O mână de tineri care iubesc comunitatea în care trăiesc s-a mobilizat și a pus la punct un proiect care avea să devină un inedit spațiu cultural. Reprezentanții Asociației GHEPart (Grow Harmony in Education and make Progress through art) din Curtea de Argeș au gândit Greenoteca, un loc unde localnicii se pot bucura din plin de cultură în aer liber.

Greenoteca a luat naștere în 2015, în urma obținerii unei finanțări, iar principalul scop al demersului asociației a fost reabilitarea, cu ajutorul voluntarilor, a unui spațiu verde din Curtea de Argeș, care să găzduiască diverse manifestări culturale. În primele cinci luni de existență, nu mai puțin de 400 de localnici s-au bucurat de activități de profil.

Ce oferă Greenoteca orașului Curtea de Argeș? Cei 285 metri pătrați de spațiu găzduiesc evenimente precum proiecții de filme, expoziții, întruniri, serate muzicale sau constituie, pur și simplu, refugiul celor care vor să citească, să se relaxeze în aer liber sau să se bucure de iarbă verde.

Deși, la prima vedere, Greenoteca nu aduce nimic nou în spațiul cultural românesc, proiectul este mai mult decât s-ar crede. El reprezintă un demers care le demonstrează oamenilor din acest orășel că cineva s-a gândit la nevoile lor de a se deconecta, a improvizat pentru ei un cinematograf în aer liber și le-a oferit un spațiu verde unde-și pot aduce copiii, în condițiile unei lipse acute la nivel local. Iar modul în care a fost amenajată Greenoteca relevă imaginația, dar și pasiunea cu care reprezentanții GHEPart au lucrat la proiect.

Creativitatea este una dintre „mărcile” Greenotecii Foto: Mihai Vladu

„Avem un gard superb, niște băncuțe de care se bucură copiii sau tinerii, avem panouri care colorează orașul și avem posibilitatea de a organiza în continuare proiecții de filme într-un oraș fără cinema. Este foarte greu, logistic, dar știi ce frumos e zâmbetul de pe chipul celor care vin să vadă un film în aer liber? Așa am atras noi voluntari, așa am făcut oamenii să înțeleagă binele pe care îl oferă activitățile pentru comunitate. Societatea pare prinsă în mirajul Statului sau al Primăriei. Vrem să ne dea statul, să ne facă primăria, iar când vedem oameni care fac lucruri frumoase pentru alți oameni, și nu cer nimic în schimb, începem să ne gândim”, a declarat pentru Matricea Românească, Iulia Georgescu, coordonatorul proiectului.

Știi ce frumos e zâmbetul de pe chipul celor care vin să vadă un film în aer liber? Așa am atras noi voluntari, așa am făcut oamenii să înțeleagă binele pe care îl oferă activitățile pentru comunitate

Într-adevăr, superbul gard al Greenotecii este unul mai rar întâlnit și atrage atenția grație originalității de care au dat dovadă „hărnicuții” de la GHEPart: spațiul este delimitat de creioane colorate de mari dimensiuni.

Toate eforturile de a crea un astfel de spațiu și de a-l menține viu prin activitățile culturale de care cei din Curtea de Argeș se bucură în mod gratuit au drept numitor comun oamenii, așa cum a subliniat atât de frumos Iulia Georgescu.

„Proiectul, pe lângă provocările specifice bricolajului – construirea gardului, folosirea drujbei și a uneltelor, găsirea transportului pentru uluci, paleți etc., cumpărarea diferitelor lucruri de la magazinele de construcții unde angajații mă priveau ciudat, pentru că nu știam să le răspund concret la întrebări despre lista mea de cumpărături -, a fost din nou despre oameni. Oameni care te ajută, oameni cu care împarți bucuria unor reușite, oameni care îți aduc energie bună, dar și oameni pe care nu te poți baza, precum și alte lucruri care «dădeau cu minus». Per total, rezultatul a fost «cu plus», evident, dar am învățat din nou o multime de lucruri”.

Iulia Georgescu, coordonatorul proiectului „Greenoteca”

Terasă gălăgioasă, sau lectură în aer liber?

Modul în care arată spațiul evidențiază faptul că s-a muncit cu adevărat: canapelele și masa sunt realizate din paleți industriali – chiar de mâna voluntarilor -, iar gazonul a fost reamenajat și au fost plantați arbori și flori de către copii. În dreptul fiecărui arbore este semnalat numele copiilor care au muncit la plantarea lui, după ce au primit de la reprezentanții Asociației sesiuni de educație ecologică.

Proiectul, pe lângă provocările specifice bricolajului, a fost din nou despre oameni

Greenoteca, strategic amplasată în curtea Bibliotecii Municipale Curtea de Argeș, reprezintă oaza de relaxare din centrul orășelului, dar oferă și alternativa cinematografului căruia localnicii îi duc lipsa.

Chiar dacă „ținutul culturii în natură” se învecinează cu o terasă gălăgioasă, iar muzica și discuțiile clienților acesteia vin flagrant în antiteză cu caracterul cultural al Greenotecii, manifestările de aici se „mențin pe poziții”. Oamenii trebuie doar să aleagă modul de relaxare pe care îl preferă.

În momentul în care am decis să citesc cartea lui Gib Mihăescu, „Zilele și nopțile unui student întârziat”, am plecat de la premisa că mă voi amuza aflând peripețiile prin care trece un tânăr care se apucă să învețe cu o noapte înainte de examene sau care încearcă să găsească metode eficiente de copiat. Nu a fost așa, din fericire.

Mihnea Băiatu, „studentul întârziat” al lui Mihăescu, este un tânăr escroc și un erou de mahala bucureşteană, ale cărui fapte conturează un tablou al moravurilor ușoare. Încă din primul capitol realizăm cu ce fel de „băiat” avem de-a face: acesta găsește o cameră de închiriat la casa no. 4 bis din Fundătura Șapte Fântâni, negociază cu proprietara un preț (pe care oricum nu-l va plăti, potrivit propriei cutume) și are grijă să lase o impresie mai mult decât bună: își folosește tehnicile de seducție «irezistibile» în fața gospodinelor de periferie. Cititorul face cunoștință chiar de la începutul operei cu tehnicile de seducție și de manipulare ale lui Mihnea, care dorește să o adauge și pe proprietara noii lui locuinţe în palmaresul său de gazde seduse, cu care a practicat „amorul democrat”. După parcurgerea rândurilor episodului mi-am dat seama că am în mână ceva mai mult decât un roman distractiv despre un student „bon vivant” – aveam să cunosc aventurile unui seducător experimentat, de primă mână. Trebuie menționat și faptul că primul capitol ademenește cititorul și reprezintă promisiunea – îndeplinită – unei opere care nu va dezamăgi.

Băiatu – numele este sugestiv – constituie simbolul a ceea ce numim în zilele noastre un „șmecher”, care se descurcă în orice situație, folosind toată paleta de vicleșuguri și de minciuni pe care le deține de ani buni în mâneca hainei atent alese.

