Tinerii chitariști români vor primi și anul acesta un prețios sprijin prin Bursa Kitharalogos. Costin Soare (foto), muzicianul care a înființat Asociația Kitharalogos, crede în forța de coagulare a acestui instrument și în viitorul celor care-l studiază. Întrebat de ce este chitara un instrument special printre toate celelalte, Costin Soare amintește replica unui mare muzician francez din secolul 19: chitara este o adevărată orchestră în miniatură.

Cum s-a născut bursa dedicată pasionaților de chitară

În urmă cu doi ani, marele chitarist argentinian Pablo Marquez a venit în România ca să cânte la Festivalul ”Serile de Chitară” de la Palatul Suțu. După concert, argentinianul a făcut un gest neașteptat cu care și-a surprins gazdele: a donat întregul său onorariu de la respectivul concert Asociației Kitharalogos, propunându-le să folosească banii pentru proiecte de promovare a muzicii de chitară. Așa s-a născut Bursa Kitharalogos, care încurajează tineri interpreți de chitară și promovează în mod special partiturile compozitorilor români.

Costin Soare, fondator Kitharalogos: Anul acesta promovăm compozitorii români și compoziția românească. Este nevoie de asta, pentru că de-a lungul anilor chitara a fost un instrument destul de neglijat, foarte puțini compozitori au scris pentru chitară, iar cei care au scris au fost compozitorii chitariști, cei care erau și instrumentiști. Pe acest fond s-a născut și proiectul ”Musica…”, pe care eu îl desfășor la Muzeul Național ”George Enescu” din București.

15 prime audiții absolute

Proiectul ”Musica…” este o serie de recitaluri în care muzica și poezia se împletesc. Până acum au fost organizate recitaluri ”Musica nocturna”, ”Musica poetica”, ”Musica della Memoria”, iar în acestea au fost interpretate lucrări originale create de compozitori contemporani la invitația organizatorilor. În ultimii ani, la serie de recitaluri au fost nu mai puțin de 15 prime audiții absolute ale unor compozitori precum Dan Dediu, Carmen Cârneci, Gabriel Mălăncioiu, Violeta Dinescu.

Costin Soare, despre preferința tinerilor muzicieni pentru chitară: Eu zic că rămâne unul dintre instrumentele preferate. Vorbim aici de chitară într-o accepțiune mai largă. După cum se știe chitara pentru un copil înseamnă nu numai chitara clasică, cea pe care o aducem în fața publicului în aceste concerte, ci înseamnă și chitara folk, chitara acustică, chitara electrică. Copiii iubesc acest instrument și firește eu, ca interpret și ca profesor de chitară clasică, mi-aș dori ca ei să descopere cât mai devreme muzica clasică și să vină către acest instrument. Este interes pentru chitara clasică și cred că undeva se află în topul preferințelor copiilor care vin către muzică.

L-am rugat pe Costin Soare să ne recomande o lucrare de chitară pe care o preferă. Ne-a trimis către ”Capriciul arab” de Francisco Tarrega, într-o interpretare specială: polonezul Marcin Dylla, unul dintre cei mai talentați chitariști din lume, într-un clip în care cântă pe rând pe 6 chitare diferite. Iată mai jos acest clip.

Modelul de economie socialist și modelul capitalist: două viziuni care sunt puse față în față de un martor ocular al ambelor. Adrian Vasilescu, consilier de strategie al guvernatorului BNR, a vorbit în seara zilei de 4 aprilie 2019 la Matricea Românească, iar acum vă oferim conținutul audio al conferinței. Lectorul Matricei a punctat pe subiecte fierbinți ale zilei, dar a și povestit cu farmec și naturalețe despre începuturile sale profesionale. 

În plin sezon de turism, la cel mai vizitat muzeu din lume va fi prezentată o expoziție de artă medievală românească, centrată pe o piesă reprezentativă: steagul de luptă al lui Ștefan cel Mare. Expoziția de la Luvru se va deschide pe 17 aprilie și este un eveniment uriaș pentru arta românească, fiind primul de o asemenea amploare. Vor putea fi admirate văluri liturgice, țesături decorative, elemente vestimentare, portrete brodate, acoperăminte de mormânt moldovenești. Expoziția face parte din Sezonul România-Franța. Iată o sinteză de informații și declarații pe acest subiect.

Pe scurt despre expoziție

• Stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare a fost transportat acum câteva zile cu un avion militar spre Paris
• Expoziția va fi inaugurată pe 17 aprilie și va rămâne deschisă până la sfârșitul lunii iulie 2019
• Tema evenimentului: Broderii de tradiţie bizantină din România. În jurul stindardului lui Ştefan cel Mare

Pe scurt despre steagul ștefanian

• Una dintre cele mai valoroase piese de patrimoniu aflate în colecţiile Muzeului de Istorie (MNIR), o capodoperă a artei medievale de inspiraţie bizantină, stindardul a fost realizat, la porunca lui Ştefan cel Mare, în anul 7008 de la facerea lumii, anul al 43-lea al domniei sale, adică în anul 1500. Piesa a ajuns la o dată necunoscută la Mânăstirea Zografu de la muntele Athos
• Steagul a fost recuperat de către generalul francez Maurice-Paul-Emanuel Sarrail și transportat în Franța. Inestimabila piesă a fost înmânată ministrului român Alexandru Lahovary, la Paris, de către autorităţile franceze într-o ceremonie solemnă, în august 1917, când în România aveau loc dramaticele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz
• Steagul a intrat în posesia Muzeului de Istorie în 1970
• Restaurarea steagului a durat nu mai puțin de șapte ani, fiind o lucrare de o complexitate cu totul neobișnuită
• În prezent obiectul prețios este păstrat într-o casetă de plexiglas, în atmosferă de heliu controlată
• Steagul nu este expus permanent pentru public, întrucât are nevoie de condiții speciale de păstrare

Interviu cu Emanuela Cernat, Șef Birou Artă românească medievală, Muzeul Național de Artă al Românei

De ce este această expoziție un moment important pentru România?

Este pentru prima dată când România reușește să facă o expoziție la Muzeul Luvru. În Franța au mai fost expoziții de artă românească, primele ieșiri în lume ale patrimoniului românesc au fost la Paris în 1867, la primele expoziții internaționale. Și atunci, ca și acum, se dorea ca România să fie asociată cu tradiția bizantină. Atunci era din motive politice, pentru că statul român dorea să se detașeze de politica imperiului otoman și încerca prin toate instrumentele culturale pe care le avea la îndemână să demonstreze că tradiția culturală a românilor e diferită de cea otomană.

Ce ar trebui să știm despre stindardul lui Ștefan cel Mare, piesa principală a expoziției?

Așa-zisul stindard de luptă a lui Ștefan cel Mare, o broderie foarte spectaculoasă, este probabil o poală de icoană (un suport textil brodat, n.red.) pe care Ștefan cel Mare a comandat-o pentru icoana Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos.

Este prima dată când România reușește să organizeze o expoziție la Luvru

Acest obiect extrem de prețios a fost capturat de armata franceză în timpul primului război mondial și a fost restituit României în 1917, în cadrul unor solemnități absolut impresionante la Universitatea Sorbona.

Iar această expoziție este parte a relațiilor de tradiție cu Franța?

Și prin acest eveniment marcăm relația atât de specială pe care românii și francezii au avut-o de-a lungul timpului, în special în epoca modernă. Acestei relații îi datorăm de fapt promovarea culturii noastre medievale. Franța, prin savanții ei și prin universitățile ei de prestigiu, în prima parte a secolului XX a promovat intens patrimoniul medieval românesc. Foarte multe personalități culturale din România au fost atunci invitate să țină cursuri la universități din Paris. Atunci au fost editate și cele mai prestigioase repertorii de colecție românești. De asemenea, savanții francezi s-au dedicat într-un mare număr cercetării colecțiilor românești, e suficient să-l amintim pe Gabriel Millet și opera sa.

El chiar va ocupa un loc special în expoziție.

Da, pentru faptul că a fost poate primul dintre savanții străini care s-au dedicat arhivării colecțiilor de broderii românești din afara țării. Arhiva documentară Gabriel Millet a fost dată circuitului public anul trecut și o mare parte a ei va fi expusă acum la Luvru: clișee pe sticlă, relevee realizate de el pe parcursul călătoriilor de documentare în Balcani, la Muntele Athos. Practic, prin intermediul lui am recuperat o serie importantă de informații despre bunuri culturale dăruite de aristocrația medievală românească, de voievozii noștri, sfintelor locuri ale ortodoxiei.

Declarație Ernest Oberlander-Târnoveanu, managerul Muzeului Naţional de Istorie a României, despre steagul de luptă ștefanian:

Cum a ajuns steagul la Zografu?

Nu știm foarte precis cum a ajus la Zografu, cu siguranță nu a fost donat de Ștefan, domnitorul ar fi spus în textul inscripției că este vorba despre un dar princiar pentru Zografu. Mai degrabă a fost luat în secolul al 17 lea din Moldova, o dată cu închinarea uneia dintre mănăstirile moldovenești întemeiate de Ștefan cel Mare. La Zografu, stindardul lui Ștefan cel Mare a fost descoperit târziu, în 1882.

Theodor Burada a avut o premoniție întemeiată: a cerut călugărilor de la Zografu să nu altereze broderia

Atunci, trei intelectuali români, Alexandru Pencovici, Theodor Burada și Radu Pătârlăgeanu, au făcut o călătorie de studii în imperiul otoman, pentru a cerceta limba, cultura, organizarea românilor din Balcani. Cu acest prilej au ajuns și la mănăstirea Zografu și între lucrurile pe care le-au văzut cu uimire a fost și acest stindard pe care Theodor Burada l-a descris și l-a descifrat.

Călugării de la Zografu au vrut în schimb Mănăstirea Dobrovăț

A avut o premoniție extrem de întemeiată: a cerut călugărilor să nu altereze, să nu modifice stindardul. Din păcate nu s-a ținut seama de sfatul învățatului român. Călugării au tăiat ceea ce mai rămăsese din broderie și au lipit-o cu clei de tâmplărie pe o bucată de catifea și au mai adăugat tot felul de ornamente ieftine și de prost gust. Începând cu 1903, un diplomat de excepție, Gheorghe Constantin Ionescu, la vremea respectivă viceconsul și apoi consul general al României la Salonic, a întreprins mai multe vizite la Muntele Athos și în 1915 a încercat să obțină o negociere cu obștea călugărilor pentru ca statul român să recupereze steagul. Pretențiile călugărilor erau imposibil de îndeplinit, una dintre ele prevedea restituirea Mănăstirii Dobrovăț. Statul român nu putea să accepte nici din punct de vedere legal, nici din punct de vedere practic o asemenea soluție. Gheorghe Ionescu a recurs la o soluție diplomatică cerând comandamentului trupelor franceze din Orient să ia măsuri pentru restituirea steagului către România. Autoritățile franceze au acționat în sensul dorinței românilor și în ziua de Bunavestire, 25 martie 1917, Gheorghe Constantin Ionescu intra în posesia steagului și apoi îl expedia mai departe cu o navă militară franceză spre Marsilia de unde a ajuns la Paris. Pentru că era război, el a trebuit să rămână în Franța și s-a întors în țară tocmai în decembrie 1919, fiind depus la Ministerul de Război și apoi la Muzeul Militar.

