Pornește în viață cu gânduri îndrăznețe, iar după ce dovedește două facultăți, se mută la Bistrița, unde începe să pledeze. Cordialitatea, delicatețea și inteligența, i-au netezit drumul către o carieră diplomatică, și i-au adus nenumărate responsabilități. Luptă pe front, participă la Marea Unire de la Alba Iulia, dar cea mai mare pasiune a fost catedra, locul din care a format generații de avocați. Uns cu toate demnitățile didactice, Petre Poruțiu și-a dedicat  mai bine de douăzeci și opt de ani catedrei de Drept Comercial, din cadrul Universității Regele Ferdinand I. Odată ajunși la putere, tovarășii au dat ordin ca Petre să fie alungat din învățământ și pus sub urmărire.

Când istoria te condamnă la fapte mari

Vine pe lume într-o zi toridă de august, în familia lui Valeriu Poruțiu. De-a lungul veacurilor, din mijlocul acestei spițe s-au ridicat dascăli și preoți, care au lăsat urme în istorie. Ne aducem aminte de preotul Ștefan Poruțiu și de fratele său, Samoilă, cel din urmă fiind consilier guvernamental, participant activ la revoluția din 1848, și apropiat al lui Avram Iancu. De asemenea, Petre era văr primar cu Valentin Poruțiu, primul prefect român al Clujului de după Marea Unire, dar să revenim. După ce se dezmeticește, urmează școala primară și liceul la Budapesta. În 1902, obține diploma de bacalaureat, însă la liceul german din Bistrița. Pășește pe cărările studenției și se înscrie la Facultatea de Drept de la Budapesta, loc în care va obține mai târziu, titlul de doctor în științe juridice. Însetat de cunoaștere, Petre urmează și cursurile Academiei din Innsbruck, unde va aprofunda studiile comerciale.

Ulterior, se stabilește la Bistrița, iar din 1911 începe să pledeze, și nu o face deloc rău, motiv pentru care în 1914, este ales diplomat al Academiei Austro-Ungare. Activitatea îi este întreruptă brusc de izbucnirea Primului Război Mondial, când a fost mobilizat în armata imperială cu gradul de sublocotenent. Revenit cu bine din focurile conflagrației, se implică în evenimentele premergătoare Marii Uniri. Reprezentanții cercului electoral Bistrița, l-au delegat în ziua de 26 noiembrie 1918, alături de alți intelectuali, ca reprezentant  la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În calitate de membru al Consiliului Național Român, la nivelul Comitatului Bistrița-Năsăud, a coordonat înființarea gărzii naționale și a comisiilor române comunale. Alături de un alt coleg de breaslă, avocatul Victor Onișor, ia legătura cu comandamentul armatei române în scopul trecerii munților și implicit, intrarea în Transilvania.  

Un avocat la catedră

La puțină vreme după înfăptuirea Unirii, avocatul Petre Poruțiu este ales șef al secțiunii de reformă agrară în cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu misiunea de a realiza recensământul proprietăților agricole și codificarea legilor de reformă. Între 1919-1920, figurează în șirul elitei care întregea delegația României la Conferința de Pace de la Paris și Londra. Ca membru al Consiliului Legislativ și al Comisiei de Unificare Legislativă, a pus umărul la redactarea Noului Cod Comercial Român.

Dar în ciuda acestui cumul de funcții, ziua de 22 septembrie 1919, a reprezentat un momentul crucial pentru întreaga activitate. La propunerea Regelui Ferdinand I, Petre a fost numit profesor titular la Catedra de Drept Comercial din cadrul Universității Daciei Superioare din Cluj, devenită mai târziu Universitatea Regele Ferdinand I. Îmbină armonios munca de birou cu orele petrecute în compania studenților, ajungând în cele din urmă, suplinitor al catedrei de Drept bisericesc, din cadrul aceleași universități. Între 1924-1925, s-a consumat primul său mandat în calitate de decan al  Facultății de Drept, iar între 1930-1931, cel de-a doilea. Activitatea didactică a fost completată de publicarea unor studii în domeniul juridic și economic, dintre care amintim: Dreptul de opțiune al acționarilor, Cluj, 1929;  Regimul bancar român, Cluj, 1928; Legiuirile noastre comerciale în trecut și prezent, Cluj, 1933; Curs de Drept Comercial comparat, Cluj, 1938, cu reeditări în 1938 și 1940 etc. Pe 30 august 1940, odată cu emiterea Dictatului de la Viena, sediul Universității Regele Ferdinand I, este stabilit la Sibiu, iar Petre se strămută în noua urbe. Abia dacă trecuse un an de schimbare, că este ales  vicepreședinte al Asociației ”Prietenii Universității din Cluj”, unde îi va avea alături  pe V. Bologa, D. V. Ionescu și Lucian Blaga.

Alungat de la catedră de comuniști

Prin acțiunile sale, profesorul Petre Poruțiu a devenit un etalon al luptei pentru susținerea libertăților și drepturilor democratice. Acest fapt i-a atras antipatia serviciilor secrete, atât sub regimul antonescian, cât și în timpul regimului comunist. După 23 august 1944, odată cu reîntregirea Nordului Transilvaniei la România, a făcut parte din comisia mandatată să se ocupe de revenirea Universității Regale Ferdinand I la Cluj. Pentru meritele deosebite, a fost decorat cu ordinele Steaua României în grad de comandor; Coroana României în mare grad de ofițer; Ordinul Ferdinand I în grad de mare ofițer și Medalia Răsplata muncii pentru învățământ cl. I.

Instaurarea regimului comunist a însemnat debutul unei perioade presărate cu multă umilință și nedreptate. La ordinul tovarășilor, Petre este printre primii profesori epurați din universitate, fiind pus “în retragere din oficiu” la 1 septembrie 1947, după ce servise învățământul superior mai bine de douăzeci și opt de ani. Finalul vieții îl găsește la Cluj, unde își va da ultima suflate pe 20 ianuarie 1951. 

Surse: 1)  Biblioteca Digitală BCU Cluj  2) iclod.ro

S-a născut în orașul Șimleu Silvaniei aflat la poalele Măgurii, în județul Sălaj. A descoperit pasiunea pentru muzica populară la șapte ani, când a trecut pragul cercului de folclor din cadrul Clubului Copiilor. Era un bun prilej de a-și petrece timpul liber și nimic mai mult. Dar odată cu trecerea timpului, Crina și-a asumat dragostea pentru tradiție și cântec, punând-o în slujba semenilor. Din 2016, a început să se remarce la diferite concursuri, unde a câștigat nenumărate premii. Este studentă la  Facultatea de Automatică și Calculatoare din Cluj-Napoca și îmbină armonios științele exacte cu notele muzicale. Astăzi o descoperim pe Crina Pop și povestim despre pasiunea pentru folclor, percepția tradițiilor și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Semnificația costumului popular:“Pentru mine, costumul popular reprezintă identitatea neamului nostru românesc, ceea ce ne deosebește de alte popoare și ne face speciali. Sunt cele mai mândre haine pe care le poate îmbrăca un om și ar trebui să ne determine să apreciem mai mult ceea ce ne-au lăsat înaintașii noștri, pentru că oamenii munceau mult până să ajungă să îmbrace aceste straie.”
• A fi, sau a nu fi artist?:“Un artist are un mare dar de la Dumnezeu, pentru că el poate crea lucruri noi, indiferent de domeniul în care excelează. De aceea cred că pentru un om care pretinde a fi artist este foarte importantă calitatea operei și nu cantitatea.”
• Cum se împacă programarea cu muzica:“Îmi doresc să fiu un artist care va programa din pasiune, întrucât muzica este cea care mă împlinește ca om și îmi dă posibilitatea de a vedea lumea cu alți ochi. Un artist are libertatea de a se exprima și de a observa tot ce este în jurul lui, în timp ce un programator poate fi prins de multe ori în problemele pe care le are de rezolvat și nu se mai poate bucura de frumusețea lumii, fiind închis într-o lume virtuală.“

La început de drum

Crina are douăzeci de ani și provine dintr-o familie în care tatăl este preot. Primele tangențe cu muzica au apărut la vârsta de șapte ani, când a trecut pragul cercului de folclor al Clubului de Copii din Șimleul Silvaniei. “Ulterior, am ajuns să fac parte din Ansamblul “Barcăul” care promovează tradițiile și specificul zonei. După atâția ani, mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a scos în cale omul și dascălul care a reușit să mă formeze mai bine decât ar fi putut să o facă oricine altcineva, doamna Cornelia Neaga. Dânsa mi-a insuflat această dragoste de tot ce este frumos și autentic”, povestește Crina pentru Matricea Românească.

,,După atâția ani, mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a scos în cale omul și dascălul care a reușit să mă formeze”

Inițial, Crina nu se gândea la o carieră în muzică. Era doar un mod frumos de a-și petrece timpul liber, și nimic mai mult. “Îmi plăcea foarte mult să țin concerte prin casă, să mă privesc în oglindă cântând. Însă, gândul că aș putea să îmbrățișez o carieră muzicală a venit cu timpul, pe măsură ce am crescut. M-am maturizat și mi-am dat seama că îmi doresc să exprim dragostea de tradiție prin cântec”, a mărturisit Crina Pop.

Bucuria de a dărui emoție prin cântec

Își amintește cu mare bucurie de primii pași pe scenă, când a avut ocazia de a cânta în duet cu sora mai mare. Dincolo de cele văzute, între cele două se desfășura un dialog tainic bazat pe voce, privire și simțire. Pe lângă toate acestea, un rol însemnat în evoluția artistică l-a avut familia care a fost liantul de sprijin, dar și cel mai aspru critic atunci când trebuia. “Contează foarte mult să ai sprijin din partea familiei și să simți că ceea ce faci este un lucru bun. Dacă nu erau părinții care să mă îndrume spre acest domeniu, nu știu ce altceva aș fi putut să fac, pentru că acum nu îmi pot imagina un alt drum pe care să-l fi urmat. Dintr-o activitate în timpul liber, dar și din dorința părinților mei, muzica a ajuns să facă parte din viața mea”, spune Crina.

,,Atunci când cânt încerc să mă transpun în mica poveste a fiecărui cântec”

Concursurile reprezintă o etapă frumoasă din viața Crinei. Acolo a interacționat cu un public divers, a cunoscut oameni și a legat prietenii care vor rămâne peste ani. De fapt, asta e cel mai important. Nu diplomele sau medaliile, ci experiența pe care o acumulezi. “Din 2016, am participat la numeroase concursuri prin țară și am reușit să câștig premii, însă niciodată nu am mers cu gândul că trebuie să vin acasă câștigătoare. Normal, ca oricare dintre concurenți îmi doream mult să reușesc să trec de preselecție, să pot cânta în seara de concurs. Dacă juriul considera că merit un premiu, era o mare bucurie. Însă scopul pentru care participam la un concurs era să câștig experiență, să vadă lumea ceea ce pot și să cunosc oameni noi. Cred că acesta este cel mai mare câștig. Atunci când cânt încerc să mă transpun în mica poveste a fiecărui cântec, pentru a putea să-i transmit mesajul. Cel mai mult îmi doresc să ajungă la oameni emoția pe care o simt eu de fiecare dată când urc pe scenă și cânt”, menționează tânăra.  

Artistul și actul artistic

Și pentru că tot suntem la capitolul apariție scenică, nu am putut trece cu vederea frumusețea costumelor pe care le îmbracă la fiecare spectacol. Am fost curios să aflu care este semnificația portului popular pentru Crina Pop. “Pentru mine, costumul popular reprezintă identitatea neamului nostru românesc, ceea ce ne deosebește de alte popoare și ne face speciali. Sunt cele mai mândre haine pe care le poate îmbrăca un om și ar trebui să ne determine să apreciem mai mult ceea ce ne-au lăsat înaintașii noștri, pentru că oamenii munceau mult până să ajungă să îmbrace aceste straie. Mi-ar plăcea mult să îmi pot face o colecție de costume, atât din zona mea, cât și din alte zone și să pot afla cât mai multe despre specificul fiecărui colț de țară, întrucât fiecare are ceva aparte”, destăinuie Crina.

,,Pentru mine, costumul popular reprezintă identitatea neamului nostru românesc”

Fie că este vorba de un festival sau o emisiune televizată, Crina are în vedere ca totul să iasă impecabil. Este o perfecționistă, și nu se mulțumește cu jumătăți de măsură. O întreb pe tânăra ardeleancă cum vede portretul artistului, ce calități trebuie să aibă, și ce criterii îi conferă acest statut. “Din punctul meu de vedere, un om devine artist atunci când reușește să-și exprime trăirile în așa fel încât ceilalți să poată să se regăsească în opera sa. Să aducă puțină culoare în cenușiul vieții cotidiene și să transforme în frumos tot ceea ce este rău în lume. Un artist are un mare dar de la Dumnezeu, pentru că el poate crea lucruri noi, indiferent de domeniul în care excelează. De aceea cred că pentru un om care pretinde a fi artist este foarte importantă calitatea operei și nu cantitatea”, lămurește Crina Pop.

Muzica între calculatoare și programare

Ascultând-o cu câtă dragoste povestește despre tradiții și muzica populară, mă duc cu gândul la următoarea întrebare: Cum de se înstrăinează majoritatea tinerilor de tradiții? “Cred că nu mai sunt educați astfel încât să observe lucrurile care îi înconjoară. Mulți dintre ei sunt superficiali și se mulțumesc să știe că odată ce au existat acele tradiții, ele nu mai trebuie înțelese la adevărata lor valoare. Este trist să vezi câtă nepăsare găsești în rândul multora dintre tineri și cel mai trist este faptul că multe dintre obiceiurile noastre se vor pierde cu timpul dacă nu vor mai exista persoane care să le ducă mai departe”, atenționează Crina.

,,Îmi doresc să fiu un artist care va programa din pasiune”

Acum, este studentă la Facultatea de Automatică și Calculatoare din Cluj-Napoca, și îmbină programarea cu notele muzicale. Am fost curios să aflu cum se împacă cele două domenii, și dacă în viitor se vede un IT-ist cu ieșiri artistice. “În ceea ce privește legătura dintre cele două sfere, nu am reușit încă să stabilesc un echilibru. Facultatea îmi ocupă foarte mult timp, dar în ciuda acestui aspect încerc să îmi găsesc timp și pentru studiu muzical. Îmi doresc să fiu un artist care va programa din pasiune, întrucât muzica este cea care mă împlinește ca om și îmi dă posibilitatea de a vedea lumea cu alți ochi. Un artist are libertatea de a se exprima și de a observa tot ce este în jurul lui, în timp ce un programator poate fi prins de multe ori în problemele pe care le are de rezolvat și nu se mai poate bucura de frumusețea lumii, fiind închis într-o lume virtuală”, lămurește Crina Pop.