Aspectul fizic este una dintre cele mai puternice arme ale sale, iar atitudinea „proprietăreselor” de mahala se îndulcește încă din primele momente, ele încadrându-l pe student în categoria „tinerilor bine”: plin la trup, elegant în hainele la modă, vag uzate, „la fiecare mișcare, din îmbrăcămintea lui porneau ușoare reminiscențe de apă de Colonia, care nu puteau scăpa nasului feminin”, păr lucios „de parcă era făcut cu mașina”, ochi fosforici, sprâncene cuceritoare, o gură mică „de-un roșu viu”, dinți mici, regulați și puternici. Toate aceste însușiri, coroborate cu tehnicile de înșelăciune, conturează un individ periculos, care știe cum să păcălească bucureștenii creduli.

Coincidența care obține licența

Aflăm în paginile romanului că Mihnea Băiatu este lipsit de scrupule și în relațiile cu familia, care crede în el și îi susține financiar șederea la București, pentru a studia Dreptul. De 11 ani, tânărul trăiește “cu brio” de pe o zi pe alta în Capitală și își minte cu nerușinare părinții că o să-și ia examenele și că își va da în sfârșit licența. Frământându-se, pentru că nu știe cum să procedeze pentru a obține în mod fraudulos mult dorita licență, norocul îi iese din nou în cale. O coincidență mai mult decât salvatoare îl ajută să-și păcălească tatăl: pe lista studenților reușiți, trecuți în gazetă, se află și un student pe nume Băiatu Mih…

Romanul, pe care l-am citit pe nerăsuflate, mai ales datorită lejerității cu care a fost scris, are o ușoară tentă biografică, întrucât și Gib Mihăescu (23 aprilie 1894 – 19 octombrie 1935) a fost un „student întârziat” – scriitorul s-a înscris la Facultatea de Drept din București, dar științele juridice nu au prezentat interes pentru el, drept pentru care nu și-a dat examenele.

La „Zilele și nopțile unui student întârziat” am râs în hohote, m-am minunat de talentul înnăscut al lui Mihnea de a ieși „basma curată” din orice situație și de tertipurile folosite, dar am şi trăit alături de el agonia sa, declanșată încă din momentul în care a întâlnit-o pe holurile Universității pe intelectuala și frumoasa Arina, cea căreia tânărul îi atribuie toate calitățile pe care el le caută la o femeie. Limbajul folosit este unul alert, presărat cu expresii ilare, iar cititorul se delectează cu umor de calitate, pagină după pagină.

Finalul nu este nici pe departe construit în nota cu care care ne-a obişnuit cuprinsul romanului – Mihnea trăiește o poveste de dragoste dramatică, ceea ce ne arată că până și un personaj fără scrupule are suflet și conștiință.

Foto deschidere: libris.ro

Nota Matricea Românească: [usr 3]

Realitatea dureroasă a monumentelor istorice din țara noastră este aceea că multe dintre ele “plâng” din cauza nepăsării celor care le ignoră și care nu înțeleg că acestea nu vor fi întotdeauna acolo, pentru că timpul le macină încet dar sigur, ca o termită nemiloasă. Ei bine, un grup de artiști a încercat să își exprime nemulțumirea față de acest fenomen și a demarat un proiect mai mult decât inedit: aceştia și-au pus originalitatea în slujba unui scop nobil și au «colorat» clădirile bucureștene, pe cele triste, aflate în ruină.

Arina Bianca Rusu, cea care a dezvoltat proiectul, a efectuat o radiografie a clădirilor vechi din Capitală și a selectat un număr de 35 de imobile cu potenţial de “muză” a artiștilor, în urma unei documentații puse la dispoziție de către Asociația Rhabillage, prin arhitectul Loredana Brumă. Cele mai multe dintre clădiri „strigă în tăcere” după ajutor.

Artistul Laurențiu Dimișcă a fost cel care a avut inițiativa proiectului și cel care a stat față-n față cu noile sale surse de inspirație și a așternut pe pânză reacția sa la starea în care se află arhitectura bucureșteană. Dimișcă a pictat 30 de lucrări de mari dimensiuni, iar pentru realizarea celorlalte 5 picturi, au fost cooptați în urma unui proces de selecție tot atâția artiști debutanți: Aida Radu, Alma Benedek, Konrad Mihat, Marius Milea și Mihaela Cristina Șolga. Acești pictori nu au făcut doar să îi dea frâu liber penelului să le exprime starea vizavi de monumentele istorice, ci au redat și poveștile inedite ale fiecărei bijuterii arhitecturale în parte, care pot fi aflate și din albumul „Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine”.

Artistul Laurențiu Dimișcă și-a exprimat nemulțumirea față de starea clădirilor vechi prin intermediul picturilor sale Foto: Mihai Vladu

„Arta poate să fie un manifest. Întotdeauna, ea a arătat, mai mult sau mai puțin, latura la care populația ar trebui să aibă grijă. Eu privesc toată provocarea artei mele, vizavi de grija arhitecturii de patrimoniu, ca pe un manifest – realizat timp de șase luni, cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național – creionat de Arina.

Vrem să demonstrăm că și noi, artiștii, putem, prin reprezentarea plastică a operelor de artă, să facem oamenii să aibă grijă de patrimoniu și de propria identitate

Vrem să demonstrăm că și noi, artiștii, suntem sensibili la fenomenul acesta și putem, prin reprezentarea plastică a operelor de artă, face oamenii să aibă grijă de patrimoniu și de propria identitate. Dacă dispare chestiunea aceasta, dispărem noi, ca originalitate a unui popor. Eu sunt doar executantul, dar rămân generațiile viitoare să analizeze ceea ce am gândit eu vizavi de ce are Bucureștiul, ca patrimoniu”, a explicat Laurențiu Dimișcă, pentru Matricea Românească.

Câte clădiri, atâtea povești

Este de prisos să menţionăm faptul că în spatele acestor picturi, care au putut fi admirate în cadrul unei expoziții încheiate recent la Galeria Contrast, se află o cercetare aproape titanică despre fiecare imobil în parte, aspect care a ajutat artiștii să aibă o viziune și mai clară înainte de a le reda culoare prin picturile lor.

„A fost interesantă interacțiunea, pentru că acesta este un proiect multidisciplinar. A fost o interacțiune între arhitectură – cercetare – și artă. Am lucrat la cum să găsim echilibrul, cât de mult să mergem în zona de arhitectură și cât în zona de artă. Am realizat o documentare, pentru a afla ce a fost în spatele clădirilor respective, cine a stat acolo, ce evenimente au fost”, a mai punctat Arina.

Arina Rusu

În privința întregului efort de a da viață proiectului Fundației Outsider Art (ai cărei membri sunt cei doi interlocutori), Laurențiu Dimișcă a fost mai mult decât mundan, acesta subliniind că totul „a fost o întreagă bătaie de cap”, dar care a meritat, mai ales pentru că pictorul a avut șansa de a trage un semnal de alarmă într-un limbaj aproape universal – prin artă.

