Într-o lume în care ritmul grăbit se evaporă în zgomotul urban și poveștile par să se piardă printre claxoane și ecrane, există oameni-rădăcină. Oameni care păstrează în privire lumina unui sat de demult, și în glas freamătul codrilor și dorul negrăit al străbunilor. Anda este una dintre aceștia.
Născută din cântec și crescută din dor, a conștientizat valoarea pe care satul o are, și a dus-o la nivel de artă. Întreține acest foc moștenit ca pe o rugăciune, seară de seară, puțin câte puțin, atent și calculat.  Portul îl mângâie cu ochii și-l poartă cu sufletul. Cântecul îl simte din piept, ca o bătaie sacră ce-o leagă de strămoși și-o ține cu picioarele-n pământul în care a crescut și s-a format. Anda, o punte între vechi și nou, o țesătură ce-și ține firul întins între cele două lumi de care aparține, a înflorit acolo unde a fost sădită și a sărit departe de trunchi, și-a crescut aripile cu credință-n Dumnezeu și astăzi rămâne în echilibru împletindu-și rădăcinile cu aripile.

Să-i citiți vorbele și să-i vedeți simțirile, ascultă-ți glasul și urmăriți-i pașii din lumea veche și din cea nouă.

Nu se va opri aici.

 

„Anda Horoba este o fată de la țară care și-a depășit condiția. Sunt tare mândră și binecuvântată cu faptul că m-am născut la sat.”

Anda, îți mulțumesc pentru ceea ce ești astăzi. Inspiri. Și prin următoarea poveste pe care o vom împleti împreună, vreau să aduci motivație în gândurile tinerilor cu visuri. Cine este Anda Horoba? Care este buletinul cu care ieși în lume?

Vă mulțumesc tare mult și eu pentru că m-ați ales ca reper pentru tinerii din generația mea, dar și pentru cei mai mici, asta nu poate decât să mă bucure și să îmi ofere o și mai mare responsabilitate. Eu spun că mă descurc în asta. Consider că sunt un tânăr care poartă cu multă grijă responsabilitățile pe care le are pe umeri. Anda Horoba este o fată de la țară care și-a depășit condiția. Sunt tare mândră și binecuvântată cu faptul că m-am născut la sat. Acesta fiind și buletinul meu cu care ies în lume. Aș striga în gura mare, EU AM CRESCUT LA ȚARĂ, SĂ ȘTIȚI! Pentru mine, oamenii născuți și crescuți la țară sunt oameni binecuvântați, oameni cu har, oameni cu o bază solidă de OM, oameni cu frică de Dumnezeu, oameni cu bun simțit, oameni simpli, modești. Dacă ai toate acestea, ai totul.

„Iau cu mine în gând, satul. De fiecare dată, fără excepție pentru că dacă aș omite așa, aș fi un om pierdut. Un om rătăcit.”

Unde este pentru tine ACASĂ și ce poveste ascunde acest loc? Sunt momente pe care le iei cu tine în gând, oriunde ai fi în lume?

Acasă pentru mine este acolo unde cântă cucul acompaniat de orchestră (natura), cum îmi place să spun. Veți înțelege asta doar dacă veți veni la mine acasă, într-o seară sau într-o dimineață, atunci când lumea nu mai face zgomot, să ascultați acest concert despre care vă scriu. Acasă e acolo unde este mama mea. Tata, Radu. Acasă este acolo unde am crescut și așa va rămâne și în momentul în care voi avea casa și familia mea.

Sunt momente, stări, trăiri și amintiri pe care le iau cu mine peste tot. O iau cu mine în gând, în special, pe bunica mea. Este omul care m-a învățat și nu prin spuse, ci prin fapte, ce înseamnă PUTEREA, CURAJUL ȘI DRAGUL DE VIAȚĂ.

Iau cu mine în gând, casa părintească, cu tot ce este în ea și pe lângă ea. Iau cu mine în gând, satul. De fiecare dată, fără excepție pentru că dacă aș omite așa, aș fi un om pierdut. Un om rătăcit. Un om fără un trecut și implicit, fără viitor.

Vreau să-mi spui cum au fost anii copilăriei tale. Dacă ai picta un tablou cu aceste momente, ce urme ar lăsa pensula?

Copilăria mi-am trăit-o în Rai, în căsuța bunicii de bârne, cu lut, văruită cu var și vopsită cu albastru.
Săream pe patul înălțat cu paie, dorindu-mi să țintesc, cât mai sus.
Tabloul ar reda momentele în care bunica îmi aducea bunătăți din târg (bucuria copilăriei mele), momentele în care bunicul aducea gălețile pline cu lapte proaspăt, în casă, momentele în care mătușa mea, Ileana, una dintre surorile mamei care și-a adus aportul, considerabil, în educația mea și a surorii mele mai mari, Raula, ne spunea pilde și ne învăța rugăciuni, momentele în care “tioteam” (o formă de apel) când vedeam că vine mama. Oh, ar fi un tablou simplu, dar, totuși, cu foarte multă informație și foarte multe trăiri.

„Copilăria mi-am trăit-o în Rai, în căsuța bunicii de bârne, cu lut, văruită cu var și vopsită cu albastru.”

Când ai cântat prima data din inimă, fără să știi că faci artă? Care au fost primii pași spre primele apariții pe scena?

La 4 ani. Atunci nu am știut că fac artă. Atunci am știut doar să ascult semnalul, „Poți începe!” și începeam. Începeam să strig la mireasă, din toată inima și cu mare pasiune.

Am avut norocul și bucuria de a-mi construi o bază sănătoasă în ceea ce privește folclorul, obiceiurile, tradițiile, portul popular, imaginea mea ca artist în cadrul Grupului Folcloric “Glanetașul” în care am activat aproximativ 13 ani și acolo unde mă întorc de fiecare dată când timpul îmi permite.

La vârsta de 6 ani am obținut primul premiu muzical să-i spunem așa, premiul l la Festivalul de Folclor “Tinere Speranțe”.

Există oameni lumină. Cine a fost prima persoana care ți-a zis: ,,Anda, ai darul cântecului!”, ai crezut vreodată, copil fiind, ca acesta va fi drumul tău?

Există un om pe care îl numesc „om lumină”. L-am cunoscut recent. Este vorba despre mătușa (tanti) Ioană Mihalca din Petrova, Maramureș. Un om de la țară mai luminat decât ea, nu mi-a fost dat să cunosc. De la ea am primit în dar și foarte multe hori. Sunt onorată de faptul că mă îndrăgește, și ea, atât de mult.

La prima întrebare răspund simplu, MAMA.

Cântatul pentru mine a fost un prieten bun cu care îmi făcea mare, mare plăcere să mă însoțesc în drumul meu prin viață. Nu știam că se poate fără, nici nu aveam astfel de gânduri, niciodată, nu am știut să gândesc așa. Nu știam că asta va fi „meseria” mea, eu știam doar că va fi nelipsit de lângă mine ca ceva propriu, personal, lipit de tine, de care nu poți scăpa, în sensul bun al cuvântului.

„Acasă pentru mine este acolo unde cântă cucul acompaniat de orchestră (natura), cum îmi place să spun. Veți înțelege asta doar dacă veți veni la mine acasă, într-o seară sau într-o dimineață, atunci când lumea nu mai face zgomot.”

Bunicii sunt icoane, iar bunica ta are un loc special în viața ta artistică. Ce valori și sfaturi îți transmite? Ce sentimente te-au trecut având-o alături de tine pe scena ,,Vedeta populară” de la TVR?

Oh! Bunica mea are un loc special în sufletul meu, în viața mea ca om.

Pe cealaltă parte, artistică, s-a întâmplat să fie la fel, într-adevăr, pentru că firul roșu al folclorului de la ea a pornit. Mai înainte de ea nu știu cine avea glas din familie.

Nicidecum nu consider acest aspect ca fiind mai întâi de toate, este pe locul al doilea, absolut.
Bunica a educat un om, în primul rând și apoi un artist.

Am simțit totul așa, Mi-am îndeplinit cel mai mare vis al vieții mele, gata, nu mai vreau nimic, nu pot cere altceva în plus!. A fost cea mai mare dorință a mea, singurul fapt pentru care am și participat la “Vedeta Populară!”, iar Dumnezeu mi-a dat și mai mult decât eu aș fi putut visa.

