De către

Nicolae Dima

Am parcurs un 2019 cu creșteri pentru care suntem recunoscători și cu scăderi din care am avut ce învăța. Clipa de bucurie de acum se cuvine a fi înțeleaptă și smerită.

În lupta noastră cu timpul, în strădania de a lăsa construcții durabile și urme netrecătoare, vă aducem un gând din Scripturi: ”Orice lucru are clipa lui prielnică și este vreme pentru toate îndeletnicirile de sub cer!” (Eclesiastul 3,1)

Vă dorim un An Nou plin și măreț. Să vă fie așa cum vă este de folos!

 

 

 

 

 

De ce este mai sănătoasă o persoană care practică rugăciunea sau meditația decât un sportiv de performanță? La acest fel de întrebări a răspuns Arhid. Dr. Sorin Mihalache la Întâlnirile Matricei, în luna noiembrie, atunci când a vorbit despre Inteligența Spirituală și relația ei cu performanța umană. Imediat după conferință am publicat o sinteză a serii, iar acum vă oferim o nouă selecție de idei care nu trebuie pierdute din atenție.

 

  • Trăim într-o societate a performanțelor: performanțe economice, sportive, de cunoaștere și de realizări științifice, inginerești. Niciodată nu am avut atât de multă performanță. Dar se vede limpede că lumea în care trăim nu capitalizează toate aceste performanțe. Simpla performanță nu produce efecte de schimbare, pentru că performerii au pierdut cârma spirituală sau de înțelepciune.
  • Atenția pe performanță creează premise pentru o creștere economică extraordinară, o dezvoltare tehnologică extraordinară, o capacitate de înmagazinare și de manipulare a informației extraordinară progrese fără precedent în diverse arie a științei. Și totuși lumea nu este mai bună. Dimpotrivă, suntem într-o situație paradoxală: niciodată nu am avut un nivel tehnologic atât de ridicat, niciodată că până acum nu am cunoscut mai bine complexitatea ecosistemului terestru și totuși niciodată că până acuma nu am amenințat mai tare aceasta biodiversitate prin poluare. Niciodată că până acum nu am avut cunoaștere mai clară despre nevoia de atașament, de dragoste, de coeziune socială pe care omul o are în buzunarul lui ființial, și totuși niciodată ca până acum nu a produs omenirea o cultură mai agonizantă, mai individualizantă, ca aceasta în care noi trăim astăzi. Nu am avut niciodată o cunoaștere mai evidentă asupra rezervelor extraordinare ale naturii, și totuși trăim în civilizația care distruge cel mai mult natura.

 

Suntem deci în miezul unei civilizații care nu se poate plânge de lipsa performanței, și care totuși nu trăiește înțelept

 