Adrian Vasilescu a venit la Matricea Românească decis să spulbere prejudecăți și tipare de gândire. A făcut câteva incursiuni în istoria trăită de domnia-sa, dar a făcut apel și spiritul gândirii economice, pentru a scoate la suprafață adevăruri strict necesare oricărei conștiințe vii a secolului 21. Iată sinteza primei părți a conferinței de pe 4 aprilie.

Cum a contribuit decisiv șeful FED la căderea comunismului

• Evenimentele din Europa anului 1989 au niște ”părinți” recunoscuți – Ronald Reagan, Mihail Gorbaciov. Nimeni nu-l pomenește pe Alan Greenspan, președintele FED la acel moment, în legătură cu anul 1989. De ce este el important în legătură cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est?  Iată de ce: Greenspan a preluat funcția de la FED în anul 1987 și a fost întâmpinat cu o criză economică puternică, pe care însă a reușit să o stingă rapid, prin eforturi conjugate. Acum este evident că dacă o criză puternică ar fi cuprins Occidentul, propaganda din blocul comunist ar fi profitat din plin, pentru a sublinia ”superioritatea sistemului comunist”. Mihail Gorbaciov nu ar fi avut, de asemenea, niciun argument valid în fața celorlalți lideri comuniști de la Moscova pentru a pleda în favoarea negocierilor cu americanii.

Adrian Vasilescu în Agora casei Bulboacă și Asociații

• Dar, până la urmă, de ce au fost posibile schimbările din 1989 din lumea comunistă? Răspunsul este că din cauza banilor. KGB a înțeles că valuta occidentală are o putere reală, în timp ce banii din blocul comunist, nu. Gorbaciov a pus pe masa Biroului Politic al PCUS raportul/analiza KGB și a cerut să se ia o decizie.
• Leul, pe de altă parte, în perioada comunistă nu avea nicio șansă în ”jungla” banilor. Pentru omul simplu nici măcar mita nu mai putea spera să o poată plăti în lei. S-au inventat banii alternativi, adică alte valori de circulație: cartușul de țigări Kent, cafeaua, whisky, icrele negre etc. Aceasta era ”valuta mitei”.
• La Congresul al XIV-lea, Nicolae Ceaușescu a rostit fraza celebră: ”…nici când plopul va face pere și răchita micșunele…” în România nu va exista o economie de piață:

”Mai mult de 4 miliarde de oameni trăiesc în sărăcie. (…) Așa reprezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechității, a jafului, a asupririi! Am cunoscut-o sute de ani, și o sută de ani sub capitalism, aceasta. De aceea am declarat că pentru noi a apus întotdeauna… o asemenea cale! Poporul nostru spune câteodată, că aceasta se va întâmpla când o face plopul mere sau răchita micșunele (aplauze). Dar nu vă grăbiți să aplaudați. Genetica modernă a făcut progrese uriașe (aplauze). Și e posibil să ne întâlnim cu plopi și cu răchită care să facă micșunele, dar nici atunci, chiar în asemenea situații, nu vom admite întoarcerea înapoi. Capitalismul în România a apus pentru totdeauna! Poporul este adevăratul stăpân și va rămâne veșnic stăpân al destinelor sale, a bogățiilor țării!”

• De fapt, la acel moment, economia de piață exista în România și funcționa în paralel cu economia de stat planificată, fără ca măcar dictatorul comunist să fie conștient de acest lucru. Toate schimburile din economie și nu numai se făceau având la bază circulația acelei ”valute a mitei”.

Eșecul economiei comuniste românești a fost în mare măsură eșecul diplomației

• Academicianul Mircea Malița, într-o carte publicată în America, a afirmat că economia României (comuniste) a crescut sau a scăzut în funcție de randamentul diplomației românești.
• Când diplomația românească a decăzut, România a înregistrat mari probleme economice și a intrat chiar și în încetare de plăți. Atunci Nicolae Ceaușescu a plusat, nediplomatic, și a decis să achite rapid datoria externă; a făcut-o în special pe seama producție agricole și a rezervei de aur din străinătate.
• România a avut mereu o rezervă de aur depozitată în străinătate. În timpul celui de-al doilea război mondial, datorită exporturilor pe care le făcea către Germania hitleristă, și care erau plătite cu aur depozitat în Elveția, la cererea expresă a BNR, s-a ajuns la deținerea unei cantități de 240 de tone la sfârșitul războiului.

Când și-a procurat România aur și unde l-a păstrat

• În perioada industrializării forțate a României, conform doctrinei lui Nicolae Ceaușescu, acesta a fost consiliat să depoziteze aur în străinătate; dar între 1986 și 1987, pentru a grăbi achitarea datoriei externe, așa cum și-a propus, a vândut întreaga cantitate de metal prețios deținută în străinătate. În 1988 a reînceput să cumpere accelerat aur, pe care l-a depozitat tot în străinătate.
• Aurul din contabilitatea BNR nu este ”aurul statului” ci este aurul poporului român, administrat de BNR în numele poporului român (entitate istorico-socială reală, dar care nu are personalitate juridică).
• Criza face parte din natură.

De curând, ghidul Michelin a confirmat categoria de trei stele la care încadrează Muzeul ASTRA Sibiu. În așteptarea aprecierii în acest ghid a rafinamentului restaurantelor, România este reprezentată de un muzeu excepțional. În urma acestei recunoașteri, avem o reacție de la managerul muzeului, Ciprian Ștefan.

Ce reprezintă pentru muzeul ASTRA cele trei stele Michelin?

La Sibiu, muzeul ASTRA demonstrează că în România instituțiile de stat pot fi performante. Acum 100 de ani, membrii Asociațiunii ASTRA au contribuit enorm la Unirea de la 1918. Noi suntem continuatori ai ASTREI și am construit muzeul  în așa fel încât să ofere publicului interacțiune cu patrimoniul, cu ceea ce înseamnă trecut, prezent, identitate. Și nu ne rezumăm doar la români, ci la toți cei care locuiesc în această frumoasă țară.

Ciprian Ștefan, managerul Muzeului ASTRA

Care au fost criteriile după care ați fost evaluați de cei de la Michelin?

Sincer, nu știm. Ei fac vizite inopinate. Practic, pentru noi nu a fost neapărat o surpriză: suntem prezenți pentru a doua oară consecutiv cu trei stele. Cei de la Michelin vizitează locațiile respective și fac un punctaj. Noi nu am cunoscut pe nimeni din stafful Michelin, nu știm când au făcut vizita în muzeu. Probabil că au venit pur și simplu ca niște consumatori de cultură, consumatori de turism cultural.

În anul 2018, muzeul a fost vizitat de 625 de mii de oameni

Prin ce credeți că ați impresionat în mod special?

Prin calitate și autenticitate, pe care le garantăm. În același timp e important și noul discurs pe care Muzeul îl adoptă în legătură cu interacțiunea cu publicul vizitator, vizavi de comunicarea patrimoniului. Acest muzeu a fost transformat într-un loc viu în care patrimoniul se așterne în fața doritorilor de cunoaștere a ruralității și a tradițiilor din România.

Este un moment de recunoaștere a activității echipei muzeului. Ce alte forme de recunoaștere vă doriți să mai primiți?

Nu suntem în căutare de premii, nu alergăm după ele, le lăsăm pe ele să vină spre noi. În același timp nu stăm pasivi și în momentul de față încercăm să depunem candidatura la premiul Luigi Micheletti, care se acordă muzeelor inovative din întreaga lume. Premiul este acordat de European Museum Academy. 

Te muți într-o casă veche? Nu o distruge, pentru că poate fi adaptată să trăiești în ea confortabil

Din câte știu, Muzeul Țăranului Român din Capitală a primit acest premiu.

Muzeele în aer liber din România nu prea au fost prezente în ultimul deceniu în zona de premii la nivel european și atunci intenția noastră este să fim cunoscuți. Avem multe de arătat Europei, unele programe ale noastre sunt luate ca model în  instituții din afară, asta vă spun din perspectiva parteneriatelor pe care le avem cu instituții culturale din afara granițelor. Anul trecut, numai în muzeul nostru în aer liber au fost peste 500.000 de vizitatori. În tot complexul muzeal au fost circa 625.000 de oameni, beneficiari ai programelor culturale. Gândiți-vă ce impact financiar are totuși această cifră în viața unei comunități.

În privința acestei candidaturi, o să prezentați doar portofoliul sau va fi nevoie și de activități în afara țării?

Se evaluează programele pe care le dezvoltă instituția aplicantă, cât de inovative sunt, în ce fel creează noi audiențe. Noi chiar asta facem în muzeu, nu doar să creștem audiența, dar să o și diversificăm. Targetul nostru este publicul tânăr, publicul de la 18 până la 30 de ani. Trebuie să-l aducem mai des în muzeu, dar acest public este foarte ocupat și are o viață foarte tumultuoasă. Atunci încercăm să diversifică, să aducem și multimedia, zona de industrii creative să fie mai prezentă în muzeu, ca și alte tipuri de activități care au legătură cu patrimoniul.

Gândirea noastră este că salvăm mediul rural și că-i dăm un viitor

Ce programe veți dezvolta în următoare perioadă?

Ne pregătim în primul rând de summitul din luna mai. O să fie prezenți în Sibiu câteva mii de oameni și vrem să arătăm tuturor ce înseamnă România frumoasă, ce înseamnă România adevărată, cea în care noi credem. Generația anilor ’80 asta crede de fapt, că România are un viitor frumos. Programele vizează și zona gastronomică, pentru că anul acesta Sibiul este și regiune gastronomică europeană. Din acest motiv noi ca instituție încercăm să oferim un program gastronomic bazat pe tradițiile culinare, instrumentar și așa mai departe. De fapt, acea cultură gastronomică specifică ruralității care, din păcate, nu se mai întâlnește la pensiuni și restaurante din zonele rurale. Noi încercăm să o așternem în fața publicului, dar și în fața celor din zona horeca, să-i facem să înțeleagă că anumite rețete pot fi adaptate și pot fi chiar de succes dacă ei le introduc în meniu. Pe lângă asta o să fie activități legate de conservare-restaurare, pentru că, dacă v-ați uitat pe statistici în ultima perioadă,  peste 100.000 de oameni s-au mutat de la oraș la sat.

Ce vă spune această statistică, de ce este ea importantă?

Pentru că trendul este în creștere și noi atunci trebuie să oferim publicului și alternativa de a cunoaște ce înseamnă să te muți la țară. Găsești o casă veche? – nu o distruge, pentru că poate fi adaptată să trăiești în ea ca în secolul 21. În felul acesta, gândirea noastră este că salvăm mediul rural și că-i dăm un viitor. Nu mai vorbesc de celelalte activități: școala în satul tradițional, Anima ASTRA – programul de animații culturale.  Avem și programul Grădină și peisaj, prin care noi cultivăm soiurile locale și învățăm oamenii să facă și tipurile de sisteme de împrejmuire tradiționale specifice diverselor zone etnografice și în același timp să prezentăm meșterii din satele din România, care încă pot fi o alternativă la firmele de construcții din ziua de astăzi, când vorbim de lucrări de finisare la o casă. Iar în felul acesta dăm o continuitate respectivului meșteșug.