Tot ceea ce este ea, și deja toți cei care o cunosc știu despre ce vorbesc, mi-a transmis și mie. Este un om valoros și eu sunt valoroasă doar pentru că am parte de ea.

Ce înseamnă pentru tine muzica populară? Este mai mult o artă, o formă de rugăciune, sau un fir nevăzut care leagă generațiile?

Cât de frumos! Mie nu prea îmi place să o numesc „muzică populară”, sună atât de comun, lipsit, parcă, de greutate și foarte accesibil. Mie îmi place să spun „folclor” sau „folclor nou”, un termen nu tocmai accesibil pentru că, în zilele noastre, nu poate, nu reușește oricine să înțeleagă sensul, greutatea și valoarea acestui termen.
Folclorul pentru mine este toate acestea la un loc. Satul cu toate ale sale este cea mai înaltă formă de artă. Folclorul este o formă de rugăciune, am simțit asta în momentul în care Dumnezeu schimba vremea în funcție de proiectele pe care urma să le filmez și nu doar atât.

Folclorul este un fir nevăzut care leagă generațiile. Da. Bunica, Aurica Bizo, mama, Eugenia Horoba, eu și nepoata mea, Maya Hiticaș, suntem dovada. 4 generații care au primit și au dat mai departe.

„Satul cu toate ale sale este cea mai înaltă formă de artă. Folclorul este o formă de rugăciune.”

Cântecele tale sunt un produs a tot ceea ce ești astăzi. Povestește-mi cum alegi temele despre care ne cânți, cum îți gândești videoclipurile, ținutele, pentru că știu că ești one women show. Câtă muncă stă în spatele unui astfel de proiect?

Mi s-a întâmplat să aleg tema în momentul în care mi-am dorit să scriu un cântec în care să descriu copilăria mea la bunica, experiențele mamei din tinerețe, experiențele mele de viață, în rest, Dumnezeu alege ceea ce eu trebuie să cânt.
Niciodată nu aleg o temă pentru că „Da, asta ar prinde bine”, nicidecum.

Am cules foarte multe cântece. Îmi plac, în special, cântece culese, vechi pentru că au viață în ele, au zile, au trai și hrană sufletească, eu oricât aș compune, nu ajung la performanța marilor țărani care au trăit greul vieții și au primit înțelepciune și har divin prin asta.

Scenariile videoclipurilor mele sunt educative. Educă și nu doar pe parte folclorică, ci și psihologică, spirituală, umană. Fiecare are un scop bine stabilit. Fiecare deține informații cât se poate de adevărate. Scenariile sunt inspirate din viața mea, viața părinților mei, a bunicilor mei, viața, greutățile și problemele țăranilor de altădată.

Pentru realizarea videoclipurilor depun foarte mult efort pentru că nu iau nimic de-a gata. Totul este căutat, cercetat, analizat, creat, aranjat. Nu filmez în muzeu unde toate sunt puse prea în ordine pentru dinamica la care eu mă gândesc. Caut casele și le amenajez, singură, exact așa cum am nevoie, exact așa cum trebuie.

În spatele unui proiect muzical, în ceea ce mă privește, stă foarte multă muncă, dar satisfacția finală este pe măsură. Videoclipurile mele mă ridică, nu prin faimă, vizualizări, trend sau alte asemenea, ci prin valoare, asta este tot ceea ce eu caut. Bunica așa mi-a arătat.

Dacă vă referiți la ținutele pentru proiectele muzicale, vă spun că totul este pus așa cum trebuie, după reguli și așa cum îmi spune satul și zona pe care o reprezintă. Indiferent ce zonă alegi să reprezinți, musai să arăți precum s-a purtat un țăran în zona respectivă, altfel vei fi de neidentificat. Simplu. Fără a adăuga ceva în plus, ceva ce nu face parte din câmpul lexical al cuvântului “folclor”. Portul popular nu are nevoie de alte artificii pentru că el deja este maiestuos și plin de sens, iar noi, dacă adăugăm și altceva (machiaj strident, coafuri de nașă mare, unghii lungi, vopsite, tocuri imense care nu exprimă decât vulgaritate, etc.) nu facem altceva decât să degradăm, să mânjim imaginea portului popular.

„Într-o lume înnecată în cântece în care se vorbește despre horincă, bani, străinătate, negocieri cu Dumnezeu pentru că „așa se cere”, Anda Horoba începe un paragraf nou prin care scoate la iveală, cu asumare și curaj pentru că în această lume tare mai este necesar, adevărul vieții ascuns de atâta timp.”

 

Ultimul tău proiect muzical a fost apreciat și totodată discutat de publicul larg. Ce vrea Anda Horoba să transmită generației actuale și ce crezi că o diferențiază față de marea masă a interpreților de folclor?

Prin tot ceea ce fac, îmi doresc să trezesc oamenii din somnul indiferenței, comodității și beției, în special pe cei tineri, cei care încă se mai pot modela într-un mod sănătos. Am înțeles de mult că nu poți face primăvară cu o floare, sperăm, însă, între timp, am adoptat o altă idee. Topesc zăpada rece din jurul meu.

Într-o lume înnecată în cântece în care se vorbește despre horincă, bani, străinătate, negocieri cu Dumnezeu pentru că „așa se cere”, Anda Horoba începe un paragraf nou prin care scoate la iveală, cu asumare și curaj pentru că în această lume tare mai este necesar, adevărul vieții ascuns de atâta timp. Ascuns, nerecunoscut și neacceptat tocmai pentru că doare, iar nouă ne place să ne mințim că trăim în confort, spunând „Nu există așa ceva!”, „La noi în casă nu a fost așa ceva!”, „La noi în sat nu s-a întâmplat niciodată asta!”, replici spuse cu voce tare fix de cei care s-au întâlnit, din nou, cu trauma nevindecată. Omul este gata să ascundă răul, acoperindu-l cu iluzia perfecționismului.

„Anda Horoba începe un paragraf nou prin care scoate la iveală, cu asumare și curaj pentru că în această lume tare mai este necesar, adevărul vieții ascuns de atâta timp. Ascuns, nerecunoscut și neacceptat tocmai pentru că doare, iar nouă ne place să ne mințim că trăim în confort, spunând „Nu există așa ceva!”

Și aici pot să vă dau un exemplu clar și real. Am văzut multe femei bătute de către soții lor, care ieșeau din casă pline de vânătăi, iar dacă le întrebai ce s-a întâmplat, ele răspundeau fără să stea pe gânduri, răspund deja pregătit de dinainte ca să-și salveze, apere, ascundă călăul, „M-a lovit vaca, cu coarnele”, „M-a lovit mielul!” și așa mai departe, continuând să trăiască în tortură fizică și psihică pentru tot restul vieții. Iar noi, în loc să le oferim ajutor acestor femei, stăm cu mâinile în sus, dar nu pentru rugăciune, ci pentru a negocia cu divinitatea, cerându-i să ne ofere zile în plus, în schimbul banilor „fără număr” pe care îi producem. În momentul în care societatea este de acord cu asta, ba chiar își mai și însușește aceste idei redate prin „cântece”, eu nu am așteptări ca proiectele mele să fie accesibile tuturor.

De la izvorul tradiției și de la portul strămoșesc, ai îndrăznit să creezi o punte către lumea modei și a fashionului. Care a fost declicul care te-a împins către această zonă?

Această latură a esteticului în ceea ce privește combinarea pieselor vestimentare între ele este și ea moștenită, în opinia mea, iar cu timpul eu am depășit modelele (bunica, mama), care mi-au insuflat asta și care m-au inspirat, dezvoltându-mi din ce în ce mai mult partea creativă.
Declicul care m-a împins către împletirea celor două lumi, cea veche și cea nouă, așa cum îmi place mie să le spun, a fost momentul în care am conștientizat că sunt pasionată de tot ceea ce ține, atât de lumea veche, cât și de lumea nouă, legătura dintre aceste două fiind chiar eu, fata care a fost înzestrată cu darul de a simți profund, real și fizic vorbind, ambele lumi.

