Corul Armonia este cel mai prestigios ansamblu de voci bărbătești din lume. Alături de orchestra Muzica Divertis, aceste uimitoare voci au cântat pe 4 iunie în Agora Casei Bulboacă și Asociații, sub bagheta dirijorului fondator Ion-Iulian Dumitru. Au cântat de voie bună, de dragoste, dar și despre țara lor. Un astfel de cântec, decupat din concertul de pe 4 iunie, vă propunem să ascultați. Lăsați-vă în voia muzicii și intrați în starea ei. Ce vă spune, în secolul nostru, un astfel de cântec? Cât adevăr se găsește în el?

Atunci când mass media au anunțat că în Germania au intrat peste un milion de refugiați din Siria, continentul european a avut o tresărire. Voci calme sau alarmate au atenționat că acest val de migrație este în mare măsură ireversibil și că el va produce urmări vizibile. De la acest avertisment și de la îngrijorările care i-au urmat au pornit și cei doi invitați ai Matricei Românești în ziua de 13 iunie 2019 în dezbaterea temei ”Europa sub umbra Semilunei. Migrația musulmană în Europa creștină”.

Cei doi lectori ai serii au fost un istoric și un sociolog. Petre Guran este specialist în cultura și civilizația bizantină și un erudit cunoscător al istoriei culturii occidentale. Mirel Bănică este specializat în sociologie, cu precădere în domeniul  mentalităților și comportamentelor religioase, pe care le documentează prin cercetări aprofundate pe teren. Ambii sunt foarte buni cunoscători ai societății occidentale, întrucât și-au petrecut mulți ani în țări cum sunt Franța, Elveția sau Canada. Dezbaterea a început cu o expunere a fiecăruia dintre cei doi lectori asupra subiectului, din perspectivă proprie.

Migrația în trecutul umanității: fluxul care modifică relieful istoriei

Petre Guran a căutat în istorie și a venit cu precizarea că nu a existat nicio epocă istorică în care migrația să nu fi existat. Trebuie să distingem, a spus lectorul, între marile migrații care și-au pus amprenta puternică asupra evoluției Europei, care sunt, de altfel, ciclice. Apoi se poate observa că există fenomenul migrației endemice, care îi are drept subiecți mai ales pe acei migratori care-și doresc să devină elite ale societății de destinație. Acest al doilea fenomen este important  pentru societățile de peste tot, întrucât este generator de valoare. 

Cât privește România, este onest să înțelegem că țara noastră a crescut foarte mult economic în secolele XVIII-XIX prin influența și acțiunea elitelor imigrante provenind din mai multe țări europene, așa cum au fost francezii, grecii, italienii, turcii sau chiar elvețienii. Ei au adus cu ei civilizație, legături, schimburi comerciale, creștere socială și economică. Iar astăzi fenomenul acesta s-a inversat: România este sursă de migrație pentru toate aceste țări care acum 150 de ani ne-au influențat pozitiv.

Creștinismul predică toleranța, indiferent de religie

La rândul său, Mirel Bănică a evocat realitatea dură a migrației, pe care a cunoscut-o în calitate de student și de doctorand care trebuia să-și asigure existența și să-și finanțeze studiile. El a lansat o provocare publicului, amintind că esența culturii creștine este să nu urâm, iar atunci când vorbim despre Europa creștină trebuie să verificăm în ce măsură reușim să ne păstrăm spiritul creștin al păcii atunci când vorbim despre migranți. Este oare datoria noastră de societate clădită pe valorile creștine să-i acceptăm pe imigranții de altă religie?

Petre Guran a revenit la cadrul larg al istoriei și a amintit de imigrația de infiltrare, formată din forța de muncă nespecializată. Iar pentru a completa tabloul, a precizat că există și o imigrație de cucerire, care se folosește de imigrația de infiltrare pentru a-și atinge obiectivele. De exemplu, slavii infiltrați în Imperiul roman s-au aliat cu avarii care au atacat imperiul.

ALTE EXPLORĂRI ALE TEMEI

Mirel Bănică

• Oamenii umili ai imigrației pot fi chiar compatrioții noștri. Marea majoritate a musulmanilor întâlniți în Europa nu au gânduri subversive ci vor pur și simplu să trăiască mai bine, ei și familiile lor.
• Marea dramă a musulmanilor din Europa este că sunt tradiționaliști, iar derapajul Europei moderne secularizate îi deranjează și îi înspăimântă. Doar că modul lor de a reacționa este diferit de cel al europenilor în fața acestor realități.

Petre Guran

• Cum se formează migrația: apare mai întâi un surplus de populație pe un teritoriu, coroborat cu împuținarea resurselor. Pe de altă parte, într-un alt teritoriu apare un declin demografic, adică un vid. Ei bine, natura are oroare de vid, îl umple imediat. Așa încât populația aglomerată pleacă din teritoriul ei și ocupă teritoriul mai puțin dens și mai bogat.
• Secolul XIV a trăit un cataclism biologic, o epidemie de ciumă care a lichidat o treime din populația Europei. Vidul a fost umplut de o populație nouă: cuceririle otomane. În plus, Europa a trecut și printr-o fărâmițare a popoarelor ce nu au reușit să se alieze și să se opună avansului turcilor.
• Nu există o societate în declin demografic care să nu fi dispărut în cele din urmă din istorie.

Mirel Bănică

• Din amintirile fixate în volumul autobiografic ”Fals jurnal de căpșunar”. Mehdi, tunisian: ”Am fi vrut să trăim mai bine într-o Europă credincioasă a creștinilor, decât într-o Europă care nu mai crede în nimic.”
• Studenți musulmani de la Iași: ”Ne place că în România oamenii mai au respect în fața lui Dumnezeu.”
• Tinerii europeni fără credință, puși în fața determinării cu care musulmanii vorbesc despre Dumnezeu, îl descoperă și așa se explică probabil de ce islamul este atractiv pentru tinerii europeni dezrădăcinați sau fără credință.
• Ca profesor de liceu în Elveția m-a contrariat adesea cât de provocatoare erau elevele elvețiene, mult dincolo de limita oricărei decențe, și cât de cuminți și respectuoase erau puținele eleve musulmane, care evident nici nu se gândeau să se îmbrace provocator.

Petre Guran

• Creștinismul nu este o religie, este o spiritualitate. Religiile sunt altceva, ele normează viața socială a credincioșilor. În istorie, în timp, creștinismul a devenit însă și el o religie normativă, s-a instituționalizat până la urmă, a primit o ierarhie.
• În Europa a dispărut civilizația bazată pe valorile religiei creștine, modelul ierarhic al familiei, în favoarea secularizării, al competiției, unde valoarea socială a individului este o chestiune în care moștenirea familiei nu mai are niciun cuvânt de spus, ci strict valoarea individuală în competiție.

O sinteză de Cristian Felea și Nicolae Dima

Se spune că cel mai cunoscut chip, cea mai frumoasă imagine a României, în istoricul an 1918, nu era al unui român, ci al unei englezoaice care a ales ca, printr-un devotament necunoscut până atunci, să-și slujească țara care a adoptat-o: Regina Maria. Fire energică, extrem de curajoasă, plină de dragoste şi compasiune, femeie frumoasă şi mamă a şase copii, Maria îi fascina şi pe români, şi pe străini. Astăzi, vineri 10 mai, de Ziua Regalității, se joacă la Muzeul Țăranului un spectacol de teatru inspirat din Jurnalele de Război ținute de Regină.

Chipul reginei în timpul Războiului

Au făcut înconjurul lumii fotografiile în care Regina României îngrijea răniţi pe câmpul de luptă sau în spitalele de campanie. Cea mai iubită imagine a fost cea în uniformă de Cruce Roşie. O parte a vieții ei, frământată, plină de tragedii, personale și naționale, este prinsă în însemnările pe care le-a făcut începând cu august 1916. 14/27 august 1916, ziua intrării României în Primul Război Mondial, este şi ziua când regina Maria începe să-şi ţină jurnalul, pe deplin conştientă că trăieşte un moment foarte important, atât pentru ţară, cât şi pentru ea personal. Ea însăși mărturisește că „nu-și vede soarta ei despărțită de soarta țării,” trăia și respira odată cu poporul ei.

