de folclor din care mă inspir și care redau gândirea țăranului, simplă dar în același timp profundă și plină de tâlc.
Pe lângă acest lucru mă sfătuiesc cu câțiva prieteni care fac parte și ei din această breaslă și pe care eu îi consider ce trebuie.
Lumea mă asociază cu umorul, probabil s-ar aștepta să aleg un rol umoristic. Nu știu, simt la fel de bine și drama, simt că aș putea întruchipa orice rol, actorie să fie!

Este Romania locul care îți dă aripi? Ce proiecte noi ai încerca să materializezi din toate aceste calități pe care Dumnezeu le-a sădit în inima ta?

Nu am așteptat niciodată ca România sau oricine altcineva să-mi dea aripi la fel cum nu cred că cineva mi le-ar putea tăia. Cred într-o gândire sănătoasă, o setare mentală care să te conducă spre cea mai bună variantă a ta, cred în muncă, pasiune, determinare, perseverență.
Cred foarte mult în viziunea mea și în ceea ce simt și mă văd în viitor bucurând lumea prin muzica mea și printr-o grămadă de proiecte și activități cultural-artistice care știu că vor inspira, educa și ridica vibrația celor care vor fi prezenți.
În prezent sunt în proces de a cumpăra o casă bătrânească în satul tatălui meu, loc în care vizualizez lucruri și activități extraordinare pentru pentru oameni de toate vârstele.

„Cred într-o gândire sănătoasă, o setare mentală care să te conducă spre cea mai bună variantă a ta, cred în muncă, pasiune, determinare, perseverență.”

Dacă ar fi să-ți lași viața întreagă scrisă într-o singură melodie, ce ai pune în ea? Cum s-ar auzi? Ar fi o doina profunda sau un cântec de joc?

Hmm, nu cred că aș putea cuprinde într-o singură melodie tot ce am trăit sau simțit până în prezent dar cu siguranță ar fi un cântec așezat și profund.
Mereu am rezonat cu profunzimea pe care am întâlnit-o în lucrurile simple.

„Mereu am rezonat cu profunzimea pe care am întâlnit-o în lucrurile simple.”

Într-o lume în care ritmul grăbit se evaporă în zgomotul urban și poveștile par să se piardă printre claxoane și ecrane, există oameni-rădăcină. Oameni care păstrează în privire lumina unui sat de demult, și în glas freamătul codrilor și dorul negrăit al străbunilor. Anda este una dintre aceștia.
Născută din cântec și crescută din dor, a conștientizat valoarea pe care satul o are, și a dus-o la nivel de artă. Întreține acest foc moștenit ca pe o rugăciune, seară de seară, puțin câte puțin, atent și calculat.  Portul îl mângâie cu ochii și-l poartă cu sufletul. Cântecul îl simte din piept, ca o bătaie sacră ce-o leagă de strămoși și-o ține cu picioarele-n pământul în care a crescut și s-a format. Anda, o punte între vechi și nou, o țesătură ce-și ține firul întins între cele două lumi de care aparține, a înflorit acolo unde a fost sădită și a sărit departe de trunchi, și-a crescut aripile cu credință-n Dumnezeu și astăzi rămâne în echilibru împletindu-și rădăcinile cu aripile.

Să-i citiți vorbele și să-i vedeți simțirile, ascultă-ți glasul și urmăriți-i pașii din lumea veche și din cea nouă.

Nu se va opri aici.

 

„Anda Horoba este o fată de la țară care și-a depășit condiția. Sunt tare mândră și binecuvântată cu faptul că m-am născut la sat.”

Anda, îți mulțumesc pentru ceea ce ești astăzi. Inspiri. Și prin următoarea poveste pe care o vom împleti împreună, vreau să aduci motivație în gândurile tinerilor cu visuri. Cine este Anda Horoba? Care este buletinul cu care ieși în lume?

Vă mulțumesc tare mult și eu pentru că m-ați ales ca reper pentru tinerii din generația mea, dar și pentru cei mai mici, asta nu poate decât să mă bucure și să îmi ofere o și mai mare responsabilitate. Eu spun că mă descurc în asta. Consider că sunt un tânăr care poartă cu multă grijă responsabilitățile pe care le are pe umeri. Anda Horoba este o fată de la țară care și-a depășit condiția. Sunt tare mândră și binecuvântată cu faptul că m-am născut la sat. Acesta fiind și buletinul meu cu care ies în lume. Aș striga în gura mare, EU AM CRESCUT LA ȚARĂ, SĂ ȘTIȚI! Pentru mine, oamenii născuți și crescuți la țară sunt oameni binecuvântați, oameni cu har, oameni cu o bază solidă de OM, oameni cu frică de Dumnezeu, oameni cu bun simțit, oameni simpli, modești. Dacă ai toate acestea, ai totul.

„Iau cu mine în gând, satul. De fiecare dată, fără excepție pentru că dacă aș omite așa, aș fi un om pierdut. Un om rătăcit.”

Unde este pentru tine ACASĂ și ce poveste ascunde acest loc? Sunt momente pe care le iei cu tine în gând, oriunde ai fi în lume?

Acasă pentru mine este acolo unde cântă cucul acompaniat de orchestră (natura), cum îmi place să spun. Veți înțelege asta doar dacă veți veni la mine acasă, într-o seară sau într-o dimineață, atunci când lumea nu mai face zgomot, să ascultați acest concert despre care vă scriu. Acasă e acolo unde este mama mea. Tata, Radu. Acasă este acolo unde am crescut și așa va rămâne și în momentul în care voi avea casa și familia mea.

Sunt momente, stări, trăiri și amintiri pe care le iau cu mine peste tot. O iau cu mine în gând, în special, pe bunica mea. Este omul care m-a învățat și nu prin spuse, ci prin fapte, ce înseamnă PUTEREA, CURAJUL ȘI DRAGUL DE VIAȚĂ.

Iau cu mine în gând, casa părintească, cu tot ce este în ea și pe lângă ea. Iau cu mine în gând, satul. De fiecare dată, fără excepție pentru că dacă aș omite așa, aș fi un om pierdut. Un om rătăcit. Un om fără un trecut și implicit, fără viitor.

Vreau să-mi spui cum au fost anii copilăriei tale. Dacă ai picta un tablou cu aceste momente, ce urme ar lăsa pensula?

Copilăria mi-am trăit-o în Rai, în căsuța bunicii de bârne, cu lut, văruită cu var și vopsită cu albastru.
Săream pe patul înălțat cu paie, dorindu-mi să țintesc, cât mai sus.
Tabloul ar reda momentele în care bunica îmi aducea bunătăți din târg (bucuria copilăriei mele), momentele în care bunicul aducea gălețile pline cu lapte proaspăt, în casă, momentele în care mătușa mea, Ileana, una dintre surorile mamei care și-a adus aportul, considerabil, în educația mea și a surorii mele mai mari, Raula, ne spunea pilde și ne învăța rugăciuni, momentele în care “tioteam” (o formă de apel) când vedeam că vine mama. Oh, ar fi un tablou simplu, dar, totuși, cu foarte multă informație și foarte multe trăiri.

„Copilăria mi-am trăit-o în Rai, în căsuța bunicii de bârne, cu lut, văruită cu var și vopsită cu albastru.”

Când ai cântat prima data din inimă, fără să știi că faci artă? Care au fost primii pași spre primele apariții pe scena?

La 4 ani. Atunci nu am știut că fac artă. Atunci am știut doar să ascult semnalul, „Poți începe!” și începeam. Începeam să strig la mireasă, din toată inima și cu mare pasiune.

Am avut norocul și bucuria de a-mi construi o bază sănătoasă în ceea ce privește folclorul, obiceiurile, tradițiile, portul popular, imaginea mea ca artist în cadrul Grupului Folcloric “Glanetașul” în care am activat aproximativ 13 ani și acolo unde mă întorc de fiecare dată când timpul îmi permite.

La vârsta de 6 ani am obținut primul premiu muzical să-i spunem așa, premiul l la Festivalul de Folclor “Tinere Speranțe”.

Există oameni lumină. Cine a fost prima persoana care ți-a zis: ,,Anda, ai darul cântecului!”, ai crezut vreodată, copil fiind, ca acesta va fi drumul tău?