Cum ajungi cât mai departe pe drumul către mintea copilului tău? Deschide-i inima, iar apoi vei ajunge la mintea lui – acesta este răspunsul profesoarei Monica Șerbănescu. Iată multe alte sfaturi bune privind relația dintre părinți, copii și profesori, de la fondatoarea și directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu”.

• Principiul de bază, preluat de la Mama Sica (Anastasia Popescu): profesorii sunt mentorii elevilor, sunt prietenii lor.
• Învățământul trebuie să pună accent pe dezvoltarea aptitudinilor elevului. Este un adevăr modern și etern, în sensul în care noi ”descoperim mereu roata” și evidențiem drept moderne adevăruri care au fost valabile întotdeauna.

Cum arată profesorul perfect?

• Pentru ca ”școala acasă” să funcționeze, trebuie ca și părintele să fie un bun profesor.
• Nu ne interesează competența profesorului, pentru că este mult mai importantă latura sa umană. Conținutul intelectual oricum se transmite.
• Pentru a ajunge la mintea copilului, profesorul trebuie mai întâi să ajungă la inima lui. Nici un copil nu învață decât iubind, iar o materie școlară o iubești prin profesor.

Copilul și oboseala: teme sau joacă?

• Când am început în școală programul extins până la ora 17.00 sau 18.00, în țara noastră nu exista after-school. Nu văzusem modelul nicăieri. Dar m-am gândit că este ideal ca profesorul să lucreze după-amiaza cu elevul, după orele de dimineață, pentru că el știe cel mai bine care este nivelul de cunoștințe al elevului.
• La început, în anii 1990, pentru programul extins (de după-amiază) am avut foarte multă respingere din partea forurilor superioare și foarte multă susținere din partea părinților
• Prefer ca seara, atunci când părintele vine de la serviciu, să stea cu copilul lui și să citească ceva, să iasă la plimbare, să meargă la teatru, să se joace orice – dar fără să fie stresați de teme. Temele sunt de școală, nu trebuie să le fac cu mama.
• Copilul are nevoie ca părintele său să țină un echilibru între severitate și permisivitate.
• Cele două mari probleme universale: consecvența și onestitatea.
• Nu poți elimina ecranele din viața copiilor, dar putem încerca să le limităm.
• Discernământul de care ai nevoie pentru a distinge între bine și rău, între adevăr și minciună, tot educația ți-l formează.
• Derulăm două proiecte Erasmus Plus în școală, prin care predăm discipline nonlingvistice într-o limbă străină. Și prin asta le arătăm copiilor că învățăm o limbă străină pentru a transfera cunoștințe din alt domeniu, limba străină nu este un scop în sine.

Sfaturi pentru părinți: exigență sau libertate?

• Exigența părintelui față de copil trebuie să existe de la început. Și tot de la început părintele trebuie să fie iubitor față de copil.
• Severitate a părintelui față de copil? Depinde, severitate poate însemna asprime, dar poate însemna și rigoare. Adică atunci când nu abdici de la o regulă pe care ai stabilit-o cu copilul.
• Când stabilim o regulă, ea trebuie asumată de toată lumea, părinte și copil. De exemplu, stabilim că după ce facem ordine, mergem la teatru. Dacă el, copilul, nu face ordine, nici eu, părinte, nu respect ce am stabilit, deci nu mergem la teatru.
• Este bine ca părintele să știe cât mai mult despre ca face copilul lui la școală. Dar este firească și nevoia copilului de intimitate, iar această nevoie trebuie respectată.
• Este esențial să fii alături de copilul tău și în felul acesta să fii o mamă bună și un tată bun.

Titulescu a fost una dintre cele mai respectate voci din Europa, în prima jumătate a secolului trecut. Era ambițios, distins, întotdeauna competent, cu o foarte bună cunoaștere a termenilor politicii internaționale, patriot, diplomat prin vocație. Iată câteva detalii.

Viață privată

Născut la Craiova, 4 martie 1882. Tatăl său era avocat și a ocupat funcțiile de prefect și de deputat, iar bunicul său era protopop. Nicolae va moșteni moșia familiei din localitatea Titulești, județul Olt. S-a căsătorit la 25 de ani. El și soția sa Ecaterina erau una dintre cele mai ambițioase și admirate cupluri ale Europei.

Studii

A terminat liceul în Craiova, iar facultatea de drept în Paris, ca urmare a unei burse de studii. În 1903 câștigă un concursul național de drept din Franța, cu o lucrare de specialitate. Tot la Paris își dă și doctoratul, în 1905.

Cariera universitară

Prima catedră a primit-o la Iași, la Facultatea de Drept. După doi ani se mută la Universitatea din București, unde predă drept civil. În urma revoltelor țăranilor din 1907 se remarcă prin faptul că cere despăgubirea moșierilor afectați de răscoale. Ceva mai târziu va pleda pentru împroprietărirea țăranilor.

Om politic

În 1909 a intrat în Partidul Liberal Conservator, al cărui președinte era Take Ionescu, peste trei ani a fost ales deputat. Este un susținător al modernizării statului. Pledează pentru unirea Transilvaniei cu Regatul, spunând cuvintele devenite celebre ”Ne trebuie Ardealul!”. Împreună cu mari nume ale politicii românești, organizează la Paris Comitetul Național Român, care are scopul de a promova interesele României și mai ales Marea Unire.

Ministru

În 1917, în plin Război Mondial, este numit ministru de finanțe. Mai târziu, între 1927-1928 și între 1932-1936, a fost Ministru de Externe. A luptat împotriva nazismului și a fost permanent preocupat de stabilitatea teritorială a țării. Pentru aceasta a fost foarte activ în Mica Antantă (România, Iugoslavia, Cehoslovacia) și a generat Înțelegerea Balcanică. A inițiat deschiderea de ambasade în America Latină, în țări ca Brazilia, Argentina, Chile sau Mexic.

Un excepțional orator. Discursurile sale se studiază astăzi în școlile de diplomație

Ambasador

Cât timp nu a fost ministru, Titulescu a fost ambasador al României la Londra în intervalele 1921-1927 și 1928-1932. În întreaga perioadă dintre cele două Războaie, el a fost cel mai puternic actor al politicii externe a României. Și-a impus vocea în dezbaterile dintre țările Europei și a făcut ca România să conteze în cadrul tratatele internaționale negociate și semnate în acest timp.

Societatea Națiunilor

Titulescu a fost încă din 1920 delegatul României la Societatea Națiunilor, care premerge Organizației Națiunilor Unite. În 1930, el a fost ales președintele Societății, iar în anul următor, contrar uzanțelor, a fost reales în această funcție. Este singurul român care a ocupat până acum acest fotoliu prezidențial.

Controverse

I s-a reproșat că avea relații strânse cu ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, și că arăta simpatie liderilor sovietici.

În timpul Războiului Civil din Spania a fost de partea stângii politice, ceea ce contravenea spiritului dominant din România.

Cum și-au arătat brașovenii identitatea românească, într-o Transilvanie sub ocupație? Răspunde la această întrebare cea mai recentă expoziție de la Muzeul Național de Istorie, ”Identitate națională, eleganță și vestimentație la românii din Brașov (1700-1939)”. Însemnele și simbolurile naționale, militare și regale au fost adevărate arme de luptă pentru drepturi și de rezistență națională. În cadrul expoziției vizitatorii vor descoperi portul de sărbătoare al brașovenilor, așa-numitele haine românești, un port tradițional urban, unic în Transilvania, dar și costumul tradițional care a inspirat portul Junilor din Șcheii Brașovului și Brașovechi, cămăși cusute cu simboluri ancestrale magice, decorate cu mii de fluturi de argint aurit.

Istoricul Alexandru Stănescu, despre expoziție

”Expoziția este dedicată mai ales patrimoniului imobil reprezentat în aceste haine vechi, care ca tradiție coboară în secolele XVII-XVIII. Am adus la București singurul port urban românesc existent în Transilvania. Sunt haine inspirate din moda elitei românești, din moda boierimii, din moda princiară: cu nasturi din argint, cu brâuri cu paftale din argint aurit, cu haine de iarnă tivite cu blană de jder de gheață, cu blană de vulpe, lucruri pe care în puține comunități românești le găsim.

Portul popular din Brașov este unic. Este un port foarte bogat decorat. Suntem printre puținii români care au păstrat cămășile lungi până la genunchi, așa cum au fost ele odată pentru toți românii. Suntem printre puținii români care au păstrat o abundență foarte mare de motive și simboluri cusute: calea vieții, crai nou, steaua nordului. Portul în sine este unic prin frumusețea și abundența elementelor decorative, dar și prin paietele din argint aurit care ca fac ca aceste cămăși să fie foarte scumpe. Nici nu există o cămașă la fel ca alta. Deci vorbim despre un port unic”.

Port de călușeri de June Național Alb, ori de June Roșior, ținute de mirese și domnițe din cel mai ales brocart, cusute cu fir de argint și  cu cingători cu paftale masive din argint aurit pot fi admirate în Sala Lapidarium până pe 1 mai. Proiectul expozițional tratează atât codul vestimentar al vechii comunități românești din Brașov, cât și legăturile pe care românii din Brașov și Junii Brașovului le-au avut cu Casa Regală în anii 1906-1948. Un rol surprinzător de important l-au avut și decorațiunile de pe harnașamentul cailor.

Muzeograful Mihai Florea, curatorul expoziției

”Obiectivul expoziției este readucerea în atenția urbei București pe confrații români din Șcheii Brașovului. Pe lîngă elementul principal, cel de vestimentație, am putea spune că la fel de important este celălat ”personaj” al expoziției: calul. Pe lîngă port și tradiție românească, în Șcheii Brașovului se dădea o deosebită atenție și acestui element. Multe dintre simbolurile pe care le vom regăsi în harnașamentul cailor, în decorațiunile de pe șei sau în  micile decorațiuni, sunt elemente cu specific românesc. Am spus noi: încărcătura națională sintetizată în zona ecvestră. În expoziție se intră printr-o poartă ecvestră. La intrare este expus un cal-machetă în mărime naturală. După ce trece de partea butaforică, vizitatorul poate observa elementele în original, de la șa până la celelalte mici obiecte de port-podoabă, tot ce face parte din harnașamentul calului, decorat cu simboluri naționale și alte elemente sintetizate și criptate, despre care doar inițiații știau ce înseamnă.”