  • Suntem deci în miezul unei civilizații care nu se poate plânge de lipsa performanței, și care totuși nu trăiește înțelept. Asta arată ceea ce și inteligența spirituală indică: faptul că atenția pe performanță pierde echilibrul cu celelalte.
  • Martin Seligman, un psiholog american, a identificat trei tipuri de plăcere sau de stare de bine pe care le procură experiența omenească.
    1. Prima stare de bine este furnizată de plăcerea senzorială: fiecare om are un set de plăceri, de exemplu el poate spune că se simte foarte bine pentru ca a mâncat pizza pe care o preferă și a băut berea pe care o preferă.
    2. A doua stare de bine vine din angajament, este starea de bine pe care o are medicul care a reușit să vindece un pacient sau sportivul de performanță care are medalia pe perete. Seligman spune care e diferența majoră dintre cele două stări de bine: prima se termină după ce se termina experiența senzorială, adică după ce am terminat pizza și am băut berea. Și mai are o caracteristică această stare de bine în care vine de pe urma plăcerii, anume că într-o zi în care nu am pizza și nici bere, dar îmi amintesc de pizza și de bere, sufăr că nu le am, și dacă văd o fotografie cu pizza sufăr că nu pot s-o mănânc. În schimb, starea de bine de pe urma angajamentului e diferită, bucuria că am câștigat o medalie se simte și peste doi ani, iar când văd o fotografie peste doi ani îmi dă o stare de bucurie.
    3. A treia stare de bine vine din dăruire. Este cea mai înaltă dintre formele de stare de bine. Deci e mai mare decât cea care vine din angajament. De ce? Atunci când mă angajez în ceva și îmi iese, primesc un feedback pozitiv, iar asta îmi dă o stare de mulțumire, mâine fac din nou același lucru, iar la final am un perete plin de medalii. Mă simt extraordinar pentru că îmi ies lucrurile perfect. Dar ce se întâmplă când se termina asta, pentru că orice sport și orice perfomanță se încheie? Acesta e motivul pentru care Seligman spune că forma cea mai înaltă de stare de bine este cea produsă de dăruirea de sine. O trăiește cel care face bine altora, când face sharing cu propria lui ființă și ajută și pe copii, și pe săraci, și pe rude, și pe prieteni, și dăruiește continuu. Care e avantajul acestei dăruiri? Că poate continua la orice vârstă, nu ține de profesie, nu ține de activitatea fizică. Această ierarhizare a stărilor de bine arată de ce spiritualitatea este peste performanță.
  • Richard Davidson, profesor de neuropsihiatrie la Wisconsin University, de 25 de ani cercetează efectele emoțiilor asupra sănătății. El a scris o ultimă carte cu Daniel Goleman, în care vorbește despre cum anume meditația și conștiința valorii spirituale asupra lucrurilor produce modificări asupra nivelului activității sistemului imunitar. O persoană care cultivă perspectiva spirituală despre viață este mai sănătoasă din punct de vedere imun, spre deosebire de cel care este antrenat în competiții și care are un nivel de activitate imună supraturat. Sistemul imun al sportivilor, de exemplu, îmbătrânește mai repede. În schimb, cei care sunt orientați spre contemplație și compasiune și recunoștință sunt mai sănătoși din punct de vedere imun. De asta sunt voci care vorbesc despre faptul că generozitatea și voluntariatul sunt mai sănătoase decât competiția.

 

În starea de rugăciune mecanismele reparatorii ale organismului se intensifică, iar perioada de spitalizare se reduce

 

  • Jon Kabat-Zinn este un medic care de 20 de ani a introdus în sistemul american de servicii medicale mindfulness, arătând că este foarte util pentru spitale să permite medicilor și pacienților pre și post operatorii să facă sesiuni de mindfulness. Asta le schimbă parcursul de refacere post operatoriu, scurtând perioada de spitalizare și astfel ducând la economii la bugetul sănătății. Prima dată când s-a dus în Congresul american să îi convingă pe membrii Congesului despre nevoia de a introduce mindfulness în spitale, ei nu au fost sensibili. A doua oară a venit peste zece ani cu calcule și a arătat câte miliarde de dolari vor fi salvate de la buget dacă toți bolnavii vor învăța să mediteze sau se roage, dacă sunt practicanți creștini, pentru ca în starea de rugăciune mecanismele reparatorii ale organismului se intensifică, iar perioada de spitalizare se reduce, iar asta înseamnă costuri mai mici. Abia atunci a reușit să îi convingă.
  • Sunt cercetări care vorbesc despre faptul că o cantitate foarte mare de divertisment slăbește capacitatea atenției, crește impulsivitatea și scade autocontrolul. Cum să cerem omului să crească în gestiunea lui proprie dacă el este înconjurat de un divertisment care îi solicită tot mai multă atenție? Avem o societate care se distrează tot mai mult și care este locuită de foarte multe persoane depresive. Cum se întâlnește distracția cu depresia, ca doar distracția ar trebui să ne bucure? Cei mai multi depresivi sunt în societățile civilizate, nu avem depresivi în Africa. De ce? Există depresii într-o societate civilizată pentru că într-o societate civilizată există divertisment. Divertismentul se consumă în timpul liber, iar oamenii nu se odihnesc, deci ar trebui cumva sa se oprească divertismentul pentru a ne putea odihni…
  • Am observat că noutățile din medicină sau din educație nici după 20 de ani nu crează efecte în sistem, ceea ce este o nebunie. De exemplu, sunt foarte multe rezultate care vorbesc despre efectele emoțiilor negative asupra sănătății. Ei bine, dacă am avea un sistem care să fie foarte interesat de sănătatea publică, filmele horror ar trebui suprataxate, adică dacă vrea cineva să meargă la un astfel de film, e ok, poată să meargă, dar filmul acela trebuie suprataxat, pentru că dă emoții negative. Și emoțiile negative distrug sistemul imunitar, adică persoana respectivă e mai vulnerabilă. Iar suprataxa să finanțeze suplimentar sistemul medical.