„Sunt pasionată de tot ceea ce ține, atât de lumea veche, cât și de lumea nouă, legătura dintre aceste două fiind chiar eu, fata care a fost înzestrată cu darul de a simți profund, real și fizic vorbind, ambele lumi.”

 

Exista echilibru în contrast? Cum îți păstrezi naturalețea între cele două lumi, modă și autentic. Unde se întâlnește cămeșa de Bistrița cu ultimele trenduri?

Există un mare echilibru. Deși sunt situate la poli opuși, aceste două laturi ale mele fac parte din domeniul artei. Ele se întâlnesc la intersecție, își dau mâna și se cuprind. Consider că nu există una fără alta. Fără vechi n-am avea rădăcini și fără nou, nu am avea viitor. Sunt două lumi care se completează, armonios, fără a se degrada una pe cealaltă și nu două lumi care trăiesc în dușmănie, așa cum unii doresc, separându-le pentru că sunt îndoctrinați doar în anumite idei.

Cămeșa de Bistrița și ultimele trenduri (aici vorbim despre colecțiile care se ridică la nivelul unei cămăși tradiționale) se întâlnesc aici, la numele de Haute Couture. Haute Couture vechi și nou pe podium, așa aș numi eu întâlnirea între cele două.

Știu că în ultimele luni ai fost la Chișinău, unde vreau să ne spui tu ce ai făcut, ce ai învățat și cu ce ai revenit acasă?

Ah! Ce plăcut! Am plecat la Chișinău timp de două luni pentru a-mi îndeplini cel de-al doilea vis, acela de a deveni STILIST VESTIMENTAR. Au fost două luni intense și grele în care am învățat cum să aplic toate cunoștințele acumulate și talentul care mi s-a dat, în stilizarea ținutelor pentru alți oameni. În ceea ce mă privește, mereu mi-a fost simplu și ușor să-mi stilizez ținutele.
Am revenit acasă cu dorința arzătoare de a începe lucrul. Direct. Asta s-a și întâmplat. Am avut plăcerea să lucrez, deja, atât cu oameni normali, cum spun eu, cât și cu artiști.

„Eu deja îmi trăiesc visul. Mi-a fost confirmat deja de către Stilistul Vedetelor din România, Lucy Faur, primul mentor al meu și de către Fashion Stylist Rusanda Cebotari din Republica Moldova, cea care m-a aruncat în mulțime pentru că a găsit potențial.”

Hainele pot spune o poveste precum un cântec? La ce vis îndrăzneț de-al tău lucrezi zi de zi pentru această parte din tine?

DA! Hainele vorbesc. Indiferent cum alegi să le pui pe tine, indiferent de texturile pe care le au materialele din care au fost croite, indiferent de culoare, ele vorbesc. Transmit anumite stări, anumite mesaje.
Haina vorbește înainte ca tu să apuci să-i spui ceva omului din fața ta. Mesajul poate fi greșit, dacă încă nu ți-ai găsit stilul personal și nu te îmbraci, încă, așa cum interiorul tău cere.

Eu deja îmi trăiesc visul. Știi? Când manifești ceva, deja ești acolo. Eu sunt demult acolo. Sunt făcută să stilizez ținute pentru vedete și asta mi-a fost confirmat deja de către Stilistul Vedetelor din România, Lucy Faur, primul mentor al meu și de către Fashion Stylist Rusanda Cebotari din Republica Moldova, cea care m-a aruncat în mulțime pentru că a găsit potențial.

Viața este artă. Dar arta înseamnă muncă, sacrificiu și perseverență. Dacă ai trimite o scrisoare în trecut, către Anda cea mică, ce i-ai spune?

Am ochii plini de lacrimi. Acest subiect este unul extrem de sensibil pentru mine pentru că Anda mea mică, este totul pentru mine. Este comoara mea, unica mea comoară. Singurul lucru care este cu adevărat al meu. Care îmi aparține. Și noi împreună, ale Lui Dumnezeu.
O iubesc enorm. Anda mică este un copil extraordinar căruia îi mulțumesc pentru asta prin tot ceea ce am ales să fiu și să fac.
DA! MUNCĂ, SACRIFICII ȘI PERSEVERENȚĂ, asta fac pentru a o mulțumi pe EA. Ea este mândră de surioara ei mai mare, Anda cea mare, pentru că doar ea pricepe, știe, înțelege prin câte a trecut și cât de greu i-a fost. A fost singură de la un moment dat, în toate călătoriile vieții.

Draga mea, Anda cea mică, dacă acum a-i sta în fața mea, fizic vorbind, imaterial ești acolo, în interior, te-aș strânge tare în brațe, te-aș pupa pe frunte ca un părinte, ți-a mângâia cârlionții de aur și ți-aș mulțumi pentru istețime, curaj, cumințenie, putere, creativitate, simplitate, naturalețe… . Oh, câte ți-aș mai scrie. TE PREȚUIESC, TE IUBESC ȘI TE ADMIR! Ești lumina mea în toate, iar eu mă străduiesc să te păstrez mereu vie, aprinsă, clară, pură și caldă. Cu multă recunoștință, Anda cea mare!

„Anda mea mică, este totul pentru mine. Este comoara mea, unica mea comoară. Singurul lucru care este cu adevărat al meu. Care îmi aparține. Și noi împreună, ale Lui Dumnezeu.”

 

Ai o relație apropiată cu Dumnezeu. Ce îi spui atunci când sunteți doar voi doi?

Oh! Din Dumnezeu sunt toată. Fiecare părticică din mine, El este. Fiecare gând al meu, El este. Fiecare lucru măreț pe care îl fac este, de fapt, făcut de El, prin mine. Nu sunt eu. Am înțeles asta în momentul în care am conștientizat această spusă, „Dumnezeu lucrează prin oameni.”
Lui îi spun totul. EL știe totul. El este prietenul meu cel mai bun. Nu îl privesc, ca pe un tată, un rege, un zeu, ceva, parcă, atât de departe de mine, ci îl privesc, ca pe un prieten. Îmi permit să fac și glume cu El, știu că Lui i se par amuzante, deși nu sunt deloc bună la asta.

Oamenii se miră, „Singură mergi tot timpul?”. Niciodată. Doamne-Doamne este prezent, pe scaunul din dreapta. Câteodată nu e cuminte și nu își pune centura, dar Îl iert. Glumesc. Voiam doar să înțelegeți cât de apropiați suntem. Îl ador pe Dumnezeu. El știe bine asta.

Ultimul proiect muzical, „Omule să te gândești”, a fost realizat, la fel, prin El. Știu, mulți nu vor percepe asta, dar nu-i bai, eu vreau doar ca El să înțeleagă, atât.

„Am plecat în lume cu un bagaj care cuprindea cei șapte ani de acasă, din Maramureș.”

Născut în inima Maramureșului, în satul Vadu Izei, Paul Ananie poartă în suflet muzica tradițională, o explorează și o aduce în fața publicului prin diverse proiecte pe care vă invit să le urmăriți pe canalul lui de YouTube. De la cocoșul care cânta dimineața în copilăria sa, până la simfonia de vânt din grădina casei părintești, fiecare clipă a vieții lui este impregnată de sunetele și poveștile acelor locuri mijlocite de familie, care îi este mereu sprijin și susținere. Cu o voce care reînvie dorul și frumusețea Maramureșului, dar și cu un bagaj de învățăminte adunat din călătoriile sale și studiile în etnologie, Paul Ananie aduce pe scenă nu doar cântece, ci adevărate fragmente din sufletul unei culturi care se adaptează și se reinventează. În lumea sa, muzica nu este doar o pasiune – este un mod de viață, o modalitate de a adresa emoțiile celor din jur și de a le aduce aminte de legătura lor cu acest des auzit „a fost odată”, dar într-un mod actual, potrivit vremurilor pe care le trăim. Colaborează cu diverși artiști și mereu aduce noutăți publicului și comunității lui de oameni din social media de care este foarte apropiat punând mereu accent pe naturalețe.

Ananie-veselie, să-ncepem!

Ce e mai greu: să cânți o doină de jale sau să refuzi o a cincea porție de cozonac la o gazdă din Maramureș?