Exilul culturii în online

Timpul capătă altă curgere în compania unor oameni precum Crina. Finalul dialogului bate la ușă, dar îl mai amân puțin pentru că vreau să mai deschid un subiect: tinerii artiști și închiderea instituțiilor de cultură. “Omul ar trebui să poată participa activ în viața culturală a țării. Să deprindă cunoștințe noi care să-l ajute să se dezvolte, să se bucure de toate activitățile în care poate să socializeze, să analizeze și să se exprime. În mediul online aceste lucruri nu sunt posibile, de aceea oamenii vor avea mult de suferit pentru că nu mai au posibilitatea să evadeze în spațiile în care își găseau liniștea.” Vom mai auzi cu siguranță de Crina, iar înainte de a pune punct, vreau să aflu ce planuri are în viitor.”Lucrez la primul meu album de muzică populară și sper ca în următorii doi sau trei ani să reușesc să îl lansez. În plus, mă gândesc să filmez câteva videoclipuri unor cântece dragi mie pentru a le da spre ascultare celor care mă urmăresc, mă apreciează și mă susțin”, conchide Crina Pop.

Provine dintr-o familie în care munca pământului era principalul mod de existență. Dornic de a-și depăși condiția, se pune cu burta pe cate și devine student la Facultatea de Drept din Cluj. Pledează pentru puțină vreme, pentru că războiul îi dă planurile peste cap. Nopțile petrecute în proximitatea bombelor și curajul de care a dat dovadă, îi vor aduce promovarea până la gradul de căpitan. Reîntors în Turda, Mihail se ocupă de organizarea unui batalion de infanterie care să asigure ordinea în oraș. Autoritățile maghiare nu îl văd cu ochi buni. Îl acuză de spionaj, și-l condamnă la moarte. Scăpat ca prin minune din ghearele morții, avocatul Moldovan este desemnat ca reprezentant al Gărzii Naționale Române din comitat, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire se reîntoarce la avocatură, pledează cu mai mult zel, ajungând decanul Baroului din Turda-Arieș.

Un avocat în linia întâi

Se naște într-o familie modestă de agricultori din comuna Călărași, foarte aproape de Câmpia Turzii. Educația primită acasă se împletește cu anii petrecuți pe băncile liceului românesc din Blaj, unde va obține bacalaureatul. Pe când era elev în clasa a VI-A, Mihail se împrietenește cu Octavian Goga. Îi înfrățea iubirea de țară, motiv pentru care cei doi arborează drapelul românesc pe frontispiciul catedralei din Blaj, faptă curajoasă, care le-a adus o sancțiune drastică din partea conducerii. Se dedică științelor juridice, și se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, loc în care va obține și titlul de doctor în drept. Din 1904, își începe practica avocațială în biroul lui Eugen Pătăcean. Tot acum, se înscrie în ASTRA și Societatea Română de Lectură din oraș, apoi se implică în acțiunile culturale menite să trezească conștiința națională. Examenul de liberă practică îl susține la Budapesta, iar în 1910, se stabilește în orașul Turda, unde își va deschide un birou de avocatură. Pledează pentru scurtă vreme, deoarece războiul îi dă planurile peste cap. Primește ordin de încorporare și este detașat în cadrul armatei austro-ungare. Se avântă în luptă cu vitejie, doarme în tranșee, este rănit în două rânduri, iar în cele din urmă este avansat până la gradul de căpitan.

Asigură ordinea în oraș, apoi este condamnat la moarte

Revine acasă cu bine, dar nu stă locului și se implică în evenimentele revoluționare din toamna lui 1918. Mihail preia cârma Senatului Național și a Gărzii Naționale Române, îngrijindu-se de menținerea ordinii până în momentul intrării armatei române în Turda. Pentru a evita eventuale neplăceri ale gărzilor maghiare, dar mai ales ale unităților militare de secui, avocatul Moldovan propune aducerea unui batalion de infanterie care să asigure ordinea în oraș. Situația putea scăpa de sub control în orice clipă. În ședința din 14 noiembrie 1918, se propune înființarea unei armate române în oraș, care să fie compusă dintr-un batalion cu patru companii, alcătuite la rândul lor din trei plutoane. Protocolul prevedea ca jumătate din efectiv să rămână în Turda, iar restul soldaților să asigure sprijin în cazuri excepționale. Mihail solicită Senatului Național Român din Cluj, să se îngrijească ca toate lucrurile prevăzute în protocol să fie duse la bun sfârșit. Însă lucrurile nu au decurs în totalitate conform planului. Prin toamna lui 1918, gărzile maghiare pun mâna pe el și-l aruncă în închisoarea Felecvar, alături de secretarul Gărzii Naționale, Simion Poruțiu și de alți zece intelectuali români. Autoritățile maghiare, îi puseseră de multă vreme gând rău, și doreau să scape de el cu orice preț. În cele din urmă, este acuzat de spionaj și condamnat la moarte. Din fericire, întâmplarea face ca Mihail să fie salvat în ultimul moment.

Participă la Marea Unire alături de soția sa

Scăpat ca prin minune din ghearele morții, se întoarce la Turda, unde află că este desemnat alături de soldatul Simion Crișianu, să reprezinte Gărzile Naționale Române din comitat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. La lucrări va participa și soția sa, Ecaterina Moldovan, care a fost delegată din partea Reuniunii femeilor române din Turda. Odată înfăptuiră Unirea, avocatul Moldovan ocupă funcția de prim-pretor al plasei Turda. Din 1920, figurează ca membru al Partidului Național Liberal, iar între 30 ianuarie 1922- 4 februarie 1924, ocupă postul de prefect al județului Turda-Arieș, figurând ca membru în primul Parlament al României Mari. Liniștea ce se așternuse în viața urbei, îl va determina să revină la prima dragoste, avocatura. Începe să pledeze, apoi, în 1937, este numit decan al Baroului din Turda-Arieș. Pe lângă activitate juridică, Mihail Moldovan a făcut parte din conducerea Băncii Centrale și a Fabricii de Sticlă, a figurat printre acționarii Băncii Voluntarilor, și a contribuit cu ajutoare bănești la ridicarea Catedralei Ortodoxe din Turda. Pentru întreaga activitate depusă în slujba națiunii române, a fost distins cu Crucea Roşie de Ofiţer a Ordinului “Steaua României”. Se stinge din viață în data de 2 decembrie 1943, și își doarme somnul de veci în cimitirul familiei Rațiu de Nagylak din Turda.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) wikipedia.org

Și-a petrecut copilăria sub cerdacul bunicilor din satul Iaslovăț, în inima Bucovinei. Acolo a învățat ce însemnă măsura în toate, bunul simț și frica de Dumnezeu. Iubește folclorul de mică, motiv pentru care a decis să pășească pe cărarea muzicii populare. Începe orele de canto la șase ani, iar doi ani mai târziu, urcă pe scenă unde cântă și încântă alături de Orchestra Ansamblului Artistic ”Ciprian Porumbescu”. În prezent, este elevă la Colegiului Național ”Mihai Eminescu” din Suceava, și un vlăstar al noii generații de interpreți. Vede în cântec un leac cu care își astâmpără sufletul, și crede cu tărie că vocea este un dar care trebuie pus în slujba semenilor. Astăzi povestim cu Emilia Solovăstru despre pasiunea pentru muzică, viziunea artistică și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Copilăria în apropierea satului: “Copilăria mea a fost de-a dreptul magică. Am crescut mai mult pe lângă bunici, asta pentru că părinții mei au fost plecați o perioadă lungă în străinătate. Vin dintr-o lume în care prioritare erau bunătatea, bunul simț și cel mai important frica de Dumnezeu.”
• Cântecul, balsam pentru suflet: “În primul rând, eu cânt pentru mine, e singurul leac pentru sufletul meu, iar faptul că le place și altora ceea ce cânt îl consider un plus. E greu de explicat cum se transmit aceste emoții, pur și simplu, îmi pun toată încrederea în vocea și inima mea. La un loc, niciodată nu dau greș! Din punctul meu de vedere cântecul este un mare har pe care îl primești de la Dumnezeu.”
• Tinerii și tradițiile, încotro?: “Fiecare se descurcă cum poate, toți avem loc sub soare, dar important este să facem lucrurile așa cum trebuie făcute. Din păcate mulți aleg să preia lucruri de peste hotare pentru că este mai ușor, și într-o oarecare măsură asta ne impune societatea. Gusturile diferă, însă un lucru este cert: mereu vom descoperi frumosul în lucrurile simple, indiferent de ce alegem să facem.”

Satul, locul în care dăinuiesc valorile

Crescută și educată în ambianța bunicilor, Emilia Solovăstru s-a ghidat tot timpul după valorile satului românesc. Este o fată simplă, modestă, și mare iubitoare de folclor. “Copilăria mea a fost de-a dreptul magică. Am crescut mai mult pe lângă bunici, asta pentru că părinții mei au fost plecați o perioadă lungă în străinătate. Vin dintr-o lume în care prioritare erau bunătatea, bunul simț, și cel mai important frica de Dumnezeu. La noi în casă, muzica populară a răsunat cu mult înainte de a mă naște. Bunicul din partea mamei a cântat multă vreme la trompetă, iar străbunicul din partea tatălui, sau moșu’, cum îi spuneam eu, a fost dansator în renumitul ansamblu Trilișești din Iaslovăț”, povestește Emilia pentru Matricea Românească.

,,Îmi doream să cânt din fiecare por al meu, să alin sufletele oamenilor”

Pe parcurs, lucrurile au început să devină serioase. La vârsta de șase ani, când abia știa să citească, Emilia a început primele ore de canto sub ghidajul profesoarei Herna Săndulean, cea care o călăuzește și astăzi pe potecile muzicii. “Îmi doream să cânt din fiecare por al meu, să alin sufletele oamenilor, să fiu într-o continuă evoluție, să fie evident faptul că perseverez de la o zi la alta. Părinții mei m-au învățat să lupt pentru ceea ce vreau și să mă gândesc bine, pentru că dacă intri-n horă, trebuie să joci”, spune tânăra suceveancă.

Lumea începe să prindă contur

Talentul nativ, dublat de perseverență și ore îndelungi de studiu, au pus-o în fața momentului mult așteptat: debutul pe scenă. Se întâmpla la vârsta de opt ani, într-un cadru plin de semnificații istorice și duhovnicești. “Țin minte că era în ziua de cincisprezece august, cu ocazia sărbătorii Sfintei Marii. Eram la Putna și am cântat alături de Orchestra Ansamblului Artistic ”Ciprian Porumbescu” din Suceava. Nu vă ascund faptul că eu mai am un prenume, Maria, moștenit de la bunica mea din partea mamei, pe care nu am cunoscut-o. Dumnezeu lucrează în fiecare moment al vieții noastre, fără ca noi să conștientizăm”, menționează Emilia Solovăstru.

,,Dumnezeu lucrează în fiecare moment al vieții noastre, fără ca noi să conștientizăm”

Dacă debutul a venit la o vârstă atât de fragedă, nici concursurile nu puteau fi altfel. Acestea au fost un prilej bun de a vedea reacția publicului, și de a primi confirmarea oamenilor de specialitate cu privire la pasiunea pentru muzică. “La primul concurs, Moștenite din bătrâni, am obținut premiul I, apoi am continuat cu încredere și multă voință. Am participat la nenumărate concursuri, unde am obținut premii de-a dreptul valoroase. Însă vreau să vă spun că niciodată nu m-am dus la un concurs cu gândul că orice ar fi trebuie să obțin marele premiu. Nu! Nimic mai greșit”, spune Emilia.

Cântecul, un dar de la Dumnezeu

Bucuria de a fi în fața publicului și de a bucura suflete întrecea orice diplomă. De pe scena festivalurilor, au urmat aparițiile la Televiziunea Română, unde a cântat în fața unui public mult mai mare și mai divers. Am întrebat-o pe Emilia ce își propune să transmită oamenilor atunci când este în lumina reflectoarelor. “În primul rând, eu cânt pentru mine, e singurul leac pentru sufletul meu, iar faptul că le place și altora ceea ce cânt îl consider un plus. E greu de explicat cum se transmit aceste emoții, pur și simplu, îmi pun toată încrederea în vocea și inima mea. La un loc, niciodată nu dau greș! Din punctul meu de vedere cântecul este un mare har pe care îl primești de la Dumnezeu”, destăinuie Emilia Solovăstru.

,,În primul rând, eu cânt pentru mine, e singurul leac pentru sufletul meu”

Spune răspicat că cel mai bine se simte cu orchestra lângă ea. “Gândiți-vă că toți instrumentiștii din orchestră, dirijorul și bineînțeles artistul cântă aceeași melodie de-o dată. Este evident faptul că toate emoțiile acelor oameni pleacă spre public și sunt mult mai puternice comparativ cu o singură persoană care ar face lucrul acesta.” Aparițiile sale scenice sunt completate de costumele pe care le îmbracă. Am fost curios să aflu care este importanța costumului în cadrul actului artistic. “Costumul este extraordinar de important atunci când vii în fața publicului. Noi oamenii ne construim opinii încă de la primul contact vizual. Înainte de a deschide gura și de a emite primele sunete, suntem priviți. Ochiului trebuie să-i placă ceea ce vede”, afirmă Emilia.

Un portret al artistului

Astăzi, pecetea de “artist”, este atribuită din start oricărui interpret, indiferent de cantitatea ori calitatea operei sale. Am provocat-o pe Emilia să-mi spună care sunt calitățile care îți aduc statutul de artist în adevăratul sens al cuvântului. “Artistul este considerat o persoană care își folosește talentul pentru a-și exprima sentimentele și trăirile în domeniul în care excelează. Nu este atât de ușor să fii considerat artist de alții, dar este un lucru foarte simplu să te consideri tu artist, artistul vieții tale, să-ți urmezi visurile și să le conturezi precum o operă de artă. Eu am un motto cu care mă trezesc în fiecare dimineață și care sună cam așa: «Înainte de a-ți trimite crucea, Dumnezeu a măsurat curajul tău».  Ca să ai puterea să lupți îți trebuie o motivație foarte mare și cel mai important, să simți că ești făcut pentru așa ceva. Cei ce se pierd pe drum și nu continuă, sunt o dovadă că talentul lor se află în altă parte”, spune Emilia Solovăstru.

Cum se înțeleg tinerii de azi cu tradițiile

Consideră că munca trebuie să fie în echilibru cu talentul, iar toate acesta să fie îmbrăcate cu multă dragoste, pentru că atunci când faci ceva din dragoste, nu mai ții cont de oră, de epuizare, sau de alți factori, spune Emilia. România mustește de talente, multe dintre ele nedescoperite. Am vrut să aflu ce crede tânăra suceveancă despre atitudinea tinerilor față de tradiții și obiceiurile de peste hotare. “Vorbind la nivel regional și de ce nu și național, suntem mulți cei ce activăm în acest domeniu. Fiecare se descurcă cum poate, toți avem loc sub soare, dar important este să facem lucrurile așa cum trebuie făcute. Din păcate mulți aleg să preia lucruri de peste hotare pentru că este mai ușor, și într-o oarecare măsură asta ne impune societatea. Gusturile diferă, însă un lucru este cert: mereu vom descoperi frumosul în lucrurile simple, indiferent de ce alegem să facem”, lămurește Emilia.

,,Vom descoperi frumosul în lucrurile simple, indiferent de ce alegem să facem”

Emilia uimește prin maturitatea din cuget, vorbă și simțire. Suntem la final de interviu, însă nu închei fără a întreba despre proiecte pe care le ticluiește în viitorul apropiat. “Recent am lansat o pisă nouă, Huțanaș, dragostea ta, un proiect muzical realizat cu ajutorul unor oameni minunați cărora le mulțumesc. Pregătesc și alte cântece pe care le voi dezvălui puțin mai târziu”, conchide optimistă Emilia Solovăstru.

