De către

Matricea Românească

Peter Guran este nu numai istoric, ci și filozof al istoriei. Și-a făcut doctoratul în Franța, la École des Hautes Études en Sciences Sociales (și-a susținut teza în 2003), iar în prezent este cercetător la Institutul de Studii Sud Est Europene al Academiei Române. Este specializat pe istoria și civilizația Bizanțului. Ne-a acordat un interviu pentru Matricea.ro pe care îl redăm în variantă audio și într-o formă concentrată transcrisă. Invitatul nostru ne-a vorbit despre multe dintre mecanismele intrinseci lumii de astăzi și despre cum vom putea supraviețui din punct de vedere cultural schimbărilor atât de evidente din ultimii ani. Totul sub forma unor coborâri erudite în istorie, antropologie, politologie. Pentru o mai bună audiție, interviul este postat mai jos în două părți, fiecare dintre ele fiind remarcabil de densă.

 

 

 

 

Despre evoluție prin comparație

Rene Girard a introdus teoria dorinței mimetice, pe care a și demonstrat-o: dorințele nu sunt naturale, ci sunt induse de altcineva. Ele se nasc numai prin comparație. Astăzi teoria dorinței mimetice a fost preluată în psihologie, psihiatrie, sunt aduse dovezi că întreaga evoluție a speciei se bazează pe mimetism.

Franța de altădată și cea de acum

Franța pe care am cunoscut-o eu era una a seriozității, a disciplinei. În orice caz, era foarte franțuzească! Această Franță s-a schimbat: nu doar țărănimea a dispărut, ci burghezia intelectuală iese astăzi la pensie și este înlocuită deja de o realitate culturală mult mai diversă. Nu spun etnică, pentru că asta nu-i interesează pe francezi.

Integrarea migranților

Este o mare reușită a culturii franceze, această integrare a unor oameni proveniți din orice orizonturi etnice. Ei trebuiau doar să intre în cadrele culturale ale Franței. Or astăzi ceea ce nu mai reușește Franța este să integreze, să atragă pe acești nou veniți în modelul ei cultural.

Schimbările în Franța s-au întâmplat în ultimele două decenii

Suntem într-o societate în care schimbările se accelerează. Atât timp cât tehnologiile au avut o dezvoltare în pas cu umanul, și Franța a trăit într-un fel de așezare. Chiar dacă era o așezare revoluționară.

Despre monarhul care se retrage la mănăstire și care moare la scurt timp după ce s-a retras de la putere

În sine, exercitarea puterii are ceva sulfuros sau chiar ceva profund rău: gestiunea violenței. Ca monarh, trebuie să impui violența, pentru a îngrădi violența anarhică. Și trebuie să-ți asumi asta. Monarhul semnează condamnări la moarte. El decide execuțiile, decide războaiele. Puterea înseamnă deci asumarea unei vinovății. Iara această vinovăție trebuie expiată prin dezbrăcarea hainei puterii fie și pe patul de moarte. Iar în locul ei o îmbraci pe cea angelică, monahală.

Ceva nou pe scena lumii

Poate pentru prima dată în istoria omenirii, avem acum sentimentul că se întâmplă ceva nou: globalizarea. Dispariția oricăror cadre culturale locale și nașterea unui cadru cultural global. Sigur, sunt zone pe glob în care lucrul ăsta nu e încă de actualitate și te poți uneori regăsi într-o lume călduță a vechilor forme culturale. Dar la poarta fiecărei astfel de celule pierdută în istorie bate globalizarea.

Când insuccesul economic transformă în avantaj

Idealul dezvoltării economice este o capcană. Dezvoltare economică poate să însemne, de exemplu, dezastru ecologic. Epuizare totală a naturii și transformarea unor zone întinse în depozite de gunoi. Există azi un concept referitor la societățile care asumă condiția de zonă de gunoi: trash society.

Pacea universală între om și mediu este posibilă?

Societatea a produs și această strategie de ieșire din latura catastrofală a globalizării, această consumare a resurselor și distrugerea planetei. Și a căpătat și un nume, downshifting. Adică să trăiești cu resurse mai puține.

Prosperitatea va depinde în viitor și de dezvoltarea economică, ci de dezvoltarea intelectuală, de înțelegerea lucrurilor de care nu am nevoie. Identificarea surplusului inutil și care mă pune tot timpul într-un efort care este și sursa stresului meu. Obiective false pentru care fac eforturi mari, care se repercutează asupra mea, iar atunci când ating obiectivul, acesta nici măcar nu mă mai satisface. De fapt, nici n-am apucat să-l ating, că apare în zare un obiectiv nou.

Romanul lui Huellebecq este o fantezie sau o profeție?