Există un om pe care îl numesc „om lumină”. L-am cunoscut recent. Este vorba despre mătușa (tanti) Ioană Mihalca din Petrova, Maramureș. Un om de la țară mai luminat decât ea, nu mi-a fost dat să cunosc. De la ea am primit în dar și foarte multe hori. Sunt onorată de faptul că mă îndrăgește, și ea, atât de mult.

La prima întrebare răspund simplu, MAMA.

Cântatul pentru mine a fost un prieten bun cu care îmi făcea mare, mare plăcere să mă însoțesc în drumul meu prin viață. Nu știam că se poate fără, nici nu aveam astfel de gânduri, niciodată, nu am știut să gândesc așa. Nu știam că asta va fi „meseria” mea, eu știam doar că va fi nelipsit de lângă mine ca ceva propriu, personal, lipit de tine, de care nu poți scăpa, în sensul bun al cuvântului.

„Acasă pentru mine este acolo unde cântă cucul acompaniat de orchestră (natura), cum îmi place să spun. Veți înțelege asta doar dacă veți veni la mine acasă, într-o seară sau într-o dimineață, atunci când lumea nu mai face zgomot.”

Bunicii sunt icoane, iar bunica ta are un loc special în viața ta artistică. Ce valori și sfaturi îți transmite? Ce sentimente te-au trecut având-o alături de tine pe scena ,,Vedeta populară” de la TVR?

Oh! Bunica mea are un loc special în sufletul meu, în viața mea ca om.

Pe cealaltă parte, artistică, s-a întâmplat să fie la fel, într-adevăr, pentru că firul roșu al folclorului de la ea a pornit. Mai înainte de ea nu știu cine avea glas din familie.

Nicidecum nu consider acest aspect ca fiind mai întâi de toate, este pe locul al doilea, absolut.
Bunica a educat un om, în primul rând și apoi un artist.

Am simțit totul așa, Mi-am îndeplinit cel mai mare vis al vieții mele, gata, nu mai vreau nimic, nu pot cere altceva în plus!. A fost cea mai mare dorință a mea, singurul fapt pentru care am și participat la “Vedeta Populară!”, iar Dumnezeu mi-a dat și mai mult decât eu aș fi putut visa.

Tot ceea ce este ea, și deja toți cei care o cunosc știu despre ce vorbesc, mi-a transmis și mie. Este un om valoros și eu sunt valoroasă doar pentru că am parte de ea.

Ce înseamnă pentru tine muzica populară? Este mai mult o artă, o formă de rugăciune, sau un fir nevăzut care leagă generațiile?

Cât de frumos! Mie nu prea îmi place să o numesc „muzică populară”, sună atât de comun, lipsit, parcă, de greutate și foarte accesibil. Mie îmi place să spun „folclor” sau „folclor nou”, un termen nu tocmai accesibil pentru că, în zilele noastre, nu poate, nu reușește oricine să înțeleagă sensul, greutatea și valoarea acestui termen.
Folclorul pentru mine este toate acestea la un loc. Satul cu toate ale sale este cea mai înaltă formă de artă. Folclorul este o formă de rugăciune, am simțit asta în momentul în care Dumnezeu schimba vremea în funcție de proiectele pe care urma să le filmez și nu doar atât.

Folclorul este un fir nevăzut care leagă generațiile. Da. Bunica, Aurica Bizo, mama, Eugenia Horoba, eu și nepoata mea, Maya Hiticaș, suntem dovada. 4 generații care au primit și au dat mai departe.

„Satul cu toate ale sale este cea mai înaltă formă de artă. Folclorul este o formă de rugăciune.”

Cântecele tale sunt un produs a tot ceea ce ești astăzi. Povestește-mi cum alegi temele despre care ne cânți, cum îți gândești videoclipurile, ținutele, pentru că știu că ești one women show. Câtă muncă stă în spatele unui astfel de proiect?

Mi s-a întâmplat să aleg tema în momentul în care mi-am dorit să scriu un cântec în care să descriu copilăria mea la bunica, experiențele mamei din tinerețe, experiențele mele de viață, în rest, Dumnezeu alege ceea ce eu trebuie să cânt.
Niciodată nu aleg o temă pentru că „Da, asta ar prinde bine”, nicidecum.

Am cules foarte multe cântece. Îmi plac, în special, cântece culese, vechi pentru că au viață în ele, au zile, au trai și hrană sufletească, eu oricât aș compune, nu ajung la performanța marilor țărani care au trăit greul vieții și au primit înțelepciune și har divin prin asta.

Scenariile videoclipurilor mele sunt educative. Educă și nu doar pe parte folclorică, ci și psihologică, spirituală, umană. Fiecare are un scop bine stabilit. Fiecare deține informații cât se poate de adevărate. Scenariile sunt inspirate din viața mea, viața părinților mei, a bunicilor mei, viața, greutățile și problemele țăranilor de altădată.

Pentru realizarea videoclipurilor depun foarte mult efort pentru că nu iau nimic de-a gata. Totul este căutat, cercetat, analizat, creat, aranjat. Nu filmez în muzeu unde toate sunt puse prea în ordine pentru dinamica la care eu mă gândesc. Caut casele și le amenajez, singură, exact așa cum am nevoie, exact așa cum trebuie.

În spatele unui proiect muzical, în ceea ce mă privește, stă foarte multă muncă, dar satisfacția finală este pe măsură. Videoclipurile mele mă ridică, nu prin faimă, vizualizări, trend sau alte asemenea, ci prin valoare, asta este tot ceea ce eu caut. Bunica așa mi-a arătat.

Dacă vă referiți la ținutele pentru proiectele muzicale, vă spun că totul este pus așa cum trebuie, după reguli și așa cum îmi spune satul și zona pe care o reprezintă. Indiferent ce zonă alegi să reprezinți, musai să arăți precum s-a purtat un țăran în zona respectivă, altfel vei fi de neidentificat. Simplu. Fără a adăuga ceva în plus, ceva ce nu face parte din câmpul lexical al cuvântului “folclor”. Portul popular nu are nevoie de alte artificii pentru că el deja este maiestuos și plin de sens, iar noi, dacă adăugăm și altceva (machiaj strident, coafuri de nașă mare, unghii lungi, vopsite, tocuri imense care nu exprimă decât vulgaritate, etc.) nu facem altceva decât să degradăm, să mânjim imaginea portului popular.

„Într-o lume înnecată în cântece în care se vorbește despre horincă, bani, străinătate, negocieri cu Dumnezeu pentru că „așa se cere”, Anda Horoba începe un paragraf nou prin care scoate la iveală, cu asumare și curaj pentru că în această lume tare mai este necesar, adevărul vieții ascuns de atâta timp.”

 

Ultimul tău proiect muzical a fost apreciat și totodată discutat de publicul larg. Ce vrea Anda Horoba să transmită generației actuale și ce crezi că o diferențiază față de marea masă a interpreților de folclor?

Prin tot ceea ce fac, îmi doresc să trezesc oamenii din somnul indiferenței, comodității și beției, în special pe cei tineri, cei care încă se mai pot modela într-un mod sănătos. Am înțeles de mult că nu poți face primăvară cu o floare, sperăm, însă, între timp, am adoptat o altă idee. Topesc zăpada rece din jurul meu.

Într-o lume înnecată în cântece în care se vorbește despre horincă, bani, străinătate, negocieri cu Dumnezeu pentru că „așa se cere”, Anda Horoba începe un paragraf nou prin care scoate la iveală, cu asumare și curaj pentru că în această lume tare mai este necesar, adevărul vieții ascuns de atâta timp. Ascuns, nerecunoscut și neacceptat tocmai pentru că doare, iar nouă ne place să ne mințim că trăim în confort, spunând „Nu există așa ceva!”, „La noi în casă nu a fost așa ceva!”, „La noi în sat nu s-a întâmplat niciodată asta!”, replici spuse cu voce tare fix de cei care s-au întâlnit, din nou, cu trauma nevindecată. Omul este gata să ascundă răul, acoperindu-l cu iluzia perfecționismului.

„Anda Horoba începe un paragraf nou prin care scoate la iveală, cu asumare și curaj pentru că în această lume tare mai este necesar, adevărul vieții ascuns de atâta timp. Ascuns, nerecunoscut și neacceptat tocmai pentru că doare, iar nouă ne place să ne mințim că trăim în confort, spunând „Nu există așa ceva!”