O… cred că răspunsul este evident…Cu ospitalitatea tipică moroșenilor, oricui cred că i-ar fi imposibil să refuze cea de-a cincea porție de cozonac, dar mai cu seamă… cel de-al cincilea pahar de horincă!

Ananie-veselie, mulțumesc că ai răspuns pozitiv invitației mele la această discuție, sper eu, savuroasă pentru urmăritorii tăi. Cine e Paul Ananie, sau Ananie – Veselie? Care este pașaportul (vom reveni la el) cu care pleci în lumea largă?

Mă bucur și eu că m-ai ales să împărtășesc cu cititorii voștri gândurile și amintirile mele.
Am plecat în lume cu un bagaj care cuprindea cei șapte ani de acasă, din Maramureș (poate prea bine învățați, pentru că uneori în viață am avut momente în care ar fi trebuit să-i pun „pe pauză” și să acționez în consecință, dar rădăcina bună și solidă nu m-a lăsat), iar ulterior am adăugat „școala vieții”, dacă îi pot spune așa, învățată din toate celelalte experiențe trăite: drumuri prin toată țara și lumea asta mare, oameni, situații, 11 ani de București… m-au șlefuit în omul de azi. Cu bune și cu rele…

Dacă ai închide ochii acum și ai încerca să-ți amintești sunetul copilăriei tale din Vadu Izei, ce-ai auzi prima dată? Cum se vedeau anii aceia prin ochii tăi de copil, acasă, acolo în frumosul Maramureș.

Dacă vrei să fiu sincer, am închis ochii și nu mi-a venit niciun sunet în gând, din copilărie, în afară de cel al cocoșului cântând dimineața. Daaaar… acum, mare, am totuși un sunet preferat, pe care îl aud în minte de câte ori mă gândesc la „ACASĂ”: în capătul grădinii mele este un alt teren. În colțul acelui teren este un stejar. De câte ori bate vântul, el se transformă într-o simfonie de sunete care te transportă instant, parcă, într-un basm. De fiecare dată când merg acasă, lucrul preferat pe care îl fac (din timpul pandemiei am început să fac asta) este să merg sub acel stejar și să îi ascult „muzica”. Este incredibil cum te poate face un simplu copac să te simți teleportat într-o poveste din cărțile copilăriei.

Spune drept: cântai ca să te asculte lumea sau ca să scapi de treburi prin gospodărie? Care a fost începutul, îți amintești ce fredonai prin curte și îți dădea încredere că vei fi o voce a Maramureșului cândva?

Tu crezi că puteam scăpa de treburile gospodăriei? Nici vorbă, asta nu se întâmpla niciodată. Deși… recunosc, fiind cel mai mic din familie, am fost scutit de muuulte ori de munci. Fratele meu, pe de altă parte… nu prea. Cântatul, să știi, m-a acompaniat la orice făceam: muncile din gospodărie, când eram agitat, stresat, emoționat, nervos. Oricare sentiment aveam, primul lucru la care apelam era muzica. Nu știu cum să explic asta… ai mai auzit om care să cânte de stres?

Care dintre cântecele tale îți este cel mai apropiat de suflet, si de ce? Ce povestea te leagă de acesta?

La întrebarea asta e greu să răspund, pentru că e exact ca treaba aia când ai întreba un tată: “Care este copilul tău preferat?” Totuși, o să îți spun că fiecare piesă este preferata mea în momentul în care o creez. Mi se pare că am făcut ceva extraordinar, a 8-a minune a lumii . Poate peste ani… nu mi se mai pare atât de “uau”, dar pe moment, atunci când le fac, fiecare devine preferata mea.

Cu ce principii de viață învățate de acasă, ai plecat student la București? Cine ți le-a inspirat? 

Cum am spus și mai sus… cei șapte ani de acasă: să nu deranjezi pe nimeni, să te comporți cuviincios, să nu ieși în evidență (asta… n-am prea respectat-o), să nu fii rău, hain, mincinos, să te rogi lui Dumnezeu, să oferi mereu respect oamenilor… cam tot ce ar trebui să știe fiecare și (din păcate) nu știu cât se mai ține cont acum de ele, în vremurile pe care le trăim. Toate acestea mi-au fost inspirate de ai mei, mama, tata, bunica și mama bună (eu am două bunici, una la oraș și una la sat: bunica și “mama bună”, cea din sat ).

Știu că ai studiat etnologia, care crezi ca este cheia succesului unui etnolog astăzi, într-o lume tot mai îndepărtată de aceasta zona?

Într-adevăr, am mers taman în celălalt capăt de țară la facultate și am ales să aprofundez domeniul acesta, cu studii culturale, etnologie, antropologie culturală și folclor. E o lume “magică” acolo. Nu e nici ușor, nici greu, dar este foarte „eye opening”. Mi-a deschis orizonturile gândirii și a percepției asupra multor lucruri. Cheia succesului unui etnolog? La noi, la specializarea asta, cred că fiecare și-a folosit studiile în propriul scop: pe mine m-au ajutat în domeniul în care activez, cel muzical, dar și ca om: să înțeleg mai bine ce se întâmplă în jurul meu și, mai ales, de ce. În România, din păcate, nu mulți își găsesc de muncă în acest domeniu, pentru că știm și vedem câtă importanță dau cei de la „putere”, culturii. Dar nu e totul pierdut, să nu fim apocaliptici. Dacă ești deștept te descurci în orice domeniu, pentru că etnologia are această versatilitate, de a putea fi aplicată în multiple domenii de activitate.

„Antropologia m-a învățat că nu am voie să emit judecăți de valoare: nu pot să spun eu: DA, ESTE AȘA! Sau invers. Eu pot să îmi pun întrebări: De ce este așa? Cum a ajuns așa? Ce factori au influențat asta?, etc. Te face să gândești mai mult.”

 

Cum a influențat formarea ta în etnologie modul în care abordezi muzica și cultura tradițională?

Antropologia m-a învățat că nu am voie să emit judecăți de valoare: nu pot să spun eu: “DA, ESTE AȘA!” Sau invers. Eu pot să îmi pun întrebări: “De ce este așa? Cum a ajuns așa? Ce factori au influențat asta?”, etc. Te face să gândești mai mult. Poate unul dintre cele mai mari ajutoare a fost faptul că am înțeles în sfârșit ce cânt, pentru că nu știam niciodată ce să spun: Folclor? Muzică populară? Muzică tradițională? Pot spune acum cu siguranță că eu cânt muzică populară, deoarece odată ce o iei din mijlocul comunității, o smulgi din simțămintele omului care cânta singur când muncea la câmp, la coasă, etc. și o duci pe scenă, ea devine o muzică accesibilă pentru mase, deci muzică populară.

Care sunt cele mai mari riscuri la care e expus folclorul românesc astăzi? Și ce putem face, concret, pentru a-l proteja?

Trendurile. Astea-s cele mai mari riscuri. Dar nu scăpăm de ele, deci nu vă imaginați că o să ajungem să cântăm iar despre munca la seceriș și mai știu eu ce…Pentru că asta e una dintre caracteristicile folclorului: este într-o continuă actualizare. Omul cântă ce simte și trăiește ACUM. El nu poate cânta ce au trăit alții acum 100 de ani, deoarece nu mai face parte din viața sa cotidiană. De aceea vedem acum tot felul de cântece, care mai de care. Dar asta e un proces natural, nu este greșit. Doar trebuie să știm să îl facem cu cap.

Una dintre caracteristicile folclorului: este într-o continuă actualizare. Omul cântă ce simte și trăiește ACUM

Paul, ești un artist echilibrat iar pentru asta vreau să îmi spui, cum poți păstra echilibrul între autenticitatea pe care o transmiți prin cântecele tale, contemporaneitatea și cerințele publicului de astăzi?

Păi tocmai ce ziceam… să o facem cu cap. Se poate, credeți-mă! Poate rezultatul nu este imediat, dar cu siguranță este unul de lungă durată! Problema, însă, este că oamenii de acum nu mai au răbdare. Vor ca totul să fie cu rezultate instant. Nu prea merge așa…Adică poate merge, dar dacă urci fără să treci prin toate etapele… e greu să te menții, că nu știi ce să faci. A… și dacă vei cădea… vai, ce-o să doară!