Regina Maria, despre traumele trăite în Primul Război Mondial (în Jurnal de Război. 1918)

Câte tragedii, câtă suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în aceşti doi ani! Pare aproape de necrezut câtă muncă şi câte eforturi am dus la capăt! Dar mai toată a fost o muncă binecuvântată, m-a adus foarte aproape de inima poporului meu, m-a adus extrem de aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie.
Mă simţeam pe deplin mama poporului acestuia suferind, sfâşiat, neînţeles, adesea nedemn, dar iubit din toată inima, cu atâta tărie… Mi se părea că văd tot ce a fost şi tot ce ar fi putut să fie, nădejdile zdrobite, visul sfărâmat, realitatea crudă, multele greşeli, toţi morţii căzuţi pentru o cauză în care, ca şi mine, au crezut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns, am plâns cum nu poate plânge decât o mamă cu inima frântă – mama unui copil mort, mama unor speranţe moarte și a inimii sângerânde a unui popor îndurerat pe care a învăţat să-l iubească şi care a învăţat s-o iubească şi el pe ea. Neamul va trăi, trebuie să trăiască, voi trudi pentru el cu toată inima și cu tot sufletul.

Liana Ceterchi în rolul Reginei Maria

INTERVIU Liana Ceterchi, regizor și actor în spectacolul ”Regina Maria, Regina tuturor românilor”

Care este principala motivație a interesului dumneavoastră cultural pentru istoria Casei Regale a României?

Ca probabil 99 % din populația României, am învățat la școală că acești regi sunt niște străini care au venit să ne fure țara, să ne ia bogățiile. Cam asta a fost mentalitatea în care am crescut. Imediat după Revoluție au apărut niște cărți, această optică s-a schimbat treptat și mă bucur că lucrurile se limpezesc din ce în ce mai mult. Eu încerc să pun umărul la această schimbare de mentalitate, de readucere a istoriei adevărate a României pe tapet.

Înainte de Maria a fost Ileana. Ați produs  un alt spectacol cu prilejul Centenarului Marii Uniri, ”Ileana, Principesă de România”, după romanul „Trăiesc din nou”, publicat în 1951 de fiica reginei Maria.

Fascinanta personalitate a reginei Maria a făcut ca multe actrițe să-și dorească să joace acest rol. M-au rugat să le ajut în acest sens, pentru că m-am specializat pe monologurile one woman show în producția Asociația Femeilor din Teatru IF…/…Dacă pentru femei. Apoi, căutând despre regina Maria, am ajuns la capitolul copii, și așa am descoperit-o pe principesa Ileana. Atunci m-am luminat, mi s-a ridicat un văl de pe ochi și am înțeles cum acești ”străini” (de fapt ei au fost mult mai români decât românii noștri) au iubit acest petec de pământ, au iubit România mai mult decât orice și au avut o mare responsabilitate față de un legământ. Carol I a făcut un legământ cu România, cu boierii, cu aristocrația românească: să le fie devotat în totalitate. A pus piciorul pe pământul românesc și a spus ”Eu de acum sunt român!”. Acest angajament s-a perpetuat și la Ferdinand și la Maria. Mi se pare important pentru noi, ca popor, să știm cine suntem, ce înseamnă Casa Regală pentru destinul nostru istoric.

Jurnalele de război ale reginei Maria sunt și jurnalele unei țări ce trecea în anii aceia, 1916, 1917, 1918, prin război, prin foamete, epidemii, prin lipsuri de tot felul. Și sunt și însemnări despre mari izbânzi naționale.

Sunt trei volume, fiecare cu peste 500 de pagini, pe care cred că foarte puțină lume este tentată să le citească, probabil în afară de istorici. Sigur, regina și-a reluat amintirile din perioada războiului în volumul ”Povestea vieții mele”. Mi s-a părut important să ai relatările exacte, precise, fierbinți, de atunci. Meritul Reginei în Primul Război Mondial este unul singular. Sigur că toate casele regale, doamnele din aristocrație au fost infirmiere, au ridicat spitale… Ceea ce a făcut regina Maria, spre deosebire de celelalte, a fost excepțional: a ajuns în tranșee, a ajuns în prima linie în timpul bătăliei. Zilnic, se ducea în cele mai sărăcăcioase locuri, în cele mai amărâte sate, să distribuie din avutul ei și din ce primea ca donație, la un moment dat chiar din partea Imperiului Țarist sau din Anglia. Cu mâna ei dădea și mângâia. Avem mărturii în biografia feldmareșalului german Mackensen: amintește că pe câmpul de luptă vedea prin binoclu o siluetă în alb în prima linie. Era regina Maria. El spunea cu admirație: ”Această femeie merită orice!”. Mi se pare important ca toate aceste lucruri să se știe. Din jurnale aflăm că ea a fost o luptătoare nu numai pe front, a luptat cu inerția boierilor români, cu egoismul lor, cu tensiunile lor. Era diplomata care negocia între imperiul țarist și englezi, fiind verișoara țarului Nicolae al II-lea. În momentul de panică în care România începuse să fie invadată și se retrăseseră la Iași, când situația era disperată, regina a fost cea care a menținut starea de optimism. Georges Clemenceau a recunoscut la Conferința de Pace de la Paris că a fost singurul om care a crezut până la sfârșit în victoria Antantei, a fost împotriva păcii de la Buftea-București. Datorită ei regele și Parlamentul nu au semnat această pace și datorită acestui lucru noi existăm astăzi între aceste granițe.

Regina Maria e o personalitate exemplară, în special din punct de vedere uman. Ce trăsături dominante sunt prezentate în portretul pe care îl faceți reginei în acest spectacol tribut?

În primul rând aș vrea să chem oamenii să vadă pe viu aceste trăsături. Cred că e important de subliniat legătura ei cu Dumnezeu, marea ei credință. De pildă, a fost rugată să nu atingă bolnavii, era epidemie de tifos exantematic, de febră tifoidă. A replicat: ”Dumnezeu mă va ocroti să nu mă molipsesc ca să fiu de folos țării mele…” Și așa a fost. Ca să spun așa, lucra cu Dumnezeu.

Cum v-ați simțit în rolul reginei Maria?

E greu să îmbraci o haină atât de mare. Când începi să intri în gândurile atât de pline de dăruire, de compasiune, de forță ale acestei persoane este ceva uluitor. Înainte de fiecare reprezentație mă rog să mă pot ridica la intensitatea și la puterea ei cu care s-a dăruit și cu care s-a luptat.

Spectacolul ce va fi jucat astăzi la Muzeul Țăranului Român face parte dintr-un turneu ce cuprinde mai multe orașe din țară. Inițiativa aparține Asociației Femeilor din Teatru IF…/…Dacă pentru femei.

Noi suntem o asociație de teatru independent, resursele noastre sunt puține, dar credem foarte mult în ceea ce facem, credem că merită să fie aduse în conștiința publicului toate aceste lucruri. Trebuie să ne recuperăm istoria, să ne redescoperim ca români și să ne mândrim cu modelele pe care le avem și care sunt demne de urmat. Modele fără fisură! Singura noastră bucurie este să fim văzuți de cât mai multă lume.

Nicolae Iorga, despre Regina Maria

Niciodată, desigur, o Regină n-a impus mai mult în afară de rangul ei suprem. Regalitatea vitejiei și milei de oameni o fac să poarte totdeauna o coroană nevăzută care e mai scumpă decât toate juvaierele lumii.

Maica Gabriela de la Voroneț este stavroforă, adică purtătoare de cruce pectorală, și este stareță a Mănăstirii Voroneț de un an. Are doctorat în teologie și largi competențe în artă sacră, filosofie, lingvistică.  A venit la Voroneț acum 28 de ani, alături de stareța Irina Pântescu, iar mica obște de atunci a reînviat Voronețul după o istorie de peste două secole în care nu mai fusese mănăstire, ci doar biserică de parohie și monument cu regim muzeal. Am purtat cu Maica Gabriela o discuție care dorește să clarifice în ce fel este compatibilă lumea de azi cu spiritul mănăstiresc. Altfel spus, cum putem noi, cei din lume, să înțelegem felul de a fi al monahilor. Răspunsurile sunt date de o persoană care are o vocație monahală profundă, dar pentru care lumea nu este nici dușman, nici câmp de luptă, ci este partener în căutarea celor înalte. Vă invităm să ascultați interviul integral (36 minute) și să parcurgeți cele câteva extrase text de mai jos.

Voronețul: monument de artă sau spațiu de reculegere?

• Voronețul este o sinteză: este operă de artă unică, dar să nu uităm nicio clipă că este mănăstire, deci este loc în care se face slujbă mănăstirească.
• Am învățat în timp, în cei 28 de ani de când viața mănăstirească s-a reluat la Voroneț, observând mulțimea care ne trece pragul, că trebuie să-l accepți pe fiecare om așa cum este. Fiecare este sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Fotografie cu obștea Mănăstirii Voroneț. Cele două stravrofore sunt maica stareță Gabriela și maica Irina, fosta stareță

Care este relația monahului cu lumea?