Și aici pot să vă dau un exemplu clar și real. Am văzut multe femei bătute de către soții lor, care ieșeau din casă pline de vânătăi, iar dacă le întrebai ce s-a întâmplat, ele răspundeau fără să stea pe gânduri, răspund deja pregătit de dinainte ca să-și salveze, apere, ascundă călăul, „M-a lovit vaca, cu coarnele”, „M-a lovit mielul!” și așa mai departe, continuând să trăiască în tortură fizică și psihică pentru tot restul vieții. Iar noi, în loc să le oferim ajutor acestor femei, stăm cu mâinile în sus, dar nu pentru rugăciune, ci pentru a negocia cu divinitatea, cerându-i să ne ofere zile în plus, în schimbul banilor „fără număr” pe care îi producem. În momentul în care societatea este de acord cu asta, ba chiar își mai și însușește aceste idei redate prin „cântece”, eu nu am așteptări ca proiectele mele să fie accesibile tuturor.

De la izvorul tradiției și de la portul strămoșesc, ai îndrăznit să creezi o punte către lumea modei și a fashionului. Care a fost declicul care te-a împins către această zonă?

Această latură a esteticului în ceea ce privește combinarea pieselor vestimentare între ele este și ea moștenită, în opinia mea, iar cu timpul eu am depășit modelele (bunica, mama), care mi-au insuflat asta și care m-au inspirat, dezvoltându-mi din ce în ce mai mult partea creativă.
Declicul care m-a împins către împletirea celor două lumi, cea veche și cea nouă, așa cum îmi place mie să le spun, a fost momentul în care am conștientizat că sunt pasionată de tot ceea ce ține, atât de lumea veche, cât și de lumea nouă, legătura dintre aceste două fiind chiar eu, fata care a fost înzestrată cu darul de a simți profund, real și fizic vorbind, ambele lumi.

„Sunt pasionată de tot ceea ce ține, atât de lumea veche, cât și de lumea nouă, legătura dintre aceste două fiind chiar eu, fata care a fost înzestrată cu darul de a simți profund, real și fizic vorbind, ambele lumi.”

 

Exista echilibru în contrast? Cum îți păstrezi naturalețea între cele două lumi, modă și autentic. Unde se întâlnește cămeșa de Bistrița cu ultimele trenduri?

Există un mare echilibru. Deși sunt situate la poli opuși, aceste două laturi ale mele fac parte din domeniul artei. Ele se întâlnesc la intersecție, își dau mâna și se cuprind. Consider că nu există una fără alta. Fără vechi n-am avea rădăcini și fără nou, nu am avea viitor. Sunt două lumi care se completează, armonios, fără a se degrada una pe cealaltă și nu două lumi care trăiesc în dușmănie, așa cum unii doresc, separându-le pentru că sunt îndoctrinați doar în anumite idei.

Cămeșa de Bistrița și ultimele trenduri (aici vorbim despre colecțiile care se ridică la nivelul unei cămăși tradiționale) se întâlnesc aici, la numele de Haute Couture. Haute Couture vechi și nou pe podium, așa aș numi eu întâlnirea între cele două.

Știu că în ultimele luni ai fost la Chișinău, unde vreau să ne spui tu ce ai făcut, ce ai învățat și cu ce ai revenit acasă?

Ah! Ce plăcut! Am plecat la Chișinău timp de două luni pentru a-mi îndeplini cel de-al doilea vis, acela de a deveni STILIST VESTIMENTAR. Au fost două luni intense și grele în care am învățat cum să aplic toate cunoștințele acumulate și talentul care mi s-a dat, în stilizarea ținutelor pentru alți oameni. În ceea ce mă privește, mereu mi-a fost simplu și ușor să-mi stilizez ținutele.
Am revenit acasă cu dorința arzătoare de a începe lucrul. Direct. Asta s-a și întâmplat. Am avut plăcerea să lucrez, deja, atât cu oameni normali, cum spun eu, cât și cu artiști.

„Eu deja îmi trăiesc visul. Mi-a fost confirmat deja de către Stilistul Vedetelor din România, Lucy Faur, primul mentor al meu și de către Fashion Stylist Rusanda Cebotari din Republica Moldova, cea care m-a aruncat în mulțime pentru că a găsit potențial.”

Hainele pot spune o poveste precum un cântec? La ce vis îndrăzneț de-al tău lucrezi zi de zi pentru această parte din tine?

DA! Hainele vorbesc. Indiferent cum alegi să le pui pe tine, indiferent de texturile pe care le au materialele din care au fost croite, indiferent de culoare, ele vorbesc. Transmit anumite stări, anumite mesaje.
Haina vorbește înainte ca tu să apuci să-i spui ceva omului din fața ta. Mesajul poate fi greșit, dacă încă nu ți-ai găsit stilul personal și nu te îmbraci, încă, așa cum interiorul tău cere.

Eu deja îmi trăiesc visul. Știi? Când manifești ceva, deja ești acolo. Eu sunt demult acolo. Sunt făcută să stilizez ținute pentru vedete și asta mi-a fost confirmat deja de către Stilistul Vedetelor din România, Lucy Faur, primul mentor al meu și de către Fashion Stylist Rusanda Cebotari din Republica Moldova, cea care m-a aruncat în mulțime pentru că a găsit potențial.

Viața este artă. Dar arta înseamnă muncă, sacrificiu și perseverență. Dacă ai trimite o scrisoare în trecut, către Anda cea mică, ce i-ai spune?

Am ochii plini de lacrimi. Acest subiect este unul extrem de sensibil pentru mine pentru că Anda mea mică, este totul pentru mine. Este comoara mea, unica mea comoară. Singurul lucru care este cu adevărat al meu. Care îmi aparține. Și noi împreună, ale Lui Dumnezeu.
O iubesc enorm. Anda mică este un copil extraordinar căruia îi mulțumesc pentru asta prin tot ceea ce am ales să fiu și să fac.
DA! MUNCĂ, SACRIFICII ȘI PERSEVERENȚĂ, asta fac pentru a o mulțumi pe EA. Ea este mândră de surioara ei mai mare, Anda cea mare, pentru că doar ea pricepe, știe, înțelege prin câte a trecut și cât de greu i-a fost. A fost singură de la un moment dat, în toate călătoriile vieții.

Draga mea, Anda cea mică, dacă acum a-i sta în fața mea, fizic vorbind, imaterial ești acolo, în interior, te-aș strânge tare în brațe, te-aș pupa pe frunte ca un părinte, ți-a mângâia cârlionții de aur și ți-aș mulțumi pentru istețime, curaj, cumințenie, putere, creativitate, simplitate, naturalețe… . Oh, câte ți-aș mai scrie. TE PREȚUIESC, TE IUBESC ȘI TE ADMIR! Ești lumina mea în toate, iar eu mă străduiesc să te păstrez mereu vie, aprinsă, clară, pură și caldă. Cu multă recunoștință, Anda cea mare!

„Anda mea mică, este totul pentru mine. Este comoara mea, unica mea comoară. Singurul lucru care este cu adevărat al meu. Care îmi aparține. Și noi împreună, ale Lui Dumnezeu.”

 

Ai o relație apropiată cu Dumnezeu. Ce îi spui atunci când sunteți doar voi doi?

Oh! Din Dumnezeu sunt toată. Fiecare părticică din mine, El este. Fiecare gând al meu, El este. Fiecare lucru măreț pe care îl fac este, de fapt, făcut de El, prin mine. Nu sunt eu. Am înțeles asta în momentul în care am conștientizat această spusă, „Dumnezeu lucrează prin oameni.”
Lui îi spun totul. EL știe totul. El este prietenul meu cel mai bun. Nu îl privesc, ca pe un tată, un rege, un zeu, ceva, parcă, atât de departe de mine, ci îl privesc, ca pe un prieten. Îmi permit să fac și glume cu El, știu că Lui i se par amuzante, deși nu sunt deloc bună la asta.

Oamenii se miră, „Singură mergi tot timpul?”. Niciodată. Doamne-Doamne este prezent, pe scaunul din dreapta. Câteodată nu e cuminte și nu își pune centura, dar Îl iert. Glumesc. Voiam doar să înțelegeți cât de apropiați suntem. Îl ador pe Dumnezeu. El știe bine asta.

Ultimul proiect muzical, „Omule să te gândești”, a fost realizat, la fel, prin El. Știu, mulți nu vor percepe asta, dar nu-i bai, eu vreau doar ca El să înțeleagă, atât.

„Am plecat în lume cu un bagaj care cuprindea cei șapte ani de acasă, din Maramureș.”