Se molipsește de “microbul” științelor juridice datorită tatălui său. Cum era de așteptat, Camil se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice, iar după absolvire își deschide propriul birou în Alba Iulia. După ce revine de pe front, are o întrevedere cu Iuliu Maniu la Viena, în urma căreia se alătură Consiliului Național Român Central din Arad. Lucrările Marii Uniri fuseseră îngreunate de ocuparea instituțiilor publice de către autoritățile austro-ungare. În acest contex, ședințele Consiliului Dirigent au loc în casa avocatului Velican. Dar poate cea mai mare provocare a fost preluarea mandatului de primar al orașului Alba Iulia, prilej cu care a rămas în istorie ca primul primar român de după Marea Unire. Printre toate funcțiile pe care le-a avut, avocatura a rămas însă pe primul loc.  

Avocatura, o profesie transmisă pe linie paternă

Vine pe lume în data de 18 decembrie 1879, la Târgu Mureș. Capul familiei, Alexandru Velican, a fost mai întâi avocat, apoi judecător la Tribunalul Comitatului Alba Inferioară. Pe linie maternă, se înrudea cu Vasile și Iuliu Hossu, amândoi episcopi de Gherla. Începe școala primară la Alba Iulia și continuă cu liceul la Blaj. Inspirat de modelul patern, se molipsește de dragostea pentru avocatură, și se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice, din cadrul Universității Regale Maghiare. Tot acum devine membru al societății de lectură “Petru Maior”, organism înființat de studenții români din Budapesta. Din anul 1900, își va continua studiile la Universitatea ”Ferenc József” din Cluj, loc în care obține doctoratul doi ani mai târziu. Cum era firesc, Camil parcurge toate etapele necesare obținerii dreptului de liberă practică, iar în 1903, se înscrie în Baroul din Alba Iulia, unde își va deschide propriul birou.

Lupta neobosit pentru drepturile românilor târâți de autoritățile maghiare print tot felul de tribunale. Un proces cu avocatul Velican la bară era pe jumătate câștigat. Așa se întâmplase și în cele trei cazuri de români întemnițați pentru că recitaseră public poezia “Doina” de Mihai Eminescu. Odată cu declanșarea primei conflagrații mondiale, Camil este mobilizat, ajungând în cele din urmă pe frontul italian. În toamna lui 1918, revine cu bine acasă, după care are o întrevedere cu Iuliu Maniu, care îi încredințase misiunea de a intra în contact cu Consiliul Național Român Central, aflat la Arad. 

Primul primar român al orașului Alba Iulia

Pe 8 noiembrie 1918, este cooptat în Consiliu Național Român din Alba Iulia, dedicându-se trup și suflet activităților de organizare a comitatului Alba Inferioară, și în special în adunările pentru desemnarea delegaților la Marea Adunare Națională. Tot atunci, este trimis într-o misiune specială. Armata germană aflată sub comanda mareșalului Mackensen, se afla în retragere, iar unul din punctele de trecere era orașul Alba Iulia. Camil cere trupelor să ocolească urbea pentru a nu tulbura lucrările Marii Adunări Naționale și a Marii Adunări Populare Românești. În contextul ocupării clădirilor instituționale de către autoritățile austro-ungare, casa avocatului Velican devine locul unde se consumau ședințele Consiliului Dirigent, urmate de jurământul de credință față de Marele Sfat Național. Adunările debutau în zorii zilei și se terminau de cele mai multe ori în miez de noapte. Pe 22 noiembrie 1918, este desemnat alături de alte patru personalități, pentru a reprezenta cercul electoral Alba Iulia, la Marea Adunare Națională.

În urma hotărârii din 3 decembrie 1918, Camil Velican este numit în funcția de primar al orașului Alba Iulia, devenind primul primar român de după Marea Unire. Sub mandatul său, urbea a cunoscut o perioadă de înflorire. Redăm câteva din cuvintele lui Radu Cosmin din lucrarea ”Prin Ardeal”, care atestă seriozitatea cu care a slujit:

“A început activitatea ca primar cu preluarea instituţiilor de stat, a bibliotecii şi a muzeului, pentru a le proteja patrimoniul. O atenţie deosebită a acordat preluării şcolilor, pentru ca acestea să-şi înceapă activitatea cât mai curând. Toate trebuiau renovate şi amenajate, ceeace era foarte costisitor şi presupunea o muncă susţinută. Trebuiau selecţionaţi profesori cu pregătire şi funcţionari disciplinaţi. Denumirile străzilor şi ale firmelor trebuiau schimbate, dar mai erau multe alte deziderate ale populaţiei, între care şi aducerea la Alba Iulia a prefecturii din Aiud. Fruntaşii români au luat în evidenţă încă de pe atunci o seamă de proiecte, care, rând pe rând, se vor realiza în anii următori, cum ar fi: alegerea oraşului Alba Iulia ca loc de încoronare a suveranilor ca rege şi regină a tuturor românilor, în care scop trebuia construită o catedrală a Unirii; un muzeu de istorie românesc şi o statuie ecvestră a lui Mihai Viteazul. Tot primarului i-a revenit organizarea primirii armatei române şi instalarea acesteia în Cetate.”

Prezența în viața cetății nu s-a limitat doar la funcția de primar. Încă din anul 1911, Camil Velican figura ca membru în cadrul Despărțământului Alba Iulia al societății culturale “Astra”. Ulterior, a fost numit la cârma Reuniunii Maeștrilor Români, care avea drept misiune întrajutorarea membrilor și sprijinirea ucenicilor. Pe lângă acestea, a organizat conferințe, lecturi publice, piese de teatru, etc.

Un pic de politică

În anul 1922, este numit prefect al județului Alba, funcție pe care o va deține până în 1926. Părăsește barca Partidului Național Român, unde ocupase o funcție în conducerea centrală, și trece de partea liberalilor. Aici, se va îngriji de organizarea filialei județene a partidului, fiind președintele ei până în 1936. A rămas fidel avocaturii pe care a practicat-o până în ultimele clipe, ajungând vicepreședintele Baroului din Alba Iulia și reprezentantul acestuia în cadrul Uniunii Barourilor din România. Pentru întreaga activitate, Camil Velican a fost distins cu Ordinul ”Ferdinand I”, în rangul de Ofiţer; ”Coroana României”; ”Steaua României”; semnul onorific Vulturul României; medalia Răsplata Muncii, clasa I; medalia Meritul Comercial şi Industrial, clasa I. Ultimele clipe din viață îl găsesc în cetatea Unirii, dându-și ultima suflare în anul 1936.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj ;2) Conf. univ. dr. av. Ioan Lazăr, „Baroul Alba în contextul marii Unirii – Avocatul dr. Camil Velican, primul primar român, de după Marea Unire, al oraşului Alba Iulia”, în revista Dreptul nr. 12/2018.

Zarvă mare pe holurile unei școli de arte din Ploiești. Copiii se avântă curioși către clasele de pictură, teatru, muzică, etc. Antonia se îndreaptă către clasa de balet. Printre indicații, plie-uri și alte exerciții, se strecura ca o vrajă sunetul de pian din clasele lăturalnice. După câteva ore de observație, copila a lăsat dansul și a îmbrățișat pianul. La început părea un mod frumos de a petrece timpul liber, însă treaba s-a dovedit serioasă. Debutează pe scenă la doar doisprezece ani, în compania Filarmonicii din Ploiești. Ulterior, Antonia trece oceanul și ajunge în America unde cântă și încântă într-un recital organizat de Institutul Cultural Român din New York. Au urmat recitaluri la Paris, Viena, Budapesta, a colaborat cu artiști internaționali, iar acum este studentă la Conservatorul Regal din Bruxelles. Provocată la dialog, pianista Ana Antonia Tudose, a povestit despre pasiunea pentru muzică, traseul profesional și viziunea artistică.

Interviul pe scurt:

• De la balet la pian, nu e decât o notă: “Când am început baletul mi-am dat seama că nu îmi plăcea atât de mult să dansez. În acea clădire aveau loc mai multe cursuri, și la un moment dat am auzit din celelalte săli cum cântau diverși copii, profesori. Mă duceam forte des să îi ascult, să văd cum li se mișcă degetele, eram absolut fascinată de ceea ce vedem și auzeam. Ulterior, am rugat-o pe mama să mă lase să încep pianul și a fost de acord.”
• Un recital la New York: ”Cineva care nu era din lumea muzicii, mi-a spus că la Institutul Cultural Român din New York, se organizează tot felul de recitaluri, concerte, și că ei colaborează cu muzicieni tineri. Mi-a propus să trimit niște înregistrări. Dacă tot mergeam să vizităm câteva orașe din America, am zis să încerc. Am trimis, apoi am participat la o audiție cu cei de la Institut.”
• Radiografia artistului: “Cred că apelativul de artist, se folosește prea ușor și nu zic că persoanele respective nu merită, dar cred că trebuie utilizat cu mai puțină generozitate. După părerea mea, artiști sunt acei pianiști care au ajuns la o vârstă înaintată, care au în spate concerte și concursuri câștigate.”

Când dragostea pentru muzică e mai puternică decât orice

Născută și crescută în Ploiești, Antonia a făcut primii pași către lumea artelor la vârsta de șase ani. Părinții o duseseră la o școală unde s-a înscris la cursuri de balet, însă acolo s-a întâmplat ceva neașteptat. “Când am început baletul mi-am dat seama că nu îmi plăcea atât de mult să dansez. În acea clădire aveau loc mai multe cursuri, și la un moment dat am auzit din celelalte săli cum cântau diverși copii, profesori. Mă duceam forte des să îi ascult, să văd cum li se mișcă degetele, eram absolut fascinată de ceea ce vedem și auzeam. Ulterior, am rugat-o pe mama să mă lase să încep pianul și a fost de acord. Am renunțat pe loc la dans pentru a putea studia acest instrument”, povestește Antonia pentru Matricea Românească.

,,Am renunțat pe loc la dans pentru a putea studia acest instrument”

A început să ia lecții în particular. Cânta cu, și din pasiune, fără să se gândească la o carieră în adevăratul sens al cuvântului. Cu timpul a devenit eleva Colegiului de Artă “Carmen Sylva” din Ploiești. Pianul este un instrument cu grad de dificultate ridicat și necesită multe ore de exercițiu. Curios, o întreb pe Antonia dacă au fost momente în care a sacrificat anumite clipe pentru a se dedica studiului. “Nu am simțit studiul ca pe un sacrificiu, adică am îmbinat armonios temele pentru școală, cu orele de muncă la pian. Pot spune că am avut o viață normală, am ieșit, m-am distrat. Da, au fost și momente în care mi-am dorit să renunț la o ieșire, dar nu am văzut asta ca un sacrificiu, pur și simplu așa mi-am dorit eu”, spune Ana Antonia Tudose.

Emoțiile debutului pe scenă

Munca susținută, perseverența și talentul nativ, au propulsat-o rapid pe scenă, unde a cântat atât solo, cât și în compania unor mari orchestre. “Debutul pe scenă a fost la doisprezece ani, când am susținut un concert de Mozart alături de Filarmonica din Ploiești. A fost un lucru fantastic, în sală erau peste 150 de oameni. A fost foarte emoționant să pot cânta cu orchestra la acea vârstă. Îmi plac momentele când sunt alături de orchestră, dar sunt mult mai relaxată când cânt singură. Ca muzician, când ai orchestra în spatele tău, trebuie să fii atent la ei, să comunici foarte bine din punct de vedere muzical, să nu existe decalaje. De aceea mă simt mai în largul meu atunci când sunt singură”, precizează Antonia.

,,Debutul pe scenă a fost la doisprezece ani, când am susținut un concert de Mozart alături de Filarmonica din Ploiești”

A participat la numeroase concursuri, atât naționale cât și internaționale. La prima vedere, între un recital și un concurs, pare să nu fie mare diferență. Artistul trebuie să cânte la fel în ambele situații. “Eu sunt mult mai mulțumită de cum cânt atunci când sunt la un recital la care vine lume dornică să asculte fără a mă judeca. Concursurile din zilele noastre diferă foarte mult față de cele de acum 45 de ani spre exemplu. Dacă atunci se urmărea ce transmite concurentul, acum se merge mai mult pe ideea mașinii de cântat, adică să cânți perfect, fără pic de greșeală”, lămurește Antonia.

Un recital peste ocean

Emoțiile cu care urcă pe scenă se transformă rapid în clipe de beatitudine, iar pianul devine o prelungire a sufletului. Abia ce se dezmeticise după debut, că peste ceva timp avea să susțină un nou concert, dar de această dată mult mai departe, tocmai în America. “Inițial ajunsesem acolo în vacanță cu familia. Cineva care nu era din lumea muzicii, mi-a spus că la Institutul Cultural Român din New York, se organizează tot felul de recitaluri, concerte, și că ei colaborează cu muzicieni tineri. Mi-a propus să trimit niște înregistrări. Dacă tot mergeam să vizităm câteva orașe din America, am zis să încerc. Am trimis, apoi am participat la o audiție cu cei de la Institut, și au fost surprinși că la doisprezece ani pot să cânt piesele respective, care erau destul de dificile”, își amintește Ana Antonia Tudose.

,,Când vii la un concert de muzică clasică trebuie să alungi toate ideile preconcepute”

Recitalul, un adevărat succes. Publicul de peste ocean a fost vrăjit de prestația tinerei. În 2015, la un an după experiența de la ICR, Antonia a concertat la Paris, Viena și Budapesta. Am întrebat-o cum este receptată muzica clasică de către publicul din afară, în comparație cu cel din România. “În America oamenii mi s-au părut neașteptat de entuziasmați. Nu mă așteptam să le placă atât de mult. La Paris, publicul a fost mai puțin călduros, le-a plăcut, dar aveau un soi de sobrietate. Iar în România pot spune că este o combinație între cele două. După părerea mea, când vii la un concert de muzică clasică trebuie să alungi toate ideile preconcepute. Pentru oamenii care pun o astfel de barieră, muzica nu îi va mișca, dar dacă te deschizi, fie doar din pură curiozitate, atunci vei aprecia muzica clasică”, afirmă Antonia.

Despre întâlniri și artiști

De-a lungul timpului, s-a intersectat cu o seamă de artiști, români și străini, care au pus o cărămidă la temelia profesionalismului de care dă dovadă. Am fost curios să aflu cum au modelat-o aceste întâlniri. “Artiștii și profesorii de afară au un mod cu totul diferit de a expune muzica, în sensul că sunt mult mai eficienți. Orele nu durează foarte mult, și înveți mereu ceva nou. Spre exemplu, profesorul meu de la  Bruxelles are un fel foarte interesant de a explica lucrurile asociindu-le cu tot felul de fenomene de zi cu zi. Desigur și la noi în țară sunt profesori extraordinari, însă aici atmosfera este alta. În străinătate nu există răutate, invidie, competiție, e diferit”, spune Antonia.

