De către

Matricea Românească

Cum ajungi cât mai departe pe drumul către mintea copilului tău? Deschide-i inima, iar apoi vei ajunge la mintea lui – acesta este răspunsul profesoarei Monica Șerbănescu. Iată multe alte sfaturi bune privind relația dintre părinți, copii și profesori, de la fondatoarea și directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu”.

 

  • Principiul de bază, preluat de la Mama Sica (Anastasia Popescu): profesorii sunt mentorii elevilor, sunt prietenii lor.
  • Învățământul trebuie să pună accent pe dezvoltarea aptitudinilor elevului. Este un adevăr modern și etern, în sensul în care noi ”descoperim mereu roata” și evidențiem drept moderne adevăruri care au fost valabile întotdeauna.

 

Cum arată profesorul perfect?

  • Pentru ca ”școala acasă” să funcționeze, trebuie ca și părintele să fie un bun profesor.
  • Nu ne interesează competența profesorului, pentru că este mult mai importantă latura sa umană. Conținutul intelectual oricum se transmite.
  • Pentru a ajunge la mintea copilului, profesorul trebuie mai întâi să ajungă la inima lui. Nici un copil nu învață decât iubind, iar o materie școlară o iubești prin profesor.

 

Copilul și oboseala: teme sau joacă?

  • Când am început în școală programul extins până la ora 17.00 sau 18.00, în țara noastră nu exista after-school. Nu văzusem modelul nicăieri. Dar m-am gândit că este ideal ca profesorul să lucreze după-amiaza cu elevul, după orele de dimineață, pentru că el știe cel mai bine care este nivelul de cunoștințe al elevului.
  • La început, în anii 1990, pentru programul extins (de după-amiază) am avut foarte multă respingere din partea forurilor superioare și foarte multă susținere din partea părinților
  • Prefer ca seara, atunci când părintele vine de la serviciu, să stea cu copilul lui și să citească ceva, să iasă la plimbare, să meargă la teatru, să se joace orice – dar fără să fie stresați de teme. Temele sunt de școală, nu trebuie să le fac cu mama.
  • Copilul are nevoie ca părintele său să țină un echilibru între severitate și permisivitate.
  • Cele două mari probleme universale: consecvența și onestitatea.
  • Nu poți elimina ecranele din viața copiilor, dar putem încerca să le limităm.
  • Discernământul de care ai nevoie pentru a distinge între bine și rău, între adevăr și minciună, tot educația ți-l formează.
  • Derulăm două proiecte Erasmus Plus în școală, prin care predăm discipline nonlingvistice într-o limbă străină. Și prin asta le arătăm copiilor că învățăm o limbă străină pentru a transfera cunoștințe din alt domeniu, limba străină nu este un scop în sine.

 

Sfaturi pentru părinți: exigență sau libertate?

  • Exigența părintelui față de copil trebuie să existe de la început. Și tot de la început părintele trebuie să fie iubitor față de copil.
  • Severitate a părintelui față de copil? Depinde, severitate poate însemna asprime, dar poate însemna și rigoare. Adică atunci când nu abdici de la o regulă pe care ai stabilit-o cu copilul.
  • Când stabilim o regulă, ea trebuie asumată de toată lumea, părinte și copil. De exemplu, stabilim că după ce facem ordine, mergem la teatru. Dacă el, copilul, nu face ordine, nici eu, părinte, nu respect ce am stabilit, deci nu mergem la teatru.
  • Este bine ca părintele să știe cât mai mult despre ca face copilul lui la școală. Dar este firească și nevoia copilului de intimitate, iar această nevoie trebuie respectată.
  • Este esențial să fii alături de copilul tău și în felul acesta să fii o mamă bună și un tată bun.

 

Titulescu a fost una dintre cele mai respectate voci din Europa, în prima jumătate a secolului trecut. Era ambițios, distins, întotdeauna competent, cu o foarte bună cunoaștere a termenilor politicii internaționale, patriot, diplomat prin vocație. Iată câteva detalii.

 

Viață privată

Născut la Craiova, 4 martie 1882. Tatăl său era avocat și a ocupat funcțiile de prefect și de deputat, iar bunicul său era protopop. Nicolae va moșteni moșia familiei din localitatea Titulești, județul Olt. S-a căsătorit la 25 de ani. El și soția sa Ecaterina erau una dintre cele mai ambițioase și admirate cupluri ale Europei.