Ești o prezență în mediul online, cât de mult ajută un artist să fie deschis, vulnerabil și dispus să comunice cu publicul lui prin intermediul acestor rețele sociale. Te ajută să fii relevant pentru publicul tânăr?

Este foarte important acum. Deși lumea este inundată cu informații din toate părțile, e important să exiști pe social media și să fii activ. În ultima perioadă, totuși, am înțeles și importanța discreției.
Dacă ar fi să dau un sfat… le-aș spune să fie naturali. Deși unora le este imposibil. Cunosc extrem de mulți oameni care pe online sunt într-un fel și în viața reală sunt complet diferiți. Fiecare cu alegerile sale…

Cum se împacă artistul Paul cu omul Paul? Au oare aceleași dorințe și planuri? 

Ambii vor mai mult, unul de la celălalt. Omul știe că artistul poate mai mult, iar artistul știe că omul poate mai mult. Dar cumva… ajung la un consens. Își doresc binele unul altuia.

La ce vis de al tău lucrezi în fiecare zi, și ce colaborare muzicală ți-ar plăcea să faci și acum e momentul să afle din acest articol?

Lucrez la visul de a deveni cine merit, pentru că mi-am realizat potențialul (mi-a luat ceva timp) și acum știu că pot și vreau să muncesc la asta! Cu colaborările muzicale… am cam făcut cu mulți oameni mari, talentați, faini și dragi mie. Am fost un norocos, recunosc. Pot totuși să îți dau un mic spoiler dintr-un proiect viitor: voi lansa anul acesta un trio muzical cu doi artiști contrastanți ca stil, din muzica mainstream. Abia aștept!

„Lucrez la visul de a deveni cine merit, pentru că mi-am realizat potențialul (mi-a luat ceva timp) și acum știu că pot și vreau să muncesc la asta!”

 

Povestește-ne un moment stânjenitor sau amuzant pe scenă. Cum ai ieșit din el?

O, Doamne… sunt atâtea. De la uitat de versuri la microfoane în dinți, încurcat numele oamenilor, abținut să nu râd când mai cădea câte unul… multe. Uite, îmi aduc aminte unul care s-a întâmplat “aproape” pe scenă . De ce „aproape”? Pentru că urma să intru în scenă și eram după un banner mare. Când să pornesc, m-am împiedicat de niște cabluri și era să cad în nas, dar m-am ridicat la timp, fix la intrarea în scenă . Nu m-a văzut nimeni, am ieșit basma curată. Dar dacă mă întrebi cum ies din cele care se văd… ți-aș spune că sunt natural și nu ies nicicum, eu sunt primul care râde de mine. Râd cu oamenii în rând și mergem mai departe.

Unde mergi atunci când vrei să fugi de ,,zgomot”? Și ce faci pentru a te deconecta de haosul drumurilor dintre cântări, studio, filmări?

CĂLĂTORESC. Oriunde, nu contează, doar să plec. Culmea, când vreau să scap de „zgomot”, tot la zgomot mă duc pentru că prefer orașele mari, aglomerate, cu oameni care mișună peste tot, cu lucruri în viteză, cu multe obiective de vizitat… mă întorc mai obosit din vacanțe decât am plecat.

„CĂLĂTORESC. Oriunde, nu contează, doar să plec.”

 

Am spus că revin la pașaportul tău, spune-mi, mai ai pagini libere? Știu că ești pasionat de călătorii și vreau să îmi zici care a fost cel mai fain loc în care ai avut ocazia să mergi. 

Mai sunt câteva pagini care așteaptă să fie umplute. Mă strigă, le aud: „PAAAAUL, UMPLE-NEEE”.

La fel ca și cu cântecele, nu pot să zic că am vreun loc preferat. Da, sunt câteva în care m-aș întoarce mereu: San Marino, Islanda, New York și, poate cea mai mare surpriză dintre toate: Dubai. Am evitat voit Dubaiul pentru multă vreme deoarece consideram că este doar pentru o categorie de oameni… știți voi. Vedeam mereu aceleași trei poze de la piscină, Burj Khalifa, fântânile și cam atât. Doamne… ce contrast am trăit când am ajuns acolo și am realizat că e COMPLET diferit față de ce credeam eu, că e un amalgam de culturi, o curățenie incredibilă, o ordine extraordinară, ai atâtea de văzut și cunoscut, vizitat, învățat, etc, DOAR SĂ VREI! Recunosc, am judecat greșit, prin prisma a ce vedeam pe social media. Acum însă, mă declar mare fan!

Te-ai regăsi în ideea de a trăi pe alte meleaguri, cu România doar în suflet?

Acum câțiva ani aș fi zis că NU. În ultima perioadă însă… dacă aș putea să fac și în străinătate ce fac eu aici… nu aș mai fi atât de sigur de acel “nu”. Dar cu siguranță că nu ar fi o mutare de lungă durată. Asta știu clar.

„După ce termin rugăciunile, Îi spun așa: iartă-mă că ți-am greșit, îți mulțumesc pentru tot ce ne dai.”

 

Crezi în minuni? Ce-i spui lui Dumnezeu când ești doar tu cu El?

Cred că cred. Nu știu sigur cum am defini acel termen de „minuni”. Cred că „minunile” pot fi și mici, în viața de zi cu zi. După ce termin rugăciunile, Îi spun așa: iartă-mă că ți-am greșit, îți mulțumesc pentru tot ce ne dai, ajută-mă să cânt bine, să învăț bine (asta e de pe vremea liceului, dar încă nu mi-am scos-o din listă pentru că omul cât trăiește învață) și apoi îi mai cer câteva lucruri pentru familia mea și chestiuni punctuale, dacă am ceva ce mi se întâmplă în viața de zi cu zi. Am o legătură specială cu Dumnezeu, asta simt.

Până ne vom întâlni la următoarele evenimente sau nunți, că la voi în Maramureș multe mai sunt, Paul, ce înseamnă fericire pentru tine în 3 cuvinte?

Poate nu o să fie cuvintele la care se așteaptă lumea, dar pentru mine fericirea înseamnă călătorii, mâncare și muzică! Mă vrei sincer? Ăsta sunt. Ah, și dacă îmi permiți, aș mai adăuga unul: LIBERTATEEEEEE!

Cred mult în misiunea noastră de a lăsa urme în urma noastră. Dacă într-o zi tot ce ai cântat, scris sau spus s-ar pierde, ce ai spera că și-ar mai aminti oamenii despre tine?

Wow! Asta chiar e o întrebare grea. Nici nu vreau să mă gândesc la ipoteza asta, că m-aș „strica de cap” cum se zice la noi, să dispară toată munca mea de până acum. Dar dacă ar fi să fie așa cum zici tu… aș vrea să își aducă aminte buna mea dispoziție, faptul că i-am făcut să simtă ceva: veselie, emoție, melancolie, tristețe, orice. Faptul că au vibrat ascultându-mă.

 

„aș vrea să își aducă aminte buna mea dispoziție, faptul că i-am făcut să simtă ceva: veselie, emoție, melancolie, tristețe, orice. Faptul că au vibrat ascultându-mă.”

„pasiunea care îmi umple sufletul este cea pe care trebuie să o urmez și asta este cea mai înaltă formă de exprimare a lui Dumnezeu.”