• Monahul nu se închide în mănăstire și să rămână doar cu grija mântuirii sale, el nu devine dintr-o dată egoist. Dar noi spunem adesea că ”doar rugăciunile pustnicilor ne mai țin”.
• Da, ne interesează ce se întâmplă în afara zidurilor mănăstirii. Suntem oameni ai comuniunii, ai empatiei, ai faptei bune deschisă către aproapele.
• Există fără dubiu o contrabalansare a greului lumii cu rugăciunea celor retrași din lume.
• Sunt conștientă că mulți din afara mănăstirii nu înțeleg viața din interior. Dar să știți că nici eu, din interiorul mănăstirii, nu înțeleg pe deplin viața din afara ei!

Despre monahii care nu fac cinste hainei monahale

• În momentul în care cineva intră într-o obște de mănăstire și îmbracă haina aceasta neagră, el nu devine automat altcineva. Cei din afara mănăstirii se așteaptă să-l vadă ca pe un sfânt, dar din păcate trebuie să cerem un pic de clemență. Credeți-ne, nu devenim automat sfinți.
• Are prima noastră stareță, maica Irina, o vorbă: îi vezi călugărului greșeala și îl judeci, dar pocăința i-o vezi? Dacă stă noaptea în chilie și plânge și recunoaște ”azi n-am fost adevărat călugăr”, îl vezi și atunci ca să-l judeci și atunci?

Biserica Mănăstirii Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare și Sfânt în 1488

Principii de educație

• Cu siguranță că o anumită doză de severitate este necesară în educație. De multe ori părintele își spune ”ce am suferit eu, să nu sufere copilul meu”. Dar el uită că și copilul trebuie pregătit pentru lupta cu viața. Dacă nu fac părinții educația aceasta, viața însăși îi aruncă, îi întoarce, îi decade pe acei copii, iar căderile au consecințe mult mai grave.
• Educația se face în primul rând cu iubire. În egală măsură, în educație este nevoie de ordine.
• În reprezentarea plastică a Scării Sfântului Ioan Scărarul, de la Mănăstirea Sucevița, cetele de îngeri din partea de sus a scării arată ca o organizație militară, se află într-o ordine perfectă. În schimb, în partea de jos a scării, unde sunt cei căzuți, este haos.

Ascultare vs libertate

• Sensul ascultării monahale se găsește în acea povestire din Pateric, în care un frate este în grădină și plantează varză. Vine un părinte care-i spune că nu așa se plantează varza, ci cu rădăcina în sus. Fratele face ascultare și, atât timp cât este supravegheat, face cum i s-a spus, pune planta în pământ cu tulpina în jos și cu rădăcina în sus. Dar după ce pleacă părintele, revine la logica obișnuită: rădăcina plantei trebuie să stea în pământ. Căteva săptămâni mai târziu, în grădina de varză s-au prins și cresc frumos doar acele plante care fuseseră sădite cu ascultare, adică în totală opoziție cu logica naturală. Ce sens are povestea? Să-ți arate că probabil niciodată nu știi tu cum trebuie să faci, e mai bine să te bazezi pe știința superiorului tău duhovnicesc.

Este adevărat că în mănăstiri se gătește foarte bine?

• Să nu uităm, în afară de tot ce e nevoie pentru ca mâncarea să fie bună, în mănăstire totul se face dublat de încă o lucrare. Această lucrare oricine poate să o practice, numai că în mănăstire ești învățat să o practici: blagoslovenia. Și, pe cât posibil, rugăciunea în timp ce lucrezi.
• În mănăstire, dacă mâncarea este prea gustoasă, trebuie să se pună un pic de cenușă în ea! Iar dacă haina călugărului este prea frumoasă, trebuie să-i pună un petec. Așa, pentru măsură!

Judecata de Apoi de la Voroneț: care este mesajul ei?

• Judecata de Apoi de la Voroneț nu înfățișează, de fapt, o judecată. Este o cântărire. Punctul central al frescei, locul în care se intersectează diagonalele scenei, este balanța. Acela e punctul culminant. Nu este deci o judecată, ci este o răsplătire, iar din acest fel de a vedea lucrurile rezultă că accentul nu se pune pe Judecător, ci pe mine, cel care stau în fața Judecătorului.

Profesorul Ion-Ovidiu Pânișoară știe răspunsul la întrebări de genul ”ce să-i spun copilului meu ca să-l fac să învețe mai bine?”. El este omul pe care ai vrea să-l consulți când vrei să afli cum să treci împreună cu copilul printr-o traumă, așa cum este moartea cuiva drag. Sau să-l întrebi cum să-l pregătești mental pe copil să abordeze examenul de capacitate sau bacul. L-am ascultat acum câteva zile la Liceul ”Anastasia Popescu”, iar mai jos sunt câteva lucruri utile părinților și profesorilor, culese din expunerea sa cu tema ”Comunicare și emoții în școală”. Prof. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară este directorul Departamentului de Formare a Profesorilor din Universitatea din București, conducător de doctorat, autor a 20 de cărți de pedagogie și învățare permanentă.

Neajutorarea dobândită. Povestea fericită a campionului la bowling

”Neajutorarea dobândită” este punctul în care o persoană, indiferent de vârstă, a trecut prin atât de multe eșecuri, încât nu se mai poate motiva. Mintea îi spune unei astfel de persoane: ”dacă ai încercat de atâtea ori și nu ai reușit, înseamnă că n-are sens să mai încerci o dată”. Cum se iese din neajutorarea dobândită? Prin ajutor extern. Persoana aflată în această situație trebuie motivată printr-un succes, fie el și contrafăcut. Prof. Pânișoară citează cazul celebru al unui părinte al cărui băiat este foarte dezamăgit că nu-i reușește nicio lovitură la bowling. După o seară de antrenament în care bila nu lovește popicele, băiatul vrea să renunțe definitiv. Tatăl îl convinge a doua zi să mai încerce o dată. Băiatul se lasă foarte greu convins, dar prima sa lovitură este câștigătoare: deși el nu-și dă seama, pista de bowling fusese ușor înclinată de către tată, pentru ca bila să meargă în direcția optimă indiferent de calitatea loviturii. Băiatul nu știe asta și nici nu-și dă seama de intervenția tatălui, dar faptul că dintr-o dată are succes îl motivează puternic să continue antrenamentele. Pista este îndreptată la loc de către tată, dar, surpriză!, loviturile băiatului continuă să lovească ținta. Povestea (reală) se termină pozitiv, cu băiatul devenind campion la bowling. Concluzia este simplă: în caz de neajutorare dobândită, persoana în cauză trebuie să capete gustul reușitei, iar astfel să fie motivată să meargă înainte.

Viața se schimbă. Ne schimbăm și noi odată cu ea?

• Se simte din ce în ce mai mult nevoia unei ”diete” de tehnologie: să folosim în mod controlat tehnologia, care altfel ne invadează viața.
• ”Nativ digital” este o nouă categorie de oameni, respectiv cei care, în relație permanentă cu tehnologia digitală și universul virtual, sunt subiecții unor schimbări la nivel neuronal.
• Dintotdeauna între adulți și copiii lor a fost o diferență vizibilă. Totuși, noi ne găsim în mijlocul unei schimbări fără precedent. Lumea copiilor noștri va fi cu totul diferită față de lumea noastră. Iar situațiile de viață cărora le vor face ei față vor fi cu totul diferite de cele cu care suntem noi familiarizați. Asta complică mult lucrurile, pentru că în epoca digitală gestionarea emoțiilor este din ce în ce mai dificilă.

Porți pe hainele tale de zi cu zi emoțiile din interiorul tău

Emoțiile din interior se pot citi în culoarea hainelor pe care le porți. Profesorul Pânișoară enumeră succint stările pe care probabil le-am vrea ascunse, dar le trădăm prin limbajul simbolic al hainelor: negrul înseamnă rebeliune, luptă, ”nu-mi place și vreau să schimb”; violet înseamnă vulnerabilitate și nevoia de a fi protejat; verdele înseamnă egocentrism; roșul semnifică implicare și pasiune.

Pe de altă parte, în universul nostru din interior viața pulsează în ritmuri pe care adesea nu le înțelegem. Dar limbajul emoției este ceva sădit în noi de milenii. Și astfel putem înțelege de ce o anumită stare este puternică și de durată, iar o alta este timidă sau se epuizează rapid: intensitatea cu care trăim o emoție depinde de importanța pe care ea o are pentru supraviețuire, în contextul evoluției ființei umane. Frica, de exemplu, este importantă și necesară, ea te ajută să eviți pericolul și să-ți salvezi viața. De asta frica durează mai mult decât, spre exemplu, starea de bucurie.