Ce nu este fantezie în cazul acestui roman: faptul că omul social este dispus la compromis. Supunerea nu este numai față de islam, ci este supunere față de orice ideologie. În acest sens, n-avem nicun motiv de optimism, natura umană este conformistă. Uitați-vă la ideologiile secolului 20, cum oameni din societățile europene s-au supus comunismului, nazismului. Au fost dispuse să contribuie la o nebunie a violenței nemaiîntâlnită în istorie. Din această perspectivă, romanul lui Houellebecq este mai mult o imagine a secolului trecut.

Despre viața de după moarte

Eu nu vorbesc despre moarte, eu vorbesc despre pătrunderea în următoarea etapă a vieții. Asta e o afirmație de om credincios. E o nouă fază a existenței, superioară, pe care o intuim uneori, iar efortul mistic constă în a dobândi suficiente elemente de anticipare a acestei noi etape din existența noastră. E un efort de cunoaștere.

 

 

 

L-am rugat pe profesorul Adrian Majuru, directorul general al Muzeului Municipiului București, să decupeze trei exemple de mari oameni cvasinecunoscuți din trecutul României. I-am cerut să ne vorbească și despre părțile frumoase ale Capitalei, și despre vremurile de dezvoltare energică ale țării noastre, către care am avea toate motivele să privim cu mândrie. Ne-a răspuns într-un interviu pe care vi-l oferim integral, în format audio.

 

Info practic pentru accesarea fișierului audio pe dispozitivele mobile: dacă nu aveți cont de Soundcloud, dați click pe butonul Listen in browser.

 

În urmă cu doar câteva săptămâni publicam fragmente transcrise dintr-un interviu pe care ni-l acordase doamna Monica Șerbănescu, binecunoscuta fondatoare și director general al Liceului Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu”. Publicăm acum integral acest interviu, în format audio. Monica Șerbănescu răspunde la câteva întrebări esențiale: cum trebuie să fie profesorul pentru a răspunde așteptărilor copilului; ce fel de relație trebuie să aibă el cu elevul: autoritate competentă sau afecțiune îngăduitoare; unde se fac temele, acasă sau la after school; ce facem cu ecranele din casă; cum să-i creăm copilului o stare de confort și cât de importantă este această stare.

 

Info practic pentru accesarea fișierului audio pe dispozitivele mobile: dacă nu aveți cont de Soundcloud, dați click pe butonul Listen in browser.

 

 

 

 

Tinerii chitariști români vor primi și anul acesta un prețios sprijin prin Bursa Kitharalogos. Costin Soare (foto), muzicianul care a înființat Asociația Kitharalogos, crede în forța de coagulare a acestui instrument și în viitorul celor care-l studiază. Întrebat de ce este chitara un instrument special printre toate celelalte, Costin Soare amintește replica unui mare muzician francez din secolul 19: chitara este o adevărată orchestră în miniatură.

 

Cum s-a născut bursa dedicată pasionaților de chitară

În urmă cu doi ani, marele chitarist argentinian Pablo Marquez a venit în România ca să cânte la Festivalul ”Serile de Chitară” de la Palatul Suțu. După concert, argentinianul a făcut un gest neașteptat cu care și-a surprins gazdele: a donat întregul său onorariu de la respectivul concert Asociației Kitharalogos, propunându-le să folosească banii pentru proiecte de promovare a muzicii de chitară. Așa s-a născut Bursa Kitharalogos, care încurajează tineri interpreți de chitară și promovează în mod special partiturile compozitorilor români.

Costin Soare, fondator Kitharalogos: Anul acesta promovăm compozitorii români și compoziția românească. Este nevoie de asta, pentru că de-a lungul anilor chitara a fost un instrument destul de neglijat, foarte puțini compozitori au scris pentru chitară, iar cei care au scris au fost compozitorii chitariști, cei care erau și instrumentiști. Pe acest fond s-a născut și proiectul ”Musica…”, pe care eu îl desfășor la Muzeul Național ”George Enescu” din București.

 

15 prime audiții absolute

Proiectul ”Musica…” este o serie de recitaluri în care muzica și poezia se împletesc. Până acum au fost organizate recitaluri ”Musica nocturna”, ”Musica poetica”, ”Musica della Memoria”, iar în acestea au fost interpretate lucrări originale create de compozitori contemporani la invitația organizatorilor. În ultimii ani, la serie de recitaluri au fost nu mai puțin de 15 prime audiții absolute ale unor compozitori precum Dan Dediu, Carmen Cârneci, Gabriel Mălăncioiu, Violeta Dinescu.