Studii

A terminat liceul în Craiova, iar facultatea de drept în Paris, ca urmare a unei burse de studii. În 1903 câștigă un concursul național de drept din Franța, cu o lucrare de specialitate. Tot la Paris își dă și doctoratul, în 1905.

Cariera universitară

Prima catedră a primit-o la Iași, la Facultatea de Drept. După doi ani se mută la Universitatea din București, unde predă drept civil. În urma revoltelor țăranilor din 1907 se remarcă prin faptul că cere despăgubirea moșierilor afectați de răscoale. Ceva mai târziu va pleda pentru împroprietărirea țăranilor.

Om politic

În 1909 a intrat în Partidul Liberal Conservator, al cărui președinte era Take Ionescu, peste trei ani a fost ales deputat. Este un susținător al modernizării statului. Pledează pentru unirea Transilvaniei cu Regatul, spunând cuvintele devenite celebre ”Ne trebuie Ardealul!”. Împreună cu mari nume ale politicii românești, organizează la Paris Comitetul Național Român, care are scopul de a promova interesele României și mai ales Marea Unire.

Ministru

În 1917, în plin Război Mondial, este numit ministru de finanțe. Mai târziu, între 1927-1928 și între 1932-1936, a fost Ministru de Externe. A luptat împotriva nazismului și a fost permanent preocupat de stabilitatea teritorială a țării. Pentru aceasta a fost foarte activ în Mica Antantă (România, Iugoslavia, Cehoslovacia) și a generat Înțelegerea Balcanică. A inițiat deschiderea de ambasade în America Latină, în țări ca Brazilia, Argentina, Chile sau Mexic.

 

Un excepțional orator. Discursurile sale se studiază astăzi în școlile de diplomație

Un excepțional orator. Discursurile sale se studiază astăzi în școlile de diplomație

 

Ambasador

Cât timp nu a fost ministru, Titulescu a fost ambasador al României la Londra în intervalele 1921-1927 și 1928-1932. În întreaga perioadă dintre cele două Războaie, el a fost cel mai puternic actor al politicii externe a României. Și-a impus vocea în dezbaterile dintre țările Europei și a făcut ca România să conteze în cadrul tratatele internaționale negociate și semnate în acest timp.

Societatea Națiunilor

Titulescu a fost încă din 1920 delegatul României la Societatea Națiunilor, care premerge Organizației Națiunilor Unite. În 1930, el a fost ales președintele Societății, iar în anul următor, contrar uzanțelor, a fost reales în această funcție. Este singurul român care a ocupat până acum acest fotoliu prezidențial.

Controverse

I s-a reproșat că avea relații strânse cu ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, și că arăta simpatie liderilor sovietici.

În timpul Războiului Civil din Spania a fost de partea stângii politice, ceea ce contravenea spiritului dominant din România.

Cum și-au arătat brașovenii identitatea românească, într-o Transilvanie sub ocupație? Răspunde la această întrebare cea mai recentă expoziție de la Muzeul Național de Istorie, ”Identitate națională, eleganță și vestimentație la românii din Brașov (1700-1939)”. Însemnele și simbolurile naționale, militare și regale au fost adevărate arme de luptă pentru drepturi și de rezistență națională. În cadrul expoziției vizitatorii vor descoperi portul de sărbătoare al brașovenilor, așa-numitele haine românești, un port tradițional urban, unic în Transilvania, dar și costumul tradițional care a inspirat portul Junilor din Șcheii Brașovului și Brașovechi, cămăși cusute cu simboluri ancestrale magice, decorate cu mii de fluturi de argint aurit.

 

Brasov_3

 

Istoricul Alexandru Stănescu, despre expoziție

”Expoziția este dedicată mai ales patrimoniului imobil reprezentat în aceste haine vechi, care ca tradiție coboară în secolele XVII-XVIII. Am adus la București singurul port urban românesc existent în Transilvania. Sunt haine inspirate din moda elitei românești, din moda boierimii, din moda princiară: cu nasturi din argint, cu brâuri cu paftale din argint aurit, cu haine de iarnă tivite cu blană de jder de gheață, cu blană de vulpe, lucruri pe care în puține comunități românești le găsim.