,,Nu cred că te poți numi artist doar pentru că reușești să cânți frumos la pian, trebuie să faci mai mult de atât”

Și pentru că tot am pomenit de artiști, am provocat-o pe Antonia să ne spună care sunt atributele unui artist. “Cred că apelativul de artist, se folosește prea ușor, și nu zic că persoanele respective nu merită, dar cred că trebuie utilizat cu mai puțină generozitate. După părerea  mea, artiști sunt acei pianiști care au ajuns la o vârstă înaintată, care au în spate concerte și concursuri câștigate. Nu cred că te poți numi artist doar pentru că reușești să cânți frumos la pian, trebuie să faci mai mult de atât”, precizează Ana Antonia Tudose.

Cu gândul la ce va fi

Resimte exilul culturii în spațiul online-ului și este de părere că muzica nu are ce căuta acolo. La mijloc sunt o sumedenie de senzații, de trăiri, pe care nu le poți gusta decât în sala de concert. Sigur, poți încărca o piesă pe net, dar nu-i la fel ca experiența live. Apropiindu-ne cu pași grăbiți către finalul interviului, am întrebat-o pe tânăra pianistă ce planuri are pe viitor. “Vă mărturisesc sincer că mi-aș dori să revin în România. Desigur vreau să continui să susțin recitaluri în diferite țări, dar în țară aș reveni pentru a deschide o școlă de muzică. Îmi place latura pedagogică, și pot spune că mă văd ca profesorii mei, predând și concertând”, conchide Ana Antonia Tudose.

Rămas orfan de mic, Ștefan este crescut de canonicul Vasile Pop, un unchi din partea tatălui. Pasionat de științele juridice, se dedică studiului, iar la vremea potrivită, își deschide propriul birou la Arad. Ia partea românilor în marile procese ale vremii, apoi face din propria locuință sediul Consiliului Național Român Central. Acolo s-a dospit aluatul Unirii din decembrie 1918. Pe când se pregătea să plece la Alba Iulia, Ștefan cade la pat cu febră mare. Doctorii îl consultă degrabă și pun diagnosticul: gripă spaniolă! Nu se sperie cu una cu două, iar în urma tratamentului se înzdrăvenește și se urcă în tren. Debutează în politică de partea Partidului Național Român, ocupând funcții de seamă în guvernele lui Ion I.C. Brătianu și Alexandru Vaida-Voevod.

Un avocat în plină ascensiune

Forfotă mare în satul Șigău, din județul Cluj. Dascălul Emanuil Cicio așteaptă cu sufletul la gură venirea pe lume a noului membru, care se petrece la 1 aprilie 1865. Abia ce lăsase mersul de-a bușilea, că viața îi scoate în cale prima încercare și-l lasă orfan. Ștefan, alături de cele două surori, sunt crescuți de canonicul Vasile Pop, un unchi din partea tatălui. Începe studiile la Gherla, le continuă la gimnaziul din Dej, iar în final absolvă Liceul Maghiar de Stat din Sibiu. Atras de științele juridice, tânărul urmează cursurile Facultății de Drept ale Universității din Viena și Budapesta. Pe parcursul studenției figurează ca membru în cadrul societăților România Jună și Petru Maior. Doctoratul și-l obține pe 13 aprilie 1889, iar doi ani mai târziu promovează examenul de cezură. La insistențele avocaților Nicolae Oncu și Mihai Veliciu, se stabilește la Arad, unde se înscrie în Baroul local.

Încă de la început, se remarcă prin zelul și acuratețea cu care pleda. Participă la Conferința de la Haga, și devine un apărător de seamă al celor năpăstuiți. Mai întâi, susține cauza românilor din Ardeal, care suportau nedreptățile maghiarilor, apoi sprijină pe conaționalii din comitat. Tot în dreptul numelui său figurează și procesele de presă intentate de autoritățile maghiare ziarelor sârbești Branik și Zastva. Însă apogeul pledoariilor sale, este reprezentat de Procesul Memorandului, în care i-a reprezentat pe avocații arădeni Mihai Velicu și Aurel Suciu. În timpul primei conflagrații mondiale intervine în parlament și semnalează abuzurile la care erau supuși românii: muncă în folosul frontului, deportarea în lagăre, etc. Înflăcărare cu care a luptat împotriva acestor nelegiuri, îi va aduce supranumele de ”părintele internaților din Șopron.”

Se vindecă de gripă spaniolă și pune umărul la înfăptuirea Unirii 

Vâltoarea vieții politice nu i-a fost deloc străină. În 1905 participă la conferința națională a P.N.R, unde este ales în comitetul executiv. Obține trei mandate de deputat în Parlamentul de la Budapesta, în calitate de reprezentant al cercului electoral Șira. În toamna lui 1918, Ștefan participă la toate întâlnirile reprezentanților români din Transilvania, și este ales în Consiliul Național Român Central, al cărui sediu fusese stabilit în propria casă. O decizia foarte riscantă având în vedere faptul că autoritățile maghiare putea oricând să dea buzna și să facă un control. Între zidurile acelei case s-a dospit aluatul Marii Uniri. Numai că în acel an, virusul gripei spaniole făcea ravagii în lume. Ștefan cade la pat cu febră mare, iar deplasarea la Alba Iulia îi punea viața în primejdie. Doctorii fac tot posibilul pentru a-l pune pe picioare. Urmează tratamente peste tratamente, și în cele din urmă se înzdrăvenește.

După ce coborî din trenul care a purtat o parte din românii sosiți în cetatea Unirii, avocatul Ștefan Cicio Pop, va conduce lucrările Adunării alături de un alt nume de referință, Gheorghe Pop de Băsești. Șirul cuvântărilor a fost deschis de Ștefan adresându-se astfel:

“Cine putea să creadă că o să se schimbe astfel împrejurările după ani ani de răsboiu? Soldații noștri, la începutul răsboiului erau ademeniți că România va ține cu noi. Răsboiul a început cu minciună și guvernele ungurești monopolizau pentru armata maghiară toată gloria armelor (strigăte: blestem pe ei). Voi popi și dascăli ați fost acuzați că subminați poporul și ca ați trimis în țară pe Lucaciu și Goga (să le fie rușine pentru astfel de acuze). În Banat au fost mulți români deținuți și internați deodată cu sârbii. Mama noastră România (trăiască România, aplauze furtunoase) n-a mai putut suferi atâtea dureri ale fiilor de peste Carpați și a trecut granița (aclamări). Cu pietate și smerenie ne închinăm acelor factori care au venit într- ajutorul nostru (trăiască). Preoții și intelectualii noștri au fost duși în lanțuri. Clujul cunoaște Golgota (5.000 de români așa-i). Mărginenilor li s-au răpit averile, li s-au înmulțit datoriile, ca să se acopere cheltuielile unui răsboiu mizerabili (așa-i). Nu mai putem suferi această viață de robi. Nu mai suferim. (Trăiască Consiliul, să ne elibereze armata română)… Voim libera dispunere a fiecărui popor asupra sorții sale și voim ca această liberă dispunere să nu fie frază… La noi nu s-a putut rosti cuvântul liber, în fiecare comună ne conduceau alții, în parlament ne strigau: ștreang vouă (strigăte: ștreang lor). Când învingeau se adunau în dietă și făureau legi silnice contra națiunilor nemaghiare, iar când le mergea rău mai scriau și câte o carte mitropoliților noștri (râsete, aplauze).”

În febra vieții politice

Discursul continuă într-o cheie jovială, iar mulțimea însoțește fiecare idee cu un ropot de aplauze. Odată cu înfăptuirea Marii Uniri, Ștefan Cicio Pop, este ales în Marele Sfat Național, încredințându-i-se conducerea Resortului de Război și Siguranță Publică în cadrul Consiliului Dirigent. Alături de Iuliu Maniu și Aurel Lazăr, va însoți delegația oficială desemnată să prezinte Rezoluția Unirii înaintea Majestății Sale Regele Ferdinand I. Tot acum va face un nou pas în cariera politică. În urma discuțiilor dintre liderii din Ardeal și reprezentanții politici de la București, este înscris în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu, în calitate de ministru fără portofoliu. Dar guvernarea lui Alexandru Vaida-Voevod, reprezintă o nouă provocare. Atunci, Ștefan este numit secretar de stat pentru Transilvania, apoi ministru ad-interim la Ministerul de Justiție, iar între 1919-1920, ministru ad-interim la Consiliul de Miniștri. Funcțiile importante au continuat și în timpul guvernării național-țărăniste, când asigură președinția Camerei Deputaților. Din 10 octombrie 1926, Pop va ajunge membru, apoi vicepreședinte, al Partidului Național Țărănesc. Se retrage din vâltoare vieții politice în anul 1933, aflându-și sfârșitul la un an distanță. Slujba de prohodire a fost săvârșită de episcopul greco-catolic Alexandru Nicolescu, iar în ziua cu pricina cursurile școlilor primare și secundare din Arad au fost suspendate. Ștefan Cicio Pop își doarme somnul de veci la cimitirul Eternitatea din Arad, în vecinătatea unui alt mare român, Vasile Goldiș.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) centenarulromaniei.ro; 3) Analele Aradului, Colecția „Astra Arădeană – 1863”.

La puțin timp după înfăptuirea Marii Uniri, teritoriile situate la vest de linia Diaz rămân sub stăpânire maghiară. Nicolae și Ioan fac demersuri disperate pe lângă autoritățile de la București și Budapesta, pentru a interveni la Conferința de Pace de la Paris. Situația se înrăutățește odată cu abdicarea contelui Karoly, care a deschis drumul comuniștilor către putere. Beiușul intră sub ocupația soldaților secui aflați sub conducerea căpitanului Kalman Verböczy, care declanșează represaliile. Cei doi patrioți români se opun măsurilor guvernului sovietic. Pe 3/4 aprilie 1919, în Vinerea Mare, soldații dau buza în locuința lui Ioan, îl trezesc din somn și-l duc la pretură. Aceiași soartă avu și Nicolae. Sunt urcați în tren și duși până în satul Lunca, unde sunt schingiuiți, mutilați, iar în cele din urmă uciși și aruncați într-o groapă comună.

Doi români, o singură inimă

Născut la 24 noiembrie 1882, în satul Remetea, Nicolae a fost primul copil al familiei Bolcaș. Fire deschisă, independent în gândire și acțiune, tânărul avea să îmbrățișeze cariera de avocat. Gheorghe, fratele mai mic, urmează liceul de comerț, și devine unul dintre cei mai prosperi negustori din Beiuș. Proaspăt absolvent al Liceului “Samuil Vulcan”, Nicolae Bolcaș urmează cursurile Facultății de Drept a Universității din Cluj. În 1912, odată cu obținerea doctoratului în științe juridice și a diplomei de avocat, își va deschide propriul birou în casa unchiului său, Teodor Cristea. Aprig la cuvânt când vena vorba despre drepturile românilor, Nicolae ajunge în scurt timp un luptător de referință pentru redeșteptarea conștiinței naționale. În timpul Primului Război Mondial, este încorporat și trimis pe front. Revenit acasă, se alătură celorlalți fruntași din ținutul Beiușului și Vașcăului, prilej cu care îl va cunoaște pe avocatul Ioan Ciordaș. Înfrățiți de ideile pe care le propovăduiau, cei doi pun umărul la organizarea structurilor de putere și a celor de ordine din zonă.

De cealaltă parte, Ioan Ciordaș  a fost cel de-al doilea fecior al preotului Mihaiu Ciurdariu și al Emiliei Farcaș de Peterfalva. A urmat cursurile liceului din Oradea, iar tot acolo și-a schimbat numele în Ciordaș. Dornic să devină avocat, se înscrie la Academia de Drept de la Oradea, însă este exmatriculat din pricina naționalismului de care dădea dovadă. În 1900, obține doctoratul și debutează ca ucenic în biroul avocațial condus de dr. Aurel Lazăr, apoi trece în cel al lui Ioan Suciu de la Arad. După obținerea dreptului de liberă practică, își va deschide propriul birou de avocatură la Beiuș. Aici, se implică în organizarea vieții culturale. Luptă pentru înfiinţarea Librăriei şi Tipografiei ”Doina”, ia apărarea românilor în procesele naționale intentate de autoritățile austro-ungare, face donații bănești pentru plata salariilor profesorilor români, și oferă terenuri pentru a se construi noi școli.

Beiușul sub asediul bolșevicilor

Pe fondul prăbușirii Imperiului austro-ungar, Ioan, în calitate de președinte al Consiliului Național Român din Beiuș, se ocupă de organizarea Gărzii Naționale Române, arborând în fața casei sale tricolorul românesc. În asentiment cu prietenul său, Nicolae va arbora și el tricolorul, dar pe biserica din localitate. La data de 1 decembrie 1918, cei doi patrioți se găsesc printre delegații care au participat la Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia. Chiar dacă se realizase Marea Unire, teritoriile situate la vest de linia Diaz rămân sub administrația autorităților maghiare. Consiliul Național Român și cercurile românești din Oradea, se aflau în imposibilitatea de a implementa hotărârile Unirii în acele locuri. Nicolae Bolcaș, alături de alți lideri, au făcut demersuri la Consiliul Dirigent, la București și Budapesta, pentru a se interveni la Conferința de Pace de la Paris, ca să impună încetarea abuzurilor trupelor de secui.

Efortul fruntașilor români rămase fără ecou, iar lucrurile mergea din rău, în mai rău. Bolșevicii, ajunși la putere la sfârșitul lunii octombrie, își propun refacerea granițelor medievale ale Ungariei. Pe 12 martie 1919, conducerea Consiliului Național Român este pusă sub pază militară, fiind acuzată de spionaj. Abdicarea contelui Karoly, a facilitat preluarea puterii de către comuniști, care au format un guvern sovietic. Beiușul este ocupat de soldați secui aflați sub conducerea căpitanului Kalman Verböczy, declanșând o serie de represalii. Mai întâi, au închis băncile și prăvăliile, apoi au chemat toți preoții și învățătorii la o consfătuire, unde li s-a comunicat că orice încercare de a chema poporul la biserică, va  fi aspru pedepsită. Avocatul Nicolae Bolcaș, nu se supune interdicțiilor, îi înfruntă pe comuniști, și intră în conflict cu Verböczy. Pe la sfârșitul lui martie, Nicolae este escortat până la Oradea, pentru a fi arestat și judecat, dar este găsit nevinovat și eliberat.