 

În spatele fiecărei note muzicale se află o poveste, un drum personal, o călătorie plină de încercări și descoperiri. Povestea Ianei Lungu este una de perseverență, pasiune și o iubire nemărginită pentru muzică, dar și o adevărată lecție despre cum copilăria, cu toate experiențele sale, cu susținerea celor apropiați și cu încrederea în Dumnezeu când ești singur într-o altă țară,  cu un vis în care nu încetezi să crezi, poate contura viitorul unui artist. Dar nu orice viitor, ci unul în care visul, oricât de îndepărtat ar părea, este o flacără ce nu se stinge niciodată. Încă din anii copilăriei, când își descoperea primele iubiri muzicale, simțindu-le acasă într-o atmosferă propice și își forma visele, Iana a învățat să îmbine talentul cu munca, având mereu în față o ambiție care a modelat-o, zi de zi, ca artist și ca om. Deși astăzi este cunoscută pentru interpretările sale din jazz, Iana nu a ajuns acolo din întâmplare. A depășit obstacole, a înfruntat incertitudini și a continuat să-și urmeze calea cu încredere și hotărâre. În această discuție, am explorat nu doar evoluția sa profesională, ci și impactul copilăriei asupra formei sale artistice, despre cum fiecare pas din viața sa a contribuit la dezvoltarea unei viziuni muzicale unice. De la primele note cântate în copilărie până la momentul în care jazz-ul a devenit vocea sa artistică, Iana Lungu ne povestește despre cum tot ce a trăit până acum a fost, în cele din urmă, o pregătire pentru a ajunge acolo unde este acum. Născută în Republica Moldova, Iana s-a întrecut pe sine, de când am cunoscut-o i-am zis că este un exemplu pentru tinerii generației mele, ambițioasă, muncitoare, independentă și perseverentă. Astăzi, sunt mândru să regăsesc același om, care nu a încetat niciodată să dea curs visului ei măreț, un om care inspiră și care va inspira în continuare. A reușit, iar pentru asta, vă invit să citiți și să simțiți vorbele ei, în cele ce urmează.

Iana, cât de mult mă bucur să povestim. Îți sunt recunoscător pentru cele ce urmează. Vreau să începem prin a-mi spune cine este Iana Lungu și de unde provine acest nume frumos și rar întâlnit.

Plăcerea este de partea mea, Florin. Mă simt onorată că ai considerat oportun să mă inviți la acest interviu și încă înainte să începem îți mulțumesc pentru emoțiile care încep să mă năvălească. Iana Lungu însumează multe lucruri, este o fată visătoare dar pragmatica; o balanță care le vrea pe toate în echilibru. Uneori indecisă și neîncrezătoare, dar alteori atât de puternică și sigură pe ea încât nimic nu-i stă în cale. Iana e un om pe care îl inspiră muzica, oamenii și natura. Iana mai este ochii bunicilor, dar și temperamentul tatălui. Dar la sfârșit de zi, când e cea mai vulnerabilă, Iana este o femeie fericită.

Dacă ai închide ochii pentru o clipă și te-ai întoarce în copilărie, când apropiații te strigau „Ianușca”, ce ai vedea în fața ochilor?

Aș vedea acea fetiță care, în ziua în care a împlinit 9 ani, tatăl ei a instalat sonerie la ușa casei, iar ea aștepta entuziasmată să vină invitații la petrecere, în timp ce mama ei pregătea tortul și ultimele bucate în bucătărie.

„și cum putem vedea cel mai bine adevărul dacă nu cu inima?”

Cum ai descrie acești ani în sânul familiei, acasă în Republica Moldova? Ce înseamnă pentru tine locul natal? Îți trezește nostalgii? Povestește-mi o amintire pe care o porți cu tine mereu.

Primii 16 ani crescuți și trăiți în sânul familiei înseamnă enorm, înseamnă tot ce sunt și voi fi vreodată. Locul natal este seva din care mi se trag rădăcinile și amintirile pe care le duc cu mine în gând cât voi mai trăi. Locul natal sunt fețele părinților și ale bunicilor, îngânatul meu de copil de 7 ani cu care îmi adormeam sora de 2 ani, când rămâneam singure acasă pentru că mama făcea gărzi de noapte. Pentru mine locul natal e casa de la etajul 5 de pe strada „Basarabia 3” și numărul de telefon al bunicilor pe care am învățat să-l formez cu degetele, încă de când mă ținea mama în brațe ca să ajung la telefon. O amintire… Ah, când se întorcea tatăl meu din Moscova de la muncă și atunci era sărbătoare în casă. Îmi plăcea să simt parfumul lui de bărbat în toată casa și să-i sorb acea energie debordantă când parcă nu-și afla locul de bucurie că e iarăși în sânul familiei, și fuma țigări și cânta la chitară în bucătărie până târziu cu mama și nu se mai sătura de taclale. Tata îi recita mamei versuri din Esenin și ea îl sorbea din ochi. Și aducea casete cu muzică nouă pe care o ascultam la volum maxim. Eu și sora mea adormeam parcă ușurate și cu sufletul în pace știind că mâine dimineață ne vom trezi cu mama și tata la bucătărie, savurând cafeaua și vorbind în șoaptă să nu ne trezească.

„Să fii fată deșteaptă.” Am luat această îndrumare ca pe un reper … Departe de casă, fără părinții aproape, îmi filtram alegerile prin prisma conștiinței și a acelei întrebări: „Sunt fată deșteaptă dacă fac asta?”

 

Cu ce învățături ai plecat de acasă? Ce valori ți-au inspirat părinții tăi și le-ai luat cu tine în lume?

La 16 ani am plecat din Republica Moldova în România la studii, iar de fiecare dată când reveneam acasă în vacanțe, părinții și unchii îmi spuneau: „Să fii fată deșteaptă.” Am luat această îndrumare ca pe un reper și, timp de patru ani, mi-a ghidat toate deciziile. Departe de casă, fără părinții aproape, îmi filtram alegerile prin prisma conștiinței și a acelei întrebări: „Sunt fată deșteaptă dacă fac asta?” Părinții mei nu au fost unii severi, am avut întotdeauna libertatea alegerii. Ne-au oferit încredere mie și surorii mele pentru că întotdeauna am avut o conștiință sănătoasă care nu ne lăsa să o luăm pe căi greșite și știam ce aveam de făcut. Probabil că încrederea părinților m-a făcut și mai responsabilă cu tot ce fac pentru ca să nu îi dezamăgesc. Eu nu am fost un copil năzdrăvan niciodată, pentru că mie de mică îmi plăcea să respect regulile și luptam cu nedreptățile. De la mama mea am învățat blândețea, empatia față de oameni și iubirea pentru aproape. Tatăl meu a fost întotdeauna un om care m-a învățat onoarea cuvântului și dreptatea, tot de la el am moștenit sensibilitatea pentru cuvânt, limba română, emoția poeziei și simțul profund al muzicii.

Muzica, una dintre pasiunile tale de mică. Simți că ea te-a ales pe tine sau tu ai ales-o? Cum au fost începuturile unei eleve talentate din Cantemirul anilor adolescenței tale?

De-a lungul timpului ne-am ales una pe alta, fără să știm. De mai multe ori. Mie de mică îmi plăcea teatrul și dansul, eram expresivă și îmi plăcea să recit monologuri și scenete la spectacolele din gimnaziul unde am învățat până în clasa a 9-a. Pe măsură ce creșteam într-un ambient cu iubire de muzică, aceasta m-a ales prima, intrându-mi subtil sub piele, dar nu țipa tare să o aud, zăcea ca un copil părăsit care din când în când se mai uita cu ochi mari și îmi cerea să o iau în brațe și să-i dau… iubire, timp, atenție. Și inițial o luam în brațe de drag, ca să o legăn un pic și să mă joc cu ea.
Dar totul s-a schimbat la 12 ani când am început să frecventez o școală muzicală cu specialitatea vioara, care îmi ocupa tot timpul liber după gimnaziu. Atunci încă nu știam cum avea să mă crească pe mine acest copil și ce sensibilitate avea să îmi pună în suflet pentru muzică. La 16 ani, la absolvirea gimnaziului și a școlii muzicale din Cantemir, am plecat la Brașov, la studii și timp de 4 ani nu am mai făcut muzică. Dar nu a încetat să trăiască în sufletul meu nici o secundă din acei ani. La 20 de ani am ales muzica din nou. Nu mai era un copil, crescuse odată cu mine, eram deja prietene, îmi știa toate secretele și nu se mai mulțumea cu timpul nostru petrecut doar în week-end sau seara după teme. Îmi acaparase de tot mintea și sufletul. Am încercat de câteva ori să aleg cariera profesională în altă direcție și să mă fac „fată serioasă”. Dar timpul trecea și ea tot nu îmi trecea… Și încă o dată am ales-o. Pentru că eu nu pot să trăiesc decât în adevăr, și cum putem vedea cel mai bine adevărul dacă nu cu inima? Atunci am luat-o în serios și pe lângă facultate, am intrat și la Academia de Canto din Verona, la care urmează să îmi finalizez studiile anul acesta. Din acel moment mi-a fost clar ce îmi doresc să fac pentru tot restul vieții.