 

 

Un loc de vorbit, un spațiu de dezbatere, un colț de sfătuit și de împărtășit? Da, CUIB este toate acestea și un pic mai mult. CUIB este mai întâi o stare de spirit la care Ștefania Bulboacă a ajuns atunci când a simțit că în cariera ei de antreprenor este nevoie de ceva diferit. 

 

Un spațiu fizic și sufletesc

Era deja de opt ani în businessul cu haine făcute la comandă și își amintește cum și-a deschis atelierul: ”Pe atunci nu existau multe opțiuni pentru femeile de afaceri care-și doreau niște ținute mai speciale pentru birou, pentru cocktail sau pentru alte evenimente.” Au fost ani plini, în care Ștefania și echipa ei au creat ținute, au primit în atelier sute de cliente și cu multe dintre ele au stabilit o legătură care ținea nu doar de îmbrăcăminte.”După opt ani, știam că trebuie să schimb ceva. De fapt, simțeam o lipsă în viața mea și am văzut-o și la multe dintre clientele care mi-au devenit apropiate: femeia de azi își asumă foarte multe roluri, iar la un moment dat vrea pur și simplu să se verifice cu alte mame, soții și colege de business că e în regulă ceea ce i se întâmplă acasă și la serviciu”.

 

”Sunt atâtea subiecte pe care o femeie nu le discută, pentru că în general acestea sunt privite ca vulnerabilități” (Ștefania Bulboacă)

 

De aici a plecat ideea creării CUIB, adică un spațiu fizic și sufletesc în care femeile să se întâlnească și să comunice între ele. ”Intuiția mi-a fost validată atât la deschidere, cât și la a doua noastră întâlnire. Hainele pe care le creăm și le vindem sunt secundare în întâlnirile noastre. Avem la îndemână astăzi atât de multe tool-uri despre vestimentație, încât nu mai e nevoie să vorbești despre asta, atât de mult ca în trecut. Dar era nevoie să creăm o comunitate pentru alte motive, mai exact pentru a vorbi despre lucrurile despre care…nu prea vorbim cu atâta ușurință. Sunt atâtea subiecte pe care o femeie nu le discută, pentru că în general acestea sunt privite ca vulnerabilități. Iar femeia de azi nu prea-și dă voie să fie vulnerabilă.”

 

Cuib_2

 

Și totuși, o femeie care fondează o afacere și apoi o conduce este încă de la început un profil aparte. N-are nicio șansă dacă nu este o luptătoare: trebuie să se ocupe de furnizori, de angajați, de relația cu instituțiile statului, de marketing, de distribuție, de cash-flow. ”Da, ești setată să te întâlnești pe parcurs cu aproape orice. Dar cred că trebuie să accepți că există momente în care te simți copleșită. Trebuie să-ți dai voie să respiri în astfel de momente. Asta nu înseamnă slăbiciune, ci înseamnă normalitate”, spune Ștefania Bulboacă.