Costin Soare, despre preferința tinerilor muzicieni pentru chitară: Eu zic că rămâne unul dintre instrumentele preferate. Vorbim aici de chitară într-o accepțiune mai largă. După cum se știe chitara pentru un copil înseamnă nu numai chitara clasică, cea pe care o aducem în fața publicului în aceste concerte, ci înseamnă și chitara folk, chitara acustică, chitara electrică. Copiii iubesc acest instrument și firește eu, ca interpret și ca profesor de chitară clasică, mi-aș dori ca ei să descopere cât mai devreme muzica clasică și să vină către acest instrument. Este interes pentru chitara clasică și cred că undeva se află în topul preferințelor copiilor care vin către muzică.

L-am rugat pe Costin Soare să ne recomande o lucrare de chitară pe care o preferă. Ne-a trimis către ”Capriciul arab” de Francisco Tarrega, într-o interpretare specială: polonezul Marcin Dylla, unul dintre cei mai talentați chitariști din lume, într-un clip în care cântă pe rând pe 6 chitare diferite. Iată mai jos acest clip.

 

 

 

 

Modelul de economie socialist și modelul capitalist: două viziuni care sunt puse față în față de un martor ocular al ambelor. Adrian Vasilescu, consilier de strategie al guvernatorului BNR, a vorbit în seara zilei de 4 aprilie 2019 la Matricea Românească, iar acum vă oferim conținutul audio al conferinței. Lectorul Matricei a punctat pe subiecte fierbinți ale zilei, dar a și povestit cu farmec și naturalețe despre începuturile sale profesionale. 

 

 

 

 

 

În plin sezon de turism, la cel mai vizitat muzeu din lume va fi prezentată o expoziție de artă medievală românească, centrată pe o piesă reprezentativă: steagul de luptă al lui Ștefan cel Mare. Expoziția de la Luvru se va deschide pe 17 aprilie și este un eveniment uriaș pentru arta românească, fiind primul de o asemenea amploare. Vor putea fi admirate văluri liturgice, țesături decorative, elemente vestimentare, portrete brodate, acoperăminte de mormânt moldovenești. Expoziția face parte din Sezonul România-Franța. Iată o sinteză de informații și declarații pe acest subiect.

 

Pe scurt despre expoziție

  • Stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare a fost transportat acum câteva zile cu un avion militar spre Paris
  • Expoziția va fi inaugurată pe 17 aprilie și va rămâne deschisă până la sfârșitul lunii iulie 2019
  • Tema evenimentului: Broderii de tradiţie bizantină din România. În jurul stindardului lui Ştefan cel Mare

Pe scurt despre steagul ștefanian

  • Una dintre cele mai valoroase piese de patrimoniu aflate în colecţiile Muzeului de Istorie (MNIR), o capodoperă a artei medievale de inspiraţie bizantină, stindardul a fost realizat, la porunca lui Ştefan cel Mare, în anul 7008 de la facerea lumii, anul al 43-lea al domniei sale, adică în anul 1500. Piesa a ajuns la o dată necunoscută la Mânăstirea Zografu de la muntele Athos
  • Steagul a fost recuperat de către generalul francez Maurice-Paul-Emanuel Sarrail și transportat în Franța. Inestimabila piesă a fost înmânată ministrului român Alexandru Lahovary, la Paris, de către autorităţile franceze într-o ceremonie solemnă, în august 1917, când în România aveau loc dramaticele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz
  • Steagul a intrat în posesia Muzeului de Istorie în 1970
  • Restaurarea steagului a durat nu mai puțin de șapte ani, fiind o lucrare de o complexitate cu totul neobișnuită
  • În prezent obiectul prețios este păstrat într-o casetă de plexiglas, în atmosferă de heliu controlată
  • Steagul nu este expus permanent pentru public, întrucât are nevoie de condiții speciale de păstrare

 

Steag_3

 

Interviu cu Emanuela Cernat, Șef Birou Artă românească medievală, Muzeul Național de Artă al Românei

De ce este această expoziție un moment important pentru România?

Este pentru prima dată când România reușește să facă o expoziție la Muzeul Luvru. În Franța au mai fost expoziții de artă românească, primele ieșiri în lume ale patrimoniului românesc au fost la Paris în 1867, la primele expoziții internaționale. Și atunci, ca și acum, se dorea ca România să fie asociată cu tradiția bizantină. Atunci era din motive politice, pentru că statul român dorea să se detașeze de politica imperiului otoman și încerca prin toate instrumentele culturale pe care le avea la îndemână să demonstreze că tradiția culturală a românilor e diferită de cea otomană.

Ce ar trebui să știm despre stindardul lui Ștefan cel Mare, piesa principală a expoziției?

Așa-zisul stindard de luptă a lui Ștefan cel Mare, o broderie foarte spectaculoasă, este probabil o poală de icoană (un suport textil brodat, n.red.) pe care Ștefan cel Mare a comandat-o pentru icoana Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos.

 

Este prima dată când România reușește să organizeze o expoziție la Luvru

 

Acest obiect extrem de prețios a fost capturat de armata franceză în timpul primului război mondial și a fost restituit României în 1917, în cadrul unor solemnități absolut impresionante la Universitatea Sorbona.