Cum să trecem printr-o pierdere grea?

Există 8 etape ale procesului de jelire, fiecare în parte necesară și obligatorie pentru recuperare: negare / protest și furie / tristețe și dor / frica sau sentimentul de groază ori de singurătate / acceptarea mentală și emoțională / formarea de noi atașamente sau reînnoirea relației / iertarea (copiii care nu vor trece prin această etapă vor deveni mai târziu victime sau atacatori) / recunoștința (persoana respectivă ajunge să se simtă bine în propria piele).

Pedeapsă, recompensă, putere de convingere

• Pedeapsa nu este un instrument eficient în educație. De ce? Pentru că pedeapsa este ceva rău, cu care omul totuși se obișnuiește.
• Recompensa trebuie administrată nu după fiecare lucru bine făcut, ci doar din când în când. În acest fel, copilul va fi motivat să lucreze mereu bine, pentru că după fiecare sarcină bine realizată el se poate aștepta să primească recompensa.
• De ce ascultăm pe cineva? Există două motive: 1) pentru că spune lucruri interesante, și 2) pentru că ne place ca persoană. Dacă un comunicator nu se face plăcut, nu contează că spune lucruri interesante. Ce spune el nu va fi asimilat de auditoriul său.
• Școala funcționează dacă avem elevi fericiți.

O carte care se adresează mai ales celor mici și care le vorbește prin poezie și desene despre cum să-și identifice emoțiile

Frica este bună sau rea?

Dintotdeauna, frica a făcut parte din instrumentele de bază ale adaptării la realitatea imediată. Din acest motiv, frica este bună, pentru că mă ferește, de exemplu, de pericolul de a fi mușcat de un câine agresiv. Totuși, atunci când îmi este frică de toți câinii, inclusiv de pudelii inofensivi plimbați de stăpânii lor prin parc, atunci frica se transformă în anxietate și îmi provoacă răul.

De ce se tem adesea copiii să meargă la școală? Surprinzător, răspunsul nu se găsește în școală, ci acasă: de multe ori, frica de școală a copiilor vine din presiunea pe care părinții o exercită asupra lor. Cerința ”să fii cel mai bun din clasă” crează o apăsare pe care copilul o duce greu. Profesorul ar trebui să acționeze pentru a schimba această stare de spirit a elevului, deși adesea n-o face.

Începând de astăzi, Matricea Românească deschide o amplă discuție despre cum ne creștem copiii. Ce sa fac atunci când copilul nu mă ascultă, cum să fac să-i temperez furia, ce soluții să găsesc atunci când simt că-l pierd, că se îndepărtează prea mult de mine – acestea și multe altele vor fi întrebările la care căutăm răspuns. Întrebările sunt ale noastre, ale părinților. Răspunsurile le oferă psihopedagogul Scarlett Onica, pe care o găsiți și pe scarlettonica.ro.

Ca părinți, este foarte important să ne ascultăm copiii. Să îi ascultăm activ, ochi-în-ochi, cu atenție, cu empatie, cu multă compasiune, când situația o cere. Să îi ascultăm prețuind nevoi de moment și temeri. Să îi ascultăm susținând drumul bun al fiecăruia, prețuind desțeleniri și reușite. Să îi ascultăm atunci când le-a fost greu să spună ”nu” și atunci frământările îi copleșesc. Să îi ascultăm iar și iar povestind izbânda și evocând întâmplarea ce i-a ridicat pe culmi.

Cum ne demonstrăm iubirea: prin încrederea pe care o arătăm copilului

Ca părinți, este foarte important să ne știm copiii. E tare bine să știm că băieții au nevoi speciale. Care nu sunt atât de importante pentru fete. E tare bine să știm și că fetele au nevoi speciale. Nevoi care s-ar putea să nu fie la fel de importante pentru băieți.

Desigur, cea mai importantă nevoie este iubirea; iubirea poate fi arătată prin mai multe feluri. Eu simt că un părinte își demonstrează cel mai tare iubirea prin felul în care îi poartă de grijă copilului și prin încrederea pe care i-o arată.

Limbajul încrederii 

Prin grijă părintească eu înțeleg bunăvoința de a fi prezent când copiii au nevoie de tine. Este interesul pe care tu îl arăți pentru bunăstarea lor, pentru ceea ce ei sunt, pentru dorința lor de a fi fericiți. Este înțelegerea pentru durerile pe care le au.

Îi transmitem copilului încredere atunci când îi arătăm că știm că el poate învăța din propriile greșeli

Când porți de grijă copilului tău eu simt că este un mod special de a-ți arăta iubirea.

Încrederea este recunoașterea faptului că totul este în regulă. Este convingerea că progeniturile noastre au capacitatea de a reuși și de a învăța din propriile greșeli. Încrederea este deschiderea spre a gândi ca totul va fi foarte bine. Demonstrăm copiilor că avem încredere atunci când le transmitem că știm că ei fac tot posibilul (chiar dacă uneori pare că nu este așa). Această atitudine le dă libertatea și spațiul necesar ca ei să se descurce singuri, pas cu pas.

Fete și băieți: nevoi diferențiate 

Indiferent de vârstă, băieții au nevoie mai mare de încredere pe când fetele au nevoie mai mare de grijă. Un băiat se va simți mândru, împlinit, încrezător atunci când face ceva pe cont propriu.

O fată se simte mai iubită dacă te oferi să o ajuți. A oferi ajutor este un gest prin care arăți că porți de grijă.

Ca părinți, dacă suntem mult prea grijulii față de o nevoie a băiatului îi putem transmite destul de ușor că nu avem încredere în el, ”că nu avem încredere că poate să facă lucrul x și singur”. Alteori, fiind prea încrezători că fiica noastră ”se va descurca” îi transmitem acesteia sentimentul că nu îi purtăm suficient de grijă, că o abandonăm într-un moment delicat pentru ea.

Ce facem atunci când n-avem timp pentru copil

A găsi balanța perfecta pentru momentele în care oferim sprijin, încredere, poate fi uneori provocator pentru noi, ca părinți. Timpul, uneori, nu ne este aliat. Cât timp avem pentru noi, adulții? Cât timp avem pentru copiii noștri? Pentru conectarea deplină, oblăduitoare? Răspunsul meu se încheagă așa: oricât de lung sau scurt este timpul dăruit copiilor, fă-l să fie de calitate. Conexiunea să fie plenară: fără nicio barieră, fără nicio întrerupere. Doar TU, doar VOI, pentru copilul tău, pentru copilul vostru.

Strategii de parenting sau spontaneitate?

Uneori, cel mai ușor este să ne ascultăm pur și simplu instinctul; să coborâm spre matricea noastră interioară, primordială și să vedem ce transmite legatura puternică, tainică și trainică dintre noi și copiii noștri!

Peter Guran este nu numai istoric, ci și filozof al istoriei. Și-a făcut doctoratul în Franța, la École des Hautes Études en Sciences Sociales (și-a susținut teza în 2003), iar în prezent este cercetător la Institutul de Studii Sud Est Europene al Academiei Române. Este specializat pe istoria și civilizația Bizanțului. Ne-a acordat un interviu pentru Matricea.ro pe care îl redăm în variantă audio și într-o formă concentrată transcrisă. Invitatul nostru ne-a vorbit despre multe dintre mecanismele intrinseci lumii de astăzi și despre cum vom putea supraviețui din punct de vedere cultural schimbărilor atât de evidente din ultimii ani. Totul sub forma unor coborâri erudite în istorie, antropologie, politologie. Pentru o mai bună audiție, interviul este postat mai jos în două părți, fiecare dintre ele fiind remarcabil de densă.

Despre evoluție prin comparație

Rene Girard a introdus teoria dorinței mimetice, pe care a și demonstrat-o: dorințele nu sunt naturale, ci sunt induse de altcineva. Ele se nasc numai prin comparație. Astăzi teoria dorinței mimetice a fost preluată în psihologie, psihiatrie, sunt aduse dovezi că întreaga evoluție a speciei se bazează pe mimetism.

Franța de altădată și cea de acum

Franța pe care am cunoscut-o eu era una a seriozității, a disciplinei. În orice caz, era foarte franțuzească! Această Franță s-a schimbat: nu doar țărănimea a dispărut, ci burghezia intelectuală iese astăzi la pensie și este înlocuită deja de o realitate culturală mult mai diversă. Nu spun etnică, pentru că asta nu-i interesează pe francezi.

Integrarea migranților

Este o mare reușită a culturii franceze, această integrare a unor oameni proveniți din orice orizonturi etnice. Ei trebuiau doar să intre în cadrele culturale ale Franței. Or astăzi ceea ce nu mai reușește Franța este să integreze, să atragă pe acești nou veniți în modelul ei cultural.