 

CUIB înseamnă dialog și comunitate, așa cum înseamnă și fashion

Afacerea Ștefaniei ia o direcție diferită acum, odată cu lansarea comunității. Brandul din trecut se redefinește și ia numele CUIB, iar sub acest nume se regăsesc un site nou, www.cuib.fashion, cu magazin online integrat, există o colecție ready-to-wear cu materiale de calitate și modele foarte reușite, care are la rându-i câteva produse-vedetă. Colecția custom-made se lucrează în continuare în atelierul Ștefaniei Bulboacă. Elementul de exclusivitate este cașmirul, un material de care Ștefania este fascinată și pe care îl propune ca notă de distincție și ca amprentă de calitate. Iar pentru unicitate, există și varianta couture, în care piesa de vestimentație se realizează de la zero, conform dorințelor  clientei și sfaturilor Ștefaniei.

 

Cuib_3

 

 

Energie și sinceritate

Care este legătura dintre fashion și club? E ușor de înțeles: comunitatea exista deja, clientele Ștefaniei au devenit cu timpul prietenele ei, iar adesea și prietene între ele. Evenimente restrânse s-au mai desfășurat și până acum, în atelier, în diferite formate și pe diferite teme. Dar acum CUIB se adresează unui cerc mai larg, nu doar clientelor, este un spațiu de con-vorbire, de întâlnire în vederea stabilirii unei conexiuni.

Până acum, CUIB s-a întâlnit de două ori pentru discuții, iar al treilea eveniment a fost în luna decembrie, și anume Târgul de Crăciun.

 

Reacții ale participantelor, după prima întâlnire
  • ”Nu suntem aici ca să ne judecăm unele pe altele, ci suntem aici ca să creștem împreună”
  • ”Ce mi-a plăcut cel mai mult: am putut să fim noi înșine”
  • ”Am fost surprinsă de temă, pentru că nu se discută nicăieri astăzi despre imperfecțiunea femeii. Am fost atât de absorbită de discuție, încât am uitat că am telefon!”
  • ”M-a surprins cum am trăit sentimentul de a fi împreună și dorința de a ne împărtăși experiențele”

 

 

 

Trei bătăi ușoare în ușă. După câteva secunde, o voce suspicioasă de dincolo: ”Cine-i?” ”Părintele cu icoana!”, vine de dincoace răspunsul. Tăcere, vreo 10-15 secunde. Ușa se crapă încet, iar prin fanta de câțiva centimetri apare un cap ciufulit: ”Știți, la noi e cam deranj… Când mai treceți? Parcă mai veniți o dată, nu?”

 

”Ce, crezi că noi nu știm să sărbătorim?”

”Da’ de ce veniți cu icoana, părinte?” ”Păi, ca să vestim Nașterea Domnului. Nu vedeți că nu mai există colindători, măcar noi să vă dăm vestea cea mare.” ”Da, părinte, dar oricum noi știm că vine Crăciunul. Uite, ne-am și pregătit, avem porc, avem de toate. Ce credeți, că noi nu știm să sărbătorim chiar dacă nu vii și dumneata?”

Ce să-i mai spui despre adevăratele motive: că de fapt e o vizită prietenească, nu o colectă de bani, că e ca atunci, la Betleem, când toți cei care au auzit pe Prunc și cetele de îngeri din jurul Peșterii n-au putut să tacă, au mers și au dat de veste mai departe… Că la Bobotează nu-i timp, atunci e cu sfințitul casei și e mai complicat. Că acum, la clipe de sărbătoare, mulți sunt singuri și nu le deschide nimeni ușa, iar preotul e singurul care-o face.

Pe de o parte, preoții tac, nevenindu-le să se justifice mereu și mereu. Pe de altă parte, privirile ascuțite, cuvintele jignitoare, ușile trântite sunt parcă de la an la an mai multe.

Pentru toți cei care nu înțeleg, pentru toți cei care nu știu, pentru cei care au nevoie să li se reamintească, l-am rugat pe un vechi prieten, părintele Ioan Istrati, nemțean prin naștere și constănțean prin adopție, să ne dea voie să publicăm două frânturi din viața sa de preot, povestite de el zilele trecute.

 

Scena 1: ”Umblați ca niște nebuni după bani”

Știam că la o casă e unu care tot timpul comentează, nechează, că de ce îl deranjăm, că n-avem ce căuta. Sunăm la poartă. Deschide tipul furios: Ce căutați?