Iar această expoziție este parte a relațiilor de tradiție cu Franța?

Și prin acest eveniment marcăm relația atât de specială pe care românii și francezii au avut-o de-a lungul timpului, în special în epoca modernă. Acestei relații îi datorăm de fapt promovarea culturii noastre medievale. Franța, prin savanții ei și prin universitățile ei de prestigiu, în prima parte a secolului XX a promovat intens patrimoniul medieval românesc. Foarte multe personalități culturale din România au fost atunci invitate să țină cursuri la universități din Paris. Atunci au fost editate și cele mai prestigioase repertorii de colecție românești. De asemenea, savanții francezi s-au dedicat într-un mare număr cercetării colecțiilor românești, e suficient să-l amintim pe Gabriel Millet și opera sa.

El chiar va ocupa un loc special în expoziție.

Da, pentru faptul că a fost poate primul dintre savanții străini care s-au dedicat arhivării colecțiilor de broderii românești din afara țării. Arhiva documentară Gabriel Millet a fost dată circuitului public anul trecut și o mare parte a ei va fi expusă acum la Luvru: clișee pe sticlă, relevee realizate de el pe parcursul călătoriilor de documentare în Balcani, la Muntele Athos. Practic, prin intermediul lui am recuperat o serie importantă de informații despre bunuri culturale dăruite de aristocrația medievală românească, de voievozii noștri, sfintelor locuri ale ortodoxiei.

 

Declarație Ernest Oberlander-Târnoveanu, managerul Muzeului Naţional de Istorie a României, despre steagul de luptă ștefanian:

Cum a ajuns steagul la Zografu?

Nu știm foarte precis cum a ajus la Zografu, cu siguranță nu a fost donat de Ștefan, domnitorul ar fi spus în textul inscripției că este vorba despre un dar princiar pentru Zografu. Mai degrabă a fost luat în secolul al 17 lea din Moldova, o dată cu închinarea uneia dintre mănăstirile moldovenești întemeiate de Ștefan cel Mare. La Zografu, stindardul lui Ștefan cel Mare a fost descoperit târziu, în 1882.

 

Theodor Burada a avut o premoniție întemeiată: a cerut călugărilor de la Zografu să nu altereze broderia

 

Atunci, trei intelectuali români, Alexandru Pencovici, Theodor Burada și Radu Pătârlăgeanu, au făcut o călătorie de studii în imperiul otoman, pentru a cerceta limba, cultura, organizarea românilor din Balcani. Cu acest prilej au ajuns și la mănăstirea Zografu și între lucrurile pe care le-au văzut cu uimire a fost și acest stindard pe care Theodor Burada l-a descris și l-a descifrat.

Călugării de la Zografu au vrut în schimb Mănăstirea Dobrovăț

A avut o premoniție extrem de întemeiată: a cerut călugărilor să nu altereze, să nu modifice stindardul. Din păcate nu s-a ținut seama de sfatul învățatului român. Călugării au tăiat ceea ce mai rămăsese din broderie și au lipit-o cu clei de tâmplărie pe o bucată de catifea și au mai adăugat tot felul de ornamente ieftine și de prost gust. Începând cu 1903, un diplomat de excepție, Gheorghe Constantin Ionescu, la vremea respectivă viceconsul și apoi consul general al României la Salonic, a întreprins mai multe vizite la Muntele Athos și în 1915 a încercat să obțină o negociere cu obștea călugărilor pentru ca statul român să recupereze steagul. Pretențiile călugărilor erau imposibil de îndeplinit, una dintre ele prevedea restituirea Mănăstirii Dobrovăț. Statul român nu putea să accepte nici din punct de vedere legal, nici din punct de vedere practic o asemenea soluție. Gheorghe Ionescu a recurs la o soluție diplomatică cerând comandamentului trupelor franceze din Orient să ia măsuri pentru restituirea steagului către România. Autoritățile franceze au acționat în sensul dorinței românilor și în ziua de Bunavestire, 25 martie 1917, Gheorghe Constantin Ionescu intra în posesia steagului și apoi îl expedia mai departe cu o navă militară franceză spre Marsilia de unde a ajuns la Paris. Pentru că era război, el a trebuit să rămână în Franța și s-a întors în țară tocmai în decembrie 1919, fiind depus la Ministerul de Război și apoi la Muzeul Militar.

 

 

 

Bursa Kitharalogos, povestea unui gest neașteptat și a urmărilor lui

11 Aprilie 2019 |
Tinerii chitariști români vor primi și anul acesta un prețios sprijin prin Bursa Kitharalogos. Costin Soare (foto), muzicianul care a înființat Asociația Kitharalogos, crede în forța de coagulare a acestui instrument și în viitorul celor care-l studiază....