Uciși cu sânge rece și plânși de întreaga națiune

Căpitanul Kalman căuta cu orice preț să se răzbune. Primul care a pătimit a fost avocatul Ciodaș. Pe 3/4 aprilie 1919, în Vinerea Mare, soldații dau buza în locuința sa, îl trezesc din somn și-l duc la pretură. Aceiași soartă avu și Nicolae Bolcaș. Dispariția celor doi lideri români a pus pe jar tot Beiușul. Membrii Consiliului Național Român, au mers în delegație la Verböczy, însă nu obținuseră nicio explicație. Katz, comisarul guvernului, alături de comandamentul militar din Oradea, demarează o anchetă pentru a constata motivul arestării și locul unde sunt închiși Nicolae și Ioan. Ceea ce nu se știa era faptul că aceștia fuseseră urcați într-un tren și duși pe ruta Beiuș-Vașcău, până în satul Lunca. Acolo, au fost schingiuiți, mutilați, iar în cele din urmă uciși și aruncați într-o groapă comună. Iată cum descrie Traian A. Pinteru întreaga tragedie:

“Cadavrele fuseseră aruncate într-o groapă din fundul grădinei lui Hasan săpată la distanță de un metru de vălceaua, Apa Vărzarilor, care trece pe acolo. Era o groapă afundată de un metru, lungă de cinci și lată de trei pași plină de spume și de sânge închegat. Pe cei morți i-am recunoscut și noi, și familiile mai presus de orice îndoială. Deși fața lui Ciordaș era de tot desfigurată, capul și corpul mutilate de putrefacție și de apă, i-am recunoscut mustățile tunse, verigheta de pe deget, pulovărul, pantalonii, ghetele, ciorapii, lanțul de aur, ceasornicul de buzunar și cheile de la casă. În lipsă de medic, nu s-a făcut autopsia. Am constatat însă că ceafa și aproape întreg capul i-au fost zdrobite într-un mod bestial. Creier, oase, păr și sînge erau amestecate. Mîna dreaptă era frîntă în mai multe locuri, ochii scoși. Înfiorătoare priveliște! Tot asemenea era zdrobit capul lui Bolcaș și era încovoiat de grumaz. A fost recunoscut și el, deși erau amîndoi negri ca tăciunele, căci nu avea barbă și mustăți. L-am recunoscut de pe o cicatrice a unei operații mai vechi, după haine, palton, chipiu și orologiul de argint. Ni s-a spus că amîndoi au fost găsiți în groapă cu fața în jos, dedesubt Bolcaș, deasupra Ciordaș. Acesta din urmă avea gura înfundată cu o batistă. Nici alte lucruri, nici locul împușcăturii n-am putut afla, pentru că la scoaterea obiectelor amintite pârâia întregul corp și era un miros de cadavru insuportabil. În ziua următoare i-am așezat în sicriele aduse din Beiuș, am făcut sigilarea cu doi preoți și i-am adus la Beiuș, unde, în aceeași zi, adică în 25 aprilie, la orele patru au fost prohodiți și înmormîntați cu mare pompă și cu toată jalea sufletelor noastre cernite. ”

Asasinarea celor doi a îndurerat inimile familiilor, dar și a întregii suflări române. Mormântul devenise un adevărat loc de pelerinaj, iar soli din toate colțurile țării purtau gânduri compătimitoare. Tot atunci, preotul Antal Augustin, a pus bazele fondului ce avea ca scop ridicarea unui monument în cinste dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș. În toamna lui 1934, Uniunea Avocaților din România, adresează o circulară tuturor barourilor din țară, solicitându-se contribuții bănești pentru finalizarea proiectului. La 6 iunie 1935, de ziua Eroilor, monumentul a fost dezvelit în cadrul unei ceremonii fastuoase. Tăvălugul bolșevic a încercat să șteargă din memorie jertfa celor doi, astfel, în 1948, monumentul a fost distrus, montându-se pe socul obeliscului secera și ciocanul. După revoluția din 1989, simbolurile comuniste au fost înlăturate, iar în 1993, a fost dărâmat și obeliscul sovietic, urmând ca pe soclul rămas să fie montat actualul monument.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) Petru E. Papp, “Din trecutul Beiușului”, 1928; 3) enciclopediaromaniei.ro; 4) concurs.cristis.ro

Într-o zi, Bogdan a dorit să afle mai multe despre copilăria bunicilor. A observat că toate poveștile gravitau în jurul bisericii din vecinătatea casei. În mod firesc, a urmat un șir de întrebări: Cum arăta biserica? Cât de veche era? etc. Odată cu trecerea timpului, întâmplarea face ca Bogdan să  vadă o postare care îndemna la muncă voluntară pentru restaurarea bisericuței din Brusturi. Nu a stat pe gânduri, și s-a oferit să realizeze documentarea pentru întocmirea studiului istoric. În 2019, alături de alți trei colegi, a fondat Asociația Arhaic, care a preluat pentru zona Sălajului, proiectul Ambulanța pentru Monumente inițiat de către Asociația Monumentum. Astăzi, povestim cu Bogdan Ilieș despre începuturi, despre procesul de punere în siguranță al bisericuțelor de lemn și rolul lor în satul de odinioară.

Interviul pe scurt:

• Un lanț nesfârșit de întrebări: “Casa părintească a bunicii din partea tatălui era lângă biserica veche a satului. Ca orice copil, mi-am întrebat bunicii cum a fost pe vremea când erau mici. Inevitabil, poveștile se legau de spațiul casei și implicit de biserică. A venit cumva întrebarea: Cum arăta biserica? Bunica mi-a spus că arăta ca cea din satul Bulgari (…) Firesc, a venit următoarea întrebare: Oare bisericuța din satul bunicilor avea o absidă a altarului semicirculară?”
• O altfel de ambulanță: “Ambulanța pentru Monumente nu se limitează doar la biserici. De-a lungul anilor s-au pus în siguranță mori de apă, ziduri de cetate, biserici fortificate, etc. Comunitățile sunt rugate să furnizeze materialele necesare, să pună la dispoziție locuri de cazare și masa pentru meșteri și voluntari. Cam asta ar fi principalele responsabilități. Mai departe, Ambulanța vine cu specialiști și voluntari care asigură partea de muncă și documentare. Tot acest program funcționează datorită fundației Prințului Charles.”
• Rostul bisericii în satul tradițional: “Pe lângă cel cultic, probabil primii școlari ai satului au învățat pe prispa bisericii, ba mai mult, tot acolo se discutau litigiile din cadrul comunității.”

Copilăria din cerdacul bunicilor

S-a născut la oraș, însă a copilărit în ambianța satului Sălățig, din județul Sălaj. Bunicul său era curator, iar duminică după slujbă, preotul satului poposea pe la ei. Se stătea la masă, se povestea, iar pe urmă se stabileau aspecte legate de gospodărirea comunității. De fiecare dată, mersul la biserică era precedat de un ritual studiat în cele mai mici detalii cu ochi de copil. “Bunicul avea o oglindă mică de bărbierit pe care o așeza pe scaun, se aranja, își lua ceasul de buzunar, pălăria, se întorcea către bunica și zicea: «Dumnezeu să-ți ierte păcatele!». De cealaltă parte, bunica răspundea: «Și ale tale și ale părinților». După aceasta mergea la biserică, iar eu cu bunica și sora mergeam ceva mai târziu. La biserica satului lumea era împărțită. Bărbații stătea mai în față, iar femeile mai în spate, nu era un zid despărțitor ca la bisericuțele de lemn”, povestește Bogdan Ilieș pentru Matricea Românească.

“Inevitabil, poveștile se legau de spațiul casei și implicit de biserică”

Interesul pentru biserici, și în special pentru biserici de lemn, a venit pe parcurs. “Casa părintească a bunicii din partea tatălui era lângă biserica veche a satului. Ca orice copil, mi-am întrebat bunicii cum a fost pe vremea când erau mici. Inevitabil, poveștile se legau de spațiul casei și implicit de biserică. A venit cumva întrebarea: Cum arăta biserica? Bunica mi-a spus că arăta ca cea din satul Bulgari. La acel moment, m-am mulțumit cu răspunsul, dar pe urmă citind mai multe despre acea bisericuță, mi-am dat seama că acel locaș avea o anumită trăsătură care îl particulariza și anume o absidă a altarului care era semicirculară. Asta mi-a stârnit și mai mult curiozitatea. Firesc, a venit următoarea întrebare: Oare bisericuța din satul bunicilor avea o absidă a altarului semicirculară? Ulterior am aflat că nu. După revoluție, odată cu deschiderea arhivelor bisericești, am regăsit manuscrisul lui Leontin Ghergariu, un profesor care începând cu perioada interbelică a documentat bisericile de lemn din zona Sălajului. Însă arhiva fotografică s-a risipit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ei bine, în anii ’90, am reușit să parcurg documentele care s-au mai păstrat în fondul de la Zalău, și am găsit că biserica din Sălățig se află printre cele mai vechi biserici”, menționează Bogdan.

Când monumentele strigă după ajutor

Șirul întrebărilor început în copilărie nu-i dădea pace. Bogdan a făcut un doctorat în istorie dorind să vadă procesul prin care vechile biserici de lemn sunt înlocuite cu biserici de zid. În 2016, Asociația Monumentum, a inițiat proiectul Ambulanța pentru Monumente, care s-a dezvoltat în mai multe regiuni ale țării. Am fost curios să aflu cum s-a produs întâlnirea cu Ambulanța, și care este scopul programului. “Cu ocazia lucrărilor care aveau loc la biserica de lemn din Brusturi, am dat peste o postare care îndemna la muncă voluntară. Cunoscându-l de ceva vreme pe Eugen Vaida, cel care a pornit proiectul Ambulanța pentru Monumente, am zis să dau o mână de ajutor și să mă ocup de documentarea pentru întocmirea studiului istoric. Trebuie precizat că proiectul nu se limitează doar la biserici. De-a lungul anilor s-au pus în siguranță mori de apă, ziduri de cetate, biserici fortificate, etc. Comunitățile sunt rugate să furnizeze materialele necesare, să pună la dispoziție locuri de cazare și masa pentru meșteri și voluntari. Cam asta ar fi principalele responsabilități. Mai departe, Ambulanța vine cu specialiști și voluntari care asigură partea de muncă și documentare. Tot acest program funcționează datorită fundației Prințului Charles, care asigură fondurile necesare pentru plata meșterilor”, precizează Bogdan Ilieș.

“Acest program funcționează datorită fundației Prințului Charles, care asigură fondurile necesare pentru plata meșterilor”

Comunitățile care au descoperit proiectul, au luat legătura cu reprezentanții Asociației Monumentum, pentru a găsi o cale de a pune în siguranță propriile biserici. “În anul 2019, alături de Valeria Lehene, Bogdan Pintea și Corina Caraba, am pus bazele Asociației Arhaic, gândită să preia, cel puțin pentru zona Sălajului, responsabilitățile Asociației Monumentum. Acum lucrăm la două biserici. Suntem în curs de finalizare cu biserica de lemn din Răstolțu Deșert, iar cea de-a doua bisericuță la care lucrăm, este bisericuța de lemn din Porț, folosită de comunitatea greco-catolică. Aici a fost neapărată nevoie ca învelitoarea de șindrilă să fie schimbată, fapt pentru care am venit cu voluntari și meșteri ca să putem ajuta și această comunitate”, spune Bogdan Ilieș.

Biserica din sat, punte între generații

În zona Sălajului, bisericuțele de lemn sunt de dimensiuni mici spre medii, însă cu toate acestea, costurile șindrilei pot ajunge cu ușurință la zece mii de euro. Comunitățile, majoritatea îmbătrânite, fac eforturi mari pentru a strânge acești bani. “Când apare un astfel de demers în sat, nu mai vorbim de o comunitate locală, ci de o comunitate lărgită. Chiar dacă fiii satului au ajuns la oraș sau în străinătate, totuși nu uită de unde au plecat, iar în momentul respectiv se mobilizează și își aduc aportul contribuind la restaurare. E suficient să ne gândim la rolul bisericii în satul tradițional. Pe lângă cel cultic, probabil primii școlari ai satului au învățat pe prispa bisericii, ba mai mult, tot acolo se discutau litigiile din cadrul comunității. Biserica este locul care redă cel mai bine structura socială a satului. Nu de puține ori apar documente care relevă faptul că unii oameni au fost dispuși să doneze sume mari de bani, având pretenția ca la moartea lor să fie îngropați în apropierea bisericii sau în partea de sud a acesteia”, lămurește Bogdan.

Recent, proiectul Ambulanța pentru Monumente a câștigat premiul Publicului în cadrul Galei Europene Heritage Awards.  Aș fi ascultat ore în șir poveștile despre bisericuțele de lemn din zona Sălajului, dar finalul dialogului bate la ușă. Nu pot pune punct fără să aflu care sunt planurile în viitorul apropiat. “Mi-ar plăcea ca în perioada următoare să găsesc o modalitate de a data cât mai multe bisericuțele de lemn din Sălaj, iar din perspectiva Ambulanței pentru Monumente, în măsura în care este nevoie, să ajutăm la punerea în siguranță a cât mai multor monumente”, conchide Bogdan Ilieș.

Născut într-o familie săracă, Emil s-a luptat să-și depășească condiția, și a reușit. Absolvă Facultatea de Drept din Cluj, iar în paralel se îndeletnicește cu studiul muzicii clasice. Odată cu debutul Primului Război Mondial, este mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit în prima linie. În toiul sunetului clocotitor de bombe, regimentul poposește la Kiev, prilej cu care va studia muzica rusească, devenind tot odată și violonist al Operei. După Marea Unire, printre procese și atribuții juridice, avocatul Monția frecventează cercurile marilor muzicieni români, unde se împrietenește cu George Enescu, alături de care va înființa Uniunea Compozitorilor din România. În cuprinsul operei sale se regăsesc doine, colinde, cântece populare, romanțe, suite, lucrări de operă și balet. Pleacă din această lume în data de 16 februarie 1965, fiind înmormântat la cimitirul ortodox din Șira

Viața ca o simfonie

Arădean get-beget, Emil își dă întâlnire cu viața pe 6 ianuarie 1882, în casa preotului Florin Monția din Șicula. Începe viața de elev în localitatea natală, apoi poposește doi ani la Gimnaziul regesc din Arad, după care se transferă la Gimnaziul superior de stat din Timișoara.  În orașul de pe Bega, tânărul se apropie de tainele muzicii clasice și urmează lecții particulare de pian și vioară. În 1899, obține bacalaureatul și contrar așteptărilor, nu se înscrie la cursurile vreunui conservator, ci este călăuzit pe calea științelor juridice de către tatăl său. Primii trei ani de studii, se consumă la Academia Regală de Drept din Oradea, apoi se transferă la Universitatea Ferencz József din Cluj. Rezultatele excelente la învățătură, dublate de seriozitate și perseverență, îl fac beneficiarul unui burse de studiu acordate de Fundația “Emanoil Gojdu”. Cu toate că se pregătea pentru cariera de avocat, muzica a rămas o prezență discretă în viața sa. Pe când era încă student, tânărul pune bazele unei orchestre de cameră, pe care o va coordona cu mare atenție. Între 1903-1904, este nevoit să-și împlinească stagiul militar la Viena, prilej cu care aprofundează pasiunea pentru muzică. 

Zgomotul asurzitor al războiului

Revenit în țară, Emil se pune cu burta pe carte, și își ia doctoratul în data de 11 noiembrie 1905. Ucenicia de avocat o face la Arad, iar odată cu obținerea dreptului de liberă practică deschide propriul birou la Șira. A profesat fără probleme până la declanșarea primei conflagrații mondiale, când a fost înrolat și trimis pe frontul de est, în prima linie. Trece prin Galiția, ajunge în Rusia, apoi cade prizonier în lagărul de la Darnița. Ulterior, poposește pe teritoriu ucrainean, studiază muzica rusească, începe lucrul la opera de inspirație folclorică “Ileana”, și cântă în orchestra Operei din Kiev. Din primăvara lui 1918, este înrolat în Corpul de Voluntari ardeleni și bucovineni, și revine acasă în toamna aceluiași an. Devotamentul cu care a slujit până la declanșarea războiului, cât și efortul depus pentru constituirea Corpurilor de Voluntari, îi asigură un loc de frunte în Marele Sfat Național. După organizarea Consiliului Dirigent, avocatul Emil Monția este numit șef de secție în cadrul Resortului de organizare, aflat sub conducerea dr. Ioan Suciu.