În ce moment ai simțit că muzica este drumul tău? Ai fost încurajată să urmezi acest drum sau a trebuit să lupți pentru a fi auzită?

Am luptat mult timp, cu mine însămi. Pentru că sufletul zicea una, dar rațiunea alta. Mai ales că am absolvit universitatea de limbi străine cu profilul în turism și comerț internațional, ceea ce mă ducea pe un cu totul alt drum și cu cât mă apropiam mai mult de absolvire, cu atât mă lua frica. Frica de a nu trăi în adevăr. Un lucru era cert: eu nu eram gata să renunț la muzică. Dar societatea e dură. Familia nu mi-a spus niciodată să renunț la visul meu de a fi cântăreață. Mama, fiind asistent medical, îmi spunea să aleg o carieră sigură. De multe ori m-am întrebat dacă voi regreta într-o zi alegerea mea de a merge pe acest drum al muzicii. Azi mă gândesc și realizez că nu am avut de ales. De fapt, alegerea era evidentă din momentul în care am lăsat muzica să ajungă la inima mea, iar inima a început să îmi dicteze calea. Totul era acolo, doar că nu îndrăzneam să o văd.

Dacă ar fi să alegi o melodie pe care să le-o cânți într-o duminică la masă, părinților și bunicilor tăi, care ar fi aceasta?                                                                               

Ah, aici m-ai atins pe rană deschisă, pentru că bunicii mei nu mai sunt. Și ei nu m-au auzit cântând niciodată… Le-aș fi cântat „Lume lume, soro lume” și „Inima nu fi de piatră”. Bunicelor mele le plăcea mult muzica populară românească, iar bunica paternă avea o slăbiciune pentru limba română, versuri profunde și, mai ales, pentru muzica noastră de jale.

La ce vârstă, Iana, și cu ce gânduri ți-ai luat inima-n dinți, singură, ai lăsat pământul basarabean și ai venit în România să îți continui studiile? Ușor nu a fost, dar a meritat?                                 

La 16 ani, încă neîmpliniți. A meritat fiecare lacrimă din momentele dificile, fără familie, pentru că totuși eram un copil, chiar dacă mă consideram adult. Eu am fost întotdeauna un copil serios, prea serios… și de mică îmi făceam planuri de succes, cum să ajung cât mai sus. Pe atunci, puține persoane mergeau la studii în afara țării, eu am urmat exemplul prietenei mele care studia la București, acolo voiam să ajung și eu, dar destinul a avut alte planuri pentru mine și astfel Brașov mi-a devenit curând a doua casă. În orașul meu natal m-am simțit întotdeauna limitată, mereu voiam ceva mai mult, îmi lipsea forfota orașelor mari, cu perspective de afirmare la orice colț, voiam să merg la teatru după ore, la prezentări de cărți, la concerte, să fiu înconjurată de oameni inteligenți și să vorbesc o limbă română corectă. Nu a fost ușor, pentru că toate visele mele ajunseseră să fie o utopie în primul an de studii, pentru că fusesem repartizată la un liceu foarte slab, de unde m-am transferat. Singură. Cu o singură voce în cap și planuri mărețe. Simțeam că fac ceva mare și mi-era frică să nu reușesc. Dar intuiția nu minte niciodată. Și nu o să încetez vreodată să îi fiu recunoscătoare doamnei director Hurghis din vremea aceea, de la Colegiul Național Unirea din Brașov, pentru că mi-a dat șansa de a deveni Uniristă. Au fost cei mai frumoși ani de liceu! 😊

Să revenim la muzică. Ai studiat vioara, iar de la acordurile line ai trecut la sensibilitatea exprimării vocale. Povestește-ne despre aceste două experiențe și cum ai făcut trecerea.       

Totul a început acolo. Studiul viorii mi-a oferit o sensibilitate profundă față de muzică, atât instrumentală, cât și vocală. M-a învățat disciplină, rigoare și mi-a rafinat auzul muzical. De-a lungul parcursului meu, am dezvoltat o „voce interioară” care mă ghida în interpretarea notelor. Cu timpul, acea voce, dar și emoția melodiilor, a devenit atât de puternică încât nu a mai putut rămâne înăuntrul meu: simțeam nevoia să mă exprim vocal. Și simțeam că există ceva mai mult decât atât, voiam să îmi perfecționez tehnica, am început să studiez canto modern, iar acolo am avut confirmarea că a cânta este ceea ce vreau să fac în viață. Și de atunci nu am încetat studiul vocii. Iar fiecare obiectiv atins, după multă muncă, este o gratificare profundă.

„M-a învățat disciplină, rigoare și mi-a rafinat auzul muzical. De-a lungul parcursului meu, am dezvoltat o „voce interioară” care mă ghida în interpretarea notelor.”

 

După 4 ani la Brașov, ai început studiile la Verona. Unde ai studiat și ce te-a făcut să alegi Italia drept „școală” și „acasă” pentru ceea ce urma să devii?                                                                 

Eu niciodată nu plănuisem să mă mut în Italia, mă regăseam bine în România, acolo era casa mea, dar ce frumoasă e viața când îi dai curs și te încrezi fără să știi ce te așteaptă la colț de drum. Exact asta am făcut eu la 20 de ani. Fix ca la 16. O nebunie, și am fost surprinsă plăcut! Așa cum niciodată nu m-am mulțumit cu puținul, și voiam să experimentez cele mai înalte forme de conștiință, m-am provocat mereu. Astfel, după primul semestru la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității București, așteptările mele nefiindu-mi îndeplinite, am făcut o nebunie. Și-mi tremura sufletul de entuziasm. Și asta era semn bun. Așa că mi-am luat inima-n dinți și m-am mutat la studii în Italia. Din nou am luat-o de la zero, învățarea limbii, încadrarea culturală și socială, înscrierea la facultate unde sistemul de învățământ e cu totul diferit… În al doilea an de facultate nu am mai rezistat presiunii muzicii și am căutat o școală de muzică, unde am studiat în paralel toți anii facultății. Pentru prima dată mă simțeam împlinită, în sfârșit îi dădeam voce acelei pasiuni care atât mă ardea în tăcere pe dinauntru. Italia m-a primit cu multă căldură și blândețe, mi-a adus oameni buni în cale, care mi-au arătat că pot și pentru asta le sunt profund recunoscătoare. Industria muzicală e foarte dezvoltată în Italia și nu mă refer doar la puținii artiști pe care îi vezi la TV și îi auzi la radio, dar și la acei care trăiesc din muzică fără să fie vedete. Pentru că aici industria artelor și a spectacolelor e foarte bogată, iar organizatorii de evenimente includ foarte mult muzica live, ceea ce dă vizibilitate și loc pentru toți artiștii. În ultimii ani, Italia a fost locul unde eu îmi văd visul crescând alături de oameni care cred în mine și îmi apreciază stilul. De asemenea, am avut ocazia să colaborez cu artiști importanți din lumea jazz-ului și pot spune că mă simt profund onorată.

Ai avut vreun model care ți-a influențat alegerile în muzică? Ce stiluri ai încercat și ce te-a făcut să alegi jazz-ul drept destinație?                                                                                                         

Am descoperit sensibilitatea mea pentru jazz pe parcursul procesului meu de perfecționare muzicală, iar astăzi îl cultiv cu grijă și pasiune. Totuși, prima mea dragoste muzicală a fost R&B-ul și pop-ul. Principala mea sursă de inspirație a fost întotdeauna Beyoncé, Whitney Houston și Mariah Carey: încă din copilărie m-au fascinat prin versatilitatea lor artistică și prin extraordinarele calități vocale atletice.

Ce înseamnă pentru tine acest gen muzical, foarte greu de definit datorită complexității lui?