Născut în inima Maramureșului, în satul Vadu Izei, Paul Ananie poartă în suflet muzica tradițională, o explorează și o aduce în fața publicului prin diverse proiecte pe care vă invit să le urmăriți pe canalul lui de YouTube. De la cocoșul care cânta dimineața în copilăria sa, până la simfonia de vânt din grădina casei părintești, fiecare clipă a vieții lui este impregnată de sunetele și poveștile acelor locuri mijlocite de familie, care îi este mereu sprijin și susținere. Cu o voce care reînvie dorul și frumusețea Maramureșului, dar și cu un bagaj de învățăminte adunat din călătoriile sale și studiile în etnologie, Paul Ananie aduce pe scenă nu doar cântece, ci adevărate fragmente din sufletul unei culturi care se adaptează și se reinventează. În lumea sa, muzica nu este doar o pasiune – este un mod de viață, o modalitate de a adresa emoțiile celor din jur și de a le aduce aminte de legătura lor cu acest des auzit „a fost odată”, dar într-un mod actual, potrivit vremurilor pe care le trăim. Colaborează cu diverși artiști și mereu aduce noutăți publicului și comunității lui de oameni din social media de care este foarte apropiat punând mereu accent pe naturalețe.

Ananie-veselie, să-ncepem!

Ce e mai greu: să cânți o doină de jale sau să refuzi o a cincea porție de cozonac la o gazdă din Maramureș?

O… cred că răspunsul este evident…Cu ospitalitatea tipică moroșenilor, oricui cred că i-ar fi imposibil să refuze cea de-a cincea porție de cozonac, dar mai cu seamă… cel de-al cincilea pahar de horincă!

Ananie-veselie, mulțumesc că ai răspuns pozitiv invitației mele la această discuție, sper eu, savuroasă pentru urmăritorii tăi. Cine e Paul Ananie, sau Ananie – Veselie? Care este pașaportul (vom reveni la el) cu care pleci în lumea largă?

Mă bucur și eu că m-ai ales să împărtășesc cu cititorii voștri gândurile și amintirile mele.
Am plecat în lume cu un bagaj care cuprindea cei șapte ani de acasă, din Maramureș (poate prea bine învățați, pentru că uneori în viață am avut momente în care ar fi trebuit să-i pun „pe pauză” și să acționez în consecință, dar rădăcina bună și solidă nu m-a lăsat), iar ulterior am adăugat „școala vieții”, dacă îi pot spune așa, învățată din toate celelalte experiențe trăite: drumuri prin toată țara și lumea asta mare, oameni, situații, 11 ani de București… m-au șlefuit în omul de azi. Cu bune și cu rele…

Dacă ai închide ochii acum și ai încerca să-ți amintești sunetul copilăriei tale din Vadu Izei, ce-ai auzi prima dată? Cum se vedeau anii aceia prin ochii tăi de copil, acasă, acolo în frumosul Maramureș.

Dacă vrei să fiu sincer, am închis ochii și nu mi-a venit niciun sunet în gând, din copilărie, în afară de cel al cocoșului cântând dimineața. Daaaar… acum, mare, am totuși un sunet preferat, pe care îl aud în minte de câte ori mă gândesc la „ACASĂ”: în capătul grădinii mele este un alt teren. În colțul acelui teren este un stejar. De câte ori bate vântul, el se transformă într-o simfonie de sunete care te transportă instant, parcă, într-un basm. De fiecare dată când merg acasă, lucrul preferat pe care îl fac (din timpul pandemiei am început să fac asta) este să merg sub acel stejar și să îi ascult „muzica”. Este incredibil cum te poate face un simplu copac să te simți teleportat într-o poveste din cărțile copilăriei.

Spune drept: cântai ca să te asculte lumea sau ca să scapi de treburi prin gospodărie? Care a fost începutul, îți amintești ce fredonai prin curte și îți dădea încredere că vei fi o voce a Maramureșului cândva?

Tu crezi că puteam scăpa de treburile gospodăriei? Nici vorbă, asta nu se întâmpla niciodată. Deși… recunosc, fiind cel mai mic din familie, am fost scutit de muuulte ori de munci. Fratele meu, pe de altă parte… nu prea. Cântatul, să știi, m-a acompaniat la orice făceam: muncile din gospodărie, când eram agitat, stresat, emoționat, nervos. Oricare sentiment aveam, primul lucru la care apelam era muzica. Nu știu cum să explic asta… ai mai auzit om care să cânte de stres?

Care dintre cântecele tale îți este cel mai apropiat de suflet, si de ce? Ce povestea te leagă de acesta?

La întrebarea asta e greu să răspund, pentru că e exact ca treaba aia când ai întreba un tată: “Care este copilul tău preferat?” Totuși, o să îți spun că fiecare piesă este preferata mea în momentul în care o creez. Mi se pare că am făcut ceva extraordinar, a 8-a minune a lumii . Poate peste ani… nu mi se mai pare atât de “uau”, dar pe moment, atunci când le fac, fiecare devine preferata mea.

Cu ce principii de viață învățate de acasă, ai plecat student la București? Cine ți le-a inspirat? 

Cum am spus și mai sus… cei șapte ani de acasă: să nu deranjezi pe nimeni, să te comporți cuviincios, să nu ieși în evidență (asta… n-am prea respectat-o), să nu fii rău, hain, mincinos, să te rogi lui Dumnezeu, să oferi mereu respect oamenilor… cam tot ce ar trebui să știe fiecare și (din păcate) nu știu cât se mai ține cont acum de ele, în vremurile pe care le trăim. Toate acestea mi-au fost inspirate de ai mei, mama, tata, bunica și mama bună (eu am două bunici, una la oraș și una la sat: bunica și “mama bună”, cea din sat ).

Știu că ai studiat etnologia, care crezi ca este cheia succesului unui etnolog astăzi, într-o lume tot mai îndepărtată de aceasta zona?

Într-adevăr, am mers taman în celălalt capăt de țară la facultate și am ales să aprofundez domeniul acesta, cu studii culturale, etnologie, antropologie culturală și folclor. E o lume “magică” acolo. Nu e nici ușor, nici greu, dar este foarte „eye opening”. Mi-a deschis orizonturile gândirii și a percepției asupra multor lucruri. Cheia succesului unui etnolog? La noi, la specializarea asta, cred că fiecare și-a folosit studiile în propriul scop: pe mine m-au ajutat în domeniul în care activez, cel muzical, dar și ca om: să înțeleg mai bine ce se întâmplă în jurul meu și, mai ales, de ce. În România, din păcate, nu mulți își găsesc de muncă în acest domeniu, pentru că știm și vedem câtă importanță dau cei de la „putere”, culturii. Dar nu e totul pierdut, să nu fim apocaliptici. Dacă ești deștept te descurci în orice domeniu, pentru că etnologia are această versatilitate, de a putea fi aplicată în multiple domenii de activitate.

„Antropologia m-a învățat că nu am voie să emit judecăți de valoare: nu pot să spun eu: DA, ESTE AȘA! Sau invers. Eu pot să îmi pun întrebări: De ce este așa? Cum a ajuns așa? Ce factori au influențat asta?, etc. Te face să gândești mai mult.”

 

Cum a influențat formarea ta în etnologie modul în care abordezi muzica și cultura tradițională?

Antropologia m-a învățat că nu am voie să emit judecăți de valoare: nu pot să spun eu: “DA, ESTE AȘA!” Sau invers. Eu pot să îmi pun întrebări: “De ce este așa? Cum a ajuns așa? Ce factori au influențat asta?”, etc. Te face să gândești mai mult. Poate unul dintre cele mai mari ajutoare a fost faptul că am înțeles în sfârșit ce cânt, pentru că nu știam niciodată ce să spun: Folclor? Muzică populară? Muzică tradițională? Pot spune acum cu siguranță că eu cânt muzică populară, deoarece odată ce o iei din mijlocul comunității, o smulgi din simțămintele omului care cânta singur când muncea la câmp, la coasă, etc. și o duci pe scenă, ea devine o muzică accesibilă pentru mase, deci muzică populară.

Care sunt cele mai mari riscuri la care e expus folclorul românesc astăzi? Și ce putem face, concret, pentru a-l proteja?