Despre portul popular românesc, în câteva linii

• Cele mai vechi reprezentări ale modului în care oamenii obișnuiau să se îmbrace, datează din neolitic: figurine ceramice ale căror ornamente sunt asemănătoare cu cele de pe decorul costumului popular
• Din punct de vedere istoric, despre portul popular românesc se poate vorbi abia după formarea poporului, în secolele IX-X
• Cea mai veche reprezentare a portului autentic românesc este consemnată în Cronica Pictată de la Viena din 1358, care descrie bătălia de la Posada între regele Un­gariei, Carol Robert de Anjou, şi voievodul muntean Basarab I. În acele imagini se observă clar portul autentic al bărba­ţilor. Au cămăşi lungi, strânse la mijloc cu brâu sau centură, iţari, opinci şi căciuli din pie­licele de oaie în cap
• Alexandru Odobescu (1834-1895) a observat similitudinea dintre costumul popular românesc și cel al dacilor, reprezentat pe faimoasa Columnă a lui Traian. În cadrul Expoziției Universale de la Paris din 1867, comisia condusă de Al. Odobescu a prezentat obiecte de artă populară românească

La vârsta de trei ani, Mădălina Pașol era pusă în fața unei claviaturi, iar la 8 ani concerta la pian în direct la Radio. Au urmat mulți ani de muncă, dar și nenumărate premii internaționale și concerte pe tot globul. Duminică 17 martie va concerta din nou în București, la Ateneu, iar Matricea Românească a întrebat-o în avanpremieră despre anii ei de formare, despre maeștri, despre succes și despre joc.

Concert tribut Dinu Lipatti

În cadrul concertului de duminică, 17 martie, Mădălina Pașol va aduce un omagiu de suflet lui Dinu Lipatti, prin reinterpretarea lucrărilor pe care acesta le-a cântat în ultimul său recital din 16 septembrie 1950, de la Besançon. În program sunt incluse opusuri de Mozart, Schubert, Chopin, Bach și Ravel. Spectacolul include și un moment al actriței Ștefana Samfira, care va citi scrisori semnate de Dinu Lipatti și adresate profesorilor săi: Mihai Jora, Florica Musicescu, Nadia Boulanger, dar și unor mari personalități ale timpului: Clara Haskil, George Georgescu sau Nikita Magaloff. Concertul de la Ateneul Român face parte din turneul “Citadele muzicale”.

Faceți parte dintr-o familie de muzicieni, instrumentiști: bunicul a cântat la contrabas, tatăl și fratele la violoncel. Dumneavoastră ați ales pianul. De ce pian și nu un alt instrument?

Tatăl meu a fost de părere că trebuie să fie cineva în familie care acompaniază  toate aceste instrumente minunate și de aceea au ales pianul pentru mine. De altfel, de când eram foarte mică eu am fost fascinată de acest instrument, mai ales pentru că fratele meu lua deja lecții de pian, între noi este o diferență de patru ani. Eu stăteam în scaunul de copil și întotdeauna fredonam melodiile pe care el le studia la pian. Am dezvoltat un auz foarte bun, eram obișnuită cumva cu claviatura. Când m-am dat jos din scăunel, am început să repet singură. Bunicul a fost cel care mi-a călăuzit primii pași, am învățat să citesc notele și să interpretez mici piese. Și așa, foarte devreme, am început cariera de pianist.

Cântați la pian de la trei ani, la vârsta de 8 ani ați susținut un recital care a fost transmis în direct la radio. Când a apărut ca miză a studiului obținerea unor rezultate de top în concursuri?

Nu a fost neapărat un plan, lucrurile au venit de la sine. Eu întotdeauna mi-am dorit să pot face această meserie cât pot de bine. Am avut modelul familiei mele, pot să spun că suntem cu toții profesioniști, perfecționiști. În momentul în care muncești foarte mult, ai ceva talent și te simți acasă pe scenă, premiile vin de la sine.

O astfel de miză totuși este în această profesie.

Da, bineînțeles. Mai târziu, când am început să particip la concursurile mari, cum ar fi ARD din Munchen, Feruccio Busoni sau Regina Elisabeta, acolo bineînțeles că te pregătești, devii ambițios, îți dorești să fii între premianți. E adevărat că nu întotdeauna ai rezultatele dorite pentru că premierea ta ține de foarte multe lucruri pe care nu poți să le influențezi și de multe ori nu pleci acasă cu rezultatul dorit, dar experiența ta este cea mai importantă.

Ați primit burse, multe premii. Care v-a onorat cel mai mult? Ați așteptat cu mai multă emoție un premiu anume, o recunoaștere?

Pot să spun că cea mai așteptată premiere a mea a fost bursa Senatului german pentru studiile doctorale de la Berlin. Bineînțeles că și premiul de la Feruccio Bussoni m-a onorat foarte mult. Dar nu sunt o adeptă a concursurilor, cele mai așteptate sunt concertele mele, mă bucur întotdeauna să fiu pe scenă și sunt de părere că doar publicul poate aprecia evoulția ta pe scenă la adevărata valoare.

 Când se simte un pianist împlinit? Cât de eficientă, cât de obiectivă, precisă este autoevaluarea?

În momentul în care mergi pe scenă și te pierzi în lumea sunetelor, în momentul în care te topești ca artist, aceasta cred că este trăirea maximă a unui artist, nu neapărat a unui pianist. Pianistul bineînțeles că este o specie deosebită între toți artiștii. Suntem o specie umană care  muncește foarte mult: este destul de complicat să fii pe scenă, să cânți totul pe dinafară, să susții recitaluri de o oră și jumătate către două ore. Concentrarea atinge niște frecvențe enorme și, la sfârșit, bucuria ta este fericirea și mulțumirea de pe chipurile oamenilor. Important este și momentul de reculegere de după concert, în care treci în revistă ce ai făcut, ce ai trăit și cum ai reușit poate să câștigi un pic de nemurire.

La 18 ani ați plecat pentru studii în Germania și au fost alți 17 ani în care v-ați întors acasă de doar două sau trei ori. Ați studiat foarte mult, pe de o parte în România, pe de alta în Occident. Cam care ar fi diferența între cele două școli de muzică?

Cred că este o continuitate între aceste două școli. În România am învățat bazele  pianisticii, ale meseriei de artist-concertist. Am cântat foarte mult în copilărie și până la vârsta de 18 ani când am plecat din România.

Mergi pe scenă și te pierzi în lumea sunetelor, te topești ca artist, aceasta cred că este trăirea maximă a unui artist

În afară am avut ocazia să mă perfecționez cu cei mai mari pianiști și cu cei mai mari pedagogi, cum ar fi Andrzey Jasinski, care este profesorul lui Krystian Zimerman, cu Zoltan Koczis, cu Heinz Leygraf, cu Georg Sava, care a fost profesorul meu mulți ani, și Pascal Devoyon, la ora actuală unul dintre cei mai mari profesori de pian din lume. Poate o mică diferență este felul pozitiv în care înveți în străinătate, să te apreciezi pe tine. Critica începe cu ”Ai cântat minunat, dar ai putea să mai schimbi aceste lucruri…” . Fraza nu începe cu ”nu ai făcut….”, ”nu ai respectat…” În Vest, gândirea pozitivă este cea mai importantă dintre toate învățămintele pe care le-am cules.

V-ați orientat în timp și spre pedagogia muzicală. Este o meserie diferită. Pe ce fond a venit? Un impuls natural, un talent pentru asta, modelul unuia dintre profesorii cu care v-ați intersectat și pe care ați dorit să-l replicați sau poate pe fondul lipsurilor sesizate în practica pedagogică românească?

Este o vocație. Cred că este foarte important să poți comunica cu copiii, chiar dacă ești mult pe scenă. Ei au nevoie de această informație: ce se întâmplă când ești pe scenă, ce se întâmplă când stai în fața unui instrument mare pe care trebuie să cânți într-o sală în care pot fi și o mie de persoane. De asemenea, nu este același lucru dacă predai într-o sală mică de curs sau dacă ai o sală mare și poți auzi toate armonicele instrumentului. Nu sunt neapărat un pedagog, pot să spun doar că am experiență pe scenă și știu cum să-i ajut să treacă prin aceste momente de concert care sunt foarte solicitante emoțional. Încerc, în primul rând, să-i învăț să se concentreze pe scenă. În general, mă înțeleg foarte bine cu copiii.

Ați creat și un joc muzical.

Am inventat cu fetița mea un ”Ghici muzical”. Este un fel de ”Păcălici”; sunt niște cărți de joc pe care apar niște figurine, sunt explicate semnele muzicale de bază, duratele notelor. Este un joc pentru începători, între 4 și 99 de ani! De obicei, primele ore de curs pot fi foarte plictisitoare, jocul ajută deopotrivă și pe cursant și pe profesor.

”M-am întors în România pentru că aici sunt acasă”

Mi-am dorit întotdeauna să mă întorc acasă. Am plecat pe vremea când nu aveam Facebook, nu aveam Skype, nu aveam internet. Am pierdut multe legături în această perioadă. M-am întors în România pentru că am început studiile doctorale la Conservator. Am reușit să-mi reiau activitatea, cu ajutorul carierei pe care mi-o făcusem înainte de a pleca. Aici sunt acasă. Oricât de rege ești în altă țară sau în altă împărăție, acasă la tine te simți bine: ai familia, ai prietenii, din copilărie, ai străzile și atmosfera tinereții. Eu iubesc țara mea foarte mult, îmi place foarte mult Bucureștiul, îmi place foarte mult vremea din România, îmi place să colaborez cu colegii mei de breaslă. Îmi doresc foarte mult să pot aduce și un pic de vânt vestic în toată această activitate pianistică pentru că este nevoie și de bucurie, de încredere în noi, în ceea ce știm să facem. Trebuie să gândim pozitiv și să fim deschiși pentru lucruri noi.

V-am auzit cu un alt prilej spunând că performanța se poate face cu talent, cu foarte multă muncă și cu implicarea întregii familii.

Familia cred că este importantă pentru oricine și, în general, nu poți face performanță dacă nu ai în spatele tău o ramificație de oameni care te susțin și te ajută necondiționat. Fără mama mea, nu aș fi în această zi aici și aș da acest interviu. Fără prietenii mei din copilărie, care mă susțin până în ziua de astăzi, nu aș putea concerta. Fără tatăl meu, care mi-a dat motivație, pentru că a fost un violoncelist remarcabil, probabil că aș fi făcut o cu totul altă meserie. De asemenea, fratele meu care este violoncelist și cu care am bucuria să colaborez, cântăm de multe ori împreună. Fetița mea care mă suține foarte mult și care are extrem de multă înțelegere pentru că nu ne vedem cât și-ar dori. Familia este cel mai important lucru!

Sunt convinsă că din această listă nu ați dori să lipsească bunicul.

Absolut. Bunicul a fost cel mai important pilon al carierei mele. De când a văzut  că am interes pentru pian, de la trei ani, m-a învățat multe, multe lucruri minunate. Vorba sa de suflet era „muzicienii sunt inginerii sufletelor”. Și mai spunea că fiecare limbă străină vorbită este o meserie în plus.