Schimbările în Franța s-au întâmplat în ultimele două decenii

Suntem într-o societate în care schimbările se accelerează. Atât timp cât tehnologiile au avut o dezvoltare în pas cu umanul, și Franța a trăit într-un fel de așezare. Chiar dacă era o așezare revoluționară.

Despre monarhul care se retrage la mănăstire și care moare la scurt timp după ce s-a retras de la putere

În sine, exercitarea puterii are ceva sulfuros sau chiar ceva profund rău: gestiunea violenței. Ca monarh, trebuie să impui violența, pentru a îngrădi violența anarhică. Și trebuie să-ți asumi asta. Monarhul semnează condamnări la moarte. El decide execuțiile, decide războaiele. Puterea înseamnă deci asumarea unei vinovății. Iara această vinovăție trebuie expiată prin dezbrăcarea hainei puterii fie și pe patul de moarte. Iar în locul ei o îmbraci pe cea angelică, monahală.

Ceva nou pe scena lumii

Poate pentru prima dată în istoria omenirii, avem acum sentimentul că se întâmplă ceva nou: globalizarea. Dispariția oricăror cadre culturale locale și nașterea unui cadru cultural global. Sigur, sunt zone pe glob în care lucrul ăsta nu e încă de actualitate și te poți uneori regăsi într-o lume călduță a vechilor forme culturale. Dar la poarta fiecărei astfel de celule pierdută în istorie bate globalizarea.

Când insuccesul economic transformă în avantaj

Idealul dezvoltării economice este o capcană. Dezvoltare economică poate să însemne, de exemplu, dezastru ecologic. Epuizare totală a naturii și transformarea unor zone întinse în depozite de gunoi. Există azi un concept referitor la societățile care asumă condiția de zonă de gunoi: trash society.

Pacea universală între om și mediu este posibilă?

Societatea a produs și această strategie de ieșire din latura catastrofală a globalizării, această consumare a resurselor și distrugerea planetei. Și a căpătat și un nume, downshifting. Adică să trăiești cu resurse mai puține.

Prosperitatea va depinde în viitor și de dezvoltarea economică, ci de dezvoltarea intelectuală, de înțelegerea lucrurilor de care nu am nevoie. Identificarea surplusului inutil și care mă pune tot timpul într-un efort care este și sursa stresului meu. Obiective false pentru care fac eforturi mari, care se repercutează asupra mea, iar atunci când ating obiectivul, acesta nici măcar nu mă mai satisface. De fapt, nici n-am apucat să-l ating, că apare în zare un obiectiv nou.

Romanul lui Huellebecq este o fantezie sau o profeție?

Ce nu este fantezie în cazul acestui roman: faptul că omul social este dispus la compromis. Supunerea nu este numai față de islam, ci este supunere față de orice ideologie. În acest sens, n-avem nicun motiv de optimism, natura umană este conformistă. Uitați-vă la ideologiile secolului 20, cum oameni din societățile europene s-au supus comunismului, nazismului. Au fost dispuse să contribuie la o nebunie a violenței nemaiîntâlnită în istorie. Din această perspectivă, romanul lui Houellebecq este mai mult o imagine a secolului trecut.

Despre viața de după moarte

Eu nu vorbesc despre moarte, eu vorbesc despre pătrunderea în următoarea etapă a vieții. Asta e o afirmație de om credincios. E o nouă fază a existenței, superioară, pe care o intuim uneori, iar efortul mistic constă în a dobândi suficiente elemente de anticipare a acestei noi etape din existența noastră. E un efort de cunoaștere.

L-am rugat pe profesorul Adrian Majuru, directorul general al Muzeului Municipiului București, să decupeze trei exemple de mari oameni cvasinecunoscuți din trecutul României. I-am cerut să ne vorbească și despre părțile frumoase ale Capitalei, și despre vremurile de dezvoltare energică ale țării noastre, către care am avea toate motivele să privim cu mândrie. Ne-a răspuns într-un interviu pe care vi-l oferim integral, în format audio.

Info practic pentru accesarea fișierului audio pe dispozitivele mobile: dacă nu aveți cont de Soundcloud, dați click pe butonul Listen in browser.

În urmă cu doar câteva săptămâni publicam fragmente transcrise dintr-un interviu pe care ni-l acordase doamna Monica Șerbănescu, binecunoscuta fondatoare și director general al Liceului Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu”. Publicăm acum integral acest interviu, în format audio. Monica Șerbănescu răspunde la câteva întrebări esențiale: cum trebuie să fie profesorul pentru a răspunde așteptărilor copilului; ce fel de relație trebuie să aibă el cu elevul: autoritate competentă sau afecțiune îngăduitoare; unde se fac temele, acasă sau la after school; ce facem cu ecranele din casă; cum să-i creăm copilului o stare de confort și cât de importantă este această stare.

Info practic pentru accesarea fișierului audio pe dispozitivele mobile: dacă nu aveți cont de Soundcloud, dați click pe butonul Listen in browser.

Tinerii chitariști români vor primi și anul acesta un prețios sprijin prin Bursa Kitharalogos. Costin Soare (foto), muzicianul care a înființat Asociația Kitharalogos, crede în forța de coagulare a acestui instrument și în viitorul celor care-l studiază. Întrebat de ce este chitara un instrument special printre toate celelalte, Costin Soare amintește replica unui mare muzician francez din secolul 19: chitara este o adevărată orchestră în miniatură.

Cum s-a născut bursa dedicată pasionaților de chitară

În urmă cu doi ani, marele chitarist argentinian Pablo Marquez a venit în România ca să cânte la Festivalul ”Serile de Chitară” de la Palatul Suțu. După concert, argentinianul a făcut un gest neașteptat cu care și-a surprins gazdele: a donat întregul său onorariu de la respectivul concert Asociației Kitharalogos, propunându-le să folosească banii pentru proiecte de promovare a muzicii de chitară. Așa s-a născut Bursa Kitharalogos, care încurajează tineri interpreți de chitară și promovează în mod special partiturile compozitorilor români.

Costin Soare, fondator Kitharalogos: Anul acesta promovăm compozitorii români și compoziția românească. Este nevoie de asta, pentru că de-a lungul anilor chitara a fost un instrument destul de neglijat, foarte puțini compozitori au scris pentru chitară, iar cei care au scris au fost compozitorii chitariști, cei care erau și instrumentiști. Pe acest fond s-a născut și proiectul ”Musica…”, pe care eu îl desfășor la Muzeul Național ”George Enescu” din București.

15 prime audiții absolute

Proiectul ”Musica…” este o serie de recitaluri în care muzica și poezia se împletesc. Până acum au fost organizate recitaluri ”Musica nocturna”, ”Musica poetica”, ”Musica della Memoria”, iar în acestea au fost interpretate lucrări originale create de compozitori contemporani la invitația organizatorilor. În ultimii ani, la serie de recitaluri au fost nu mai puțin de 15 prime audiții absolute ale unor compozitori precum Dan Dediu, Carmen Cârneci, Gabriel Mălăncioiu, Violeta Dinescu.

Costin Soare, despre preferința tinerilor muzicieni pentru chitară: Eu zic că rămâne unul dintre instrumentele preferate. Vorbim aici de chitară într-o accepțiune mai largă. După cum se știe chitara pentru un copil înseamnă nu numai chitara clasică, cea pe care o aducem în fața publicului în aceste concerte, ci înseamnă și chitara folk, chitara acustică, chitara electrică. Copiii iubesc acest instrument și firește eu, ca interpret și ca profesor de chitară clasică, mi-aș dori ca ei să descopere cât mai devreme muzica clasică și să vină către acest instrument. Este interes pentru chitara clasică și cred că undeva se află în topul preferințelor copiilor care vin către muzică.

L-am rugat pe Costin Soare să ne recomande o lucrare de chitară pe care o preferă. Ne-a trimis către ”Capriciul arab” de Francisco Tarrega, într-o interpretare specială: polonezul Marcin Dylla, unul dintre cei mai talentați chitariști din lume, într-un clip în care cântă pe rând pe 6 chitare diferite. Iată mai jos acest clip.

Modelul de economie socialist și modelul capitalist: două viziuni care sunt puse față în față de un martor ocular al ambelor. Adrian Vasilescu, consilier de strategie al guvernatorului BNR, a vorbit în seara zilei de 4 aprilie 2019 la Matricea Românească, iar acum vă oferim conținutul audio al conferinței. Lectorul Matricei a punctat pe subiecte fierbinți ale zilei, dar a și povestit cu farmec și naturalețe despre începuturile sale profesionale. 