Portul popular din Brașov este unic. Este un port foarte bogat decorat. Suntem printre puținii români care au păstrat cămășile lungi până la genunchi, așa cum au fost ele odată pentru toți românii. Suntem printre puținii români care au păstrat o abundență foarte mare de motive și simboluri cusute: calea vieții, crai nou, steaua nordului. Portul în sine este unic prin frumusețea și abundența elementelor decorative, dar și prin paietele din argint aurit care ca fac ca aceste cămăși să fie foarte scumpe. Nici nu există o cămașă la fel ca alta. Deci vorbim despre un port unic”.

 

Brasov_4

 

Port de călușeri de June Național Alb, ori de June Roșior, ținute de mirese și domnițe din cel mai ales brocart, cusute cu fir de argint și  cu cingători cu paftale masive din argint aurit pot fi admirate în Sala Lapidarium până pe 1 mai. Proiectul expozițional tratează atât codul vestimentar al vechii comunități românești din Brașov, cât și legăturile pe care românii din Brașov și Junii Brașovului le-au avut cu Casa Regală în anii 1906-1948. Un rol surprinzător de important l-au avut și decorațiunile de pe harnașamentul cailor.

 

Muzeograful Mihai Florea, curatorul expoziției

”Obiectivul expoziției este readucerea în atenția urbei București pe confrații români din Șcheii Brașovului. Pe lîngă elementul principal, cel de vestimentație, am putea spune că la fel de important este celălat ”personaj” al expoziției: calul. Pe lîngă port și tradiție românească, în Șcheii Brașovului se dădea o deosebită atenție și acestui element. Multe dintre simbolurile pe care le vom regăsi în harnașamentul cailor, în decorațiunile de pe șei sau în  micile decorațiuni, sunt elemente cu specific românesc. Am spus noi: încărcătura națională sintetizată în zona ecvestră. În expoziție se intră printr-o poartă ecvestră. La intrare este expus un cal-machetă în mărime naturală. După ce trece de partea butaforică, vizitatorul poate observa elementele în original, de la șa până la celelalte mici obiecte de port-podoabă, tot ce face parte din harnașamentul calului, decorat cu simboluri naționale și alte elemente sintetizate și criptate, despre care doar inițiații știau ce înseamnă.”

 

Brasov_2

 

Despre portul popular românesc, în câteva linii

  • Cele mai vechi reprezentări ale modului în care oamenii obișnuiau să se îmbrace, datează din neolitic: figurine ceramice ale căror ornamente sunt asemănătoare cu cele de pe decorul costumului popular
  • Din punct de vedere istoric, despre portul popular românesc se poate vorbi abia după formarea poporului, în secolele IX-X
  • Cea mai veche reprezentare a portului autentic românesc este consemnată în Cronica Pictată de la Viena din 1358, care descrie bătălia de la Posada între regele Un­gariei, Carol Robert de Anjou, şi voievodul muntean Basarab I. În acele imagini se observă clar portul autentic al bărba­ţilor. Au cămăşi lungi, strânse la mijloc cu brâu sau centură, iţari, opinci şi căciuli din pie­licele de oaie în cap
  • Alexandru Odobescu (1834-1895) a observat similitudinea dintre costumul popular românesc și cel al dacilor, reprezentat pe faimoasa Columnă a lui Traian. În cadrul Expoziției Universale de la Paris din 1867, comisia condusă de Al. Odobescu a prezentat obiecte de artă populară românească

La vârsta de trei ani, Mădălina Pașol era pusă în fața unei claviaturi, iar la 8 ani concerta la pian în direct la Radio. Au urmat mulți ani de muncă, dar și nenumărate premii internaționale și concerte pe tot globul. Duminică 17 martie va concerta din nou în București, la Ateneu, iar Matricea Românească a întrebat-o în avanpremieră despre anii ei de formare, despre maeștri, despre succes și despre joc.

 

Concert tribut Dinu Lipatti

În cadrul concertului de duminică, 17 martie, Mădălina Pașol va aduce un omagiu de suflet lui Dinu Lipatti, prin reinterpretarea lucrărilor pe care acesta le-a cântat în ultimul său recital din 16 septembrie 1950, de la Besançon. În program sunt incluse opusuri de Mozart, Schubert, Chopin, Bach și Ravel. Spectacolul include și un moment al actriței Ștefana Samfira, care va citi scrisori semnate de Dinu Lipatti și adresate profesorilor săi: Mihai Jora, Florica Musicescu, Nadia Boulanger, dar și unor mari personalități ale timpului: Clara Haskil, George Georgescu sau Nikita Magaloff. Concertul de la Ateneul Român face parte din turneul “Citadele muzicale”.