Eu am ironizat puțin și am făcut multe parodii pe chestiunea aceasta. De exemplu, l-am introdus pe Superman: «Dacă noi nu reușim să ne salvăm clădirile, o să vină Superman, eroul american, și le salvează»

„Când citești toate poveștile și analizezi istoria clădirilor, rămâi cu un gust amar și cu o inimă tristă. Eu am ironizat puțin și am făcut multe parodii pe chestiunea aceasta. De exemplu, l-am introdus pe Superman: «Dacă noi nu reușim să ne salvăm clădirile, o să vină Superman, eroul american, și le salvează. Sau extratereștrii». Trebuie să învățăm de la alte țări cum să ne îngrijim patrimoniul. Practic, sunt niște legi simple care trebuie respectate. Dar, după cum suntem martori, vedem că peste noapte se dărâmă o clădire și se construiește un zgârie-nori. (…) Au fost mai multe abordări pe care am reușit să le «creionez» în pânze”.

Casa memorială Spiru Haret (strada Gheorghe Manu), astăzi imobil demolat parțial Foto: pagina Facebook Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine

Casa Spiru Haret, ilustrată de către Laurențiu Dimișcă Foto: pagina Facebook Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine, autor Florin Mitrea

Atunci când pictura devine semnal de alarmă

Laurențiu Dimișcă și Arina Rusu au realizat un proiect inedit, demn de toată admirația, și ne-au demonstrat totodată că – din fericire – încă mai există oameni care privesc în jurul lor și care conștientizează faptul că suntem amenințați de pericolul de a ne pierde istoria (unele lucrări ilustrează și case deja demolate). Dar pentru că, așa cum spune un vechi proverb, în nefericire, omul se salvează prin speranță, pictorul este încrezător că lucrările sale îşi vor îndeplini menirea.

„Eu am finalizat o operă de artă pe care o să o vadă milioane de ochi și poate că o generație o să se trezească și să aibă grijă de propria casă. Dacă noi «dăm din gură» prin culoare, şi o mai fac și fotografii, și muzicienii, vor fi «omuleți» care vor ști să le protejeze, pentru că aceste clădiri sunt comune, sunt ale tuturor. Vom face manifeste, până ce povestea noastră va fi auzită. Dacă am merge pe ideea că totul e efemer, nu ne-am mai ocupa de nimic”, a spus artistul, subliniind că picturile sunt dedicate fiecărui oraș din țară, pentru că povestea imobilelor aflate în ruină este una fără sfârșit.

O clădire de care s-a ținut cu dinții, astăzi ruină

Deși toate casele pe care le-au adăugat cei doi în portofoliu au povești cel puțin interesante, clădirea care i-a impresionat cel mai mult a fost Casa Miclescu, situată pe şoseaua Kiseleff din Capitală.

Construită la începutul secolului XX pe baza planului arhitectului Ion Mincu, cel care ne-a lăsat şi Şcoala Centrală, casa a fost cumpărată de urmașul unei familii de boieri, Jean Miclescu, care a dat-o moștenire fiului său. Noul proprietar, colonelul Radu Miclescu, a locuit acolo cu Elsa, soția sa, o talentată sculptoriță. Din păcate, anul 1948 a însemnat pentru cei doi anul în care regimul comunist a decis să le confiște căminul, dar dârzenia colonelului, cel care a fost apropiat de generalul Charles de Gaulle, le-a pus bețe în roate ocupanţilor abuzivi.

Refuzând să plece, Radu Miclescu a petrecut trei zile în închisoare. Odată eliberat, i s-a interzis să locuiască în zona luxoasă a casei, acesta fiind nevoit să-și petreacă ultimii 40 de ani într-o baie aflată la subsolul imobilului. Chiar și după ce casa a fost avariată de un cutremur, colonelul a rămas în clădire, până în 1990, când s-a stins din viață la vârsta de 90 de ani. Frumusețea casei Miclescu nu a trecut neobservată, iar dovadă stă producția cinematografică „Felix și Otilia” (1972), regizată de Iulian Mihu, după romanul „Enigma Otiliei” al lui George Călinescu: în film, imobilul era căminul familiei Giurgiuveanu.

Casa Miclescu, astăzi Foto: bucharestheritage.files.wordpress.com

Casa Miclescu – o reinterpretare plastică

Piesa „Creditul” a spaniolului Jordi Galceran a avut premiera în Barcelona în urmă cu trei ani, cunoscând de ceva timp şi lumina reflectoarelor pe scenele românești, sub îndrumarea de excepție a regizorului Mihai Constantin.

Însuși numele piesei, un cuvânt care «deține» performanța de a le induce fără efort un spasm celor care s-au „ars” cu mirajul ajutorului «salvator» al băncilor, anunță o comedie savuroasă în jurul creditului, subiect pe care criza economică l-a transformat, iată, în artă.

Matricea Românească a fost în sală la „Creditul” și a asistat la un joc actoricesc și la un „dans” senzațional al replicilor între actorii Răzvan Vasilescu și Șerban Pavlu. Am râs mult, am aflat până unde merge ingeniozitatea omului aflat la ananghie și am aplaudat cu putere, întrucât seara, ca şi existenţa noastră de “consumatori de credite”, a căpătat un alt contur pentru noi, datorită acestei comedii.

Actorii Răzvan Vasilescu și Șerban Pavlu, în „Creditul” Foto: Facebook Festivalul Undercloud, autor Cătălina Flămînzeanu

Intriga? Personajul lui Șerban Pavlu este disperat să obțină un credit și, după ce a bătut la ușa mai multor bănci, ajunge și în fața lui Răzvan Vasilescu, bancherul care îi spune același lucru ca și ceilalți: nu întrunește toate condițiile, deci nu poate primi banii – puțini, de altfel. Cuvântul cheie al situației în care se află solicitantul este, evident, „urgent”. Dată fiindu-i încurcătura, nevoiașul decide să joace în disperare de cauză o carte pe care o găseşte chiar pe biroul bancherului neînduplecat: să îi seducă nevasta.

Scenariul inițial hazliu, destul de îndrăzneț și deloc verosimil, capătă sens pe măsură ce dialogul – «îmbogățit» cu câteva expresii „fără perdea” – celor doi evoluează în mod periculos.

Comicul piesei nu iese la iveală numai prin prisma replicilor și a situației burleşti în care se află personajele, ci și prin prisma faptului că temerile bancherului vizavi de trăinicia căsniciei sale se adeveresc, fără ca la bază să se afle și acțiuni concrete. Ce înseamnă asta, vă lăsăm să aflați singuri vizionând spectacolul.

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Deși s-a născut într-un oraș aflat la peste 6000 de kilometri depărtare de București, a ales să calce pe urmele tatălui său și să studieze la o facultate din România. Benita Kabelya Mokha are numai 20 de ani, provine dintr-un oraș din Congo, și a pășit pe pământ românesc în 2015, cu un scop bine definit: să învețe aici cum să devină un medic strălucit.

Surprinzător, discuția noastră cu Benita a avut loc în limba română, iar acest lucru a fost posibil datorită dârzeniei de care a dat dovadă tânăra. Timp de un an, ea a participat zilnic la cursurile de limba română de la Departamentul de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri, din cadrul Academiei de Studii Economice din București. Zi de zi, fata a depus eforturi să învețe corect o limbă ale cărei norme sunt „eludate” de către mulți români.