Trendurile. Astea-s cele mai mari riscuri. Dar nu scăpăm de ele, deci nu vă imaginați că o să ajungem să cântăm iar despre munca la seceriș și mai știu eu ce…Pentru că asta e una dintre caracteristicile folclorului: este într-o continuă actualizare. Omul cântă ce simte și trăiește ACUM. El nu poate cânta ce au trăit alții acum 100 de ani, deoarece nu mai face parte din viața sa cotidiană. De aceea vedem acum tot felul de cântece, care mai de care. Dar asta e un proces natural, nu este greșit. Doar trebuie să știm să îl facem cu cap.

Una dintre caracteristicile folclorului: este într-o continuă actualizare. Omul cântă ce simte și trăiește ACUM

Paul, ești un artist echilibrat iar pentru asta vreau să îmi spui, cum poți păstra echilibrul între autenticitatea pe care o transmiți prin cântecele tale, contemporaneitatea și cerințele publicului de astăzi?

Păi tocmai ce ziceam… să o facem cu cap. Se poate, credeți-mă! Poate rezultatul nu este imediat, dar cu siguranță este unul de lungă durată! Problema, însă, este că oamenii de acum nu mai au răbdare. Vor ca totul să fie cu rezultate instant. Nu prea merge așa…Adică poate merge, dar dacă urci fără să treci prin toate etapele… e greu să te menții, că nu știi ce să faci. A… și dacă vei cădea… vai, ce-o să doară!

Ești o prezență în mediul online, cât de mult ajută un artist să fie deschis, vulnerabil și dispus să comunice cu publicul lui prin intermediul acestor rețele sociale. Te ajută să fii relevant pentru publicul tânăr?

Este foarte important acum. Deși lumea este inundată cu informații din toate părțile, e important să exiști pe social media și să fii activ. În ultima perioadă, totuși, am înțeles și importanța discreției.
Dacă ar fi să dau un sfat… le-aș spune să fie naturali. Deși unora le este imposibil. Cunosc extrem de mulți oameni care pe online sunt într-un fel și în viața reală sunt complet diferiți. Fiecare cu alegerile sale…

Cum se împacă artistul Paul cu omul Paul? Au oare aceleași dorințe și planuri? 

Ambii vor mai mult, unul de la celălalt. Omul știe că artistul poate mai mult, iar artistul știe că omul poate mai mult. Dar cumva… ajung la un consens. Își doresc binele unul altuia.

La ce vis de al tău lucrezi în fiecare zi, și ce colaborare muzicală ți-ar plăcea să faci și acum e momentul să afle din acest articol?

Lucrez la visul de a deveni cine merit, pentru că mi-am realizat potențialul (mi-a luat ceva timp) și acum știu că pot și vreau să muncesc la asta! Cu colaborările muzicale… am cam făcut cu mulți oameni mari, talentați, faini și dragi mie. Am fost un norocos, recunosc. Pot totuși să îți dau un mic spoiler dintr-un proiect viitor: voi lansa anul acesta un trio muzical cu doi artiști contrastanți ca stil, din muzica mainstream. Abia aștept!

„Lucrez la visul de a deveni cine merit, pentru că mi-am realizat potențialul (mi-a luat ceva timp) și acum știu că pot și vreau să muncesc la asta!”

 

Povestește-ne un moment stânjenitor sau amuzant pe scenă. Cum ai ieșit din el?

O, Doamne… sunt atâtea. De la uitat de versuri la microfoane în dinți, încurcat numele oamenilor, abținut să nu râd când mai cădea câte unul… multe. Uite, îmi aduc aminte unul care s-a întâmplat “aproape” pe scenă . De ce „aproape”? Pentru că urma să intru în scenă și eram după un banner mare. Când să pornesc, m-am împiedicat de niște cabluri și era să cad în nas, dar m-am ridicat la timp, fix la intrarea în scenă . Nu m-a văzut nimeni, am ieșit basma curată. Dar dacă mă întrebi cum ies din cele care se văd… ți-aș spune că sunt natural și nu ies nicicum, eu sunt primul care râde de mine. Râd cu oamenii în rând și mergem mai departe.

Unde mergi atunci când vrei să fugi de ,,zgomot”? Și ce faci pentru a te deconecta de haosul drumurilor dintre cântări, studio, filmări?

CĂLĂTORESC. Oriunde, nu contează, doar să plec. Culmea, când vreau să scap de „zgomot”, tot la zgomot mă duc pentru că prefer orașele mari, aglomerate, cu oameni care mișună peste tot, cu lucruri în viteză, cu multe obiective de vizitat… mă întorc mai obosit din vacanțe decât am plecat.

„CĂLĂTORESC. Oriunde, nu contează, doar să plec.”

 

Am spus că revin la pașaportul tău, spune-mi, mai ai pagini libere? Știu că ești pasionat de călătorii și vreau să îmi zici care a fost cel mai fain loc în care ai avut ocazia să mergi. 

Mai sunt câteva pagini care așteaptă să fie umplute. Mă strigă, le aud: „PAAAAUL, UMPLE-NEEE”.

La fel ca și cu cântecele, nu pot să zic că am vreun loc preferat. Da, sunt câteva în care m-aș întoarce mereu: San Marino, Islanda, New York și, poate cea mai mare surpriză dintre toate: Dubai. Am evitat voit Dubaiul pentru multă vreme deoarece consideram că este doar pentru o categorie de oameni… știți voi. Vedeam mereu aceleași trei poze de la piscină, Burj Khalifa, fântânile și cam atât. Doamne… ce contrast am trăit când am ajuns acolo și am realizat că e COMPLET diferit față de ce credeam eu, că e un amalgam de culturi, o curățenie incredibilă, o ordine extraordinară, ai atâtea de văzut și cunoscut, vizitat, învățat, etc, DOAR SĂ VREI! Recunosc, am judecat greșit, prin prisma a ce vedeam pe social media. Acum însă, mă declar mare fan!

Te-ai regăsi în ideea de a trăi pe alte meleaguri, cu România doar în suflet?

Acum câțiva ani aș fi zis că NU. În ultima perioadă însă… dacă aș putea să fac și în străinătate ce fac eu aici… nu aș mai fi atât de sigur de acel “nu”. Dar cu siguranță că nu ar fi o mutare de lungă durată. Asta știu clar.

„După ce termin rugăciunile, Îi spun așa: iartă-mă că ți-am greșit, îți mulțumesc pentru tot ce ne dai.”

 

Crezi în minuni? Ce-i spui lui Dumnezeu când ești doar tu cu El?

Cred că cred. Nu știu sigur cum am defini acel termen de „minuni”. Cred că „minunile” pot fi și mici, în viața de zi cu zi. După ce termin rugăciunile, Îi spun așa: iartă-mă că ți-am greșit, îți mulțumesc pentru tot ce ne dai, ajută-mă să cânt bine, să învăț bine (asta e de pe vremea liceului, dar încă nu mi-am scos-o din listă pentru că omul cât trăiește învață) și apoi îi mai cer câteva lucruri pentru familia mea și chestiuni punctuale, dacă am ceva ce mi se întâmplă în viața de zi cu zi. Am o legătură specială cu Dumnezeu, asta simt.

Până ne vom întâlni la următoarele evenimente sau nunți, că la voi în Maramureș multe mai sunt, Paul, ce înseamnă fericire pentru tine în 3 cuvinte?

Poate nu o să fie cuvintele la care se așteaptă lumea, dar pentru mine fericirea înseamnă călătorii, mâncare și muzică! Mă vrei sincer? Ăsta sunt. Ah, și dacă îmi permiți, aș mai adăuga unul: LIBERTATEEEEEE!

Cred mult în misiunea noastră de a lăsa urme în urma noastră. Dacă într-o zi tot ce ai cântat, scris sau spus s-ar pierde, ce ai spera că și-ar mai aminti oamenii despre tine?

Wow! Asta chiar e o întrebare grea. Nici nu vreau să mă gândesc la ipoteza asta, că m-aș „strica de cap” cum se zice la noi, să dispară toată munca mea de până acum. Dar dacă ar fi să fie așa cum zici tu… aș vrea să își aducă aminte buna mea dispoziție, faptul că i-am făcut să simtă ceva: veselie, emoție, melancolie, tristețe, orice. Faptul că au vibrat ascultându-mă.

 

„aș vrea să își aducă aminte buna mea dispoziție, faptul că i-am făcut să simtă ceva: veselie, emoție, melancolie, tristețe, orice. Faptul că au vibrat ascultându-mă.”

„pasiunea care îmi umple sufletul este cea pe care trebuie să o urmez și asta este cea mai înaltă formă de exprimare a lui Dumnezeu.”