Cine este Mădălina Pașol

• cântă la pian de la vârsta de trei ani
• la 8 ani susținea un recital de pian care a fost transmis în direct la radio
• la nouă ani a debutat cu Orchestra de Camera Sinfonietta, la Ateneul Român, cu Concertul pentru pian în Fa minor de Bach
• consideră că unul dintre cei mai mari pianiști ai tuturor timpurilor este Emil Gilles. La fel de multă admirație pentru Vladimir Horowitz și Sviatoslav Richter. Apreciază, de asemenea, aparițiile spectaculoase pe scenă ale Khatiei Buniatishvili și Yuja Wang
• activitatea artistică a Mădălinei Pașol a fost recunoscută prin premii, burse, diplome la concursuri naționale si internaționale: bursa NaFög a Senatului Cultural German, bursa Fundatiei Paul Hindemith, bursa Universitatii de Arte din Berlin, bursa pentru studiile doctorale ale Universității de Muzică din București, bursa a Fundatiei Georg Schumann, Concursul Internațional pentru pian Feruccio Busoni, Concursul Internațional ARD – München
• a susținut cursuri de măiestrie, concerte și recitaluri în Europa și Asia

Călătorii care tranzitează în luna martie aerogara din Otopeni pot vedea icoane și reprezentări ale sfinților voievozi și domnitorilor din cele trei provincii românești. Lucrările au fost realizate în cadrul celei de-a VI-a ediții a Simpozionului Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”, care a avut loc în noiembrie anul trecut. Alături de piesele realizate in timpul atelierelor deschise, ce au avut loc la Centrul Cultural ”Ion Manu”, sunt expuse și modelele care au folosit drept sursă de documentare și de inspirație: tablourile votive, păstrate in biserici românești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

Ioan Popa, pictor, coordonatorul proiectului: ”O lecție de istorie vizuală”

Expoziția aceasta vine ca o finalitate obligatorie pentru atelierele tematice din luna noiembrie, artiștii trebuie recompensați și astfel. Spațiul de expunere a lucrărilor însă dă proiectului dimensiuni pe care cred că nu le-ați intuit atunci când ați pus ideea în practică.

Da. Este o expunere care are ca prioritate prezentarea istoriei țării noastre, a personalităților și a figurilor marcante din toate cele trei provincii românești, chipuri ce au fost iconicizate și ilustrate în cadrul Simpozionului internațional ”Iconari în Otopeni”. Lucrările sunt expuse într-un spațiu de maximă fluență, mai ales pentru călătorul străin, turistul care ne vizitează și urmează să-și fixeze niște repere, niște puncte, niște obiective speciale ale României. Le va găsi concentrate în forma acestor icoane și tablouri votive, care sunt însoțite în reprezentările lor de principalele ctitorii. Este o invitație pentru turiști să le viziteze și apoi să dea o mărturie mai departe pe unde va ajunge.

În învălmășeala aeroportului, cafenele, duty free, check in, bagaje, îmbarcare, credeți că există și răgaz pentru a arunca fie măcar și o privire în fugă peste aceste lucrări? Nu credeți că tematica ar putea intimida?

Cred că impactul va fi unul bun, spațiul de expunere este unul neobișnuit, un areal unde de obicei vezi doar publicitate sau afișaje comerciale. Tocmai de aceasta vrem ca cel care trece să plece cu un plus de informație și de cunoaștere mai specială a trecutului nostru.

Sunt expuse 14 lucrări, tempera pe lemn, frescă, sculptură, mozaic, desen pe hârtie și pergament. Alături, printuri de mari dimensiuni cu modelele de unde s-au inspirat iconarii. Am înțeles că modelele au fost extrase din biserici vechi importante din toate cele trei provincii românești. Și texte informative.

A fost o muncă serioasă și sperăm să fie cu rezultate pentru cei care vor prelua aceste imagini. S-a făcut o catalogare foarte atentă de către specialiști, de către istorici, cu datare, cu atribuire corectă a fiecărei ctitorii. Ca atare, putem spune că în acest hol al Aeroportului Internațional Otopeni avem reprezentate toate monumentele istorice și bisericile vechi importante din România. Este o informație foarte vastă, o lecție de istorie vizuală, care te atrage, te îmbie la răgaz, atât cât permite acest loc, de obicei aici ești contra-timp, însă oricând se poate reveni la informație, se poate accesa blogul acestui eveniment. În scurt timp va fi finalizat și catalogul acestei ediții în care vor fi prezentate toate imaginile și textele de specialitate.

La sfârșitul fiecărei toamne, de șase ani încoace se organizează Simpozionul Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”. O săptămână de evenimente: ateliere de pictură, discuții, conferințe.

Simpozionul este un laborator de lucru, câteva zile în care artiști și iconari cu preocupări diverse, cu orientări diverse se întâlnesc, pun împreună toate experiențele lor din ateliere sau de pe șantierele de lucru, discută și analizează. Sunt invitați și specialiști din diferite domenii, tocmai pentru a avansa și a afla mai multe detalii despre tema în cauză. Așa cum a fost și la ultima ediție, în noiembrie anul trecut, când punctul de interes a fost prezentarea domnitorilor și a sfinților voievozi, pentru ca la final să se poată găsi noi rezolvări, noi iconografii pentru aceste teme care sunt mai puțin accesate. 

Care va fi tema ediției din 2019?

Ca în fiecare an va fi o temă legată de declararea anului omagial de către Patriarhia Română. 2019 fiind anul omagial al satului românesc ne vom îndrepta spre iconografia de factură populară, de factură provincială: de exemplu, pictura din Transilvania, din micile biserici ctitorite de boieri și de țărănimea română. Ca atare, va fi o abordare de stil mai rustic, mai puțin folosit de breasla noastră. Vom investiga în această direcție. Iar ca tematică e posibil să facem o selecție cu sfinții din mediul rural, cei din Mărginimea Sibiului. Încă este în lucru tema, dar din nou este una foarte provocatoare.

Mădălina Mirea, curatorul general al expoziției:

Practic, alături de sfinți, care au deja o iconografie clară, au fost incluși și domnitori. Unii foarte cunoscuți, de exemplu Mihai Viteazul știm că are în conștiința publică o imagine foarte precisă, la alții însă încă se lucrează la reprezentarea iconică. A fost o ediție în care fiecare iconar a ales să înfățișeze un domnitor local, din zona din care a venit.

Atelierele din noiembrie anul trecut au fost pregătite și prin câteva excursii de documentare în toate regiunile istorice ale României de unde s-a adunat un material vizual extraordinar de dens și de consistent. Cei care tranzitează acum aeroportul pot admira lucruri ce se văd foarte rar, la care nu ai acces ca vizitator în mod normal. Este foarte bine că această expoziție are loc în aeroportul Otopeni, în primul rând pentru că organizarea ei este legată de orașul Otopeni, de Centrul Cultural ”Ion Manu”, și în al doilea rând cred că are o mai largă vizibilitate pentru publicul român dar și străin.

Pictorul Viorel Maxim, autorul unui portret în mozaic al regelui Ferdinand I, Întregitorul României:

Oarecum am fost luat prin surprindere, nu mă așteptam să primesc drept temă un domnitor. A trebuit să mă documentez un pic, așa că am văzut cam toate reprezentările regelui Ferdinand. Am ales, probabil, poza cea mai cunoscută, mai reprezentativă. Am găsit fotografii și din tinerețe și picturi, dar am ales o poză la maturitate. Am oscilat între a face un portret realist sau o stilizare spre pictura bizantină; am încercat un compromis, sper că am și reușit. Conceptul pentru care am optat este tip medalie, portretul și alte câteva mici detalii sunt din smalț, scrisul este din aur, însă multe detalii sunt preponderent din piatră naturală. Piatra naturală se armonizează de la sine, nuanțele sunt mai plăcute, nu sunt așa sintetice și se armonizează foarte bine. Cum coroana regilor României este realizată din oțelul tunurilor de la Plevna, pentru reprezentare am ales o nuanță de aur roșcat.

În ansamblu a fost o muncă frumoasă, dar și grea. Mozaicul este foarte frumos văzut din afară. Din interior, este desigur frumos, dar și foarte dificil. Înseamnă foarte multă tehnică, este greu și cu materialele, cu montajul pe perete. Dacă-ți place este ușor!

Pe 1 octombrie 2017, în Ziua mondială de luptă împotriva cancerului la sân, în viața regizoarei și scriitoarei Chris Simion-Mercurian intra un nou personaj: Cancerul. Deși îi cunoștea reputația, nu s-a înfricoșat. ”De mică am fost crescută luptătoare. A trebuit să mă descurc și în meserie. Nu am avut niciodată un sprijin. Întotdeauna a trebuit să dovedesc ceea ce sunt prin ceea ce sunt. Așa am traversat și acest diagnostic, nu ca pe o boală, nu ca pe o nenorocire. Am primit așa cum a venit: foarte firesc, foarte natural. Aproape că mă așteptam. La cât de paroxistic am putut să-mi trăiesc viața pînă la 40 de ani, cu ce intensitate și la ce temperatură, nu m-a șocat deloc.”

”Cancerul este o situație limită despre adevăr, o experiență care te readuce la esență”

După ce a primit diagnosticul de cancer la sân, în paralel cu ședințele de chimioterapie și radioterapie, Chris a regizat trei spectacole, și-a scris povestea luptei cu cancerul și s-a lăsat fotografiată de prietena ei, Cătălina Flămînzeanu. Așa s-a născut, aproape într-o joacă, albumul ”Care dintre noi / Which One of Us”. A scris textele la sugestia medicului oncolog. ”Unghiul din care vedeam toată povestea era atipic pentru pacienții pe care îi avea… Cancerul este o situație limită despre adevăr, o experiență care te readuce la esență. Este o experiență în care ești nud, tu cu tine, fără nici un fel de accesoriu. Nu mai ai cum să te minți, cum să cauți să te ascunzi”.

Cancerul este o experiență în care ești nud, tu cu tine, fără nici un fel de accesoriu. Nu mai ai cum să te minți, cum să cauți să te ascunzi

Lansarea albumului ”Care dintre noi” este primul pas în proiectul pe care cele două artiste l-au inițiat împreună cu Fundația Renașterea. Al doilea pas va fi un roman, care va cuprinde toată experiența într-un mod foarte pozitiv, cu foarte mult umor. ”Dacă te detașezi puțin și dacă nu mai ești în unghiul tău, subiectiv, e un comic de situație aparte”. Va urma și o piesă de teatru. Un spectacol pe tema aceasta, spune Chris, este necesar în repertoriul unui teatru.

Chris Simion-Mercurian. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

”Cum pot să zâmbesc? Sunt două căi, două chei, două cârje: răbdarea și credința”

Pasiunea pentru teatru, familia și prietenii au ajutat-o să lupte cu boala și să-și păstreze echilibrul. Niciodată revoltată. A primit boala ca pe un dar, nu ca pe o nenorocire. ”Cum pot să zâmbesc? Sunt două căi, două chei, două cârje: răbdarea și credința.”