Tânăra a alocat un an din viața sa exclusiv studiului limbii române, de care spune că s-a îndrăgostit, cu toate că încă o consideră extrem de dificilă. Dar îi plac provocările – de aceea, a insistat ca discuția cu Matricea Românească să se desfășoare în limba română. Pasiunea pentru limba ţării adoptive s-a lăsat descoperită cu ușurință, întrucât am constatat că Benita deține un bagaj destul de bogat de cuvinte, iar exprimarea sa este la fel de liberă precum cea a unui nativ. Micile «poticniri» inerente au fost însoțite de chicoteli discrete.

Benita Kabelya Mokha, entuziasmată atunci când povestește despre experiența sa în București Foto: Mihai Vladu

Abia în toamna aceasta, tânăra originară din Lubumbashi – al doilea oraș ca mărime din Congo – își va începe călătoria spre atingerea visului de a fi medic, întrucât a fost admisă la facultate. Este de prisos să mai spunem că entuziasmul său pe această temă a ieșit la iveală.

„Tatăl meu a studiat aici, a fost student la Politehnică. El mi-a spus să vin tot în București, pentru că i-a plăcut foarte mult România. După studii, el s-a întors în Congo – a petrecut numai șase ani în București. Dar și mie îmi place România, mai ales pentru că nu mă așteptam să mă integrez atât de bine. Aici sunt oameni foarte drăguți. De asemenea, sunt și băieți foarte drăguți (râde)”.

București, speranța a mii de tineri studenți

Pentru moment, Benita s-a plimbat numai prin București, însă africanca este foarte încântată de oraşul care va deveni Capitala studenției sale și casa ei pentru cel puțin încă șase ani. Aici a descoperit că îi plac clădirile vechi, îi plac oamenii și îi place și forfota care ademenește orice tânăr cu tolba plină de aspirații.

Îmi place mămăliga foarte mult. Seamănă cu un fel de mâncare de la noi, din Congo, care se numește «buchari»

„Mâncarea românească este deosebită. Îmi place mămăliga foarte mult. Seamănă cu un fel de mâncare de la noi, care se numește «buchari»”, ne-a explicat tânăra, în timp ce mâinile sale încercau să redea forma deja faimoasei mămăligi.

Întrebată dacă la finalul studiilor va alege să profeseze în România, proaspăta studentă ne-a răspuns cu o pauză de câteva secunde bune.

Benita este nerăbdătoare să înceapă cursurile Facultății de Medicină

„O să petrec aici cam 10 ani de școală. Nu cred că o să mă stabilesc în România. Acum mă gândesc ca la finalul studiilor să mă întorc în Congo, dar dacă voi găsi o slujbă foarte bună, o să rămân în România”.

Personalitatea Benitei relevă o tânără conștiincioasă, în al cărei viitor se întrevede o carieră frumoasă. Deși ne dorim medici buni și dedicați în România, nu putem să nu îi înțelegem decizia de a se instrui foarte bine într-un loc promițător, ca apoi să-și pună cunoștințele în slujba compatrioților săi.

Este, până la urmă, şi acesta un cadou deloc neglijabil oferit de către România lumii.

„Nu vă ascundeți în spatele vampirilor! România are mult mai multe de oferit!”. La o primă vedere, îndemnul unui străin frapat de natura și de frumusețea țării noastre ar putea smulge un zâmbet șters din partea cititorului. De fapt, în spatele acestor cuvinte se află încercarea unei treziri la realitate a românilor naivi, care consideră că doar mitul lui Dracula reprezintă o mândrie pe care o pot aduce în fața străinilor.

Deși Gading Wahyu Ajeng Parasati, secretar II al Ambasadei Republicii Indonezia la București, provine dintr-o țară care mustește de vegetație luxuriantă și de peisaje ce vrăjesc străinii însetați de experiențe exotice, România – țara pe care locuitorii o părăsesc sub mirajul traiului mai bun – a reușit să o impresioneze.

Într-o discuție cu Matricea Românească, Gading Parasati a ținut să sublinieze faptul că, în ciuda distanței considerabile dintre România și Indonezia, cele două țări nu sunt atât de diferite precum par. Din capul locului, interlocutoarea noastră a punctat că cel mai de preț bun pe care îl au aceste state este căldura localnicilor, pe care nu o întâlnim în orice colț de lume.

„Îmi place foarte mult natura din România, dar iubesc și Bucureștiul, care este foarte vibrant. Credeam că oamenii dintr-o țară est-europeană sunt mult mai tăcuți. (râde) Dar oamenii sunt atât de calzi! Am mai observat că românii nu sunt individualiști – mai exact, ei nu sunt oameni care tind să îi țină la distanță pe ceilalți. Nu. Cred că de aceea românilor le place să își țină familia unită, așa cum o fac și indonezienii”.

Gading W. A. Parasati, secretar II al Ambasadei Republicii Indonezia, în discuție cu Matricea Românească Foto: Mihai Vladu

Frumusețea pământului românesc, remarcată de străini încă de la începutul veacurilor

„Multe războaie am avut și multe nenorociri ne-au călcat în vremea asta. Vijelii cumplite-au trecut peste noi, la toate-am ținut piept, și nu ne-am dat, și-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt. Și-am rămas stăpâni pe moșioara noastră. Știe numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, scump pentru frumusețile și bogățiile lui, scump pentru faptele mărețe și înălțătoare care s-au petrecut pe el. (…) Într-o țară așa de frumoasă, c-un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deștept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie, și cum să nu-ți ridici fruntea, ca falnicii strămoși de odinioară, mândru că poți spune: «Sunt român!»”.

Am mai observat că românii nu sunt individualiști – mai exact, ei nu sunt oameni care tind să îi țină la distanță pe ceilalți. Nu. Cred că de aceea românilor le place să își țină familia unită, așa cum o fac și indonezienii

Rândurile lui Alexandru Vlahuță din „România pitorească” reprezintă numai una dintre dovezile faptului că pământul țării noastre a reprezentat, încă de la începutul veacurilor, mândria poporului său, care l-a apărat de cotropitori cu propriul sânge. Astăzi, ținutul nostru nu mai este invadat mișelește pentru a fi cucerit, dar a rămas la fel de apreciat de străinii care sorb din priviri fiecare nuanță unică din tabloul viu al României pitorești. În acest context, poveștile despre splendorile în jurul cărora românii au privilegiul să locuiască au depășit hotarele. O astfel de poveste va duce mai departe și reprezentantul Ambasadei Indoneziei.

Gading Parasati este impresionată de „Bucureștiul cel vibrant”

„Dacă le-aș povesti prietenilor mei despre România, le-aș spune să vină să o viziteze, pentru că țara are peisaje cu adevărat frumoase. Ați putea, totuși, să încetați să mai spuneți că România este țara lui Dracula, pentru că acesta este un mit și nu este adevărat. Acest lucru, pur și simplu, acaparează frumusețea reală a României. În plus, o ilustrează și puțin întunecată. România nu este întunecată și nici nu este plină de vampiri. Poate că este ceva unic, dar eu nu am această părere. Pentru mine, țara voastră este verde, la fel ca peisajele ei”, a mai spus diplomatul.

Unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură religioasă din țara noastră, Biserica Domnească din Curtea de Argeș, păstrează, între zidurile sale întunecate și răcoroase, peste 100 de fresce de importanță internațională, vechi de sute de ani – dar și rămășițe ale unor personalități ale istoriei noastre vechi.

Pereții reci ai lăcașului de cult situat la câțiva pași de Muzeul Municipal al Curții de Argeș cuprind trei straturi, produs al celor două restaurări din anii 1700 și 1800, menite să salveze biserica de la pieire, după ce aşezământul a luat foc de două ori. Deși, după incendii, construcția părea a nu mai avea nicio șansă și Primăria ar fi vrut să o dărâme, Carol I a avut viziunea salvatoare, prin care a instituit, înainte de 1900, Comisia de Restaurare, desemnându-l pe pictorul și restauratorul Dumitru Norocea să dirijeze salvarea bisericii.

Biserica Domnească, ce poartă hramul Sfântului Nicolae, este ctitoria lui Basarab I (~1310 – 1352, considerat fondatorul Ţării Româneşti, n.r.), dar diferite scrieri îl menționează și pe legendarul Negru Vodă, care ar fi continuat construcția lăcașului. Spectaculosul acestei construcții emblematice pentru arhitectura medievală românească reprezintă, prin frumusețea sa și a picturilor, dovada că „românii sunt cei mai credincioși ortodocși din Europa”, așa cum opinează reprezentantul Muzeului Municipal al Curții de Argeș, Lucian Piele.

Biserica Domnească din Curtea de Argeș Foto: Mihai Vladu

„Această biserică vorbește despre identitatea Țării Românești, prin simbolistica frescei și prin modul de ridicare a monumentului, după lupta de la Posada. De asemenea, avem aici cea mai veche frescă din Țara Românească și, să ai o frescă de la 1360 în procent de 60%, este ceva rar în lume. Carol I, după ce a făcut o călătorie prin țară, când s-a întors a fost întrebat: «Unde ați fost?», a răspuns: «Să văd un loc unde să trăiesc – la Peleș, și un loc unde să mor – la Curtea de Argeș»”, a explicat Lucian Piele, înainte să de a ne anunța că privirile noastre vor se vor întâlni cu imagini unice în România.

Nebunul în flăcări, frescă după pilda bogatului nebun

Unicitatea și-a făcut simțită prezența încă din pronaos, unde regăsim mormintele a trei membri ai familiei Brătianu care au donat bani pentru restaurarea monumentului: Teodor și soția Elena Drăgoescu, și Dincă (Constantin). Tot în pronaos sunt observabile cele trei straturi salvatoare de pictură.

Biserica, gândită și ca un adăpost

Pășind ușor, spre naos, în partea stângă, am putut remarca o fereastră micuță care era, de fapt, o ascunzătoare fidelă pentru oamenii Domnului.

„Călugării intrau pe o scară de funie și ieșeau pe undeva prin zid, care are minimum 1.30 metri grosime, dar sunt și porțiuni mult mai mari. Biserica a fost construită ca un adăpost, cu ferestre mici, iar afară era un zid de piatră, cu trei rânduri de cărămidă. Era nevoie de așa ceva în vremea de atunci. Există și un tunel între Biserica Domnească și Sân Nicoară (biserică situată la 400 metri depărtare de cea Domnească, astăzi o ruină, n.r.)”.

După părăsirea pronaosului, a început pentru noi călătoria în universul frescei religioase extrem de rar întâlnite de către pelerin, întrucât multe dintre reprezentările din naos sunt unice în România și printre puținele existente în lume. Potrivit reprezentantului Muzeului, una dintre cele mai importante picturi o înfățișează pe Fecioara Maria însărcinată (foto deschidere), o raritate în ortodoxie: „Pictura cu Fecioara însărcinată este un aspect pe care foarte greu Biserica Ortodoxă reușește să-l păstreze pe pereții bisericilor, de aceea întâlnim doar trei monumente în lume care mai păstrează așa ceva. Îl mai întâlnim în Serbia, și la mănăstirea Chora, din Istanbul. Fresca ne arată recensământul lui Chirilus de la Betleem, reprezentat în pictură cu papirusul în mână. Îi mai vedem și pe Iosif și pe fiii acestuia din altă căsătorie.

Pictura cu logodna Fecioarei Maria

O altă raritate este și pictura cu logodna Fecioarei, când Ioachim, tatăl acesteia, i-o încredințează lui Iosif, la vârsta de 10-12 ani. Nu știu să mai fie păstrată o astfel de frescă în altă parte în lume. Mai avem și șapte episoade din viața Fecioarei. Aici și la Chora sunt singurele locuri din lume unde este redată viața Mariei. La Chora este mozaic”.

Fresca înfăţişând cele șapte episoade din viața Fecioarei Maria

Pictura „Cina cea de taină”, altfel față de cum o știm

Revelaţiile excepţionale despre comorile picturale pe care Biserica Domnească le adăposteşte cu devotament de sute de ani nu s-au oprit aici. O altă imagine nemaiîntâlnită este reprezentarea „Cinei celei de taină”, unde noutatea este relevată de poziția lui Iisus Hristos: Mântuitorul apare înfățișat în colțul mesei, nu în mijlocul apostolilor, așa cum vedem în tablourile «clasice». „La «Cina cea de taină» avem doar jumătate din frescă, pentru că partea de sus se află la Muzeul Național de Artă din București, și este cea mai importantă pe care instituția o deține”.

O altă reprezentare nepreţuită, despre care Lucian Piele a ținut să sublinieze că nu mai există în altă parte, este „Drumul Crucii”, în care Mântuitorul Iisus Hristos apare alături de cei doi tâlhari, „în pas vioi și împăcați. Nu sunt speriați”. În biserică avem și patru picturi care ilustrează momente din viața Sfintei Filofteia, ocrotitoarea Curții de Argeș.

„Catapeteasma nu a fost dintotdeauna aici, ci de la 1700. Bisericile ortodoxe vechi se construiau, în secolul XVI, cu altar deschis, iar încă de la intrare, fresca de atunci impresiona”.

Biserica Domnească Sfântul Nicolae păstrează și rămășițele unui conducător care se credea inițial că ar fi fost Vlaicu Vodă, dar cercetările au scos la lumină faptul că în mormânt s-ar afla un fiu de-al lui Basarab I. Este vorba despre mormântul numărul 10, cel mai important dintre cele 14 descoperite în urmă cu aproape 100 de ani în naosul bisericii, odată cu restaurarea acesteia.

Mormântul numărul 10

„Mormântul a fost descoperit în 1920 și conținea și numeroase obiecte valoroase: o pafta (cingătoare, n.r.) cu 271 grame de aur, 31 de butoni din argint aurit, și multe alte bijuterii din aur. De asemenea, era și un inel asemănător cu cel al Prințului Negru al Angliei. Pe mormânt se pot observa și câteva simboluri foarte vechi: copacul vieții, steaua lui David, crucea grecească și zodiacul”.