 

În spatele fiecărei note muzicale se află o poveste, un drum personal, o călătorie plină de încercări și descoperiri. Povestea Ianei Lungu este una de perseverență, pasiune și o iubire nemărginită pentru muzică, dar și o adevărată lecție despre cum copilăria, cu toate experiențele sale, cu susținerea celor apropiați și cu încrederea în Dumnezeu când ești singur într-o altă țară,  cu un vis în care nu încetezi să crezi, poate contura viitorul unui artist. Dar nu orice viitor, ci unul în care visul, oricât de îndepărtat ar părea, este o flacără ce nu se stinge niciodată. Încă din anii copilăriei, când își descoperea primele iubiri muzicale, simțindu-le acasă într-o atmosferă propice și își forma visele, Iana a învățat să îmbine talentul cu munca, având mereu în față o ambiție care a modelat-o, zi de zi, ca artist și ca om. Deși astăzi este cunoscută pentru interpretările sale din jazz, Iana nu a ajuns acolo din întâmplare. A depășit obstacole, a înfruntat incertitudini și a continuat să-și urmeze calea cu încredere și hotărâre. În această discuție, am explorat nu doar evoluția sa profesională, ci și impactul copilăriei asupra formei sale artistice, despre cum fiecare pas din viața sa a contribuit la dezvoltarea unei viziuni muzicale unice. De la primele note cântate în copilărie până la momentul în care jazz-ul a devenit vocea sa artistică, Iana Lungu ne povestește despre cum tot ce a trăit până acum a fost, în cele din urmă, o pregătire pentru a ajunge acolo unde este acum. Născută în Republica Moldova, Iana s-a întrecut pe sine, de când am cunoscut-o i-am zis că este un exemplu pentru tinerii generației mele, ambițioasă, muncitoare, independentă și perseverentă. Astăzi, sunt mândru să regăsesc același om, care nu a încetat niciodată să dea curs visului ei măreț, un om care inspiră și care va inspira în continuare. A reușit, iar pentru asta, vă invit să citiți și să simțiți vorbele ei, în cele ce urmează.

Iana, cât de mult mă bucur să povestim. Îți sunt recunoscător pentru cele ce urmează. Vreau să începem prin a-mi spune cine este Iana Lungu și de unde provine acest nume frumos și rar întâlnit.

Plăcerea este de partea mea, Florin. Mă simt onorată că ai considerat oportun să mă inviți la acest interviu și încă înainte să începem îți mulțumesc pentru emoțiile care încep să mă năvălească. Iana Lungu însumează multe lucruri, este o fată visătoare dar pragmatica; o balanță care le vrea pe toate în echilibru. Uneori indecisă și neîncrezătoare, dar alteori atât de puternică și sigură pe ea încât nimic nu-i stă în cale. Iana e un om pe care îl inspiră muzica, oamenii și natura. Iana mai este ochii bunicilor, dar și temperamentul tatălui. Dar la sfârșit de zi, când e cea mai vulnerabilă, Iana este o femeie fericită.

Dacă ai închide ochii pentru o clipă și te-ai întoarce în copilărie, când apropiații te strigau „Ianușca”, ce ai vedea în fața ochilor?

Aș vedea acea fetiță care, în ziua în care a împlinit 9 ani, tatăl ei a instalat sonerie la ușa casei, iar ea aștepta entuziasmată să vină invitații la petrecere, în timp ce mama ei pregătea tortul și ultimele bucate în bucătărie.

„și cum putem vedea cel mai bine adevărul dacă nu cu inima?”

Cum ai descrie acești ani în sânul familiei, acasă în Republica Moldova? Ce înseamnă pentru tine locul natal? Îți trezește nostalgii? Povestește-mi o amintire pe care o porți cu tine mereu.

Primii 16 ani crescuți și trăiți în sânul familiei înseamnă enorm, înseamnă tot ce sunt și voi fi vreodată. Locul natal este seva din care mi se trag rădăcinile și amintirile pe care le duc cu mine în gând cât voi mai trăi. Locul natal sunt fețele părinților și ale bunicilor, îngânatul meu de copil de 7 ani cu care îmi adormeam sora de 2 ani, când rămâneam singure acasă pentru că mama făcea gărzi de noapte. Pentru mine locul natal e casa de la etajul 5 de pe strada „Basarabia 3” și numărul de telefon al bunicilor pe care am învățat să-l formez cu degetele, încă de când mă ținea mama în brațe ca să ajung la telefon. O amintire… Ah, când se întorcea tatăl meu din Moscova de la muncă și atunci era sărbătoare în casă. Îmi plăcea să simt parfumul lui de bărbat în toată casa și să-i sorb acea energie debordantă când parcă nu-și afla locul de bucurie că e iarăși în sânul familiei, și fuma țigări și cânta la chitară în bucătărie până târziu cu mama și nu se mai sătura de taclale. Tata îi recita mamei versuri din Esenin și ea îl sorbea din ochi. Și aducea casete cu muzică nouă pe care o ascultam la volum maxim. Eu și sora mea adormeam parcă ușurate și cu sufletul în pace știind că mâine dimineață ne vom trezi cu mama și tata la bucătărie, savurând cafeaua și vorbind în șoaptă să nu ne trezească.

„Să fii fată deșteaptă.” Am luat această îndrumare ca pe un reper … Departe de casă, fără părinții aproape, îmi filtram alegerile prin prisma conștiinței și a acelei întrebări: „Sunt fată deșteaptă dacă fac asta?”

 

Cu ce învățături ai plecat de acasă? Ce valori ți-au inspirat părinții tăi și le-ai luat cu tine în lume?

La 16 ani am plecat din Republica Moldova în România la studii, iar de fiecare dată când reveneam acasă în vacanțe, părinții și unchii îmi spuneau: „Să fii fată deșteaptă.” Am luat această îndrumare ca pe un reper și, timp de patru ani, mi-a ghidat toate deciziile. Departe de casă, fără părinții aproape, îmi filtram alegerile prin prisma conștiinței și a acelei întrebări: „Sunt fată deșteaptă dacă fac asta?” Părinții mei nu au fost unii severi, am avut întotdeauna libertatea alegerii. Ne-au oferit încredere mie și surorii mele pentru că întotdeauna am avut o conștiință sănătoasă care nu ne lăsa să o luăm pe căi greșite și știam ce aveam de făcut. Probabil că încrederea părinților m-a făcut și mai responsabilă cu tot ce fac pentru ca să nu îi dezamăgesc. Eu nu am fost un copil năzdrăvan niciodată, pentru că mie de mică îmi plăcea să respect regulile și luptam cu nedreptățile. De la mama mea am învățat blândețea, empatia față de oameni și iubirea pentru aproape. Tatăl meu a fost întotdeauna un om care m-a învățat onoarea cuvântului și dreptatea, tot de la el am moștenit sensibilitatea pentru cuvânt, limba română, emoția poeziei și simțul profund al muzicii.

Muzica, una dintre pasiunile tale de mică. Simți că ea te-a ales pe tine sau tu ai ales-o? Cum au fost începuturile unei eleve talentate din Cantemirul anilor adolescenței tale?

De-a lungul timpului ne-am ales una pe alta, fără să știm. De mai multe ori. Mie de mică îmi plăcea teatrul și dansul, eram expresivă și îmi plăcea să recit monologuri și scenete la spectacolele din gimnaziul unde am învățat până în clasa a 9-a. Pe măsură ce creșteam într-un ambient cu iubire de muzică, aceasta m-a ales prima, intrându-mi subtil sub piele, dar nu țipa tare să o aud, zăcea ca un copil părăsit care din când în când se mai uita cu ochi mari și îmi cerea să o iau în brațe și să-i dau… iubire, timp, atenție. Și inițial o luam în brațe de drag, ca să o legăn un pic și să mă joc cu ea.
Dar totul s-a schimbat la 12 ani când am început să frecventez o școală muzicală cu specialitatea vioara, care îmi ocupa tot timpul liber după gimnaziu. Atunci încă nu știam cum avea să mă crească pe mine acest copil și ce sensibilitate avea să îmi pună în suflet pentru muzică. La 16 ani, la absolvirea gimnaziului și a școlii muzicale din Cantemir, am plecat la Brașov, la studii și timp de 4 ani nu am mai făcut muzică. Dar nu a încetat să trăiască în sufletul meu nici o secundă din acei ani. La 20 de ani am ales muzica din nou. Nu mai era un copil, crescuse odată cu mine, eram deja prietene, îmi știa toate secretele și nu se mai mulțumea cu timpul nostru petrecut doar în week-end sau seara după teme. Îmi acaparase de tot mintea și sufletul. Am încercat de câteva ori să aleg cariera profesională în altă direcție și să mă fac „fată serioasă”. Dar timpul trecea și ea tot nu îmi trecea… Și încă o dată am ales-o. Pentru că eu nu pot să trăiesc decât în adevăr, și cum putem vedea cel mai bine adevărul dacă nu cu inima? Atunci am luat-o în serios și pe lângă facultate, am intrat și la Academia de Canto din Verona, la care urmează să îmi finalizez studiile anul acesta. Din acel moment mi-a fost clar ce îmi doresc să fac pentru tot restul vieții.