În plin sezon de turism, la cel mai vizitat muzeu din lume va fi prezentată o expoziție de artă medievală românească, centrată pe o piesă reprezentativă: steagul de luptă al lui Ștefan cel Mare. Expoziția de la Luvru se va deschide pe 17 aprilie și este un eveniment uriaș pentru arta românească, fiind primul de o asemenea amploare. Vor putea fi admirate văluri liturgice, țesături decorative, elemente vestimentare, portrete brodate, acoperăminte de mormânt moldovenești. Expoziția face parte din Sezonul România-Franța. Iată o sinteză de informații și declarații pe acest subiect.

Pe scurt despre expoziție

• Stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare a fost transportat acum câteva zile cu un avion militar spre Paris
• Expoziția va fi inaugurată pe 17 aprilie și va rămâne deschisă până la sfârșitul lunii iulie 2019
• Tema evenimentului: Broderii de tradiţie bizantină din România. În jurul stindardului lui Ştefan cel Mare

Pe scurt despre steagul ștefanian

• Una dintre cele mai valoroase piese de patrimoniu aflate în colecţiile Muzeului de Istorie (MNIR), o capodoperă a artei medievale de inspiraţie bizantină, stindardul a fost realizat, la porunca lui Ştefan cel Mare, în anul 7008 de la facerea lumii, anul al 43-lea al domniei sale, adică în anul 1500. Piesa a ajuns la o dată necunoscută la Mânăstirea Zografu de la muntele Athos
• Steagul a fost recuperat de către generalul francez Maurice-Paul-Emanuel Sarrail și transportat în Franța. Inestimabila piesă a fost înmânată ministrului român Alexandru Lahovary, la Paris, de către autorităţile franceze într-o ceremonie solemnă, în august 1917, când în România aveau loc dramaticele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz
• Steagul a intrat în posesia Muzeului de Istorie în 1970
• Restaurarea steagului a durat nu mai puțin de șapte ani, fiind o lucrare de o complexitate cu totul neobișnuită
• În prezent obiectul prețios este păstrat într-o casetă de plexiglas, în atmosferă de heliu controlată
• Steagul nu este expus permanent pentru public, întrucât are nevoie de condiții speciale de păstrare

Interviu cu Emanuela Cernat, Șef Birou Artă românească medievală, Muzeul Național de Artă al Românei

De ce este această expoziție un moment important pentru România?

Este pentru prima dată când România reușește să facă o expoziție la Muzeul Luvru. În Franța au mai fost expoziții de artă românească, primele ieșiri în lume ale patrimoniului românesc au fost la Paris în 1867, la primele expoziții internaționale. Și atunci, ca și acum, se dorea ca România să fie asociată cu tradiția bizantină. Atunci era din motive politice, pentru că statul român dorea să se detașeze de politica imperiului otoman și încerca prin toate instrumentele culturale pe care le avea la îndemână să demonstreze că tradiția culturală a românilor e diferită de cea otomană.

Ce ar trebui să știm despre stindardul lui Ștefan cel Mare, piesa principală a expoziției?

Așa-zisul stindard de luptă a lui Ștefan cel Mare, o broderie foarte spectaculoasă, este probabil o poală de icoană (un suport textil brodat, n.red.) pe care Ștefan cel Mare a comandat-o pentru icoana Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos.

Este prima dată când România reușește să organizeze o expoziție la Luvru

Acest obiect extrem de prețios a fost capturat de armata franceză în timpul primului război mondial și a fost restituit României în 1917, în cadrul unor solemnități absolut impresionante la Universitatea Sorbona.

Iar această expoziție este parte a relațiilor de tradiție cu Franța?

Și prin acest eveniment marcăm relația atât de specială pe care românii și francezii au avut-o de-a lungul timpului, în special în epoca modernă. Acestei relații îi datorăm de fapt promovarea culturii noastre medievale. Franța, prin savanții ei și prin universitățile ei de prestigiu, în prima parte a secolului XX a promovat intens patrimoniul medieval românesc. Foarte multe personalități culturale din România au fost atunci invitate să țină cursuri la universități din Paris. Atunci au fost editate și cele mai prestigioase repertorii de colecție românești. De asemenea, savanții francezi s-au dedicat într-un mare număr cercetării colecțiilor românești, e suficient să-l amintim pe Gabriel Millet și opera sa.

El chiar va ocupa un loc special în expoziție.

Da, pentru faptul că a fost poate primul dintre savanții străini care s-au dedicat arhivării colecțiilor de broderii românești din afara țării. Arhiva documentară Gabriel Millet a fost dată circuitului public anul trecut și o mare parte a ei va fi expusă acum la Luvru: clișee pe sticlă, relevee realizate de el pe parcursul călătoriilor de documentare în Balcani, la Muntele Athos. Practic, prin intermediul lui am recuperat o serie importantă de informații despre bunuri culturale dăruite de aristocrația medievală românească, de voievozii noștri, sfintelor locuri ale ortodoxiei.

Declarație Ernest Oberlander-Târnoveanu, managerul Muzeului Naţional de Istorie a României, despre steagul de luptă ștefanian:

Cum a ajuns steagul la Zografu?

Nu știm foarte precis cum a ajus la Zografu, cu siguranță nu a fost donat de Ștefan, domnitorul ar fi spus în textul inscripției că este vorba despre un dar princiar pentru Zografu. Mai degrabă a fost luat în secolul al 17 lea din Moldova, o dată cu închinarea uneia dintre mănăstirile moldovenești întemeiate de Ștefan cel Mare. La Zografu, stindardul lui Ștefan cel Mare a fost descoperit târziu, în 1882.

Theodor Burada a avut o premoniție întemeiată: a cerut călugărilor de la Zografu să nu altereze broderia

Atunci, trei intelectuali români, Alexandru Pencovici, Theodor Burada și Radu Pătârlăgeanu, au făcut o călătorie de studii în imperiul otoman, pentru a cerceta limba, cultura, organizarea românilor din Balcani. Cu acest prilej au ajuns și la mănăstirea Zografu și între lucrurile pe care le-au văzut cu uimire a fost și acest stindard pe care Theodor Burada l-a descris și l-a descifrat.

Călugării de la Zografu au vrut în schimb Mănăstirea Dobrovăț

A avut o premoniție extrem de întemeiată: a cerut călugărilor să nu altereze, să nu modifice stindardul. Din păcate nu s-a ținut seama de sfatul învățatului român. Călugării au tăiat ceea ce mai rămăsese din broderie și au lipit-o cu clei de tâmplărie pe o bucată de catifea și au mai adăugat tot felul de ornamente ieftine și de prost gust. Începând cu 1903, un diplomat de excepție, Gheorghe Constantin Ionescu, la vremea respectivă viceconsul și apoi consul general al României la Salonic, a întreprins mai multe vizite la Muntele Athos și în 1915 a încercat să obțină o negociere cu obștea călugărilor pentru ca statul român să recupereze steagul. Pretențiile călugărilor erau imposibil de îndeplinit, una dintre ele prevedea restituirea Mănăstirii Dobrovăț. Statul român nu putea să accepte nici din punct de vedere legal, nici din punct de vedere practic o asemenea soluție. Gheorghe Ionescu a recurs la o soluție diplomatică cerând comandamentului trupelor franceze din Orient să ia măsuri pentru restituirea steagului către România. Autoritățile franceze au acționat în sensul dorinței românilor și în ziua de Bunavestire, 25 martie 1917, Gheorghe Constantin Ionescu intra în posesia steagului și apoi îl expedia mai departe cu o navă militară franceză spre Marsilia de unde a ajuns la Paris. Pentru că era război, el a trebuit să rămână în Franța și s-a întors în țară tocmai în decembrie 1919, fiind depus la Ministerul de Război și apoi la Muzeul Militar.

Adrian Vasilescu a venit la Matricea Românească decis să spulbere prejudecăți și tipare de gândire. A făcut câteva incursiuni în istoria trăită de domnia-sa, dar a făcut apel și spiritul gândirii economice, pentru a scoate la suprafață adevăruri strict necesare oricărei conștiințe vii a secolului 21. Iată sinteza primei părți a conferinței de pe 4 aprilie.

Cum a contribuit decisiv șeful FED la căderea comunismului

• Evenimentele din Europa anului 1989 au niște ”părinți” recunoscuți – Ronald Reagan, Mihail Gorbaciov. Nimeni nu-l pomenește pe Alan Greenspan, președintele FED la acel moment, în legătură cu anul 1989. De ce este el important în legătură cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est?  Iată de ce: Greenspan a preluat funcția de la FED în anul 1987 și a fost întâmpinat cu o criză economică puternică, pe care însă a reușit să o stingă rapid, prin eforturi conjugate. Acum este evident că dacă o criză puternică ar fi cuprins Occidentul, propaganda din blocul comunist ar fi profitat din plin, pentru a sublinia ”superioritatea sistemului comunist”. Mihail Gorbaciov nu ar fi avut, de asemenea, niciun argument valid în fața celorlalți lideri comuniști de la Moscova pentru a pleda în favoarea negocierilor cu americanii.