Eu: Vestim Nașterea Domnului Hristos. Primiți părintele?

El : Nu primesc nimic. Umblați ca niște nebuni după bani.

Eu: Nu cerem niciun ban nimănui. Doar Vestim Nașterea și binecuvântăm casele și oamenii.

Facem câțiva pași înapoi: Sănătate.

Omul prinde curaj: Ia stai, părinte, să-ți spun vo două. Mă opresc.

Toți popii sunt niște hoți. Umblați după bani.

Eu: mata câți bani ai dat vreodată la Biserică?

El: niciun leu.

Eu: dar ți-o cerut cineva bani?

El: nu.

Eu: Păi? Ia auzi domnule, mata știi câți săraci sunt în parohia asta?

El: nu știu.

Eu: Eu știu. Mata știi câți bătrâni singuri, câte familii cu mulți copii, câte băbuțe fără lemne?

El: nu.

Eu: Eu știu. Ai dat măcar la unul din ăștia de mâncare, de îmbrăcat, lemne de foc?

El, deja tulburat, bâlbâindu-se: nnnu.

Eu: noi le dăm, câte puțin, pe alții mai procopsiți îi sfătuim să ajute, mergem cu pachete… Deci, care-i om și care-i hoț?

Omu înghite greu în sec, privește în gol: am zis așa, in general …

Eu dezlănțuit: ce general? Foarte mulți preoți ajută fără să știe nimeni, bisericile sunt pline de săraci, la porți stau cerșetori, și nimeni nu pleacă nemiluit.

Omu: iertați-mă, părinte.

Eu: Dumnezeu să te ierte. Crăciun fericit.

 

Scena 2: Crăciunul turcului

Anul trecut, un turc mi-a deschis poarta. „Efendi, intră și la mine, să simt că e sărbătoare. Totdeauna când m-am rugat și am fost bun cu săracii, Dumnezeu m-a ajutat”.

Ce diferență între el și ortodocșii botezați, unși cu Sfântul și Marele Mir, care își pun mâna la ce au mai prost, înjură, drăcuie când văd popa, zbiară ca descreierații când se apropie sfințenia.

Lor, când închid ochii, le cântăm: „Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău”. Cred că Hristos privește agasat, dacă nu se mânie de-a binelea pe noi.

 

 

 

Se împlinesc zilele acestea 30 de ani de libertate pentru români. A fost sfârșitul obținut prin sânge al unei perioade de frică și nedreptate, de sărăcie și izolare.

Perioada comunistă a însemnat pentru români suferință și foame, iar pentru mulți a însemnat închisoare și moarte, familii distruse și o viață trăită sub semnul terorii.

O durere trăită la asemenea dimensiuni nu poate fi uitată, trebuie mereu rememorată și comemorată, pentru ca nedreptatea și crima să nu mai poată avea niciodată loc la o astfel de scară.

Și totuși, cum a început totul? Iată o cronologie a instalării comunismului în țara noastră, schițată pe baza unei cercetări de Damian Anfile.

 

23 august 1944. România întoarce armele împotriva Germaniei naziste, aliindu-se cu Uniunea Sovietică. Ion Antonescu este arestat din ordinul Regelui Mihai I.

Guvernul Sănătescu. Colonelul Constantin Sănătescu a primit de la Regele Mihai sarcina de a prelua șefia Cabinetului de Miniștri după Ion Antonescu. Sănătescu a condus două guverne consecutive în același an 1944, fiind cel care a semnat Armistițiul la Moscova, în septembrie 1944. Din păcate, așa cum observa Iuliu Maniu, armistițiul semăna în unele puncte cu o capitulație.

9-17 octombrie 1944. Winston Churchill face o vizită la Moscova, în timpul căreia semnează scandalosul Acord de procentaj, cunoscut și ca Acordul Churchill-Stalin. Prin acest act, Europa era împărțită în sfere de influență între URSS și Marea Britanie. Pe celebrul șervețel pe care Churchill a schițat viitorul acestei părți a continentului, România era lăsată în proporție de 90% în seama sovieticilor. În schimb, în Grecia influența britanică urma să fie de 90%.