În ce moment ai simțit că muzica este drumul tău? Ai fost încurajată să urmezi acest drum sau a trebuit să lupți pentru a fi auzită?

Am luptat mult timp, cu mine însămi. Pentru că sufletul zicea una, dar rațiunea alta. Mai ales că am absolvit universitatea de limbi străine cu profilul în turism și comerț internațional, ceea ce mă ducea pe un cu totul alt drum și cu cât mă apropiam mai mult de absolvire, cu atât mă lua frica. Frica de a nu trăi în adevăr. Un lucru era cert: eu nu eram gata să renunț la muzică. Dar societatea e dură. Familia nu mi-a spus niciodată să renunț la visul meu de a fi cântăreață. Mama, fiind asistent medical, îmi spunea să aleg o carieră sigură. De multe ori m-am întrebat dacă voi regreta într-o zi alegerea mea de a merge pe acest drum al muzicii. Azi mă gândesc și realizez că nu am avut de ales. De fapt, alegerea era evidentă din momentul în care am lăsat muzica să ajungă la inima mea, iar inima a început să îmi dicteze calea. Totul era acolo, doar că nu îndrăzneam să o văd.

Dacă ar fi să alegi o melodie pe care să le-o cânți într-o duminică la masă, părinților și bunicilor tăi, care ar fi aceasta?                                                                               

Ah, aici m-ai atins pe rană deschisă, pentru că bunicii mei nu mai sunt. Și ei nu m-au auzit cântând niciodată… Le-aș fi cântat „Lume lume, soro lume” și „Inima nu fi de piatră”. Bunicelor mele le plăcea mult muzica populară românească, iar bunica paternă avea o slăbiciune pentru limba română, versuri profunde și, mai ales, pentru muzica noastră de jale.

La ce vârstă, Iana, și cu ce gânduri ți-ai luat inima-n dinți, singură, ai lăsat pământul basarabean și ai venit în România să îți continui studiile? Ușor nu a fost, dar a meritat?                                 

La 16 ani, încă neîmpliniți. A meritat fiecare lacrimă din momentele dificile, fără familie, pentru că totuși eram un copil, chiar dacă mă consideram adult. Eu am fost întotdeauna un copil serios, prea serios… și de mică îmi făceam planuri de succes, cum să ajung cât mai sus. Pe atunci, puține persoane mergeau la studii în afara țării, eu am urmat exemplul prietenei mele care studia la București, acolo voiam să ajung și eu, dar destinul a avut alte planuri pentru mine și astfel Brașov mi-a devenit curând a doua casă. În orașul meu natal m-am simțit întotdeauna limitată, mereu voiam ceva mai mult, îmi lipsea forfota orașelor mari, cu perspective de afirmare la orice colț, voiam să merg la teatru după ore, la prezentări de cărți, la concerte, să fiu înconjurată de oameni inteligenți și să vorbesc o limbă română corectă. Nu a fost ușor, pentru că toate visele mele ajunseseră să fie o utopie în primul an de studii, pentru că fusesem repartizată la un liceu foarte slab, de unde m-am transferat. Singură. Cu o singură voce în cap și planuri mărețe. Simțeam că fac ceva mare și mi-era frică să nu reușesc. Dar intuiția nu minte niciodată. Și nu o să încetez vreodată să îi fiu recunoscătoare doamnei director Hurghis din vremea aceea, de la Colegiul Național Unirea din Brașov, pentru că mi-a dat șansa de a deveni Uniristă. Au fost cei mai frumoși ani de liceu! 😊

Să revenim la muzică. Ai studiat vioara, iar de la acordurile line ai trecut la sensibilitatea exprimării vocale. Povestește-ne despre aceste două experiențe și cum ai făcut trecerea.       

Totul a început acolo. Studiul viorii mi-a oferit o sensibilitate profundă față de muzică, atât instrumentală, cât și vocală. M-a învățat disciplină, rigoare și mi-a rafinat auzul muzical. De-a lungul parcursului meu, am dezvoltat o „voce interioară” care mă ghida în interpretarea notelor. Cu timpul, acea voce, dar și emoția melodiilor, a devenit atât de puternică încât nu a mai putut rămâne înăuntrul meu: simțeam nevoia să mă exprim vocal. Și simțeam că există ceva mai mult decât atât, voiam să îmi perfecționez tehnica, am început să studiez canto modern, iar acolo am avut confirmarea că a cânta este ceea ce vreau să fac în viață. Și de atunci nu am încetat studiul vocii. Iar fiecare obiectiv atins, după multă muncă, este o gratificare profundă.

„M-a învățat disciplină, rigoare și mi-a rafinat auzul muzical. De-a lungul parcursului meu, am dezvoltat o „voce interioară” care mă ghida în interpretarea notelor.”

 

După 4 ani la Brașov, ai început studiile la Verona. Unde ai studiat și ce te-a făcut să alegi Italia drept „școală” și „acasă” pentru ceea ce urma să devii?                                                                 

Eu niciodată nu plănuisem să mă mut în Italia, mă regăseam bine în România, acolo era casa mea, dar ce frumoasă e viața când îi dai curs și te încrezi fără să știi ce te așteaptă la colț de drum. Exact asta am făcut eu la 20 de ani. Fix ca la 16. O nebunie, și am fost surprinsă plăcut! Așa cum niciodată nu m-am mulțumit cu puținul, și voiam să experimentez cele mai înalte forme de conștiință, m-am provocat mereu. Astfel, după primul semestru la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității București, așteptările mele nefiindu-mi îndeplinite, am făcut o nebunie. Și-mi tremura sufletul de entuziasm. Și asta era semn bun. Așa că mi-am luat inima-n dinți și m-am mutat la studii în Italia. Din nou am luat-o de la zero, învățarea limbii, încadrarea culturală și socială, înscrierea la facultate unde sistemul de învățământ e cu totul diferit… În al doilea an de facultate nu am mai rezistat presiunii muzicii și am căutat o școală de muzică, unde am studiat în paralel toți anii facultății. Pentru prima dată mă simțeam împlinită, în sfârșit îi dădeam voce acelei pasiuni care atât mă ardea în tăcere pe dinauntru. Italia m-a primit cu multă căldură și blândețe, mi-a adus oameni buni în cale, care mi-au arătat că pot și pentru asta le sunt profund recunoscătoare. Industria muzicală e foarte dezvoltată în Italia și nu mă refer doar la puținii artiști pe care îi vezi la TV și îi auzi la radio, dar și la acei care trăiesc din muzică fără să fie vedete. Pentru că aici industria artelor și a spectacolelor e foarte bogată, iar organizatorii de evenimente includ foarte mult muzica live, ceea ce dă vizibilitate și loc pentru toți artiștii. În ultimii ani, Italia a fost locul unde eu îmi văd visul crescând alături de oameni care cred în mine și îmi apreciază stilul. De asemenea, am avut ocazia să colaborez cu artiști importanți din lumea jazz-ului și pot spune că mă simt profund onorată.

Ai avut vreun model care ți-a influențat alegerile în muzică? Ce stiluri ai încercat și ce te-a făcut să alegi jazz-ul drept destinație?                                                                                                         

Am descoperit sensibilitatea mea pentru jazz pe parcursul procesului meu de perfecționare muzicală, iar astăzi îl cultiv cu grijă și pasiune. Totuși, prima mea dragoste muzicală a fost R&B-ul și pop-ul. Principala mea sursă de inspirație a fost întotdeauna Beyoncé, Whitney Houston și Mariah Carey: încă din copilărie m-au fascinat prin versatilitatea lor artistică și prin extraordinarele calități vocale atletice.