 

 

Faceți parte dintr-o familie de muzicieni, instrumentiști: bunicul a cântat la contrabas, tatăl și fratele la violoncel. Dumneavoastră ați ales pianul. De ce pian și nu un alt instrument?

Tatăl meu a fost de părere că trebuie să fie cineva în familie care acompaniază  toate aceste instrumente minunate și de aceea au ales pianul pentru mine. De altfel, de când eram foarte mică eu am fost fascinată de acest instrument, mai ales pentru că fratele meu lua deja lecții de pian, între noi este o diferență de patru ani. Eu stăteam în scaunul de copil și întotdeauna fredonam melodiile pe care el le studia la pian. Am dezvoltat un auz foarte bun, eram obișnuită cumva cu claviatura. Când m-am dat jos din scăunel, am început să repet singură. Bunicul a fost cel care mi-a călăuzit primii pași, am învățat să citesc notele și să interpretez mici piese. Și așa, foarte devreme, am început cariera de pianist.

Cântați la pian de la trei ani, la vârsta de 8 ani ați susținut un recital care a fost transmis în direct la radio. Când a apărut ca miză a studiului obținerea unor rezultate de top în concursuri?

Nu a fost neapărat un plan, lucrurile au venit de la sine. Eu întotdeauna mi-am dorit să pot face această meserie cât pot de bine. Am avut modelul familiei mele, pot să spun că suntem cu toții profesioniști, perfecționiști. În momentul în care muncești foarte mult, ai ceva talent și te simți acasă pe scenă, premiile vin de la sine.

O astfel de miză totuși este în această profesie.

Da, bineînțeles. Mai târziu, când am început să particip la concursurile mari, cum ar fi ARD din Munchen, Feruccio Busoni sau Regina Elisabeta, acolo bineînțeles că te pregătești, devii ambițios, îți dorești să fii între premianți. E adevărat că nu întotdeauna ai rezultatele dorite pentru că premierea ta ține de foarte multe lucruri pe care nu poți să le influențezi și de multe ori nu pleci acasă cu rezultatul dorit, dar experiența ta este cea mai importantă.

 

Madalina Pasol_5

 

Ați primit burse, multe premii. Care v-a onorat cel mai mult? Ați așteptat cu mai multă emoție un premiu anume, o recunoaștere?

Pot să spun că cea mai așteptată premiere a mea a fost bursa Senatului german pentru studiile doctorale de la Berlin. Bineînțeles că și premiul de la Feruccio Bussoni m-a onorat foarte mult. Dar nu sunt o adeptă a concursurilor, cele mai așteptate sunt concertele mele, mă bucur întotdeauna să fiu pe scenă și sunt de părere că doar publicul poate aprecia evoulția ta pe scenă la adevărata valoare.

 Când se simte un pianist împlinit? Cât de eficientă, cât de obiectivă, precisă este autoevaluarea?

În momentul în care mergi pe scenă și te pierzi în lumea sunetelor, în momentul în care te topești ca artist, aceasta cred că este trăirea maximă a unui artist, nu neapărat a unui pianist. Pianistul bineînțeles că este o specie deosebită între toți artiștii. Suntem o specie umană care  muncește foarte mult: este destul de complicat să fii pe scenă, să cânți totul pe dinafară, să susții recitaluri de o oră și jumătate către două ore. Concentrarea atinge niște frecvențe enorme și, la sfârșit, bucuria ta este fericirea și mulțumirea de pe chipurile oamenilor. Important este și momentul de reculegere de după concert, în care treci în revistă ce ai făcut, ce ai trăit și cum ai reușit poate să câștigi un pic de nemurire.

La 18 ani ați plecat pentru studii în Germania și au fost alți 17 ani în care v-ați întors acasă de doar două sau trei ori. Ați studiat foarte mult, pe de o parte în România, pe de alta în Occident. Cam care ar fi diferența între cele două școli de muzică?

Cred că este o continuitate între aceste două școli. În România am învățat bazele  pianisticii, ale meseriei de artist-concertist. Am cântat foarte mult în copilărie și până la vârsta de 18 ani când am plecat din România.