Biserica Domnească este împrejmuită de un zid gros, care cuprindea inițial și Biserica Sân Nicoară, dar pe care Carol I l-a înlăturat, pentru a construi drumul până la Mănăstirea Curtea de Argeș. Însă, puțini știu ce comori ascunde acest lăcaș de cult, care impresionează nu numai prin unicitate, dar și prin poveștile pe care le „spune” fiecare pictură în parte. Pentru a ajuta la conservarea acestui monument, autoritățile au dispus interzicerea slujbelor religioase în cadrul său. Din păcate, așa cum a subliniat cu amărăciune Piele, turiștii ajung aici „din greșeală, în căutarea lor a Mănăstirii Curții de Argeș”.

Două tinere entuziaste și conștiincioase și-au unit pasiunile, au dat frâu liber imaginației și s-au apucat de treabă, iar mâinile lor dibace au dat un suflu nou unui produs tradițional românesc util și cu o istorie extrem de bogată în spate: opincile țăranilor, „reinterpretate” şi aduse în actualitate. Aurelia Cășaru și Anna Berza, ambele în vârstă de 25 de ani, și-au „împletit” preocupările pentru tradiție și pentru stilul de viață ecologic și au creat ECOpincile, încălțăminte românească din materiale ecologice.

Ideea acestor mici antreprenoare a luat fiinţă în urmă cu câteva luni, ea venind ca o încununare firească a diverselor activități pe care cele două le-au desfășurat de-a lungul timpului, mânate de dragostea lor pentru lucrul manual și pentru frumusețea vechilor creaţii românești. Matricea Românească a stat de vorbă cu aceste fete muncitoare și a aflat, cu bucurie, că tinerii noştri sunt din ce în ce mai preocupați de cultură și de lucrurile de bun gust.

Aurelia nu este „nouă” în ce privește aprecierea și făurirea lucrurilor tradiționale, deoarece ea însăși militează, cu ajutorul familiei sale, pentru conservarea valorilor noastre perene și încearcă, prin intermediul unei asociații de profil, să le deschidă și celorlalți „apetitul” în acest sens.

Mama mea spunea mereu despre costumele noastre tradiționale: «Să avem grijă de ele, că nu mai face nimeni, și bunica le-a realizat cu multă strădanie!»

„Eu sunt din Buzău, din Bisoca, mai exact, care este o zonă de munte puțin mai izolată. În familie am învățat să țes, de mică, și de-a lungul anilor m-am îndreptat tot mai mult către zona tradițională. În paralel, am lucrat și ca designer vestimentar, dar colecțiile mele erau influențate de tradiția românească. Noi suntem trei surori și toate avem aceeași pasiune. Părinții ne-au transmis întotdeauna dragostea pentru tradiție. Mama mea spunea mereu despre costumele noastre tradiționale: «Să avem grijă de ele, că nu mai face nimeni, și bunica le-a realizat cu multă strădanie!».

Aurelia Cășaru, una dintre tinerele antreprenoare, prezentându-și ECOpincile pentru Matricea Românească Foto: Mihai Vladu

Am înființat, acum doi ani, cu surorile mele, o întreprindere socială și o asociație: Zestrea Bisoceană, prin intermediul căreia vrem să creem locuri de muncă în comunitate și să ajutăm femeile care oricum știu să țeasă și să coasă, dar care nu au slujbe. Noi realizăm articole tradiționale, ii, costume populare, opinci, dar și brelocuri, broşe, magneți, ii în miniatură. Am adaptat produsele, dar le-am păstrat în spiritul tradițional”, a povestit Aurelia pentru Matricea Românească.

Întrucât Anna știa despre aplecarea colegei ei de facultate pentru tradiție (fetele sunt studente la Facultatea de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor), i-a propus acesteia să își unească forțele și să-și pună împreună talentul în slujba creației, pentru a obține un produs de care să fie mândre amândouă.

Prima pereche de ECOpinci realizată de către Anna și Aurelia

„Eu realizez codițe colorate și m-am gândit că aș putea să fac un fel de șnururi pentru opinci. Am zis: «Hai să pornim de-acolo!”. Am insistat să nu le realizăm din piele, ci să găsim o alternativă ecologică. Așa s-au născut ECOpincile, din piele ecologică. Eu nu am crescut într-un mediu tradițional, am crescut în București, într-un oraș congestionat, poluat, arhiplin, dar mereu am fost preocupată de un stil de viață ecologic, de reciclare și de alternative. Încerc, în viața de zi cu zi, să fie totul ecologic, sustenabil. Lumea, în general, cred că are nevoie de o schimbare de mentalitate, dar totuși observ că, în ultima vreme, oamenii au început să fie din ce în ce mai conștienți, pentru că vedem că și vremea se schimbă de la an la an, și înțelegem că sunt chiar reale poluarea, diminuarea resurselor sau încălzirea globală”.

ECOpincile antreprenoarelor aflate la început de drum au fost extrem de bine primite, mai ales pentru că fetele au încercat să adapteze încălțămintea la gusturile și la provocările orășenilor. Iar pentru a „bifa” și trăinicia lucrului realizat de mâna omului, Anna și Aurelia au apelat la ajutor de specialitate.

„Colaborăm cu un cizmar din colțul străzii, care a fost destul de receptiv. Ne temeam că n-o să dorească să se încurce cu ceva neobișnuit. Și totuși, a vrut. Prima pereche de opinci, adică prototipul, ne-a realizat-o gratis, pentru că așa a crezut de cuviință, dacă tot lucrăm împreună… A fost un semn bun. El ne face talpa din cauciuc. E varianta obligatorie pentru oraș”, a explicat Anna.

ECOpincile Aureliei, pe care aceasta le-a purtat „toată vara”

Fetele au observat cu bucurie că românii de astăzi sunt din ce în ce mai dornici să redescopere tradițiile strămoșilor lor, iar pentru acest fenomen aflat, din fericire, în plină creștere, Aurelia are o explicație revelatoare: „Lucrurile au devenit din ce în ce mai uniformizate: avem aceeași îmbrăcăminte, același stil de viață. Pe unde mergem în Europa, vedem aceleași lucruri și atunci apare nevoia de a avea rădăcini, de a fi legat de ceva. Tradiția și obiceiurile de acasă sunt cele care te identifică pe tine, ca om. Am și depășit perioada comunismului, a urmat acea perioadă de tranziție, și acum a venit momentul în care ne-am dat seama cine suntem noi și că trebuie să ne redescoperim”.

Anna și Aurelia sunt două fete care încearcă, cum și cât pot, să învie tradițiile românești și să le aducă în contemporaneitatea amenințată de pericolele fenomenului de globalizare. Demersul lor de a-și îmbina pasiunile și de a încerca să pună pe picioare o mini-afacere guvernată de promovarea originilor nu poate decât să ne bucure, dar și să ne facă să credem că tradiția va supravieţui.

Scurtă istorie a opincii

Potrivit DEX, opinca desemnează o “încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de piele sau de cauciuc, strânsă pe laba piciorului cu ajutorul nojițelor”.

Ei bine, opincile înseamnă mai mult decât o pereche de încălțăminte din picioarele sătenilor, pentru că ele „poartă” în spate povești remarcabile din istoria României, iar procesul de realizare a acestor încălţări este unul cel puțin complicat pentru contemporanii obișnuiți cu confortul: pielea porcului în vârstă de trei ani – crescut anume pentru opinci – se lăsa în var, la crușit (tăbăcit). După uscarea pielii, aceasta se tăia fâșii, după șablonul aferent mărimii piciorului, apoi urma confecționarea opincilor: se îndoia pielea, se găurea, se înmuia puțin ca să se poată lucra, se realiza vârful, apoi se împletea ața.