Ce înseamnă pentru tine acest gen muzical, foarte greu de definit datorită complexității lui?

Jazzul este tehnic complex: necesită o înțelegere avansată a armoniei, a modulației și a ritmurilor sofisticate. Înainte de a mă apropia de acest gen, urmam o structură muzicală fixă și prestabilită. Odată cu jazzul, însă, am descoperit improvizația și dialogul constant dintre muzicieni. Nu este vorba doar de a cânta o melodie, ci de a o interpreta cu creativitate, modificând armoniile și timbrul în timp real. Acest lucru îl transformă într-o provocare continuă și într-o oportunitate extraordinară de creștere. Mă fascinează libertatea expresivă pe care o oferă, conexiunea emoțională atât cu publicul, dar și cu muzicienii care nu mai sunt cei care „mă acompaniază” pe mine, cântăreața, ci suntem toți, protagoniștii unei interpretări muzicale.

„Odată ajunsă pe scenă, ego-ul meu s-a dizolvat: am devenit una cu vocea mea și m-am lăsat purtată de muzică și de emoțiile pieselor. Atunci se produce magia.”

 

Ești pe scenă la primul tău concert live. Ce fel de emoții te-au cuprins? Te-ai pierdut într-o lume a simțirii interioare sau ai fost rezultatul dintre munca și emoția dată de public?                         

După ani de studiu și muncă în culisele lumii spectacolului, am găsit curajul de a face un pas înainte și de a împărtăși ceea ce am acumulat în bagajul meu muzical. Cea mai emoționantă experiență a fost primul meu concert live alături de un cvartet de muzicieni. Să urc pe scenă și să mă transform într-o artistă în adevăratul sens al cuvântului a fost o emoție de nedescris, care a dat sens întregului parcurs de până atunci și mi-a oferit, totodată, conștientizarea a ceea ce sunt capabilă să realizez în viitor. Înainte de a urca pe scenă, m-a cuprins un vârtej de emoții și parcă neputință. În acel moment, am închis ochii și mi-am amintit de ce am ales acest drum și că acum zece ani visam să fiu exact unde sunt astăzi. Acea conștientizare transformă frica în putere. Odată ajunsă pe scenă, ego-ul meu s-a dizolvat: am devenit una cu vocea mea și m-am lăsat purtată de muzică și de emoțiile pieselor. Atunci se produce magia.

”Este vocea sufletului, iar sufletul este etern, indestructibil și lipsit de raționalitate: pur și simplu există, pretutindeni, întotdeauna. Uneori nu are nevoie de cuvinte ca să transmită emoția.”

Jazz-ul este deseori o formă de exprimare liberă și spontană. Cum te adaptezi energiei publicului și cum te conectezi cu el pentru a fi un artist complex pe scenă?                                             

Pentru mine, muzica este o dimensiune fără timp, fără început și fără sfârșit. Este prezentul în cea mai pură formă a sa, vulnerabil și lipsit de ego. Este vocea sufletului, iar sufletul este etern, indestructibil și lipsit de raționalitate: pur și simplu există, pretutindeni, întotdeauna. Uneori nu are nevoie de cuvinte ca să transmită emoția. Pentru mine, cea mai pură formă de autenticitate a unui artist este momentul în care, urcând pe scenă, orgoliul personalității lui se dizolvă. Și i se servește cu generozitate publicului său, cu voce, corp și suflet. Fără rețineri, fără zgârcenie. Când reușesc să fac asta, se creează o conexiune profundă cu publicul și de acolo explodează magia.

Ești exigentă cu tine? Îți ești cel mai mare critic?                                                                             

Mă întrebi pentru că știi răspunsul, nu? 😊 Da, sunt exigentă și îmi sunt cel mai mare critic. Dar mi-am pus ca scop să fiu mai blândă cu mine și să îmi fac timp să mă uit în urmă și să apreciez progresul pe care l-am făcut. Oricum, e un drum continuu, iar satisfacțiile vin din proces, din munca și dăruirea pe care o depui, nu doar din finalitatea obiectivelor.

La ce proiecte lucrezi în prezent și ce planuri muzicale de viitor ai? 

Momentan lucrez la extinderea repertoriului, dar și a perfecționării limbajului jazz. Am 3 proiecte jazz în formații diferite, cu scopul de a ajunge la inimile cât mai multor oameni în spectacolele pe care le vom susține. În viitorul apropiat mi-ar plăcea să scriu propria mea muzică, care să îmi exprime la maximum potențialul meu ca artist.

Care este piesa ta preferată din repertoriul jazz-ului și de ce?                                                       

Aici îmi este greu să îți răspund. Am multe piese preferate și în fiecare mă regăsesc diferit. Dar, hai, să o iau pe prima care îmi vine în minte: „Black Coffee” are o sonoritate blues, o piesă melancolică cu note joase, unde timbrul cald își găsește locul perfect, dar și cu schimbul de sonoritate pe refren, unde se simte o dezamăgire profundă, atât în versuri, cât și în linia melodică.

Iana, deseori artiștii gândesc cu inima, cum îți găsești echilibrul dintre viața de artist și cea de manager atunci când îți organizezi evenimentele și trupa alături de care performezi?                 

Pe scenă mă abandonez emoțiilor și energiei publicului. Dar, în general, sunt un om pragmatic și, când vine vorba de organizarea repetițiilor, stabilirea unui repertoriu în funcție de eveniment, sunt destul de adunată.

Stai de vorbă cu tine cea de acum 10 ani. Ce ți-ai spune?                                                               

Ah, nici nu știi de câte ori mi-am imaginat acest scenariu… Mi-aș spune să nu îmi fie teama să îmi urmez visul. Să nu mă îndoiesc nicio secundă că pasiunea care îmi umple sufletul este cea pe care trebuie să o urmez și că asta este cea mai înaltă formă de exprimare a lui Dumnezeu. Mi-aș zice că nu există doar talent, ci și predispoziții, și dacă te înconjori de oamenii din domeniul respectiv și investiți în învățare, poți face orice. Așa că m-aș încuraja să acționez mai mult și să nu las loc fricii. Să nu îmi fie frică de eșec. Mi-aș zice să nu îmi fie rușine de ce va zice lumea, pentru că oamenii care au avut succes știu ce înseamnă munca și perseverența și te vor încuraja mereu, văzând potențialul din tine, iar invidioșii și criticii sunt cei care nu au avut curajul de a-și urma visul și nici nu știu cum se face. Mi-aș repeta mai des să nu las zgomotul din jur să îmi stingă vocea interioară, căci doar eu știu de ce sunt în stare. Doar eu știu ce îmi aduce cu adevărat fericire.

„În viitorul apropiat mi-ar plăcea să scriu propria mea muzică, care să îmi exprime la maximum potențialul meu ca artist.”

 

Până te așteptăm acasă în România la un concert, lasă-ne un gând, poate pentru tinerii care cred că cele mai mărețe realizări își au originea în visurile pe care Dumnezeu nu le-a sădit degeaba în inima lor.                                                                                                                                             

Tare mi-ar plăcea să revin cu un concert și aici, acasă…Pentru tinerii care sunt pierduți într-o societate care ne vrea medici, ingineri și avocați pentru a ne considera de succes… Nu vă vindeți sufletul! Nu este cool să cobori în costum de la un job bine văzut de părinți și profesori și să urci într-o mașină scumpă dacă nu e ceea ce te face împlinit când pui capul pe pernă și ești singur. E cool să te trezești dimineața tare, mânat de entuziasmul că urmează să faci ceea ce te face fericit. Și mai ales să și câștigi bani din asta. Și dacă ai impresia că timpul tău a trecut… Niciodată nu e prea târziu. Timpul este relativ și existența noastră nu se termină pe acest pământ. Trăim în cele mai prolifice vremuri, unde avem mii de oportunități, putem face și deveni orice vrem. Din toate timpurile, acum, în exclusivitate, avem luxul de a ne alege jobul din orice colț al lumii. Putem învăța de la cei mai buni, majoritatea dintre noi avem suportul părinților până la vârste înaintate, nu mai e presiunea socială de altădată. Aveți curaj să vă decideți soarta. Învățați, investiți în educație și nu vă fie frică de eșec. Tocmai eșecul este cel care te șlefuiește și te pregătește pentru succes. După fiecare căzătură vei fi mai puternic și mai valoros. Iar într-o lume plină de superficialități, ce poate fi mai valoros decât un om care deține informații și competențe?