Proiectul ”Care dintre noi / Which One of Us” este destinat, în mod special, celor bolnavi de cancer, familiilor și prietenilor celor care trec printr-o astfel de suferință. ”În momentul în care ne-am hotărât să împărtășim această intimitate, am făcut-o cu gândul că putem să arătăm celor care trec panicați prin experiența asta că o pot vedea și altfel. Aveți curajul să fiți voi înșivă pentru că Dumnezeu ne-a dat o experiență unică!”

Chris Simion-Mercurian. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

Cine este Chris Simion-Mercurian

• S-a născut în 1977 și este absolventă a două facultăți din cadrul U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale“ (teatrologie și regie teatru)
• A publicat nouă cărți, prima la vârsta de 16 ani
• După apariția volumului ”Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani”, criticul literar George Pruteanu a spus despre autoare că e „un fel de pui de Cioran în fustă lungă şi neagră”
• În teatru este cunoscută ca un regizor de avangardă
• Inițiatoarea Festivalului de Teatru Independent UNDERCLOUD
• Inițiatoarea proiectului Grivița 53 / G 53 – PRIMUL TEATRU CONSTRUIT ÎMPREUNĂ

Au trecut cinci decenii de de la dispariția celui considerat cel mai mare compozitor român după George Enescu, Constantin Silvestri. Evenimentul omagial, pe care îl va găzdui Ateneul Român în 12 martie, va cuprinde vernisajul expoziției ”Constantin Silvestri 50” și un concert cameral.

Marți, de la ora 19.00, în Sala mare, orchestra Filarmonicii „George Enescu“, condusă de maestrul Iosif Ion Prunner, va prezenta un program cu lucrări ale lui Constantin Silvestri și George Enescu. Soliști vor fi Maria Bîldea (harpă), Viniciu Moroianu (pian), Răzvan Popovici (violă), Răzvan Suma (violoncel), Ion Bogdan Ștefănescu și Teodora Ionescu (flaut), Adrian Petrescu (oboi), Cosmin Sperneac (corn englez), Emil Vișenescu și Alexandru Avramovici (clarinet), Gödri Orban și Laurențiu Darie (fagot), Ioan Gabriel Luca și Sorin Lupașcu (corn). Evenimentul este organizat de Fundația ”Constantin Silvestri” și  Filarmonica „George Enescu”, în parteneriat cu Institutul Cultural Român.

Cine a fost Constantin Silvestri

Constantin Silvestri a fost dirijor, compozitor, pianist, director al operei și filarmonicii bucureștene. S-a născut pe 31 mai 1913 la București și a murit răpus de cancer la doar 56 de ani, la Londra.

• A debutat pe scenă ca pianist, la vârsta de zece ani.
• A dirijat primul concert în martie 1939, după o lucrare în primă audiție. Avea 26 de ani. Nu a urmat cursuri de artă dirijorală: a fost autodidact.
• Pe 13 septembrie 1958, a dirijat premiera româneasca a operei „Oedip” de George Enescu. A fost nevoit să accepte cenzurarea de către autoritățile comuniste a unor pasaje care conțineau „elemente mistice“.
• Pleacă definitiv din țară la începutul anului 1959, cu ocazia unui turneu. S-a stabilit inițial la Paris. Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a cerut lui George Ivașcu să-l convingă să se întoarcă în țară. Acesta s-ar fi dus la dirijor și, într-un act de mare curaj, i-a spus că ar fi mai bine să rămână în Occident. Învinsă, securitatea consemnează că muzicianul ar fi plecat în interes de serviciu pentru statul român și că rămânerea sa în Occident ar însemna „trădare de patrie“. Fără proces, însă sub acuzația de trădare, Securitatea face percheziţii la domiciliul din București și îi punea averea sub sechestru. Unele bunuri erau de mare valoare. Deținea o importantă colecție de timbre și circa 90 de tablouri semnate, printre alții, de Grigorescu, Luchian, Tonitza, Andreescu, Palady sau Petrașcu. După moartea soției sale, casa din Calea Victoriei devine loc de întâlniri conspirative ale Securității.
• În 1961 a fost numit dirijor principal al Orchestrei Filarmonice din Bournemouth (Marea Britanie), unde a rămas până la sfârșitul vieții.
• Cariera lui internațională a fost fulminantă. A primit premii și a realizat numeroase turnee, dirijând în principalele centre muzicale din Europa, dar și din Japonia, Australia și America de Sud.
• Este înmormântat în cimitirul din Bournemouth, iar pe piatra sa funerară scrie: „«The Maestro» of the Bournemouth Symphony Orchestra 1961-1969. An outstanding musician and a remarkable man.“

Locul lui în istoria muzicii

Constantin Silvestri este considerat cel mai mare compozitor român după George Enescu. Drumurile lor s-au întâlnit de mai multe ori: Enescu i-a onorat lui Silvestri compozițiile, dirijându-i el însuși una dintre lucrări – „Toccata”. La rândul său, Silvestri a dirijat în prima audiție mai multe lucrări de Enescu, inclusiv premiera românească a operei „Oedip”. Despre Silvestri, George Enescu ar fi spus, chiar pe patul de moarte, că nu e un compozitor regional, ci universal.

Biografia scrisă

Despre viața lui Constantin Silvestri: „Constantin Silvestri – biografie necunoscută”, de Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu. Volumul cuprinde informații inedite din arhivele Securitătii.

Cella Delavrancea, ”Scrieri”, Editura Eminescu, 1982: „Silvestri este un paradox. Cu o cerebralitate înfloritoare, este covârşitor de sentimental. Lupta între aceste două elemente grăieşte în inspiraţia d-sale. Este însă atât de personal, a inventat un vocabular aşa de original, încât e greu să-l urmăreşti, şi dibuieşti fermecat, adormit de straniile intervale sonore şi de neaşteptatele tăceri… este, evident, plastic.”

Ce s-a construit în memoria lui

Fundația „Constantin Silvestri” a fost înființată în 1990 la inițiativa unor personalități a căror activitate a fost legată de viața lui Constantin Silvestri: discipoli, colaboratori și membri ai familiei. Printre aceștia s-au numărat: Mihai Brediceanu, Sergiu Comissiona, Cristian Mandeal, Petre Codreanu, Iosif Ion Prunner, Yehudi Menuhin ș.a.. Fundația a organizat în 1996, în parteneriat cu Filarmonica „George Enescu, primul concurs internațional de dirijat. Pe parcursul timpului, au avut loc diverse manifestări dedicate memoriei lui Constantin Silvestri, unor personalități ale culturii muzicale românești, dar și tinerilor interpreți.

Florica Zaharia este o hunedoreancă emigrată în anii ’80 în SUA, unde a condus multă vreme departamentul de conservare a textilelor de la Metropolitan Museum din New York. Întoarsă în România, în urmă cu doar câțiva ani, a creat aici un surprinzător muzeu al țesăturilor. Muzeul Textilelor are trei locații în județul Hunedoara. Iar locaţia principală este într-o casă construită în centrul comunei Băiţa, la 1857.

Sunteți inițiatoarea unui proiect nou pentru spațiul cultural românesc.

Este primul muzeu al textilelor universale din România și, din câte știu, singurul din sud-estul Europei. Trebuie să menționăm acest lucru, pentru că în țara noastră sunt foarte multe alte colecții de textile cu produse românești. Muzeul nostru cuprinde textile românești, est-europene și din patrimoniul universal , vrând să creeze un context global în care textilele românești și cele est-europene să se regăsească.

De când pasiunea pentru textile ? Cum a apărut ideea deschiderii unui astfel de muzeu în România ?

Este foarte veche, în urmă cu aproape patru decenii, când eram încă studenți. Împreună cu soțul meu am început să colecționăm textile din pasiune, din dorința de ne înconjura de frumusețea lor. Am  început cu spațiul românesc, pentru că aici am crescut. Plecând din țară, trecând prin diferite etape profesionale cu expunere la alte culturi, călătorind în jurul lumii, am colecționat piese de pretutindeni.

Sunteți doctor în textile și Conservator Emerita la Metropolitan Museum of Art din New York. Acolo ați profesat pentru aproape trei decenii; timp de 13 ani ați coordonat Departamentul de Conservare a Textilelor….

Am petrecut  jumătate din viață la acest muzeu și a avut un mare impact pentru pregătirea noastră, pentru ceea ce facem acum. Sigur, un rol major l-au avut pregătirea și învățământul de acasă, unde am crescut înconjurați de materialul textil. Sunt din Zarand, din Munții Apuseni. Am crescut într-un sat unde, generație după generație, femeile țeseau, pregăteau textilele pentru casă, toată îmbrăcămintea necesară până la un anumit moment. În decada anilor ’50-’60, lucrurile încep să se schimbe…”Basicul” materialelor textile, țesutului, l-am deprins acasă. A fost o lecție cu o valoare extraordinară. Prin studiile la Universitatea de Arte din București și, după aceea, cu experiența Metropolitanului, s-a completat educația, și a crescut interesul pentru colecționarea textilelor. Ne-am extins aria de colectare spre patrimoniul universal.

Cum se naște un muzeu

Colecția s-a înjghebat și la un moment dat am început să simt responsabilitatea ei. M-am întrebat ”Ce fac cu ea ? Cum o folosesc ?”. Așa s-a ajuns la ideea deschiderii Muzeului Textilelor în ”Hărţăganiul meu iubit“. Expunem materialul adunat, continuăm însă și cercetarea științifică. Vrem ca aici să funcționeze un centru în care specialiștii și tinerii în profesie să se întrunească, să analizeze, să cerceteze.

În muzeu, sunt cuprinse aproape 12.000 de piese, de la țesături din fibre de urzică la covoare și costume din diverse epoci și culturi ale lumii. Am văzut că ați avut și susținerea Muzeului Metropolitan din New York. V-au donat 1871 de produse de artă !

Corect. Am avut și avem în continuare susținerea Muzeului Metropolitan, care m-a crescut într-un fel profesional. Suntem onorați de această donație. Sunt piese din patrimoniul universal, sunt și piese românești, sunt și din estul Europei. Sunt costume, sunt accesorii, sunt textile care intră în colecția noastră. O îmbogățesc, nu numai o lărgesc ca număr. O îmbogățesc prin valoarea lor. Sunt piese care au intrat în diferite etape, în diferite perioade de timp, în colecția Metropolitanului, chiar la începutul secolului XX. Avem și piese românești care s-au întors acasă după două secole, intraseră în colecția Metropolitanului la începutul secolului XIX.

Dacă cineva ar dori să vă ofere o piesă pe  care o consideră valoroasă o primiți?

Încă din momentul în care am deschis muzeul, publicul care aude de proiectul nostru își arată interesul de a trimite spre noi diverse textile.

Ce regiune românească nu este reprezentată suficient ?

Cred că Dobrogea. Avem piese din toate colțurile României, dar cea mai sistematic formată este colecția  din Zarand, de la Pădureni, din Banat. Obiectele sunt bine-venite din oricare zonă. Interesant este să vedem și ceea ce cred oamenii că este mai este valoros.

Aveți o piesă preferată ? ”Copilul” mult-iubit?