Dată fiind istoria multiseculară a opincii, născocirea de expresii populare în jurul ei a fost inerentă: „a călca pe opinci” (a ofensa), „de la vlădică, până la opincă” (toate clasele sociale), „a umbla cu opinci de fier” (a umbla mult), „a da cu opinca în obraz” (a păcăli), „pe unde și-a spart dracul opincile” (ținut îndepărtat), „opinca este talpa țării” (expresie folosită de politicienii de acum 100 de ani, pentru a exprima grija pentru norod), „c-un pantof și c-o opincă” (luat prin surprindere).

„Un lucru cert este că îmi place România și că o să mă întorc la un moment dat”. Sunt cuvintele sincere ale unui tânăr sclipitor, în vârstă de 19 ani, care studiază în America un domeniu care pentru mulți nu a depășit „bariera” televizorului: Computer Science la Northeastern University din Boston, Massachusetts. Cristian Alexandru Dragomir este în anul II la această instituție prestigioasă, iar planurile sale depășesc cu mult lista pe care o au mulți tineri de vârsta lui: vrea să-și dedice timpul studiind inteligența artificială și predând, în calitate de asistent la facultatea pe care o urmează.

Cu bunul-simţ specific omului căruia îi place să „tacă și să facă”, Cristian a dezvăluit pentru Matricea Românească impresiile primului an de studiu peste Ocean, dar și ce crede el despre evoluția fulminantă a programelor și a inteligenței artificiale.

„În America e și mai rău. Oamenii nu se despart de telefon și acest lucru nu li se pare exagerat. Așa evoluează tehnologia, deci cine știe ce o să fie peste 5-6 ani? Nu consider asta ceva periculos, dar orice lucru în cantitate mare dăunează și trebuie să-ți dai singur seama de chestiunea aceasta. Dacă stai 10 ore pe telefon, fără să faci nimic, e deja o problemă. Dar aplicațiile ajută oamenii, de aceea eu nu sunt împotriva lor”, a opinat tânărul, drept răspuns la curiozitatea noastră privind riscurile utilizării telefoanelor mobile în societatea modernă. Încă din primele minute ne-am dat seama că avem de-a face cu un tânăr ambițios, care știe ce-și dorește, dar pe măsură ce discuția a evoluat, geniul lui Cristian și-a făcut simțită prezența.

Cristian Alexandru Dragomir Foto: Mihai Vladu

Pasiunea pentru științele reale s-a născut odată cu studiul din ce în ce mai aprofundat al acestui domeniu, la Colegiul Național „Tudor Vianu” din București. Aplecarea sa spre această sferă şi-a arătat roadele chiar din clasa a IX-a, când a obținut, alături de echipa sa, premiul cel mare în domeniul fizicii la concursul Ames Space Settlement Design, organizat de NASA, pentru care a susținut o prezentare la Washington DC. Însă acesta avea să fie doar începutul.

Tehnologia evoluează, deci cine știe ce o să fie peste 5-6 ani? Nu consider asta ceva periculos, dar orice lucru în cantitate mare dăunează și trebuie să-ți dai singur seama de chestiunea aceasta

„Apoi, pe parcursul liceului, am reușit să câștigăm împreună în fiecare an. Cu informatica am început în clasa a X-a, când m-am calificat la Olimpiada Națională de IT. În clasa a X-a am obținut și medalia de bronz. Apoi, a început să mă intereseze cât mai mult și mi-am găsit un stagiu ca web designer la o firmă din București. Era și o afacere profitabilă, deci mai făceam și un ban de buzunar. În clasa a XI-a m-am calificat iar la Olimpiada Națională de IT, unde am luat medalia de aur. De asemenea, separat, împreună cu colegii de clasă, am dezvoltat o aplicație pentru Android, cu scopul de a facilita crearea aplicațiilor e-commerce, a magazinelor online. Am mers cu aplicația la Olimpiada Internațională de Inventică din Georgia – Young Inventors Olympiad -, unde am luat locul I, medalia de aur.

Din momentul acela, am început să mă uit la facultăți. Mi-am depus dosarul și în America, și în Anglia. Am fost acceptat la 15 facultăți și am ales Northeastern University din Boston, deoarece m-a atras cel mai mult. Mi-a plăcut, pentru că este o instituție foarte bine cotată în domeniul informaticii”, a povestit Cristian debutul în fascinanta lume a științelor exacte.

Profesorii români, la fel de buni precum cei din America

Tânărul nostru, care se bucură din plin de „visul american” al inteligenței artificiale, a fost extrem de impresionat de profesionalismul și de bunăvoința profesorilor universității la care studiază, dar Cristian consideră că România nu este mai prejos în privinţa dascălilor, care pot face față cu brio provocărilor academice din orice sistem.

„Mi se pare normal că tinerii români pleacă din țară pentru a studia la o facultate care are profesori mai buni. Dar nu avem ce să le reproșăm profesorilor noștri deoarece acolo [în SUA, n.r.], profesorii sunt plătiți cu alt salariu, au resurse, fonduri de la companii și mulți asistenți de curs. Profesorii de la noi ar putea merge acolo, sunt foarte bine pregătiți. (…) Atuul nostru este că suntem muncitori și că zâmbim orice ar fi”.

Se poate spune că Alexandru Cristian reprezintă cu cinste țara noastră, prin prisma inteligenței sclipitoare de care dă dovadă zilnic, dar și a dorinței asidue de muncă și de dezvoltare, iar modestia înnobilează aceste calități. Din acești cinci ani de studiu pe care trebuie să îi parcurgă tânărul, vara anului 2016 este ultima pe care acesta o petrece alături de părinți, întrucât planurile sale de viitor nu îi permit huzurul: va fi asistent de curs, respectiv va candida la trei stagii de practică la companii mari care, pentru mulți, par entități de pe o altă planetă.

Nu vreau să lucrez la un program care să te lase să îți adaugi doi prieteni, în același timp, pe Facebook. Aș vrea să creez ceva care să aibă un impact în vieţile oamenilor

Iar țelul pe care și l-a stabilit ne stârnește admirația: „Eu aș vrea să lucrez pentru o firmă care face ceva bun pentru lume, nu vreau să lucrez la un program care să te lase să îți adaugi doi prieteni, în același timp, pe Facebook. Aș vrea ceva care să aibă un impact. Din câte am observat în ultimul semestru, mă tentează să fiu profesor în acest domeniu, la o facultate, sau să fac cercetare la o firmă mare. Fiecare mare firmă – Microsoft, Facebook, Mozilla (cea din urmă chiar este dedicată cercetării) – are sedii prin lume. În Cambridge, lângă mine, la Massachusetts, sunt foarte multe sedii și pot primi un stagiu la ei. Admir Microsoft, deoarece investesc în cercetare. Google, la fel, au printre cele mai bune cercetări de inteligență artificială din lume. Mozilla, de asemenea. Dar cei de la Mozilla încearcă să aducă cercetarea cu precădere în beneficiul informaticii. Ceea ce nu e un lucru rău. Dar mă interesează mai mult facultățile ce aduc profesori care fac cercetări”.