Adrian Vasilescu în Agora casei Bulboacă și Asociații

• Dar, până la urmă, de ce au fost posibile schimbările din 1989 din lumea comunistă? Răspunsul este că din cauza banilor. KGB a înțeles că valuta occidentală are o putere reală, în timp ce banii din blocul comunist, nu. Gorbaciov a pus pe masa Biroului Politic al PCUS raportul/analiza KGB și a cerut să se ia o decizie.
• Leul, pe de altă parte, în perioada comunistă nu avea nicio șansă în ”jungla” banilor. Pentru omul simplu nici măcar mita nu mai putea spera să o poată plăti în lei. S-au inventat banii alternativi, adică alte valori de circulație: cartușul de țigări Kent, cafeaua, whisky, icrele negre etc. Aceasta era ”valuta mitei”.
• La Congresul al XIV-lea, Nicolae Ceaușescu a rostit fraza celebră: ”…nici când plopul va face pere și răchita micșunele…” în România nu va exista o economie de piață:

”Mai mult de 4 miliarde de oameni trăiesc în sărăcie. (…) Așa reprezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechității, a jafului, a asupririi! Am cunoscut-o sute de ani, și o sută de ani sub capitalism, aceasta. De aceea am declarat că pentru noi a apus întotdeauna… o asemenea cale! Poporul nostru spune câteodată, că aceasta se va întâmpla când o face plopul mere sau răchita micșunele (aplauze). Dar nu vă grăbiți să aplaudați. Genetica modernă a făcut progrese uriașe (aplauze). Și e posibil să ne întâlnim cu plopi și cu răchită care să facă micșunele, dar nici atunci, chiar în asemenea situații, nu vom admite întoarcerea înapoi. Capitalismul în România a apus pentru totdeauna! Poporul este adevăratul stăpân și va rămâne veșnic stăpân al destinelor sale, a bogățiilor țării!”

• De fapt, la acel moment, economia de piață exista în România și funcționa în paralel cu economia de stat planificată, fără ca măcar dictatorul comunist să fie conștient de acest lucru. Toate schimburile din economie și nu numai se făceau având la bază circulația acelei ”valute a mitei”.

Eșecul economiei comuniste românești a fost în mare măsură eșecul diplomației

• Academicianul Mircea Malița, într-o carte publicată în America, a afirmat că economia României (comuniste) a crescut sau a scăzut în funcție de randamentul diplomației românești.
• Când diplomația românească a decăzut, România a înregistrat mari probleme economice și a intrat chiar și în încetare de plăți. Atunci Nicolae Ceaușescu a plusat, nediplomatic, și a decis să achite rapid datoria externă; a făcut-o în special pe seama producție agricole și a rezervei de aur din străinătate.
• România a avut mereu o rezervă de aur depozitată în străinătate. În timpul celui de-al doilea război mondial, datorită exporturilor pe care le făcea către Germania hitleristă, și care erau plătite cu aur depozitat în Elveția, la cererea expresă a BNR, s-a ajuns la deținerea unei cantități de 240 de tone la sfârșitul războiului.

Când și-a procurat România aur și unde l-a păstrat

• În perioada industrializării forțate a României, conform doctrinei lui Nicolae Ceaușescu, acesta a fost consiliat să depoziteze aur în străinătate; dar între 1986 și 1987, pentru a grăbi achitarea datoriei externe, așa cum și-a propus, a vândut întreaga cantitate de metal prețios deținută în străinătate. În 1988 a reînceput să cumpere accelerat aur, pe care l-a depozitat tot în străinătate.
• Aurul din contabilitatea BNR nu este ”aurul statului” ci este aurul poporului român, administrat de BNR în numele poporului român (entitate istorico-socială reală, dar care nu are personalitate juridică).
• Criza face parte din natură.

De curând, ghidul Michelin a confirmat categoria de trei stele la care încadrează Muzeul ASTRA Sibiu. În așteptarea aprecierii în acest ghid a rafinamentului restaurantelor, România este reprezentată de un muzeu excepțional. În urma acestei recunoașteri, avem o reacție de la managerul muzeului, Ciprian Ștefan.

Ce reprezintă pentru muzeul ASTRA cele trei stele Michelin?

La Sibiu, muzeul ASTRA demonstrează că în România instituțiile de stat pot fi performante. Acum 100 de ani, membrii Asociațiunii ASTRA au contribuit enorm la Unirea de la 1918. Noi suntem continuatori ai ASTREI și am construit muzeul  în așa fel încât să ofere publicului interacțiune cu patrimoniul, cu ceea ce înseamnă trecut, prezent, identitate. Și nu ne rezumăm doar la români, ci la toți cei care locuiesc în această frumoasă țară.

Ciprian Ștefan, managerul Muzeului ASTRA

Care au fost criteriile după care ați fost evaluați de cei de la Michelin?

Sincer, nu știm. Ei fac vizite inopinate. Practic, pentru noi nu a fost neapărat o surpriză: suntem prezenți pentru a doua oară consecutiv cu trei stele. Cei de la Michelin vizitează locațiile respective și fac un punctaj. Noi nu am cunoscut pe nimeni din stafful Michelin, nu știm când au făcut vizita în muzeu. Probabil că au venit pur și simplu ca niște consumatori de cultură, consumatori de turism cultural.

În anul 2018, muzeul a fost vizitat de 625 de mii de oameni

Prin ce credeți că ați impresionat în mod special?

Prin calitate și autenticitate, pe care le garantăm. În același timp e important și noul discurs pe care Muzeul îl adoptă în legătură cu interacțiunea cu publicul vizitator, vizavi de comunicarea patrimoniului. Acest muzeu a fost transformat într-un loc viu în care patrimoniul se așterne în fața doritorilor de cunoaștere a ruralității și a tradițiilor din România.

Este un moment de recunoaștere a activității echipei muzeului. Ce alte forme de recunoaștere vă doriți să mai primiți?

Nu suntem în căutare de premii, nu alergăm după ele, le lăsăm pe ele să vină spre noi. În același timp nu stăm pasivi și în momentul de față încercăm să depunem candidatura la premiul Luigi Micheletti, care se acordă muzeelor inovative din întreaga lume. Premiul este acordat de European Museum Academy. 

Te muți într-o casă veche? Nu o distruge, pentru că poate fi adaptată să trăiești în ea confortabil

Din câte știu, Muzeul Țăranului Român din Capitală a primit acest premiu.

Muzeele în aer liber din România nu prea au fost prezente în ultimul deceniu în zona de premii la nivel european și atunci intenția noastră este să fim cunoscuți. Avem multe de arătat Europei, unele programe ale noastre sunt luate ca model în  instituții din afară, asta vă spun din perspectiva parteneriatelor pe care le avem cu instituții culturale din afara granițelor. Anul trecut, numai în muzeul nostru în aer liber au fost peste 500.000 de vizitatori. În tot complexul muzeal au fost circa 625.000 de oameni, beneficiari ai programelor culturale. Gândiți-vă ce impact financiar are totuși această cifră în viața unei comunități.

În privința acestei candidaturi, o să prezentați doar portofoliul sau va fi nevoie și de activități în afara țării?

Se evaluează programele pe care le dezvoltă instituția aplicantă, cât de inovative sunt, în ce fel creează noi audiențe. Noi chiar asta facem în muzeu, nu doar să creștem audiența, dar să o și diversificăm. Targetul nostru este publicul tânăr, publicul de la 18 până la 30 de ani. Trebuie să-l aducem mai des în muzeu, dar acest public este foarte ocupat și are o viață foarte tumultuoasă. Atunci încercăm să diversifică, să aducem și multimedia, zona de industrii creative să fie mai prezentă în muzeu, ca și alte tipuri de activități care au legătură cu patrimoniul.

Gândirea noastră este că salvăm mediul rural și că-i dăm un viitor

Ce programe veți dezvolta în următoare perioadă?