 

Mergi pe scenă și te pierzi în lumea sunetelor, te topești ca artist, aceasta cred că este trăirea maximă a unui artist

 

În afară am avut ocazia să mă perfecționez cu cei mai mari pianiști și cu cei mai mari pedagogi, cum ar fi Andrzey Jasinski, care este profesorul lui Krystian Zimerman, cu Zoltan Koczis, cu Heinz Leygraf, cu Georg Sava, care a fost profesorul meu mulți ani, și Pascal Devoyon, la ora actuală unul dintre cei mai mari profesori de pian din lume. Poate o mică diferență este felul pozitiv în care înveți în străinătate, să te apreciezi pe tine. Critica începe cu ”Ai cântat minunat, dar ai putea să mai schimbi aceste lucruri…” . Fraza nu începe cu ”nu ai făcut….”, ”nu ai respectat…” În Vest, gândirea pozitivă este cea mai importantă dintre toate învățămintele pe care le-am cules.

V-ați orientat în timp și spre pedagogia muzicală. Este o meserie diferită. Pe ce fond a venit? Un impuls natural, un talent pentru asta, modelul unuia dintre profesorii cu care v-ați intersectat și pe care ați dorit să-l replicați sau poate pe fondul lipsurilor sesizate în practica pedagogică românească?

Este o vocație. Cred că este foarte important să poți comunica cu copiii, chiar dacă ești mult pe scenă. Ei au nevoie de această informație: ce se întâmplă când ești pe scenă, ce se întâmplă când stai în fața unui instrument mare pe care trebuie să cânți într-o sală în care pot fi și o mie de persoane. De asemenea, nu este același lucru dacă predai într-o sală mică de curs sau dacă ai o sală mare și poți auzi toate armonicele instrumentului. Nu sunt neapărat un pedagog, pot să spun doar că am experiență pe scenă și știu cum să-i ajut să treacă prin aceste momente de concert care sunt foarte solicitante emoțional. Încerc, în primul rând, să-i învăț să se concentreze pe scenă. În general, mă înțeleg foarte bine cu copiii.

Ați creat și un joc muzical.

Am inventat cu fetița mea un ”Ghici muzical”. Este un fel de ”Păcălici”; sunt niște cărți de joc pe care apar niște figurine, sunt explicate semnele muzicale de bază, duratele notelor. Este un joc pentru începători, între 4 și 99 de ani! De obicei, primele ore de curs pot fi foarte plictisitoare, jocul ajută deopotrivă și pe cursant și pe profesor.

 

”M-am întors în România pentru că aici sunt acasă”

Mi-am dorit întotdeauna să mă întorc acasă. Am plecat pe vremea când nu aveam Facebook, nu aveam Skype, nu aveam internet. Am pierdut multe legături în această perioadă. M-am întors în România pentru că am început studiile doctorale la Conservator. Am reușit să-mi reiau activitatea, cu ajutorul carierei pe care mi-o făcusem înainte de a pleca. Aici sunt acasă. Oricât de rege ești în altă țară sau în altă împărăție, acasă la tine te simți bine: ai familia, ai prietenii, din copilărie, ai străzile și atmosfera tinereții. Eu iubesc țara mea foarte mult, îmi place foarte mult Bucureștiul, îmi place foarte mult vremea din România, îmi place să colaborez cu colegii mei de breaslă. Îmi doresc foarte mult să pot aduce și un pic de vânt vestic în toată această activitate pianistică pentru că este nevoie și de bucurie, de încredere în noi, în ceea ce știm să facem. Trebuie să gândim pozitiv și să fim deschiși pentru lucruri noi.

V-am auzit cu un alt prilej spunând că performanța se poate face cu talent, cu foarte multă muncă și cu implicarea întregii familii.

Familia cred că este importantă pentru oricine și, în general, nu poți face performanță dacă nu ai în spatele tău o ramificație de oameni care te susțin și te ajută necondiționat. Fără mama mea, nu aș fi în această zi aici și aș da acest interviu. Fără prietenii mei din copilărie, care mă susțin până în ziua de astăzi, nu aș putea concerta. Fără tatăl meu, care mi-a dat motivație, pentru că a fost un violoncelist remarcabil, probabil că aș fi făcut o cu totul altă meserie. De asemenea, fratele meu care este violoncelist și cu care am bucuria să colaborez, cântăm de multe ori împreună. Fetița mea care mă suține foarte mult și care are extrem de multă înțelegere pentru că nu ne vedem cât și-ar dori. Familia este cel mai important lucru!