Sclipitorului tânăr român pasionat de inteligența artificială îi place caracterul pestriț al Americii. El admiră multitudinea de culturi și de mentalități din Lumea Nouă, dar toate acestea îi alimentează dorul de țară, pe care o apreciază din ce în ce mai mult, mai ales pentru că în România „este ceva drag de care nu mă pot despărți”.

Alexandru Cristian Dragomir ne-a oferit o prețioasă lecție de optimism și ne-a arătat că un vis poate fi atins cu multă muncă și dăruire, iar recunoașterea meritelor poate cuceri oceane.

Tudor Arghezi (21 mai 1880 – 14 iulie 1967), poet, prozator și ziarist român, a fost omul care considera că „nu e destul să fii bun, ci trebuie să fii bun de ceva”. Se poate spune că poetul a avut o viață tumultuoasă și grea, trecând prin mai multe ipostaze: călugăr, deținut, bijutier sau ceasornicar. Deși a fost interzis de comuniști, Arghezi nu a renunțat niciodată la scris.

Provenit dintr-o familie cu posibilități materiale foarte reduse, copilul Tudor Arghezi s-a văzut pus în situația de a se întreține singur încă de la vârsta de 11 ani, dând meditații. De asemenea, nici de vacanțe nu s-a bucurat, ca orice elev obișnuit, ci a căutat să muncească prestând diverse servicii. Această importantă etapă a vieții, sursă de nostalgie pentru cei mai mulți dintre adulți, i-a lăsat poetului amintiri triste, Arghezi remarcând mai apoi că perioada copilăriei „este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”.

De la intimitatea mănăstirii, la aglomerația marilor orașe

Prima mare dramă a vieții, poetul a trăit-o la 19 ani, atunci când tânăra de care era îndrăgostit nebunește – cum altfel? – a murit, iar Arghezi a încercat în compensație să-și găsească liniștea în casa lui Dumnezeu, alegând viața monahală. Decizia lui s-a concretizat în patru ani de călugărie la Mănăstirea Cernica (1900 – 1904) unde intimitatea chiliei l-a ajutat să-și consolideze și să-și fructifice geniul literar.

Tudor Arghezi era convins că „orice viață de om începe de mai multe ori”, drept pentru care, la un an după ce a lepădat straiele mănăstirești, acesta a plecat într-o călătorie în străinătate – în capitala Franței, în Elveția și în Italia, deplasându-se cu motocicleta. Mai departe, poetul s-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a luat parte la cursurile Universității de acolo și a lucrat într-un atelier de inele și capace de ceasuri din aur pentru a se putea întreține. În 1912 a revenit în țară și, până la momentul intrării României în Primul Război Mondial (1916), a publicat versuri și pamflete în „Facla”, „Viața Românească”, „Teatru”, „Rampa”.

Poetul Tudor Arghezi, la biroul său Foto: romaniajournal.ro

Marea Unire nu este de bun augur pentru Arghezi: poetul este închis împreună cu alți 11 confrați și ziariști (între care se numără și Ioan Slavici) în penitenciarul Văcărești, fiind acuzat de pronunțare în favoarea neutralității României în război. Din spatele gratiilor, unde petrece aproape un an, poetul face tot ce poate pentru a-și obține eliberarea, inclusiv compunând mai multe epistole, precum aceasta: „Vă cer iertăciune că Vă scriu. De la întoarcerea Dv. în țară am pornit de mai multe ori să o fac, dar o rațiune de inoportunitate, pe care de data asta izbutesc să o înving, m-a îndepărtat continuu de la impulsul meu spontaneu.

Știţi, poate, că sunt închis, dimpreună cu patru colegi de presă, dintre care unii V-au fost și V-au rămas recunoscători şi devotați. Capriciile rău informate ale unor adversari fanteziști ne-au dus în faţa Curtii Marțiale, care amestecându-ne pe toți în același dosar şi în aceeaşi cauză, ne-a condamnat pentru articole de ziar, scrise sub ocupație, la pedepse în disproporție cu vina noastră – dacă vina a fost – fără să se fi ostenit cineva să se oprească la antecedentele inculpaților și să facă deosebirile de rigoare” (28 august 1919).

Tudor Arghezi a fost şi un gazetar prolific Foto: Mihai Vladu

Pamfletele, pedepsite cu închisoarea

Primul său volum de poezie și-l lansează târziu, la 47 de ani, iar din 1928 coordonează ziarul „Bilete de papagal”, care reprezintă „pânza” lui, pe care-și exprimă contestarea, prin pamflete, a personalităților vremii. Opera lui de căpătâi, „Flori de mucigai”, este lansată în 1931 și exprimă trăirile poetului în anii de detenție. De notat că limba „ascuţită” şi spiritul de independenţă ale lui Arghezi i-au atras acestuia încă o pedeapsă cu închisoarea, în 1943.

„Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”

Flori de mucigai

Admirat încă din tinerețe de Macedonski

Spirit rebel, descris de contemporani drept introvertit, Tudor Arghezi a legat totuşi prietenii, dintre care una va dăinui până la finalul vieții, cea cu Gala Galaction (Grigore Pisculescu), pe care-l cunoaște la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Creatorul lui „Zdreanță” decide să părăsească cenaclul deoarece Macedonski „intervenea cu pana” în manuscrisele lui.

Tudor Arghezi, împreună cu patrupedul Zdreanță

Arghezi a debutat în poezie în adolescență, iar despre primele sale rânduri, autorul „Rondelurilor” mărturisea cu admirație: „Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalităţile de imagini şi idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și în străinătate, ca o culme a poeticii şi a artei”.

Când vânzarea cireșelor asigură traiul

După cel de-al Doilea Război Mondial, viața nu a fost mai blândă cu Arghezi și cu familia sa, care au trecut printr-o criză financiară cruntă. Stabiliți pe domeniul „Mărțișor”, membrii familiei nu au avut altă opțiune decât să vândă cireșele din grădină pentru a avea bani de mâncare. Cu toate acestea – sau poate tocmai graţie acestei „binecuvântări deghizate” -, inspirația nu a încetat să-l viziteze pe poet, care a scris chiar și atunci când a fost interzis de regimul politic nou instaurat.

Fiul maestrului, Baruțu Arghezi, a povestit, în cadrul unui interviu, că sărăcia l-a forțat pe tatăl său să scrie pe orice apuca: „La un moment dat, tata nu mai avea nici măcar hârtie de scris. A fost silit să scrie cu creionul pe hârtie de WC, care atunci se mai găsea sub formă de pachete dreptunghiulare, găurite într-un colţ de un fir de sârmă”.

Considerat de către unii „dușmanul poporului” și de către alții „poet național”, Tudor Arghezi a fost înmormântat cu funeraliile naționale cuvenite, în 1967. Poetul este una dintre cele mai mari comori literare pe care le-a dat România, iar în această privință, creația argheziană reprezintă o dovadă de necontestat.