 

Servetel

 

6 decembrie 1944. Este instalat ultimul guvern democratic al României înainte de comunism, condus de Nicolae Rădescu.

1945. Gheorghe Gheorghiu-Dej este desemnat de către Stalin drept secretar general al Partidului Comunist din România.

4-11 februarie 1945. Conferința de la Yalta. Roosevelt, Churchill și Stalin s-au întâlnit pentru a discuta situația de după sfârșitul Războiului. Stalin a avut mult de câștigat ca urmare a acestei conferințe, mai ales că ulterior a extins influența sovietică mai mult decât se discutase.

27 februarie 1945. Andrei Vîșinski, fost procuror sovietic, vine la București, cu mandat de la Stalin. El i-a transmis Regelui Mihai intenția sovieticilor de a fi instalat un nou guvern, condus de Petru Groza. Peste tot în țară, grupuri de comuniști creează revolte și demonstrații. Câteva unități NKVD vin la București și sunt cazate în unitățile militare din Capitală.

6 martie 1945. Petru Groza este numit prim-ministru, ca urmare a șantajului Moscovei, care pretindea că în caz contrar Transilvania nu va reveni în componența teritorială a României.

20 martie 1945. Regele Mihai I îi cere lui Petru Groza să demisioneze. Acesta refuză, ceea ce este o premieră în istoria regalității române. Drept urmare, Regele intră în greva regală, iar guvernul Groza continuă să-și exercite prerogativele în mod neconstituțional.

19 noiembrie 1946. Alegerile sunt câștigate de comuniști. Blocul partidelor democrate, controlat de comuniști, obține 79,86% din voturi. Rezultatele acestea sunt însă masiv falsificate. Rezultatele reale nu sunt cunoscute nici astăzi. Este momentul cheie al consolidării prezenței comuniste în România.

Distrugerea partidelor istorice. Imediat după câștigarea prin fraudă a alegerilor, comuniștii au dus o politică de eliminare a partidelor istorice. În iulie 1947 are loc înscenarea de la Tămădău, când liderilor țărăniști li s-a oferit posibilitatea falsă de a părăsi țara cu un avion. Liderii au fost însă arestați chiar pe aerodromul din Tămădău. Au fost judecați într-un proces demonstrativ, sub acuzația de tentativă de părăsire ilegală a țării. Deși pedepsele pentru această acuzație ar fi trebuit să fie de maximum 6 luni, liderii țărăniști în frunte cu Iuliu Maniu au primit ani grei de închisoare. Procesul acesta a deschis seria de condamnări abuzive și criminale ale regimului comunist. Ulterior, Partidul Național Țărănesc a fost dizolvat.

Noiembrie 1947. Partidul Național Liberal a fost dizolvat.

30 decembrie 1947 – abdicarea Regelui Mihai. Comuniștii sprijiniți de trupele de miliție sovietică prezente în București au obținut prin amenințări și șantaj abdicarea Regelui Mihai. După abdicare, familia regală a fost alungată din țară, iar partidul comunist a proclamat Republica Populară Română. Actul de proclamare a fost neconstituțional, întrucât schimbarea formei de guvernământ trebuia supusă votului public, ceea ce nu s-a întâmplat nici până astăzi.

 

 

Câte sunt Româniile noastre? Este una singură, îmi vor răspunde unii, amintindu-mi că asta și sărbătorim în prima zi a lui Decembrie. De asta au trăit, pentru asta au murit atâția dintre cei de altădată, ca să nu mai fie mai multe țări, ci una singură. Știm că așa a fost.

Dar România cea rotundă, alcătuită din trei părți mari, alcătuite la rândul lor din alte părți mai mici, unită în unele ceasuri magistrale ale istoriei, sfâșiată în clipele de groază ale destinului nostru, s-a rupt în zeci de mii, sute de mii, milioane de bucăți. Fiecare român plecat din țara lui este o mică Românie dezunită de România mare.