Sunt convinsă că din această listă nu ați dori să lipsească bunicul.

Absolut. Bunicul a fost cel mai important pilon al carierei mele. De când a văzut  că am interes pentru pian, de la trei ani, m-a învățat multe, multe lucruri minunate. Vorba sa de suflet era „muzicienii sunt inginerii sufletelor”. Și mai spunea că fiecare limbă străină vorbită este o meserie în plus.

 

Cine este Mădălina Pașol

  • cântă la pian de la vârsta de trei ani
  • la 8 ani susținea un recital de pian care a fost transmis în direct la radio
  • la nouă ani a debutat cu Orchestra de Camera Sinfonietta, la Ateneul Român, cu Concertul pentru pian în Fa minor de Bach
  • consideră că unul dintre cei mai mari pianiști ai tuturor timpurilor este Emil Gilles. La fel de multă admirație pentru Vladimir Horowitz și Sviatoslav Richter. Apreciază, de asemenea, aparițiile spectaculoase pe scenă ale Khatiei Buniatishvili și Yuja Wang
  • activitatea artistică a Mădălinei Pașol a fost recunoscută prin premii, burse, diplome la concursuri naționale si internaționale: bursa NaFög a Senatului Cultural German, bursa Fundatiei Paul Hindemith, bursa Universitatii de Arte din Berlin, bursa pentru studiile doctorale ale Universității de Muzică din București, bursa a Fundatiei Georg Schumann, Concursul Internațional pentru pian Feruccio Busoni, Concursul Internațional ARD – München
  • a susținut cursuri de măiestrie, concerte și recitaluri în Europa și Asia

Călătorii care tranzitează în luna martie aerogara din Otopeni pot vedea icoane și reprezentări ale sfinților voievozi și domnitorilor din cele trei provincii românești. Lucrările au fost realizate în cadrul celei de-a VI-a ediții a Simpozionului Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”, care a avut loc în noiembrie anul trecut. Alături de piesele realizate in timpul atelierelor deschise, ce au avut loc la Centrul Cultural ”Ion Manu”, sunt expuse și modelele care au folosit drept sursă de documentare și de inspirație: tablourile votive, păstrate in biserici românești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

 

Icon_3

 

Ioan Popa, pictor, coordonatorul proiectului: ”O lecție de istorie vizuală”

Expoziția aceasta vine ca o finalitate obligatorie pentru atelierele tematice din luna noiembrie, artiștii trebuie recompensați și astfel. Spațiul de expunere a lucrărilor însă dă proiectului dimensiuni pe care cred că nu le-ați intuit atunci când ați pus ideea în practică.

Da. Este o expunere care are ca prioritate prezentarea istoriei țării noastre, a personalităților și a figurilor marcante din toate cele trei provincii românești, chipuri ce au fost iconicizate și ilustrate în cadrul Simpozionului internațional ”Iconari în Otopeni”. Lucrările sunt expuse într-un spațiu de maximă fluență, mai ales pentru călătorul străin, turistul care ne vizitează și urmează să-și fixeze niște repere, niște puncte, niște obiective speciale ale României. Le va găsi concentrate în forma acestor icoane și tablouri votive, care sunt însoțite în reprezentările lor de principalele ctitorii. Este o invitație pentru turiști să le viziteze și apoi să dea o mărturie mai departe pe unde va ajunge.

În învălmășeala aeroportului, cafenele, duty free, check in, bagaje, îmbarcare, credeți că există și răgaz pentru a arunca fie măcar și o privire în fugă peste aceste lucrări? Nu credeți că tematica ar putea intimida?

Cred că impactul va fi unul bun, spațiul de expunere este unul neobișnuit, un areal unde de obicei vezi doar publicitate sau afișaje comerciale. Tocmai de aceasta vrem ca cel care trece să plece cu un plus de informație și de cunoaștere mai specială a trecutului nostru.

Sunt expuse 14 lucrări, tempera pe lemn, frescă, sculptură, mozaic, desen pe hârtie și pergament. Alături, printuri de mari dimensiuni cu modelele de unde s-au inspirat iconarii. Am înțeles că modelele au fost extrase din biserici vechi importante din toate cele trei provincii românești. Și texte informative.