O amiciție care rodește lucruri frumoase

După înfăptuirea Marii Uniri, a practicat avocatura cu mici întreruperi. Între 1919-1927, Emil Monția se mută la București, unde va ocupa funcția de consilier special pentru Transilvania și Banat în cadrul Ministerului Agriculturii, intrând tot odată în cercurile marilor muzicieni români. Devine prieten cu George Enescu alături de care va înființa Uniunea Compozitorilor din România, și pune umărul la fondarea Operei din București, Cluj și Timișoara. Reîntors la Șira, reia activitatea juridică, iar când nu pledează, compune și culege folclor. Opera artistului Emil Monția cuprinde o arie bogată de genuri, începând cu doine, colinde, cântece populare, ajungând până la romanțe, suite, lucrări de operă și balet. Pe la 1931, în virtutea camaraderiei cu George Enescu, care aniversa împlinirea vârstei de 50 de ani, Emil îi dedică o colecție de “121 doine și cântece populare românești aranjate pentru voce și pian”. Alte compoziții pentru pian solo compuse între 1900-1920 sunt: Suită de cântece, 15 piese pentru pian; Doina vadului, suită de doine și cântece românești pentru pian; Doina Mureșului pentru pian; Suită de dansuri românești, pentru pian solo; Colinde pentru pian nr. 1 – 44; etc.

Bucuriile prilejuite de artă și avocatură erau întregite de fiul său, Emil Monția jr, care după modelul patern s-a dedicat științelor juridice. În 1943, junele este înrolat și ajunge pe frontul de Răsărit. Acolo, în răsunetul proiectilelor, moartea decide să-și încheie socotelile cu el. Cu inima frântă, seniorul se adâncește și mai mult în muzică, singura bucurie care îi mai rămăsese. Compune opera “Fata de la Cozia”, pusă în scenă la Opera din Cluj, Timișoara și Arad. În 1949, agață roba în cui și se pensionează. Trece la cer în data de 16 februarie 1965, și își doarme somnul de veci la cimitirul ortodox din Șira. În amintirea sa, începând cu anul 1970, corul de amatori ai Casei de Cultură a Municipiului Arad, îi poartă numele.

Surse:1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) arq.ro

Născută în Brașov, Ioana a fost fermecată de tainele fizicii. Aflată într-un schimb de experiență în Elveția, curiozitatea a împins-o către un muzeu unde vizitatorii putea interacționa cu exponatele. Atunci, a conștientizat importanța învățării practice. Când era în anul II de facultate, Ioana și-a luat inima în dinți și a decis să pornească un proiect similar în România cu fonduri europene. A urmat un traseu presărat cu multe ore de muncă, perfecționare continuă, studiu asiduu, iar rezultatele nu au încetat să apară. În luna februarie a acestui an, tânăra a deschis primul  muzeu interactiv de științe din Transilvania. Provocată la dialog, Ioana Borșan ne-a povestit despre începuturile acestui business educațional, modalități de învățare și cum a traversat dificultățile scoase în cale de pandemie.

Interviul pe scurt:

• Un vis devenit realitate: “În anul doi de facultate, am decis să fac toate demersurile pentru acest muzeu, așa că am aplicat pentru fonduri europene, care mi-au fost acordate după un an de zile și de acolo a început totul.”
• Emoții la început de drum: “În ziua deschiderii a fost puțin haos, pentru că am avut o întârziere în furnizarea exponatelor. Primisem o parte din ele, am deschis, iar după o zi, două, au sosit și restul. În prima lună lucrurile au mers foarte bine, am avut încasări neașteptat de mari.”
• Ambiții de viitor: “Ne dorim să extindem Muzeul de Științe, am mai comandat câteva exponate, dar spațiul pe care îl avem nu ne permite să le aranjăm pentru că sunt destul de mari. De asemenea mai avem un proiect dedicat nevăzătorilor prin care dorim să furnizăm hărți tactile, care să-i ajute să se orienteze mai bine (…) În colaborare cu Asociația Nevăzătorilor din România, filiala Brașov, am dori să dotăm instituțiile publice cu plăcuțe tactile informative.”

Când perseveranța și munca aduc roade

Însetată de cunoaștere, Ioana a fost pasionată de tainele fizicii. Chiar dacă a urmat un liceu cu profil uman, pasiunea pentru științele exacte se cuibărise sfios într-un colț și aștepta momentul potrivit pentru a se manifesta. Acum treisprezece ani, la un schimb de experiență pe tărâm elvețian, tânăra a vizitat un muzeu de științe total diferit față de ceea ce văzuse până atunci. Ajunsă studentă la Facultatea de Inginerie Tehnologică și Management Industrial din Brașov, Ioana și-a luat inima în dinți și a decis să demareze un proiect similar în România. “Când m-am înscris la facultate doream să-mi deschid o afacere, mai exact o firmă care să se ocupe de corpuri de iluminat, însă lucrurile nu au mers în direcția care trebuia. În anul doi de facultate, am decis să fac toate demersurile pentru acest muzeu, așa că am aplicat pentru fonduri europene, care mi-au fost acordate după un an de zile, și de acolo a început totul”, povestește Ioana Borșan pentru Matricea Românească.

“În anul doi de facultate, am decis să fac toate demersurile pentru acest muzeu, așa că am aplicat pentru fonduri europene”

Proiectul a fost întocmit în anul 2018, iar lucrurile intrau ușor, ușor, pe o pantă ascendentă. “Pentru început, a trebuit să mă înscriu într-un program Start-up Plus, după care am participat la un curs antreprenorial. După absolvirea cursului, am scris planul de afaceri, am făcut bugetul și documentele cu care trebuia să aplic. În luna decembrie, am finalizat proiectul. Ulterior, a trebuit să urmez un program de practică într-o firmă care avea același cod CAEN cu firma pe care urma să o înființez. Am primit banii și am început să punem lucrurile cap la cap”, își amintește Ioana.

Un muzeu unicat pentru Transilvania

Îngrijindu-se ca totul să iasă cum trebuie, Ioana s-a confruntat cu tot felul de provocări, începând cu fabricarea exponatelor și întâmplări neprevăzute în ziua deschiderii. ”Din păcate în lume nu prea există furnizori care să producă exponate speciale pentru astfel de muzee. Am luat legătura cu Muzeul de Științe din Elveția și cu cel din Helsinki, și ne-au spus că nici ei nu au găsit furnizori. Au fost nevoiți să-și confecționeze singuri exponatele creându-și echipe care se ocupau cu producția și conceptul. Nepermițându-ne acest lucru, am căutat o firmă care să producă lucruri unicat, astfel încât să asigurăm exponate pentru muzeu. În ziua deschiderii a fost puțin haos, pentru că am avut o întârziere în furnizarea exponatelor. Primisem o parte din ele, am deschis, iar după o zi, două, au sosit și restul. În prima lună lucrurile au mers foarte bine, am avut încasări neașteptat de mari. Ca o comparație, în luna februarie am avut încasări mai mari decât în iunie, iulie și august“, precizează Ioana Borșan.

“ În prima lună lucrurile au mers foarte bine, am avut încasări neașteptat de mari”

Conceptul reprezintă o premieră pentru zona Transilvaniei, care nu se putea lăuda cu un muzeu interactiv al științelor. Atracțiile principale ale muzeului sunt: levitronul, un aparat care identifică levitația, influența magnetică și electromagnetică, apoi platforma sistemului solar, unde vizitatorii pot descoperi forțe gravitaționale ale sistemului, plus o grămadă de experimente care îmbină știința, cu biologia, fizica și astronomia. Am întrebat-o pe Ioana Borșan de ce elevii nu sunt obișnuiți din școală cu modelul cunoașterii prin experimentare. “De cele mai multe ori profesorul nu se lasă pe sine pentru a comunica la nivelul copiilor. De asemenea sunt mulți profesori preocupați doar să își facă norma și atât. Dacă vom crea o bază sănătoasă prin intermediul educației, atunci vom putea forma adulți sănătoși și echilibrați, care să fie responsabili pe viitor. Noi la muzeu le dăm copiilor exemple concrete cu care se întâlnesc zi de zi, precum fenomenele fizice pe care le găsesc într-un parc”, menționează Ioana.

Lupta cu pandemia și planuri de viitor

Aflați la început de drum, Ioana și echipa, au avut de înfruntat vitregiile pandemiei. Vremurile i-au silit să micșoreze cheltuielile, iar când era neapărată nevoie, au adus și bani de acasă. “Chiar dacă nu am mai putut desfășura activitate cu publicul, am fost nevoiți să plătim chiria, angajații, și asta pentru că noi credem în proiectul acesta. Sunt sigură că va merge mult mai bine dacă va fi dus la o scară mult mai mare, iar nevoie este, o văd la vizitatorii care ne-au trecut pragul până acum.”

“Ne dorim să extindem Muzeul de Științe, am mai comandat câteva exponate”

Oamenii sunt ființe emoționale, un business de succes trebuie să aibă o poveste în spate, și să răspundă nevoilor existente pe piață, afirmă Ioana. Pe final de dialog, am întrebat-o pe tânăra brașoveancă ce planuri are pentru viitor. “Ne dorim să extindem Muzeul de Științe, am mai comandat câteva exponate, dar spațiul pe care îl avem nu ne permite să le aranjăm pentru că sunt destul de mari. De asemenea mai avem un proiect dedicat nevăzătorilor prin care dorim să furnizăm hărți tactile, care să-i ajute să se orienteze mai bine în centrul orașului sau în drumul de acasă către punctele pe care le frecventează. În colaborare cu Asociația Nevăzătorilor din România, filiala Brașov, am dori să dotăm instituțiile publice cu plăcuțe tactile informative”, conchide Ioana Borșan.

Ucenicit în biroul avocațial condus de Iuliu Maniu, iubitor de țară și cultură, Romul Boilă și-a afierosit întreaga viață românilor din Transilvania. Condamnă public abuzurile autorităților maghiare și critică incorectitudinile comise la corectarea listelor electorale a alegătorilor dietali. În 1913, susține douăzeci și nouă de conferințe în unsprezece comune, se preocupă de alfabetizarea oamenilor de la țară, și pune bazele ziarului “Românul Târnăvean”. Odată cu izbucnirea primei conflagrații mondiale, este mobilizat și trimis pe front în Polonia, apoi în Italia. Revenit în țară, se implică direct în evenimentele premergătoare Marii Uniri și este ales ca delegat titular la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Stagiar în biroul lui Iuliu Maniu

Vine pe lume la 8 octombrie 1881, în localitatea Târnăveni, ca fiu al lui Zaharia Boilă, portărel la judecătoria de ocol, și al Bertei Szabo. Pruncul crește armonios, și începe școala primară în locurile natale. În 1891, capul familiei îl trimite la gimnaziul săsesc din Mediaș, unde se preda în limba germană, iar după o bucată de vreme, se transferă la gimnaziul romano-catolic din Cluj. Absolvă liceul în 1899, apoi se dedică științelor juridice înscriindu-se la Facultatea de Drept a Universității Maghiare din Cluj. După ciclul licențial, va obține două doctorate într-un interval de o lună. Mai întâi, pe 5 decembrie 1903, obține doctoratul în științe juridice, iar peste nouăsprezece zile, doctoratul în științe politice. Cu un asemenea palmares, nu-i de mirare că face stagiatura în unul din cele mai mari birouri avocațiale și anume biroul condus de Iuliu Maniu. Acolo, tânărul a ocupat postul de avocat jurisconsult al Mitropoliei greco-catolice. Romul nu a fost un om al jumătăților de măsură. În 1905, dornic să cunoască cât mai mult, face o călătorie de studii la Berlin și Paris, unde participă la cursuri de drept penal, economie politică, filosofie și psihologie. Odată finalizată stagiatura susține examenul de cenzură la Curtea de Apel din Târgu Mureș. Își deschide propriul birou la Târnăveni și se preocupă de realizarea unor manuale în domeniul dreptului politic și administrativ.       

Portavocea românilor nedreptățiți

Devine un luptător neobosit pentru cauza românilor din Transilvania și se implică în mișcarea națională, apoi publică broșurile “Dreptul de alegător dietal”, “Dreptul de alegător comunal” și “Votul universal.” La propunerea lui Maniu, este desemnat delegatul românilor la Conferința Națională a Partidului Național Român, organizată la Sibiu. În calitate de membru al P.N.R, Romul Boilă a colaborat până la Marea Unire cu o parte din crema fruntașilor români: avocații Ioan Radeș și Marțian Căluțiu, clericii Nicolae Platon, Iosif Lita, Laurențiu Pașcu, etc.

În anul 1908, este ales membru în Consiliu județului Târnava Mică, poziție din care va lupta pentru validarea drepturilor poporului român și pentru promovarea principiilor democratice. Odată cu demisia guvernului Wekerle Sandor în ziua de 20 decembrie 1910, și numirea unui nou guvern condus de contele Khuen-Hedervary, adunarea județeană a purces la analizarea noului program de guvernare. Când au aflat că avocatul Boilă avea să susțină un discurs public în limba română, oficialitățile maghiare au sărit ca arse. Punctele principale ale cuvântării erau: abuzurile săvârșite de corteșii și organele administrative, incorectitudinile comise la corectarea listelor electorale a alegătorilor dietali, etc. Iată câteva frânturi din cuvântarea respectivă:

“Caracterul constituțional al unui stat așa zis constituțional, cum ne place să numim și țara noastră, se învederează prin faptul că și poporul participă la exercitarea puterii de stat. Cea mai însemnată ramură a puterii de stat este puterea legislativă. A aduce legi cu vigoare pe teritoriul întreg al statului, a impune concetățenilor noști, ce sunt datori și de la ce sunt opriți a face, este cea mai notabilă și mai înaltă funcție de drept public. Poporul ia parte la aducerea legilor prin deputații săi aleși (…) Eu din partea mea, în exercitarea liberă a dreptului de alegător văd cea mai însemnată garanție constituțională… Constituție fără de garantarea libertății electorale nu este constituție, ci numai o mască, care după folosință se poate rupe, se poate arunca la coș”

Mulțimea adunată ovaționează îndelung pe orator, însă lupta se dădea pe mai multe fronturi. În 1912, Comitetul Național al P.N.R, le-a încredințat lui Victor Onișor, Valeriu Moldovan și Romul Boilă, sarcina de a redacta un “proiect de lege a votului universal, egal, direct și secret”.