N-a plecat nimeni (mă rog, aproape nimeni) pentru că așa a vrut. Îmi amintesc de cuvintele unui prieten pe care nu l-am mai văzut de vreo 10-12 ani, de când a plecat în Scoția. A scris pe blog cu o tristețe dureroasă: N-am plecat de foame, ne era destul de bine. Dar am plecat pentru că nu se mai putea, am plecat cu gândul la copiii noștri, cu disperarea că schimbarea în bine a României a întârziat mult prea mult.

În anii aceștia, despre care se poate spune fără cea mai mică urmă de îndoială că sunt cei mai buni ani în care să trăiești, din toată istoria noastră, în acești ani sărbătorim la 1 Decembrie ceea ce nu mai avem de mult. Și anume, unitatea noastră de neam. Doar fanfaronii mai pot spune azi sloganul că românul e român oriunde s-ar duce, că ne iubim țara și că inima românilor de peste tot bate românește, că Miorița e în sângele nostru și că tresăltăm oriunde-am fi atunci când vedem cele trei culori una lângă alta. În ultimii 20 de ani, România a pierdut probabil un sfert din populația ei. Iar dacă te gândești la vârsta celor plecați, vei găsi că România a pierdut, de fapt, mult mai mult, poate chiar mai mult de o treime din populația activă, care putea produce valoare și putea aduce schimbare. Teritoriul național a rămas intact. Dar viața României s-a diminuat cu o treime.

Neproductiv, poate chiar inutil ar fi să căutăm vinovați. Ce rost are? Lista neputințelor sau a nevredniciilor e nesfârșită.

Dar putem și trebuie să facem ceva: să nu rămânem încremeniți în uimirea că așa ceva a fost cu putință. Pentru că, în timp ce o mulțime de români trăiesc în afara granițelor, cei care au rămas înăuntru fac lucruri care merită văzute și cunoscute. România este un loc în care lucrurile se schimbă greu, dar se schimbă. Au trecut 30 de ani de la recâștigarea libertății, iar mulți dintre vecinii noștri de stradă, de  cartier sau de oraș au călcat cu tălpile groase ale bocancilor lor în bălțile de sânge ale eroilor din 1989. Dar mulți dintre ceilalți vecini ai noștri de stradă, de cartier sau de oraș și-au suflecat mânecile și s-au apucat de treabă. Au făcut studii, au plecat în Occident și au venit și înapoi, au deschis afaceri, au renovat case, au construit locuri și lucruri. Au creat valoare. România de azi nu mai e aceeași cu România de ieri, iar asta li se datorează lor.

Matricea Românească este, de câteva luni, pe urmele acestor români care nu fac zgomot, dar fac să mergă lucrurile. Programul nostru editorial Elite și Proiecte tocmai asta are în intenție, să arate cât de multe s-au schimbat în bine în această țară pe care au slujit-o în ultimii 30 de ani o mulțime de oameni fără vrednicie. Pentru că, de fapt, schimbarea României vine odată cu schimbarea românilor. Vom avea o țară care să arate splendid atunci când va exista o masă critică a oamenilor care gândesc splendid. Și, spre disperarea multora, această masă critică este în plină formare, iar coagularea ei nu mai e doar o speranță, ci este o realitate.

România credinței vii, România valorii apreciate, România solidarității în hărnicie, România perseverenței. Câte Românii avem?

 

 

CUIB - club & fashion. Un loc pentru a fi împreună

27 Decembrie 2019 |
Un loc de vorbit, un spațiu de dezbatere, un colț de sfătuit și de împărtășit? Da, CUIB este toate acestea și un pic mai mult. CUIB este mai întâi o stare de spirit la care Ștefania Bulboacă a ajuns atunci când a simțit că în cariera ei de antreprenor...

Câte Românii avem?

1 Decembrie 2019 |
Câte sunt Româniile noastre? Este una singură, îmi vor răspunde unii, amintindu-mi că asta și sărbătorim în prima zi a lui Decembrie. De asta au trăit, pentru asta au murit atâția dintre cei de altădată, ca să nu mai fie mai multe țări, ci una...