A fost o muncă serioasă și sperăm să fie cu rezultate pentru cei care vor prelua aceste imagini. S-a făcut o catalogare foarte atentă de către specialiști, de către istorici, cu datare, cu atribuire corectă a fiecărei ctitorii. Ca atare, putem spune că în acest hol al Aeroportului Internațional Otopeni avem reprezentate toate monumentele istorice și bisericile vechi importante din România. Este o informație foarte vastă, o lecție de istorie vizuală, care te atrage, te îmbie la răgaz, atât cât permite acest loc, de obicei aici ești contra-timp, însă oricând se poate reveni la informație, se poate accesa blogul acestui eveniment. În scurt timp va fi finalizat și catalogul acestei ediții în care vor fi prezentate toate imaginile și textele de specialitate.

La sfârșitul fiecărei toamne, de șase ani încoace se organizează Simpozionul Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”. O săptămână de evenimente: ateliere de pictură, discuții, conferințe.

Simpozionul este un laborator de lucru, câteva zile în care artiști și iconari cu preocupări diverse, cu orientări diverse se întâlnesc, pun împreună toate experiențele lor din ateliere sau de pe șantierele de lucru, discută și analizează. Sunt invitați și specialiști din diferite domenii, tocmai pentru a avansa și a afla mai multe detalii despre tema în cauză. Așa cum a fost și la ultima ediție, în noiembrie anul trecut, când punctul de interes a fost prezentarea domnitorilor și a sfinților voievozi, pentru ca la final să se poată găsi noi rezolvări, noi iconografii pentru aceste teme care sunt mai puțin accesate. 

Care va fi tema ediției din 2019?

Ca în fiecare an va fi o temă legată de declararea anului omagial de către Patriarhia Română. 2019 fiind anul omagial al satului românesc ne vom îndrepta spre iconografia de factură populară, de factură provincială: de exemplu, pictura din Transilvania, din micile biserici ctitorite de boieri și de țărănimea română. Ca atare, va fi o abordare de stil mai rustic, mai puțin folosit de breasla noastră. Vom investiga în această direcție. Iar ca tematică e posibil să facem o selecție cu sfinții din mediul rural, cei din Mărginimea Sibiului. Încă este în lucru tema, dar din nou este una foarte provocatoare.

 

Icon_2

 

Mădălina Mirea, curatorul general al expoziției:

Practic, alături de sfinți, care au deja o iconografie clară, au fost incluși și domnitori. Unii foarte cunoscuți, de exemplu Mihai Viteazul știm că are în conștiința publică o imagine foarte precisă, la alții însă încă se lucrează la reprezentarea iconică. A fost o ediție în care fiecare iconar a ales să înfățișeze un domnitor local, din zona din care a venit.

Atelierele din noiembrie anul trecut au fost pregătite și prin câteva excursii de documentare în toate regiunile istorice ale României de unde s-a adunat un material vizual extraordinar de dens și de consistent. Cei care tranzitează acum aeroportul pot admira lucruri ce se văd foarte rar, la care nu ai acces ca vizitator în mod normal. Este foarte bine că această expoziție are loc în aeroportul Otopeni, în primul rând pentru că organizarea ei este legată de orașul Otopeni, de Centrul Cultural ”Ion Manu”, și în al doilea rând cred că are o mai largă vizibilitate pentru publicul român dar și străin.

 

Icon_5

 

Pictorul Viorel Maxim, autorul unui portret în mozaic al regelui Ferdinand I, Întregitorul României:

Oarecum am fost luat prin surprindere, nu mă așteptam să primesc drept temă un domnitor. A trebuit să mă documentez un pic, așa că am văzut cam toate reprezentările regelui Ferdinand. Am ales, probabil, poza cea mai cunoscută, mai reprezentativă. Am găsit fotografii și din tinerețe și picturi, dar am ales o poză la maturitate. Am oscilat între a face un portret realist sau o stilizare spre pictura bizantină; am încercat un compromis, sper că am și reușit. Conceptul pentru care am optat este tip medalie, portretul și alte câteva mici detalii sunt din smalț, scrisul este din aur, însă multe detalii sunt preponderent din piatră naturală. Piatra naturală se armonizează de la sine, nuanțele sunt mai plăcute, nu sunt așa sintetice și se armonizează foarte bine. Cum coroana regilor României este realizată din oțelul tunurilor de la Plevna, pentru reprezentare am ales o nuanță de aur roșcat.