Contribuie la alfabetizarea sătenilor

Între 1910-1914, revitalizează activitatea despărțământului Astrei de la Târnăveni. Organizează prelegeri prin sate și pune în discuție o serie de probleme ce țin de agricultură, industrie, comerț, teme juridice, până la probleme de literatură și istorie. În 1913, susține douăzeci și nouă de conferințe în unsprezece comune, dintre care amintim: Însemnătatea scrisului și cititului; Noțiuni de drept privat; Portul Național; Despre însoțiri, etc. S-a preocupat de alfabetizarea oamenilor de la țară și a organizat patru cursuri în localitățile Feisa, Șaroșul unguresc, Giuluș, Velț, iar în localitățile Cornești, Blăjel, Feisa, Căpâlna de Jos, Boian și Hărânglab, a fondat însoțiri de credite și economii. Între 1913-1914, despărțământul avea în gestiune 59 de localități, 41 de agenturi și 42 de biblioteci comunale. Ca toți marii avocați, a iubit condeiul și scrisul. În 1910, coagulând o serie de intelectuali precum dr. Ioan Radeș, dr. Emil Folea, dr. Simion Căluțiu, dr. Vasile Zehan, și mulți alții, pune bazele primei publicații locale în limba română, care va purta numele “Românul Târnăvean”.

Experiența frontului și lupta pentru unitate

Pe plan economic, de numele său se leagă înființarea băncii “Vulturul”, a doua bancă românească din comitat. Ajuns pe culmile succesului, nimic nu părea să tulbure avântul pe care și-l luase. Asta până în vara lui 1914, când izbucnește Primul Război Mondial. Publicația “Românului Târnăvean”, încetează să mai iasă de sub tipar, iar după ceva timp, este trimis pe front în Polonia, apoi în Italia. În 1916, silit de împrejurări, își mută soția și cei cinci copii din Târnăveni, în caz contrar, urmau să fie deportați în lagăr. În momentul căderii Imperiului Austro-Ungar, Romul lupta pe frontul italian. După terminarea războiului face un popas la Arad și participă la negocierile politice care s-au desfășurat între reprezentanții P.N.R. și delegația guvernului maghiar condusă de Oskar Jaszi. Au loc discuții acerbe, se fac propuneri, se schimbă idei, însă tratativele sunt sortite eșecului.

Contextul istoric obliga elita din acele vremuri să acționeze într-un fel. Însetat de dreptate și unitate, avocatul Boilă se implică direct în evenimentele premergătoare Marii Uniri. În ședința din 25 noiembrie 1918, sunt aleși cei cinci delegați oficiali și cei cinci delegați supleanți. Ziua următoare, dr. Romul Boilă, este ales ca delegat titular al cercului electoral la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiind printre cei care au semnat Actul Unirii de la 1 decembrie 1918.  Tot acum, Marele Sfat Național alege un Consiliu Dirigent, compus din cincisprezece membri care are misiunea de a se îngriji de treburile interne din Transilvania. Avocatul Boilă primise în subordine Resortul Comunicației, lucrările publice, poșta, telegraful și alimentația publică.

Preocupat de formarea viitorilor avocați

Din însărcinarea aceluiași consiliu, prin hotărârea Nr. 4336/1919, domnului Boilă i-a fost încredințată conducerea Universității maghiare din Cluj. Pe 1 octombrie 1919, este numit titularul catedrei de drept constituțional, iar între 1 aprilie 1935 și 31 martie 1935, este profesor suplinitor la Catedra de Știință și legislație financiară. Pe parcursul perioadei interbelice, s-a împărțit între catedră și viața politică. Se pensionează la 1 iulie 1940, iar după cedarea Ardealului se mută la Sibiu. Pentru întreaga activitate, este decorat cu ordinele Steaua României în grad de mare ofițer, Ferdinand I în grad de comandor și medalia Răsplata Muncii pentru învățământ clasa I. Continuă se scrie, și o face fără menajamente, criticând tot ce nu era în regulă. În urma unui articol intitulat “Restitutio in integrum”, apărut în ziarul “România Nouă” din Sibiu, avocatul Boilă este pus sub arest la domiciliu, iar publicația suspendată. În aceste condiții își va trăi ultimele clipe din viață, dându-și ultima suflare pe 14 martie 1946,  în urma unui stop cardiac.

Surse: Traian Bosoancă, “Din viața și activitatea lui dr. Romul Boilă (I)”.

S-a născut în orașul Videle, a fost olimpic național la matematică, iar la vârsta de 14 ani, din dorința de a studia la un liceu bun, a luat drumul Bucureștiului. Ajuns într-un bloc de nefamiliști din cartierul Militari, Radu a fost nevoit să se descurce singur. Era măcinat de tot felul de gânduri, precum reîntoarcerea acasă, dar tânărul nu s-a dat bătut și a mers mai departe.  Acum, este student în anul cinci la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Carol Davila”, iubește voluntariatul, iar de ceva vreme a debutat în domeniul antreprenorial.

Interviul pe scurt:

• Experiențe care te zidesc: “Țin minte că de luni până vineri mâncam numai hrană încălzită la cuptorul cu microunde, dar în weekend mă duceam acasă la ai mei. A fost greu, însă a fost o experiență care m-a format. Acum sunt sigur că acea perioadă a cântărit mult în modul cum am crescut.”
• Beneficiile voluntariatului pentru tineri: “În primul rând cunoști foarte mulți oameni, asta este cel mai mare avantaj. Eu când am coordonat proiectul Sport pentru Sănătate, unde îi încurajam pe copiii mici să facă sport și să mănânce corect, am cunoscut peste o sută de colegi de facultate. Deși au trecut trei ani ne salutăm, ne ajutăm, cu unii am rămas prieten și acum, și nu știu dacă în alt context aveam cum să-i cunosc. Deci voluntariatul îți deschide ușa către ceilalți.” 
• Dealul Astronomic, un nou început: “Aveam un teren cumpărat pe un deal din județul Giurgiu. În pandemie, mătușa mea Cristina, a venit la mine și a zis că pe doisprezece august vor fi Perseidele, sau “Ploaia de meteoriți”, și că ar fi frumos să facem un eveniment în care să vină lumea, să doarmă la cort și să petreacă timp în mijlocul naturii (…) Am creat site-ul, apoi evenimentul, și am dat drumul la reclame pe Facebook. În trei săptămâni s-au ocupat toate locurile și a iești un lucru frumos.”

Greutățile te învață să evoluezi

Născut în orașul Videle, județul Teleorman, Radu s-a remarcat prin pasiunea pentru matematică. Orele de muncă, ambiția și curajul de a îndrăzni, i-au fost răsplătite prin rezultate excelente, devenind cu timpul olimpic național. La vârsta de paisprezece ani, drumul vieții avea să-l ducă spre o nouă provocare. “Părinții mei au decis să urmez un liceu bun, astfel, m-am orientat către Colegiul Național “Mihai Viteazul” din București. Ideea mi-a plăcut, până când am ajuns în Capitală și am realizat că sunt singur. Pe atunci locuiam într-un bloc de nefamiliști din Militari. Zona era urâtă, majoritatea camerelor aveau baia pe hol, numai eu am avut norocul de a avea baie în cameră. Țin minte că de luni până vineri mâncam numai hrană încălzită la cuptorul cu microunde, dar în weekend mă duceam acasă la ai mei. A fost greu, însă a fost o experiență care m-a format. Nu de puține ori mă gândeam să renunț la București și să mă întorc acasă la liceul din oraș. Acum sunt sigur că acea perioadă a cântărit mult în modul cum am crescut”, povestește Radu Dimulescu pentru Matricea Românească.

”Mă simt bine când pot să fac ceva bun”

Inițial, Radu nu se gândea să pășească pe calea medicinei, o carieră în IT era mult mai atrăgătoare. Schimbarea a venit ulterior, iar pe la sfârșitul clasei a X-a, planurile de viitor începeau să prindă contur. După ce a devenit student la Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila”, a continuat să se implice în diferite proiecte și să ia inițiativă ori de câte ori era nevoie. Așa s-au născut orele gratis de matematică pe timp de pandemie. “Mă bucur când fac lucruri de acest gen și eu zic că am avut noroc în viață, am avut parte de multe lucruri de care alții nu au s-au putut bucura. Am avut o familie super unită și care m-a sprijinit cu absolut tot. Mă simt bine când pot să fac ceva bun pentru cei care n-au avut aceleași avantaje. În cadrul orelor de matematică, am lucrat cu vreo zece copii, dintre care doi erau elevi buni și am văzut cum au crescut odată ce lucram împreună”, spune Radu.

Educația prin ochii tinerei generații

Între cursuri, seminarii și ore petrecute la spital, Radu își rupea din timp pentru acești elevi. Clipele petrecute în compania lor și munca depusă, l-au ajutat să-și formeze o imagine de ansamblu asupra învățământului românesc. “Din păcate mulți elevi sunt lipsiți de motivație, iar volumul mare de materii le dă multe bătăi de cap. Bine, pentru copiii buni, asta nu este o problemă, ei rețin lecția din clasă și li se pare foarte ușor ce fac, dar ceilalți sunt copleșiți de atâta materie. Eu chiar am scris pe site-ul meu Tarelamate.ro, că ar trebui ca numărul elevilor dintr-o clasă să fie redus. De exemplu să avem clase cu cincisprezece elevi, iar un alt aspect ar fi ca din an în an, sau măcar din doi în doi ani, să se realizeze o filtrare a elevilor buni și a acelor slabi. Cred că dacă elevii buni ar fi toți la un loc s-ar putea lucra cu ei pentru performanță și ar crește mai repede”, precizează Radu Dimulescu.

”Din voluntariat am căpătat experiență și curaj ca să fac lucruri pe cont propriu”

Iubește voluntariatul și spune că toate experiențele prin care a trecut l-au învățat cum să se descurce în momentele cheie. L-am întrebat pe Radu Dimulescu, care ar fi beneficiile voluntariatului în viața unui tânăr. “În primul rând cunoști foarte mulți oameni, asta este cel mai mare avantaj. Eu când am coordonat proiectul Sport pentru Sănătate, unde îi încurajam pe copiii mici să facă sport și să mănânce corect, am cunoscut peste o sută de colegi de facultate. Deși au trecut trei ani ne salutăm, ne ajutăm, cu unii am rămas prieten și acum, și nu știu dacă în alt context aveam cum să-i cunosc. Deci voluntariatul îți deschide ușa către ceilalți, apoi un al doilea beneficiu ar fi că înveți să faci diferite lucruri. Din voluntariat am căpătat experiență și curaj pentru a face lucruri pe cont propriu”, lămurește Radu.

Delul Astronomic, o nouă provocare

Și de parcă nu ar fi fost suficient, tânărul nu s-a oprit aici. De curând și-a făcut debutul în sfera antreprenorială unde a dat viață unei idei pe cât de simple pe atât de captivantă pentru oamenii sufocați de aglomerația urbană. “Aveam un teren cumpărat pe un deal din județul Giurgiu. În pandemie, mătușa mea Cristina, a venit la mine și a zis că pe doisprezece august vor fi Perseidele, sau “Ploaia de meteoriți”, și că ar fi frumos să facem un eveniment în care să vină lumea, să doarmă la cort și să petreacă timp în mijlocul naturii. Ne-am gândit cum să împachetăm ideea. A doua zi, am cumpărat tot ce trebuia, dar cu toate acestea, nu aveam nimic concret în afară de ce achiziționasem. Atunci, am creat site-ul, apoi evenimentul, și am dat drumul la reclame pe Facebook. În trei săptămâni s-au ocupat toate locurile și a iești un lucru frumos, așa a luat naștere Dealul Astronomic”, istorisește Radu Dimulescu.

”Ar fi frumos să facem un eveniment în care să vină lumea, să doarmă la cort și să petreacă timp în mijlocul naturii”

Întrebat dacă va părăsi România pentru a profesa peste hotare, Radu a răspuns categoric că nu se gândește la acest lucru. Vrea să se specializeze pe oncologie pediatrică și să demonstreze că se poate face medicină de calitate oriunde. Discuția se apropie cu pași grăbiți către ultimul act, astfel, îl întreb pe Radu care sunt planurile de viitor. “Urmează licența, apoi examenul de rezidențiat. În plan antreprenorial îmi doresc să creștem și să facem un camping unde să avem toate condițiile, să fie un camping în adevăratul sens al cuvântului”, conchide optimist Radu Dimulescu.

Originar din satul Nerău, Coriolan a crescut într-o familie unde cartea era la loc de cinste. Părinții l-ar fi vrut preot, dar după ce fusese declarat admis la Institutul Teologic din Arad, tânărul abandonează și pleacă pe cărarea științelor juridice. Studiază în Budapesta și Cluj, apoi se înscrie stagiar în Baroul Timiș. În 1918 gustă din amărăciunea frontului, iar la finalul primei conflagrații mondiale participă ca delegat titular la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Ca politician, a fost membru al Partidului Național Român, statut care i-a adus două mandate de primar în Timișoara și unul de prefect. Retras din politică în 1940, Coriolan Băran s-a dedicat trup și suflet avocaturii până în 1950, când a fost arestat de comuniști și condamnat la cinci ani de detenție.

Când dragostea pentru avocatură este mai mare

Născut pe meleagurile bănățene, în ziua de 6 octombrie 1896, Coriolan avea să crească într-o atmosferă eminamente academică. Pavel și Sofia, părinții săi, erau învățători, astfel, copilăria sa a fost sub semnul cărților. Face școala primară în localitate, după care urmează cursurile școlii maghiare din Dumbrăvița. Începe viața de licean în cadrul Liceului din Mako, dar diploma de bacalaureat o va obține la Brașov, unde va deveni bun prieten cu poetul Lucian Blaga. Când veni momentul admiterii la facultate, tânărul era împărțit între visul părinților, care îl vedeau student la Institutul Teologic din Arad, și dorința proprie de a păși pe calea științelor juridice. Viața de teolog venea la pachet cu scutirea stagiului militar, un motiv care ar fi trebuit să-i risipească ezitarea. Nedorind să iasă din cuvântul familiei, Coriolan dă examen la Institut, unde va fi declarat admis, dar va renunța spre surprinderea multa și se va orienta către Facultatea de Drept din Budapesta. După o vreme, se transferă la Cluj, loc unde va obține licența, apoi doctoratul. În anul 1920, figurează ca stagiar în Baroul Timiș și face practică în biroul avocaților Aurel Cosma și Vasile Chiroiu. Se dovedește un tânăr de viitor, așa că după finalizarea uceniciei, se va înscrie la examenul pentru obținerea dreptului de liberă practică organizat la Oradea.

Din birou direct în focurile războiului

Lucrurile mergeau ca pe roate. Procesele începeau să bată la ușă, câștigase aprecierea colegilor de breaslă, iar clienții luau cu asalt cabinetul său. Nenorocirea avea să vină în 1916, când este concentrat la Szeged, apoi trimis pe front în Italia. Luptă cu vitejie, doarme în tranșee, dar cu toate acestea este grav rănit în bătălia de la Doberdo și primește îngrijiri medicale la Budapesta. Se recuperează abia după doi ani de zile și este trimis din nou pe frontul italian, de unde va reveni cu bine. În toamna lui 1918, se consultă cu avocatul Nestor Oprean, și pune umărul la organizarea Gărzii Naționale din Sânnicolau Mare, iar tot atunci, este delegat ca membru titular la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După înfăptuirea Marii Uniri, își face debutul în viața politică. Se înscrie în Partidul Național Român, filiala Timiș-Torontal, unde va avea mai multe funcții de conducere. Printre procese și demnități politice, Coriolan iubea cuvântul, astfel, pune bazele ziarului Voința Banatului.