Jazzul este tehnic complex: necesită o înțelegere avansată a armoniei, a modulației și a ritmurilor sofisticate. Înainte de a mă apropia de acest gen, urmam o structură muzicală fixă și prestabilită. Odată cu jazzul, însă, am descoperit improvizația și dialogul constant dintre muzicieni. Nu este vorba doar de a cânta o melodie, ci de a o interpreta cu creativitate, modificând armoniile și timbrul în timp real. Acest lucru îl transformă într-o provocare continuă și într-o oportunitate extraordinară de creștere. Mă fascinează libertatea expresivă pe care o oferă, conexiunea emoțională atât cu publicul, dar și cu muzicienii care nu mai sunt cei care „mă acompaniază” pe mine, cântăreața, ci suntem toți, protagoniștii unei interpretări muzicale.

„Odată ajunsă pe scenă, ego-ul meu s-a dizolvat: am devenit una cu vocea mea și m-am lăsat purtată de muzică și de emoțiile pieselor. Atunci se produce magia.”

 

Ești pe scenă la primul tău concert live. Ce fel de emoții te-au cuprins? Te-ai pierdut într-o lume a simțirii interioare sau ai fost rezultatul dintre munca și emoția dată de public?                         

După ani de studiu și muncă în culisele lumii spectacolului, am găsit curajul de a face un pas înainte și de a împărtăși ceea ce am acumulat în bagajul meu muzical. Cea mai emoționantă experiență a fost primul meu concert live alături de un cvartet de muzicieni. Să urc pe scenă și să mă transform într-o artistă în adevăratul sens al cuvântului a fost o emoție de nedescris, care a dat sens întregului parcurs de până atunci și mi-a oferit, totodată, conștientizarea a ceea ce sunt capabilă să realizez în viitor. Înainte de a urca pe scenă, m-a cuprins un vârtej de emoții și parcă neputință. În acel moment, am închis ochii și mi-am amintit de ce am ales acest drum și că acum zece ani visam să fiu exact unde sunt astăzi. Acea conștientizare transformă frica în putere. Odată ajunsă pe scenă, ego-ul meu s-a dizolvat: am devenit una cu vocea mea și m-am lăsat purtată de muzică și de emoțiile pieselor. Atunci se produce magia.

”Este vocea sufletului, iar sufletul este etern, indestructibil și lipsit de raționalitate: pur și simplu există, pretutindeni, întotdeauna. Uneori nu are nevoie de cuvinte ca să transmită emoția.”

Jazz-ul este deseori o formă de exprimare liberă și spontană. Cum te adaptezi energiei publicului și cum te conectezi cu el pentru a fi un artist complex pe scenă?                                             

Pentru mine, muzica este o dimensiune fără timp, fără început și fără sfârșit. Este prezentul în cea mai pură formă a sa, vulnerabil și lipsit de ego. Este vocea sufletului, iar sufletul este etern, indestructibil și lipsit de raționalitate: pur și simplu există, pretutindeni, întotdeauna. Uneori nu are nevoie de cuvinte ca să transmită emoția. Pentru mine, cea mai pură formă de autenticitate a unui artist este momentul în care, urcând pe scenă, orgoliul personalității lui se dizolvă. Și i se servește cu generozitate publicului său, cu voce, corp și suflet. Fără rețineri, fără zgârcenie. Când reușesc să fac asta, se creează o conexiune profundă cu publicul și de acolo explodează magia.

Ești exigentă cu tine? Îți ești cel mai mare critic?                                                                             

Mă întrebi pentru că știi răspunsul, nu? 😊 Da, sunt exigentă și îmi sunt cel mai mare critic. Dar mi-am pus ca scop să fiu mai blândă cu mine și să îmi fac timp să mă uit în urmă și să apreciez progresul pe care l-am făcut. Oricum, e un drum continuu, iar satisfacțiile vin din proces, din munca și dăruirea pe care o depui, nu doar din finalitatea obiectivelor.

La ce proiecte lucrezi în prezent și ce planuri muzicale de viitor ai? 

Momentan lucrez la extinderea repertoriului, dar și a perfecționării limbajului jazz. Am 3 proiecte jazz în formații diferite, cu scopul de a ajunge la inimile cât mai multor oameni în spectacolele pe care le vom susține. În viitorul apropiat mi-ar plăcea să scriu propria mea muzică, care să îmi exprime la maximum potențialul meu ca artist.

Care este piesa ta preferată din repertoriul jazz-ului și de ce?                                                       

Aici îmi este greu să îți răspund. Am multe piese preferate și în fiecare mă regăsesc diferit. Dar, hai, să o iau pe prima care îmi vine în minte: „Black Coffee” are o sonoritate blues, o piesă melancolică cu note joase, unde timbrul cald își găsește locul perfect, dar și cu schimbul de sonoritate pe refren, unde se simte o dezamăgire profundă, atât în versuri, cât și în linia melodică.

Iana, deseori artiștii gândesc cu inima, cum îți găsești echilibrul dintre viața de artist și cea de manager atunci când îți organizezi evenimentele și trupa alături de care performezi?                 

Pe scenă mă abandonez emoțiilor și energiei publicului. Dar, în general, sunt un om pragmatic și, când vine vorba de organizarea repetițiilor, stabilirea unui repertoriu în funcție de eveniment, sunt destul de adunată.

Stai de vorbă cu tine cea de acum 10 ani. Ce ți-ai spune?                                                               

Ah, nici nu știi de câte ori mi-am imaginat acest scenariu… Mi-aș spune să nu îmi fie teama să îmi urmez visul. Să nu mă îndoiesc nicio secundă că pasiunea care îmi umple sufletul este cea pe care trebuie să o urmez și că asta este cea mai înaltă formă de exprimare a lui Dumnezeu. Mi-aș zice că nu există doar talent, ci și predispoziții, și dacă te înconjori de oamenii din domeniul respectiv și investiți în învățare, poți face orice. Așa că m-aș încuraja să acționez mai mult și să nu las loc fricii. Să nu îmi fie frică de eșec. Mi-aș zice să nu îmi fie rușine de ce va zice lumea, pentru că oamenii care au avut succes știu ce înseamnă munca și perseverența și te vor încuraja mereu, văzând potențialul din tine, iar invidioșii și criticii sunt cei care nu au avut curajul de a-și urma visul și nici nu știu cum se face. Mi-aș repeta mai des să nu las zgomotul din jur să îmi stingă vocea interioară, căci doar eu știu de ce sunt în stare. Doar eu știu ce îmi aduce cu adevărat fericire.

„În viitorul apropiat mi-ar plăcea să scriu propria mea muzică, care să îmi exprime la maximum potențialul meu ca artist.”

 

Până te așteptăm acasă în România la un concert, lasă-ne un gând, poate pentru tinerii care cred că cele mai mărețe realizări își au originea în visurile pe care Dumnezeu nu le-a sădit degeaba în inima lor.                                                                                                                                             

Tare mi-ar plăcea să revin cu un concert și aici, acasă…Pentru tinerii care sunt pierduți într-o societate care ne vrea medici, ingineri și avocați pentru a ne considera de succes… Nu vă vindeți sufletul! Nu este cool să cobori în costum de la un job bine văzut de părinți și profesori și să urci într-o mașină scumpă dacă nu e ceea ce te face împlinit când pui capul pe pernă și ești singur. E cool să te trezești dimineața tare, mânat de entuziasmul că urmează să faci ceea ce te face fericit. Și mai ales să și câștigi bani din asta. Și dacă ai impresia că timpul tău a trecut… Niciodată nu e prea târziu. Timpul este relativ și existența noastră nu se termină pe acest pământ. Trăim în cele mai prolifice vremuri, unde avem mii de oportunități, putem face și deveni orice vrem. Din toate timpurile, acum, în exclusivitate, avem luxul de a ne alege jobul din orice colț al lumii. Putem învăța de la cei mai buni, majoritatea dintre noi avem suportul părinților până la vârste înaintate, nu mai e presiunea socială de altădată. Aveți curaj să vă decideți soarta. Învățați, investiți în educație și nu vă fie frică de eșec. Tocmai eșecul este cel care te șlefuiește și te pregătește pentru succes. După fiecare căzătură vei fi mai puternic și mai valoros. Iar într-o lume plină de superficialități, ce poate fi mai valoros decât un om care deține informații și competențe?