În ansamblu a fost o muncă frumoasă, dar și grea. Mozaicul este foarte frumos văzut din afară. Din interior, este desigur frumos, dar și foarte dificil. Înseamnă foarte multă tehnică, este greu și cu materialele, cu montajul pe perete. Dacă-ți place este ușor!

 

 

 

Pe 1 octombrie 2017, în Ziua mondială de luptă împotriva cancerului la sân, în viața regizoarei și scriitoarei Chris Simion-Mercurian intra un nou personaj: Cancerul. Deși îi cunoștea reputația, nu s-a înfricoșat. ”De mică am fost crescută luptătoare. A trebuit să mă descurc și în meserie. Nu am avut niciodată un sprijin. Întotdeauna a trebuit să dovedesc ceea ce sunt prin ceea ce sunt. Așa am traversat și acest diagnostic, nu ca pe o boală, nu ca pe o nenorocire. Am primit așa cum a venit: foarte firesc, foarte natural. Aproape că mă așteptam. La cât de paroxistic am putut să-mi trăiesc viața pînă la 40 de ani, cu ce intensitate și la ce temperatură, nu m-a șocat deloc.”

 

”Cancerul este o situație limită despre adevăr, o experiență care te readuce la esență”

După ce a primit diagnosticul de cancer la sân, în paralel cu ședințele de chimioterapie și radioterapie, Chris a regizat trei spectacole, și-a scris povestea luptei cu cancerul și s-a lăsat fotografiată de prietena ei, Cătălina Flămînzeanu. Așa s-a născut, aproape într-o joacă, albumul ”Care dintre noi / Which One of Us”. A scris textele la sugestia medicului oncolog. ”Unghiul din care vedeam toată povestea era atipic pentru pacienții pe care îi avea… Cancerul este o situație limită despre adevăr, o experiență care te readuce la esență. Este o experiență în care ești nud, tu cu tine, fără nici un fel de accesoriu. Nu mai ai cum să te minți, cum să cauți să te ascunzi”.

 

Cancerul este o experiență în care ești nud, tu cu tine, fără nici un fel de accesoriu. Nu mai ai cum să te minți, cum să cauți să te ascunzi

 

Lansarea albumului ”Care dintre noi” este primul pas în proiectul pe care cele două artiste l-au inițiat împreună cu Fundația Renașterea. Al doilea pas va fi un roman, care va cuprinde toată experiența într-un mod foarte pozitiv, cu foarte mult umor. ”Dacă te detașezi puțin și dacă nu mai ești în unghiul tău, subiectiv, e un comic de situație aparte”. Va urma și o piesă de teatru. Un spectacol pe tema aceasta, spune Chris, este necesar în repertoriul unui teatru.

 

Chris Simion. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

Chris Simion-Mercurian. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

 

Cum pot să zâmbesc? Sunt două căi, două chei, două cârje: răbdarea și credința

Pasiunea pentru teatru, familia și prietenii au ajutat-o să lupte cu boala și să-și păstreze echilibrul. Niciodată revoltată. A primit boala ca pe un dar, nu ca pe o nenorocire. ”Cum pot să zâmbesc? Sunt două căi, două chei, două cârje: răbdarea și credința.”

Proiectul ”Care dintre noi / Which One of Us” este destinat, în mod special, celor bolnavi de cancer, familiilor și prietenilor celor care trec printr-o astfel de suferință. ”În momentul în care ne-am hotărât să împărtășim această intimitate, am făcut-o cu gândul că putem să arătăm celor care trec panicați prin experiența asta că o pot vedea și altfel. Aveți curajul să fiți voi înșivă pentru că Dumnezeu ne-a dat o experiență unică!

 

Chris Simion. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

Chris Simion-Mercurian. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

 

Cine este Chris Simion-Mercurian

  • S-a născut în 1977 și este absolventă a două facultăți din cadrul U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale“ (teatrologie și regie teatru)
  • A publicat nouă cărți, prima la vârsta de 16 ani
  • După apariția volumului ”Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani”, criticul literar George Pruteanu a spus despre autoare că e „un fel de pui de Cioran în fustă lungă şi neagră”
  • În teatru este cunoscută ca un regizor de avangardă
  • Inițiatoarea Festivalului de Teatru Independent UNDERCLOUD
  • Inițiatoarea proiectului Grivița 53 / G 53 – PRIMUL TEATRU CONSTRUIT ÎMPREUNĂ