Condamnat la cinci ani de temniță

Perioada interbelică reprezintă pentru politicianul Brediceanu apogeul carierei. Este ales primar al Timișoarei între 1929-1938, apoi prefect al județului Timiș. Pe plan național, a fost subsecretar de stat în guvernele Miron Cristea și Arman Călinescu. Tot acum înființează Societatea “Corala Banatului”, este ales la cârma Astrei bănățene, și a Institutului Social Banat-Crișana. Șirul demnităților continuă cu funcția de director general al Băncii Comerciale din Timișoara, iar pentru că iubea sportul rege, între 1938-1942, a fost președintele clubului de fotbal Ripensia.

Sătul de tumultul vieții politice și de responsabilități, Coriolan se retrage definitiv în 1940, decis să se ocupe mai mult de avocatură. După preluarea puterii, comuniștii încep vânătoare foștilor demnitari și oameni politici. În 1950, i se pune sechestru pe bunuri, este arestat și condamnat la cinci ani de temniță. În ciuda vârstei înaintate, este plimbat prin penitenciarele de la București, Gherla și Aiud. Ispășindu-și pedeapsa, este dus în fața tribunalului din Timișoara pentru a fi judecat. Martorii, majoritatea muncitori din fabricile bănățene, au depus mărturie în favoarea lui, motiv pentru care este achitat, primindu-și casa înapoi. Ajuns la vârsta de 83 de ani, slăbit după experiența temniței, nu mai poate lupta și părăsește această lume pe 2 iunie 1979.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Școlit de dascăli greci și nobili francezi, Constantin Năsturel-Herescu, a cunoscut viața pe front, a fost vistierul domnitorului Bibescu Vodă și a fraternizat cu idealurile revoluției din 1848. Simțindu-și sfârșitul aproape, își întocmește testamentul și hotărăște înființarea unei comisii care să ofere o mie de galbeni autorului celei mai bune cărți românești. Din păcate, intenția se soldează cu un eșec, dar Alexandru Odobescu îl sfătuiește să pună acești bani sub administrarea Societății Academice Române. Din 1874 și până azi, Academia Română acordă anual premii pentru trei categorii, iar de-a lungul timpului, printre laureați s-au numărat George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Alexandru Vlahuță și mulți alții.  

Viața boierilor români de secol XVIII

Spița familiei Năsturel, își are obârșia în satul Fierăști, cunoscut astăzi sub denumire de Herăști, judeţul Giurgiu. De-a lungul veacurilor, din rândul descendenților s-au ridicat mari personalități precum Doamna Elena, soția lui Matei Basarab, logofătul Udriște Năsturel, unul din cei mai buni prozatori români ai secolului al XVII-lea, și nu în ultimul rând generalul Constantin Năsturel-Herescu. Tatăl lui Constantin era fiul Marelui Ban Radu Năsturel, unul din marii boieri ai secolului al XVIII-lea, care înzestrase Bucureștii cu spitale, mănăstiri și biserici. Feciorul Banului Radu a dus o viață retrasă, departe de presiunea funcțiilor de conducere, dedicându-se total celor doi copii: Constantin și sora sa măritată mai târziu cu logofătul Alexandru Scarlat Ghica.

Născut în inima Bucureștilor, pe la 1796, singurul băiat al familiei, a fost crescut în puf și nu a dus lipsă de nimic. Educația sa era considerată net superioară pentru acele vremuri. Pe lângă dascălii greci, în Țările Române și Moldova, se găseau nobili francezi care părăsiseră Parisul din pricina revoluției celei mari. Bucureștiul și Iașul, fuseseră luate cu asalt de marchizi și baroni care se ocupau îndeaproape de educația tinerilor de neam ales. La nouăsprezece ani, după ce ieși din mână dăscălimii franceze, tatăl său îl însurase cu Elena Băleanu în vârstă de doar treisprezece ani.

Experiența frontului și întoarcerea acasă

Tânărul Herescu făcea partea dintr-o galerie selectă alături de Văcărești, Filipeșci, Corneșci, Băleni, Crețuleșci și Bălăceni. Dornici după o schimbare în peisajul politic subjugat Porții Otomane, aceștia își puseseră în gând să scape țara de jugul turcesc. În timpul Eteriei, doisprezece boieri, în frunte cu Constantin Năsturel-Herescu, semnară un act prin care se legau cu jurământ, că de va pieri unul dintre aceștia, familia răposatului să fie susținută financiar de cei rămași în viață. În anul 1821, Herescu se refugiase la Brașov, ca mai toată boierimea țării. Doi ani mari târziu, nemaisuportând situația tensionată, decide să plece în Rusia, după modelul generalului Costake Scarlat Ghica. Ajuns în țara cu pricina, Constantin s-a înrolat în armată și a servit într-un regiment de Ulani. De acum, viața plină de strălucire din București, mâncărurile alese, hainele scumpe, lăsaseră locul unui trai aspru, presărat cu multe neajunsuri și nedreptăți din partea Țarului Nicolae. Pe la 1827 revine în țară, total transformat. În locul boierului risipitor, care nu se uita la galbeni când avea vreo dorință, a răsărit un econom, grijuliu și cu măsură în toate. Dar, și în aceste condiții, casa, mâncărurile și hainele sale, rămâneau peste media locuitorilor din Țara Românească.     

A rămas în istorie datorită unui testament

Sub domnia lui Bibescu Vodă, fusese numit în funcția de vistier. Camaraderia cu C.A. Rosetti, l-a făcut să devină unul din primii boieri care au adoptat ideile revoluției de la 1848. În timpul domniei lui Știrbei Vodă, Herescu reintră în armată și este numit Mare Ban și Spătar al oștirii. Din mariajul cu Elena Năsturel, nu se născuse nici un copil. La 1855,  problemele de sănătate îl pun pe gânduri, astfel, decide să-și întocmească din timp testamentul, prin care lăsa o bună parte din avere Bisericii Sfânta Vineri. Acesta a dorit să înființeze o comisie compusă din Mitropolitul Țării, Președintele Corpurilor legiuitoare, un membru al Comisiei centrale de la Focșani, o mână de miniștrii, judecători și profesori, care trebuiau să strângă și să dea din averea sa câte o mie de galbeni autorului celei mai bune cărți românești.

Din nefericire, intenția se soldează cu un eșec. În acest context, la 1871, testamentul suferise unele modificări. Doi ani mai târziu, Alexandru Odobescu, îi propusese ca în locul acelei comisii, să lase o parte din avere pe seama Societății Academice Române. “Betrânul general îmbrățișa această ideiă. Numai avu pace, pene când advocatul seu, împreună cu mine, nu’i făcurăm testamentul așa cum îi spusesem eu în scrisoarea mea”, nota la acea vreme Odobescu. Din donația generalului, Academia Română oferă anual premii pentru următoarele trei categorii: 1) Premiul Năsturel-Herescu în valoare de 5.000 lei, ce se acordă celei mai bune lucrări în limba română pe marginea unui subiect propus de Academie, din domeniile istorie, arheologie, lingvistică, literatură, științele morale și politice; 2) Premiul Năsturel-Herescu în valoare de 4.000 lei, care se acordă unei lucrări din domeniul  literaturii, al istoriei, filosofiei și artei, publicate în timpul anului respectiv; 3) Marele Premiu Năsturel-Herescu, în valoare de 12.000 de lei, este acordat odată la patru ani celor mai bune lucrări apărute în acest interval.

De-a lungul timpului, George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Pr. Dr. Ioan Sârbu, Octavian Goga, Alexandru Vlahuță, și mulți alții, s-au numărat printre câștigătorii unui premiu Năsturel-Herescu. Generalul mai trăii doar un an după instituirea distincțiilor. În noaptea de 30 spre 31 decembrie 1847, își dădu ultima suflare, iar odată cu el se stinse ultimul reprezentant al Năstureilor.

Surse: Ionnescu-Gion, G. I. (1894), Portrete istorice, București, Ed. Librăriei H. Steinberg, 1894.

Născut în orașul Câmpeni, Valer a crescut în ambianța științelor juridice. Începe studiile în drept la Budapesta, însă le termină la Cluj, unde va obține și titlul de doctor. A profesat în Dumbrăveni, Bistrița, Brașov, stabilindu-se în 1903, la Turda. Aici, își deschide propriul birou de avocatură și ajunge unul din membrii reprezentativi ai elitei din comitatul Turda-Arieș. Între două procese scrie în presa românească din Transilvania, unde era prezent încă din anii studenției, și predă drept canonic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj. În ceea ce privește traseul politic al avocatului Moldovan, acesta este strâns legat de Partidul Național Român, care i-a adus cinci mandate de deputat și patru de senator. În noaptea de 5/6 mai 1950, este arestat alături de alți 82 de foști demnitari și dus la Penitenciarul Sighet. Vârsta înaintată și chinurile la care a fost supus, i-au grăbit sfârșitul. Își dă ultima suflare pe 19 iulie 1954, și este înmormântat în cimitirul săracilor de la Cearda.

Avocatura, o profesie transmisă din tată în fiu

Pe ulicioarele Câmpeniului de secol XIX, familia avocatului Anania Moldovan nu are liniște. Frați, surori, bunici, unchi, toți așteaptă cu sufletul la gură venire pe lume a noului membru. Primul scâncet se aude pe 5 august 1875. Este botezat Valeriu și i se prevede un viitor presărat cu de toate. Clasele primare le face la Turda, apoi este trimis la Gimnaziul din Brașov, iar în cele din urmă se transferă la Blaj. Primii doi ani de liceu îi face la Sibiu, iar următorii doi se consumă la Brașov. Absolvă în 1894, și în mod firesc, se înscrie la Facultatea de Drept din Budapesta, dar licența o va obține la Cluj. La formarea sa, a contribuit și bursa pe care o primise din partea Fundației “Gojdu”, ajutor de care beneficiau tinerii sârguincioși și de viitor. În studenție, Valer a făcut parte din comitetul de conducere al Societății de lectură “Petru Maior”, iar în 1897, este ales președintele societății studenților români a Universității din Cluj.

Prima încercare de a profesa, un eșec

Tot la Cluj, va obține și titlul de doctor în drept, apoi face practica la Dumbrăveni și Bistrița. În 1902, susține examenul de avocat la Curtea de Apel din Târgu-Mureș. Mare i-a fost mirarea când, la afișarea rezultatelor, în dreptul numelui său era scris “RESPINS”. Cu toate acestea, nu face o tragedie și își continuă ucenicia la Brașov. Revine mult mai pregătit, iar în 1903 promovează cu brio examenul și devine avocat cu acte în regulă. Tot atunci, se stabilește definitiv în orașul Turda, unde își deschide propriul birou într-o zonă centrală, mai exact pe strada Egyhazfalva, nr. 7. Prestanța și profesionalismul său, l-au propulsat printre membrii de seamă ai elitei din comitatul Turda-Arieș, unde leagă prietenii cu Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod și Teodor Mihail.

Când nu pleda la bară, scria în presa românească din Transilvania, unde era prezent încă din anii studenției. Între 1903-1905 publică de zor în ziarul Libertatea de la Orăștie, organ reprezentativ al grupului reformator condus de avocatul Aurel Vlad. Mesajul pe care dorea să-l transmită, era dublat de o fantastică pregătire juridică. De numele său se legă fondarea ziarului Românul, unde i-a avut parteneri pe Aurel Vlad, Teodor Mihail, V. Lucaciu și Alexandru Vaida. Va publica până la izbucnirea Primului Război Mondial, când preia frâiele secției juridice a Despărțământului Astrei din Turda.

Scăpă de război și participă la Marea Adunare de la Alba Iulia

Notorietatea de care se bucura în rândul populației române, a stârnit pizma autorităților maghiare, motiv pentru care îl trimit forțat în focurile războiului. Din pricina vârstei și a faptului că avea o familie numeroasă, formată din cinci copii, este încorporat în aparatul administrativ al lagărului de prizonieri din orașul Linz. Revine pe meleagurile turdene, unde este primit ca un erou. Participă la adunarea din 24 noiembrie 1918, și este desemnat ca reprezentant al cercului electoral Turda la Marea Adunare de la Alba Iulia, alături de avocatul Augustin Rațiu. Pe 1 decembrie, este ales membru în Marele Sfat Național, și numit secretar general al Resortului de Organizare, aflat sub comanda lui Ioan Suciu.

În perioada de după Unire, a continuat să profeseze avocatura, după care este ales decan al Baroului Turda, funcție pe care o va deține până în 1928. Între timp, se face remarcat la catedră. Predă drept canonic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, istoria dreptului roman și drept administrativ, la Facultatea de Drept. A redactat o serie de lucrări reprezentative pentru dreptul canonic românesc: Biserica Ortodoxă Română (1921), Curs elementar de drept bisericesc (1930), Principiile fundamentale ale organizației bisericești de astăzi (1933), Dieta Ardealului 1863-1864, etc. Pentru întreaga activitate desfășurată în ogorul juridic și nu numai, avocatul Valer Moldovan este distins cu Ordinul Steaua României, în grad de comandor.

Prigoana comunistă și pătimirile de la Sighet

Asemeni marilor avocați, nici Valer nu a putut sta departe de viața politică. În 1919, candidează din partea Partidului Național Român, pentru funcția de deputat în circumscripția electorală Turda. În timpul guvernării național-țărăniste, a fost secretar de stat la Ministerul Instrucțiunii Publice, apoi la Ministerul Cultelor. Pătimirile aveau să înceapă odată cu preluarea puterii de către autoritățile bolșevice. Până în momentul arestării, este urmărit, i se anulează pensia, casa îi este naționalizată, iar familia lăsată fără mijloace de existență. Se refugiază pe la rudele din Banat și Toplița, dar totul a fost în zadar. În noaptea de 5/6 mai 1950, în baza ordinului emis de Colonelul Gavril Birtaș, urmau să fie arestați 82 de foști demnitari în frunte cu Valer Moldovan. Avea 75 de ani în momentul încarcerării la penitenciarul Sighet.

Pe dosarul său de la securitate cu numărul 2535 stă scris ”STRICT SECRET”! Din documentele de urmărire este caracterizat drept: “manist, naționalist, propagandist țărănist, reacționar, susținător al imperialiștilor, dușman înfocat la regimului comunist și al partidului clasei muncitoare.” Vreme de patru ani, a îndurat frigul, înfometarea și bătăile călăilor. Într-o notă din memoriile sale, istoricul Constantin Giurescu spunea: “L-au bătut pe Valer Moldovan, om de 78 de ani, pentru că se ridicase în vârful picioarelor să vadă cât e ceasul la clopotniţa bisericii. Era, împreună cu Gheorghe Strat, la celula nr. 74.” Pe 13 august 1957, își dă ultima suflare în celula 87 de la etajul II al închisorii. Pe actul de moarte nr. 145, înregistrat la Sfatul Popular din Sighet, la rubrica “cauza morţii” era scris: ”insuficienţă circulatorie, miocardită cronică senilă”. Își doarme somnul de veci în cimitirul săracilor din Cearda.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;