Este greu de găsit o piesă favorită, fiecare are o istorie a ei. Unul dintre exponate, (i-am mai spus povestea!), este un lăicer din Calafat pe care am reușit să-l cumpăr imediat după Revoluție, de la o femeie care venise la piața din Deva. O piesă excepțională ale cărei culori vii se deteriorau sub soarele verii. Femeia insista să îl păstreze pentru că era moștenire de la soacra ei. Cu tot respectul pentru oamenii care vor să-și păstreze lucrurile, de obicei nu insist în a cumpăra, am insistat. Am văzut că lăicerul se deteriora și era mult prea valoros să fie folosit la învelit pepenii.

Proiectul „Hai în Sat la Operă” este un concept unic al Asociației Culturale „Hai în Sat” și se construiește pe ideea de a contribui la promovarea artei și culturii la țară. Alin Pop, coordonatorul proiectului, ne spune ce este Congelatorul de idei și cum sună ariile celebre ale operei internaționale într-un cămin cultural.

”Hai în Sat la Operă!” este un proiect unic în România. Este o alternarnativă la viața de oraș sau o încercare de revitalizare culturală a satului? Ori și una și alta?

Asociația culturală ”Hai în Sat” este relativ nouă, ne-am înființat în luna mai a anului trecut. Deci conceptul, implicit, este unul nou. Noi lucrăm la mai multe concepte, la mai multe proiecte. Avem un folder în calculator care se numește ”Congelatorul de idei”, unde depozităm toate ideile care ne vin, urmând ca printr-o selecție cât de cât riguroasă, în funcție de necesitățile pe care le intuim, să scoatem de acolo ideile pe care le considerăm, la momentul cel mai potrivit, cele mai bune. Așa s-a născut ”Hai în Sat la Operă!”, pornind de la considerentul că în majoritatea comunităților rurale actul cultural lipsește aproape cu desăvârșire, iar, în consecință, căminele culturale și-au pierdut aproape în totalitate rolul de loc în care se întâmplă acte de cultură; majoritatea sunt folosite ca săli de mese de după înmormântare.

A fot o mare reușită. Am văzut chipuri atât de fericite cum nu am mai văzut de multă vreme

Sunt săli în care nu s-au ținut niciodată piese de teatru sau spectacole. Noi suntem conștienți că societatea evoluează și comunitățile rurale ar trebui să evolueze și ele, după ritmul în care se dezvoltă societatea, iar cultura are un rol definitoriu. Toate acestea le-am conștientizat, am așternut pe hârtie proiectul, am aplicat pentru un grand de finanțare și am reușit. Am fost selectați din vreo 300 de ONG-uri din țară. Prin urmare am demarat acest proiect pe 1 octombrie și tocmai l-am încheiat la finalul lunii februarie.

Am înțeles că au fost în total 10 evenimente artistice în 10 comunități rurale din județul Cluj. Prima întâlnire cu publicul a fost în octombrie anul trecut în localitatea Suceagu.

Prima întâlnire a fost marele pariu, pentru că nu știam cum va ieși, nemaifăcând nimeni acest lucru nu aveam siguranța reușitei. Noi am depus toate eforturile pentru ca acest eveniment să fie unul de succes, dar aveam marea necunoscută, cum va accepta publicul din rural un astfel de eveniment, care va fi receptivitatea lui, dacă oamenii vor veni în sala de spectacole, cum vor rezona cu artiștii de pe scenă și cu muzica cultă, pentru că e un gen muzical cu care nu au tangență.

E și un gen muzical pe care îl regăsim mai puțin în programele televiziunilor, în programele radiourilor. Mai puțin mediatizat. La care se adaugă și faptul că pentru a înțelege o astfel de muzică ai nevoie și de educație muzicală. Asta nu exclude desigur potențialul acestei muzici de a crea tuturor ascultătorilor trăiri înalte, bucurii mari.

Așa este. Cu toate că la baza ei are doina românească. Dar noi nu aveam cum să știm că publicul va fi unul care va menține în aplauze aproape tot spectacolul. A fost o mare reușită. Am văzut chipuri atât de fericite cum nu am mai văzut de multă vreme. Eu sunt din această localitate, din Suceagu. Organizația noastră își are sediul acolo. Prin urmare, am considerat că este o datorie și am făcut în așa fel încât primul eveniment să se deruleze acolo: un cadou pe care am dorit să-l facem comunității.

Care a fost cea mai impresionantă apreciere venită din partea publicului

Reacțiile din partea publicului au fost de toate felurile, începând cu fericirea aceea pe care rareori o vezi pe chipul unui locuitor de la țară. Ei sunt oameni care lucrează foarte mult, sunt foarte obosiți, nu au timp să se bucure. Grijile lor sunt foarte multe. Am văzut fericire și destindere pe chipurile lor. A fost prima emoție pe care am avut-o văzându-i.

Am văzut lacrimi de fericire pe chipurile unor oameni dintre care cei mai mulți nu văzuseră niciodată un spectacol de operă

Apoi, mergând în cealaltă extremă: am văzut lacrimi. A fost pentru noi o încântare să vedem lacrimi de fericire pe chipurile unor oameni care nu știau ce se va întâmpla acolo. Cei mai mulți nu văzuseră niciodată un spectacol de operă. Și s-a întâmplat totul în fața lor, la câțiva metri, cu participarea unor artiști de primă mână ai Operei Naționale din Cluj Napoca și ai Operei Maghiare.

În program am văzut arii din opere celebre, dar și musical, lied și chiar romanțe.

Am adaptat repertoriul astfel încât el să fie ușor de digerat pentru un public necunoscător. Prin urmare, am extras din opere arhicunoscute, arii cantabile, ușor de fredonat. ”Lăsați-mă să cânt!” de Gherase Dendrino a stârnit aplauze pe care nu mă așteptam să le aud într-un cămin cultural. Am avut Verdi, am avut ”șlagăre” ale operei și operetei. Suceagul este un sat multietnic, este locuit de români și maghiari. Noi am considerat că tuturor trebuie să le oferim accesul la această bucurie.

Artiștii cum au primit invitația, care au fost impresiile după întâlnirea cu publicul?

Aș vrea să remarc o reacție a lor încă de dinainte de a începe repetițiile, chiar înainte de a găsi o finanțare. Am mers cu proiectul la directorul operei clujene, Florin Estefan, și am spus ”Haideți să facem asta pentru comunitățile rurale!”, știind că domnia sa face pare dintr-o generație tânără, deschisă și intuiam că își va dori o deschidere și spre rural. Prima reacție a fost: ”Excelent, gata, hai s-o facem! Dar nu sunt bani!” A intervenit pe lângă artiști, rugându-i să se implice ca voluntari în acest proiect. Toți au răspuns pozitiv, au fost bucuroși să se implice, chiar dacă urma să joace într-o zi de duminică. Între timp, am obținut finanțarea pentru acest proiect, prestația lor nu a fost gratuită, însă nu au primit nici măcar 10 la sută din onorariul pe care ei l-ar lua pentru un astfel de eveniment.

Ce mai iese din ”congelatorul cu idei”

Vom scoate trei proiecte. În primul rând noi ne dorim să descoperim modalitățile prin care acest proiect să fie multiplicat la nivel național. Este marea noastră miză. Dorim să implementăm și un alt proiect, ”Hai în sat la teatru!” și vrem să finalizăm și pe cel sub numele ”Fii deșteptul satului!”. Organizăm întâlniri în sate cu personalități din județul Cluj, care provin din mediul rural și care au ajuns vârfuri ale societății.

Desigur, mai avem și alte proiecte pe care le derulăm, atât pentru locuitorii din urban, cu scopul de a-i atrage spre satul românesc, cât și pentru locuitorii din rural, pentru a-i extrage din lumea izolată în care ei trăiesc. Vrem să le oferim contexte din care ei să înțeleagă că totuși fac parte dintr-o societate la fel ca și cei din oraș, căreia trebuie să-i țină ritmul.

Șerban Stoica lucrează de trei ani într-o companie de consultanță care-i încredințează proiecte în diferite locuri de pe glob și în domenii variate. Pentru el, lumea nu-i așa de mare, iar România este întotdeauna locul în care să te întorci.

Lucrezi într-o firmă mare. Cât de mare?

E o multinațională din Statele Unite specializată în consultanță, cu o istorie de peste 90 de ani, cu birouri in peste 40 de țări și un număr de 3500 de angajați la nivel global. Iar activitatea mea de consultanță include mai multe lucruri, de la dezvoltarea afacerii și extindere în piețe noi, până la restructurări de companii, optimizări de costuri, prioritizare de proiecte și așa mai departe.

Cum ai știut că vrei să faci asta?

N-am știut, am ajuns la asta printr-o conjunctură, printr-un coleg de facultate care ulterior mi-a devenit foarte bun prieten. După ce făcusem facultatea de finanțe și apoi lucrasem împreună cu tatăl meu timp de șapte ani în compania familiei, m-am gândit că ar fi interesant să încerc ceva nou. Mi-am zis, ok, de ce să nu încerc – cu gândul că stau un an, după care văd eu ce-o să fac. În companiile de acest gen, durata obișnuită de angajare a unui consultant este destul de scurtă, un an, doi, din motive variate. Și iată-mă de trei ani aici și continui.

Șerban Stoica în Oman, o țară din sud-estul Peninsulei Arabice aflată în plină dezvoltare

Îți place foarte mult ceea ce faci?

Da, evident, deși este foarte solicitant. Îți oferă satisfacții mari, pentru că sunt multe industrii pe care le poți aborda în calitate de consultant. Poți intra pe proiecte foarte scurte, de o săptămână-două, sau poți intra pe proiecte lungi, de un an-doi-trei. În trei ani poți lucra într-o singură industrie sau poți lucra pe 20 de industrii. Eu, de exemplu, în trei ani am lucrat în 15 proiecte.

În ce domenii?

Industria petroliera, utilități, bancar, asigurări, aviație, logistică, telecom.

Domeniile sunt foarte diferite între ele. Trebuie să fii bun în fiecare domeniu? Pentru că pare greu de crezut că se poate.

Sunt două componente. Pe de o parte, trebuie să stăpânești managementul ca știință, dar în profunzimea lui, nu raportat la fiecare industrie, ci bune practici care se pot aplica în orice industrie. Și în același timp, pe parcursul avansării în carieră, se definește un domeniu pe care-l preferi și în care vei lucra pe termen lung.

În momentul în care stai în România, uiți care sunt lucrurile care-ți plac și care contează. Dar când pleci din zona de confort și întâlnești oameni total necunoscuți, în primul rând ești pus să răspunzi la întrebarea care sunt lucrurile care definesc România

Ești tânăr. Nu ești privit cu neîncredere atunci când, să zicem, prezinți concluziile tale boardului unei companii mari, cu afaceri foarte valoroase, care depinde de consultanța ta?