Ne pregătim în primul rând de summitul din luna mai. O să fie prezenți în Sibiu câteva mii de oameni și vrem să arătăm tuturor ce înseamnă România frumoasă, ce înseamnă România adevărată, cea în care noi credem. Generația anilor ’80 asta crede de fapt, că România are un viitor frumos. Programele vizează și zona gastronomică, pentru că anul acesta Sibiul este și regiune gastronomică europeană. Din acest motiv noi ca instituție încercăm să oferim un program gastronomic bazat pe tradițiile culinare, instrumentar și așa mai departe. De fapt, acea cultură gastronomică specifică ruralității care, din păcate, nu se mai întâlnește la pensiuni și restaurante din zonele rurale. Noi încercăm să o așternem în fața publicului, dar și în fața celor din zona horeca, să-i facem să înțeleagă că anumite rețete pot fi adaptate și pot fi chiar de succes dacă ei le introduc în meniu. Pe lângă asta o să fie activități legate de conservare-restaurare, pentru că, dacă v-ați uitat pe statistici în ultima perioadă,  peste 100.000 de oameni s-au mutat de la oraș la sat.

Ce vă spune această statistică, de ce este ea importantă?

Pentru că trendul este în creștere și noi atunci trebuie să oferim publicului și alternativa de a cunoaște ce înseamnă să te muți la țară. Găsești o casă veche? – nu o distruge, pentru că poate fi adaptată să trăiești în ea ca în secolul 21. În felul acesta, gândirea noastră este că salvăm mediul rural și că-i dăm un viitor. Nu mai vorbesc de celelalte activități: școala în satul tradițional, Anima ASTRA – programul de animații culturale.  Avem și programul Grădină și peisaj, prin care noi cultivăm soiurile locale și învățăm oamenii să facă și tipurile de sisteme de împrejmuire tradiționale specifice diverselor zone etnografice și în același timp să prezentăm meșterii din satele din România, care încă pot fi o alternativă la firmele de construcții din ziua de astăzi, când vorbim de lucrări de finisare la o casă. Iar în felul acesta dăm o continuitate respectivului meșteșug.

Cum ajungi cât mai departe pe drumul către mintea copilului tău? Deschide-i inima, iar apoi vei ajunge la mintea lui – acesta este răspunsul profesoarei Monica Șerbănescu. Iată multe alte sfaturi bune privind relația dintre părinți, copii și profesori, de la fondatoarea și directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu”.

• Principiul de bază, preluat de la Mama Sica (Anastasia Popescu): profesorii sunt mentorii elevilor, sunt prietenii lor.
• Învățământul trebuie să pună accent pe dezvoltarea aptitudinilor elevului. Este un adevăr modern și etern, în sensul în care noi ”descoperim mereu roata” și evidențiem drept moderne adevăruri care au fost valabile întotdeauna.

Cum arată profesorul perfect?

• Pentru ca ”școala acasă” să funcționeze, trebuie ca și părintele să fie un bun profesor.
• Nu ne interesează competența profesorului, pentru că este mult mai importantă latura sa umană. Conținutul intelectual oricum se transmite.
• Pentru a ajunge la mintea copilului, profesorul trebuie mai întâi să ajungă la inima lui. Nici un copil nu învață decât iubind, iar o materie școlară o iubești prin profesor.

Copilul și oboseala: teme sau joacă?

• Când am început în școală programul extins până la ora 17.00 sau 18.00, în țara noastră nu exista after-school. Nu văzusem modelul nicăieri. Dar m-am gândit că este ideal ca profesorul să lucreze după-amiaza cu elevul, după orele de dimineață, pentru că el știe cel mai bine care este nivelul de cunoștințe al elevului.
• La început, în anii 1990, pentru programul extins (de după-amiază) am avut foarte multă respingere din partea forurilor superioare și foarte multă susținere din partea părinților
• Prefer ca seara, atunci când părintele vine de la serviciu, să stea cu copilul lui și să citească ceva, să iasă la plimbare, să meargă la teatru, să se joace orice – dar fără să fie stresați de teme. Temele sunt de școală, nu trebuie să le fac cu mama.
• Copilul are nevoie ca părintele său să țină un echilibru între severitate și permisivitate.
• Cele două mari probleme universale: consecvența și onestitatea.
• Nu poți elimina ecranele din viața copiilor, dar putem încerca să le limităm.
• Discernământul de care ai nevoie pentru a distinge între bine și rău, între adevăr și minciună, tot educația ți-l formează.
• Derulăm două proiecte Erasmus Plus în școală, prin care predăm discipline nonlingvistice într-o limbă străină. Și prin asta le arătăm copiilor că învățăm o limbă străină pentru a transfera cunoștințe din alt domeniu, limba străină nu este un scop în sine.

Sfaturi pentru părinți: exigență sau libertate?

• Exigența părintelui față de copil trebuie să existe de la început. Și tot de la început părintele trebuie să fie iubitor față de copil.
• Severitate a părintelui față de copil? Depinde, severitate poate însemna asprime, dar poate însemna și rigoare. Adică atunci când nu abdici de la o regulă pe care ai stabilit-o cu copilul.
• Când stabilim o regulă, ea trebuie asumată de toată lumea, părinte și copil. De exemplu, stabilim că după ce facem ordine, mergem la teatru. Dacă el, copilul, nu face ordine, nici eu, părinte, nu respect ce am stabilit, deci nu mergem la teatru.
• Este bine ca părintele să știe cât mai mult despre ca face copilul lui la școală. Dar este firească și nevoia copilului de intimitate, iar această nevoie trebuie respectată.
• Este esențial să fii alături de copilul tău și în felul acesta să fii o mamă bună și un tată bun.

Titulescu a fost una dintre cele mai respectate voci din Europa, în prima jumătate a secolului trecut. Era ambițios, distins, întotdeauna competent, cu o foarte bună cunoaștere a termenilor politicii internaționale, patriot, diplomat prin vocație. Iată câteva detalii.

Viață privată

Născut la Craiova, 4 martie 1882. Tatăl său era avocat și a ocupat funcțiile de prefect și de deputat, iar bunicul său era protopop. Nicolae va moșteni moșia familiei din localitatea Titulești, județul Olt. S-a căsătorit la 25 de ani. El și soția sa Ecaterina erau una dintre cele mai ambițioase și admirate cupluri ale Europei.

Studii

A terminat liceul în Craiova, iar facultatea de drept în Paris, ca urmare a unei burse de studii. În 1903 câștigă un concursul național de drept din Franța, cu o lucrare de specialitate. Tot la Paris își dă și doctoratul, în 1905.

Cariera universitară

Prima catedră a primit-o la Iași, la Facultatea de Drept. După doi ani se mută la Universitatea din București, unde predă drept civil. În urma revoltelor țăranilor din 1907 se remarcă prin faptul că cere despăgubirea moșierilor afectați de răscoale. Ceva mai târziu va pleda pentru împroprietărirea țăranilor.

Om politic

În 1909 a intrat în Partidul Liberal Conservator, al cărui președinte era Take Ionescu, peste trei ani a fost ales deputat. Este un susținător al modernizării statului. Pledează pentru unirea Transilvaniei cu Regatul, spunând cuvintele devenite celebre ”Ne trebuie Ardealul!”. Împreună cu mari nume ale politicii românești, organizează la Paris Comitetul Național Român, care are scopul de a promova interesele României și mai ales Marea Unire.

Ministru

În 1917, în plin Război Mondial, este numit ministru de finanțe. Mai târziu, între 1927-1928 și între 1932-1936, a fost Ministru de Externe. A luptat împotriva nazismului și a fost permanent preocupat de stabilitatea teritorială a țării. Pentru aceasta a fost foarte activ în Mica Antantă (România, Iugoslavia, Cehoslovacia) și a generat Înțelegerea Balcanică. A inițiat deschiderea de ambasade în America Latină, în țări ca Brazilia, Argentina, Chile sau Mexic.

Un excepțional orator. Discursurile sale se studiază astăzi în școlile de diplomație

Ambasador

Cât timp nu a fost ministru, Titulescu a fost ambasador al României la Londra în intervalele 1921-1927 și 1928-1932. În întreaga perioadă dintre cele două Războaie, el a fost cel mai puternic actor al politicii externe a României. Și-a impus vocea în dezbaterile dintre țările Europei și a făcut ca România să conteze în cadrul tratatele internaționale negociate și semnate în acest timp.

Societatea Națiunilor

Titulescu a fost încă din 1920 delegatul României la Societatea Națiunilor, care premerge Organizației Națiunilor Unite. În 1930, el a fost ales președintele Societății, iar în anul următor, contrar uzanțelor, a fost reales în această funcție. Este singurul român care a ocupat până acum acest fotoliu prezidențial.

Controverse

I s-a reproșat că avea relații strânse cu ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, și că arăta simpatie liderilor sovietici.

În timpul Războiului Civil din Spania a fost de partea stângii politice, ceea ce contravenea spiritului dominant din România.