E un dezavantaj în anumite situații, oamenii consideră că pentru a avea un anumit de nivel de cunoștințe trebuie să fi trecut prin foarte multe experiențe profesionale și de viață. Însă în domeniul nostru lucrurile se desfășoară cu o viteză mult mai mare. Curba de învățare e mult mai abruptă față de orice altă profesie. Și avem acces la resurse și la informații din multe locuri. Atunci când începem un nou proiect, bibliografia care poate fi utilizată spre documentare este foarte vastă, întrucât avem acces la baze de date internaționale, din toate locurile de pe glob unde activează compania și din toate proiectele. Dacă, spre exemplu, avem de realizat un proiect despre prelucrarea lemnului, putem accesa bunele practici în acest tip de proiecte pe parcursul ultimilor 50 de ani în 60 de țări. Și atunci este mai ușor pentru noi să spunem cum trebuie făcute lucrurile.

[pullquote]     Un profesionist, cu cât este mai bine pregătit, cu atât nu are o problemă să asculte sfaturi de la oricine[/pullquote]

Ai o tipologie referitor la cei care acceptă sau nu acceptă sfaturile voastre?

De multe ori ni s-a spus, din partea clienților: ”Eu lucrez în compania asta de 50 de ani și vii tu să-mi spui cum să fac lucrurile”. Depinde mult de mentalitatea oamenilor, dar ni s-a întâmplat peste tot în lume. Cu cât este mai bine pregătit omul respectiv, cu atât nu are această opinie. Cu cât el se simte mai sigur pe el, cu atât nu are o problemă în a asculta sfaturi de la oricine.

Iar faptul că ești român a fost vreodată o problemă?

N-a fost o problemă, așa cum n-a fost un avantaj. Nu contează țara în care te-ai născut, în proiectele noastre pot intra oameni din Mexic, Italia, India, Africa de Sud, și proveniența lor nu face o diferență. Dar sunt și situații în care oamenii sunt foarte bucuroși când aud că ești din România, spre exemplu în Turcia!

Păi o să-ți spun cum produc eu schimbarea în România: îmi văd de treabă. Am o atitudine civică de bun simț

În ultimii trei ani ai lucrat în țări foarte diferite între ele și ai întâlnit oameni foarte diferiți între ei. În ce măsură te mai simți român, după ce ai avut de-a face cu atâta diversitate?

În mult mai mare măsură decât când eram în România. Să-ți explic. În momentul în care stai în România, uiți care sunt lucrurile care-ți plac și care contează. Dar când pleci din zona de confort și întâlnești oameni total necunoscuți, în primul rând ești pus să răspunzi la întrebarea care sunt lucrurile care definesc România. Discuții de cafenea, ai putea zice, dar care te solicită foarte mult din punct de vedere intelectual. Și, în plus, atunci când ești departe ți se face dor. Și ți se face dor de lucrurile bune, acelea care definesc țara asta.

Care sunt țările în care ai lucrat în ultimii ani?

În țările nordice: Finlanda, Norvegia, Danemarca, Suedia, în Germania, în Anglia, Turcia, în Orientul Mijlociu, mai exact în Oman. În toate mi-ar plăcea să mă întorc, dintr-un motiv sau altul. Danemarca și în special Copenhaga mi-au rămas bine întipărite în minte, oamenii sunt foarte deschiși. Experiența din Orientul Mijlociu este ceva foarte diferit, aici oamenii sunt în aparență stricți și reci, dar după ce ajungi să-i cunoști realizezi că sunt calzi și primitori.

Copenhaga, o capitală fermecătoare mai ales în zilele însorite de vară

Cum ajungi la un nivel profesional atât de înalt?

Cea mai importantă pentru prima etapă este educația. Și nu e vorba numai despre educația de-acasă, care este foarte importanta, ci și despre educația academică. Pentru mine a contat mult că am fost elev la Sfântul Sava, mai ales pentru că am avut profesori foarte buni și colegi care-și doreau să facă performanță, erau focusați pe învățat. Pe lângă educație, e vorba despre determinarea fiecăruia, dorința de a face mai mult, indiferent de motivația din spate. Și apoi vine partea de contact cu mediul profesional, care este bine să vină cât mai rapid. Eu încă din primul an de facultate am fost angajat, deci am intrat în disciplina muncii de zi cu zi. Nu e un lucru ușor și uneori mă gândesc dacă am făcut bine sau nu, pentru că într-o bună perioadă din viața mea care ar fi putut să fie mai relaxată, adică studenția, eu încercam să mă împart între a merge la școală și a lucra.

Sunt exemple briliante de oameni de afaceri vizionari care au reușit fără să fi avut studii. Să fie asta o încurajare pentru cei cărora nu le place studiul?

Cazul oamenilor care au făcut afaceri grandioase fără a avea studii este foarte circumstanțial, din punctul meu de vedere. Nu cred că poți generaliza pornind de la ei, ei sunt excepții. Și sunt doar excepțiile care confirmă regula conform căreia ca să ai succes trebuie să înveți, lucrezi, verifici mai multe domenii etc.

Îți place România așa cum arată ea?

Întotdeauna mă întorc cu plăcere în România și nu doar pentru familie și prieteni, ci și pentru locuri. De fiecare dată când aterizez la Otopeni am un sentiment de bucurie, chiar și atunci când mă întorc din vacanță! Cred că Bucureștiul și România în general s-au schimbat mult. Există unele probleme de mentalitate, e adevărat.

Și cum se poate schimba mentalitatea?

Păi o să-ți spun cum produc eu schimbarea în România: îmi văd de treabă. Dacă a nins, dau zăpada din fața casei. Îmi plătesc taxele. Nu arunc gunoi pe stradă. Am o atitudine civică de bun simț. Dacă fiecare ar face asta, poate că lucrurile ar fi mai bune.

O mână de oameni la început, acum din ce în ce mai mulți, își dedică din timpul și competența lor ca să participe la ”Ambulanța pentru Monumente”, un proiect prin care clădiri vechi și valoroase sunt salvate în ultimul moment. Florin Vaida, coordonatorul proiectului, ne-a explicat de ce și cum intervine Ambulanța.

Asociația care a demarat proiectul se numește Monumentum. Dar proiectul ”Ambulanța pentru Monumente” a fost gândit sub formă de franciză. Asta înseamnă că inițiatorii îl derulează în cele trei județe în care activează de la început, Sibiu, Mureș, Brașov, dar sunt în căutarea unor parteneri care să preia și să aplice în mod independent proiectul în alte județe ale țării. În acest moment Ambulanța Monumentelor s-a extins deja în Banat, acum se pregătește startul proiectului în Arad, iar finalul va fi crearea unei rețele naționale a Ambulanțelor.

Cum funcționează Ambulanța pentru Monumente?

Proiectul s-a născut în 2016. Scopul este ușor de intuit: punerea în siguranță și salvarea monumentelor care se află într-o stare avansată de degradare, în precolaps sau chiar în colaps. Mai exact, există o evidență a unor monumente aflate în pericol, iar Ambulanța merge pe rând acolo unde este nevoie. Echipele de intervenție sunt alcătuite din mulți voluntari, dar și specialiști, pentru că în intervenții trebuie respectate regulile restaurării științifice.

Eugen Vaida punctează pentru matricea.ro:

• Mergem în comunitățile locale și le ajutăm să-și descopere propria identitate culturală. Dar subiectul monumentelor istorice este unul destul de neclar pentru comunități, din perspectiva legislației. De asta au o anumită teamă de a acționa singure. Noi venim și-i ajutăm să-și obțină inclusiv documentațiile și aprobările necesare și sunt foarte deschiși.

• Multe monumente se degradează sub ochii oamenilor, pentru că, în accepțiunea comunităților locale, monumentul este ceva de care nu ai voie să te atingi, nici măcar ca să-l repari, pentru că te oprește legislația.

• Multe sate s-au depopulat, tinerii au plecat la oraș, iar bătrânii nu mai au posibilitatea să-și repare vechile monumente. Dar mulți dintre acești tineri vor să știe că biserica din satul lor, în care au fost ei botezați, este reparată și va continua să existe.

• Cât stăm cu echipa Ambulanței într-un anumit loc, mâncăm tradițional, mâncărurile locului, facem vizite la muzeele din zonă, găsim poate vreun colecționar care să ne arate colecția lui. Sau uneori facem o seară de dans tradițional împreună cu comunitatea, deși poate că nici ei nu-și mai aduc bine aminte dansurile din vechime.

În loc de bun venit, Ambulanța este primită cu suspiciune

Eugen Vaida povestește cum decurge primul contact cu monumentul și cu oamenii care trăiesc în vecinătate: ”Când mergem la un monument, noi mergem, vă dați seama, pe un tărâm necunoscut din punctul de vedere al relațiilor sociale din cadrul comunității. Și niciodată nu știm cum ne primesc. În general sunt reticenți la început, așa cum a fost într-un sat în care oamenii mai în vârstă ne-au spus că n-avem cu cine lucra acolo, că nu se va găsi nimeni să ne sprijine. Într-un final s-a transformat totul într-un succes atât de mare încât toate autoritățile din județ au conlucrat, membrii comunității au fost implicați. Ba chiar tinerii de la oraș care plecaseră din acel sat au donat bani sau au venit și au lucrat cu noi. Cam așa e de obicei, comunitățile ne primesc cu reticență pentru că nu știu cine suntem, și plecăm cu îmbrățișări și cu lacrimi în ochi pentru că le-am pus în siguranță un monument despre care abia atunci descoperiseră că e parte din identitatea lor.

Când am ajuns la Prigor, ca să intervenim la moara de apă de acolo, la început reticența a fost atât de mare, că s-a iscat o ceartă, nu știau cine suntem și nu s-au înțeles nici ei între ei. După care chiar ei au insistat să ne ajute ca să punem în siguranță acel monument și s-a lăsat chiar și cu petreceri. Din păcate, comunismul a afectat mult comunitățile rurale și relațiile dintre oameni. Altădată se întâlneau toți oamenii din sat și hotărau să repare un pod, de exemplu. Acum primăria este cea care le face pe toate, iar locuitorii nu sunt deloc sau aproape deloc informați și implicați.”

De ce e important să salvezi o clădire din lemn veche și inaccesibilă

L-am întrebat pe Eugen Vaida de ce totuși se cheltuie atâtea energii pentru restaurarea unor monumente practic necunoscute, care probabil vor rămâne și pe viitor în afara traseelor turistice și la care nu are și nici nu va avea acces publicul larg. Care este miza acestor intervenții? Ne-a răspuns că din punctul său de vedere este greșită ideea de a împărți monumentele istorice în două categorii, categoria A pentru cele de importanță națională și categoria B pentru cele de importanță locală. ”Au mai rămas puține mori, de exemplu, poate zece la sută din ceea ce aveam acum 30-40 de ani, s-au distrus foarte repede. Ele au rămas singurul martor al unui lung șir de funcțiuni rurale sau tipologii de monumente care au dispărut între timp. De aceea e important să le păstrăm, pentru că sunt foarte puține.  Acum 50-60 de ani, când s-a întocmit lista monumentelor istorice, exista un anumit număr de monumente. Acum se constată că multe au dispărut între timp, unele au ars, unele s-au degradat, s-au prăbușit la furtuni. Cele care au rămas au devenit unice în felul lor. De asta e important să le salvăm.”