De către

Nicolae Dima

Ce să facem ca să trecem cât mai ușor peste perioada aceasta dificilă? Aceasta este întrebarea momentului, pentru că, în afară de situația dură din punct de vedere medical și economic, avem de-a face zilele acestea cu ceva ce omenirea n-a mai experimentat: statul obligatoriu la domiciliu, pe o perioadă pe care n-o putem preciza acum. 

Psihologii avertizează că rămânerea în case pe o perioadă de timp îndelungată poate avea urmări deloc lipsite de importanță asupra sănătății fizice și psihice.

 

Iată ce ne putem aștepta să experimentăm săptămânile acestea:
  • Îngrijorare sau chiar frică referitor la posibilitatea îmbolnăvirii;
  • Tulburări ale somnului, generate de starea psihică și de lipsa mișcării fizice;
  • Schimbări în ritmul activitate-odihnă-alimentație;
  • Supraalimentare;
  • Dificultatea de a ne concentra la activitățile de serviciu, în cazul în care lucrăm de acasă;
  • Creșterea consumului de alcool și tutun.

Toate acestea pot avea o influență serioasă asupra stării noastre de sănătate. De altfel, suntem avertizați că tendința va fi de agravare a bolilor cronice de care suferim.

Așadar, ce e de făcut?

 

Închideți (pentru un timp) televizorul și telefonul!

Primul lucru pe care îl aveți de făcut este să vă distanțați din când în când de vârtejul fără sfârșit al informațiilor alarmiste. E profund artificială și eronată senzația că, dacă nu deschidem telefonul sau televizorul pentru două-trei ore, vom înceta să fim conectați la realitate și vom pierde ceva esențial.

Consumul de știri negative alimentează stresul, care are drept efect consumul compulsiv de știri, ceea ce agravează stresul. Intrăm astfel într-o spirală distructivă. Starea psihică proastă va fi însoțită inevitabil de o proiecție negativistă asupra viitorului, ceea ce este contraproductiv pe termen mediu și nociv pe termen scurt.

 

Aveți grijă de mintea și corpul dumneavoastră

Alimentați-vă sănătos. Evitați să mâncați exagerat de mult și evitați alcoolul. Făceți-vă un program de masă și respectați-l.

Faceți exerciții fizice, dansați, mișcați-vă. Dacă ieșiți pe balcon, veți observa că aerul e mai curat decât de obicei, așa că bucurați-vă de el. Expuneți-vă la soare, vă va aduce un plus de energie și optimism.

Consumul exagerat de video este perturbator și derutant pentru o persoană activă. Dacă nu aveți de lucru pentru serviciu, încercați să lucrați proiecte personale. Scrieți și citiți. Cărților de mult uitate pe rafturi li se poate da acum o nouă șansă!

 

Rugați-vă și meditați

Grija pentru spirit este vitală. Iar apelul la divinitate ne eliberează de îngrijorări și ne dă mereu speranță.

Nu sunteți o persoană religioasă? E ok, faptul de a medita 10-15 minute pe zi, deși nu este o activitate religioasă, este absolul reconfortant.

La ce să meditați? La interioritatea și profunzimea spiritului, la destinul dumneavoastră ca persoană, la locul dumneavoastră în viețile celorlalți. Veți descoperi lucruri uimitoare!

 

Conectați-vă cu alții

Telefon, mail, sms. Cuvintele transmise cu empatie, cu prietenie, cu dezinteres, pot fi miraculoase. Gândiți-vă mai ales la cei care nu au mulți prieteni sau rude și care prin izolare la domiciliu pierd orice șansă de a comunica.

În plus, asta vă va ajuta pe dumneavoastră înșivă: dăruind vei dobândi. Încurajând pe alții, vei descoperi în tine însuți resurse despre care nu știai că se află acolo.

 

”No news today”

Fotografia din deschidere este legată de ceva care s-a întâmplat o singură dată în istorie. Pe 18 aprilie 1930, la BBC Radio s-a auzit genericul buletinului de știri. A intrat apoi speakerul, care a spus: “Good evening. Today is Good Friday. There is no news”. Apoi, pentru câteva minute, s-au auzit acordurile unei piese cântate la pian, iar după aceea programul a revenit la normal.

 

 

 

Teologia religiilor, religia Chinei și martirii creștini chinezi – pe acest fir s-a desfășurat cea mai recentă întâlnire a Centrului pentru Cercetare în Teologie, Filosofie și Știință de la București. Tema a fost ”Teologia religiilor. Studiu de caz pe religia Chinei” și a fost prezentată de Dr. Andrei Dîrlău. Conferențiarul este autorul unei impresionante cărți, ”China harului”, care se prezintă drept cel mai cuprinzător volum despre creștinism în China (apărut la Editura Anastasia).

 

Dirlau1

 

Teologia religiilor – o înțelegere diferită decât până acum

Prezentarea lui Andrei Dîrlău a fost abundentă: a început prin a preciza anvergura formulei pe care o propune lumii teologice, respectiv ”Teologia religiilor”. 

În viziunea sa, cercetarea academică obiectivă asupra religiilor lumii este insuficientă pentru o bună înțelegere a fenomenului religios. De la istoria religiilor, trebuie trecut în opinia lui Andrei Dîrlău la teologia religiilor, respectiv o studiere critică a credințelor religioase ale lumii, din perspectiva învățăturii creștine. Scopul acestui studiu ar fi, desigur, stabilirea de punți de comunicare solide, într-o lume în care întâlnirea dintre religii are deseori forma conflictului.

A urmat o incursiune în teoriile despre convergența ideilor religioase, clasificate de vorbitor după caracteristicile lor. El a prezentat diferitele modele de abordare a acestor teorii, așa cum sunt modelul inclusivist, cel pluralist și paradigma teologiei comparate. Andrei Dîrlău și-a arătat simpatia pentru modelul exclusivismului empatic, căruia în opinia sa îi aparține și Părintele Stăniloae prin gândirea sa, respectiv acea formă de evaluare critică a religiilor prin care spiritualitățile și credințele sunt înțelese din perspectiva teologiei ortodoxe, fără ca prin aceasta să se accepte ca adevărate respectivele credințe, dar și fără a pronunța separări sau excludere totală a dialogului cu ele.

 

Dirlau_2

 

Ortodoxia este ilegală în China

Conferențiarul a adus în vederea celor prezenți câteva elemente valoroase ale experienței sale chineze. Cu ani în urmă, Andrei Dîrlău a locuit timp de câțiva ani în China, unde a activat ca profesor de limba engleză. Întâlnirea cu cultura chineză la ea acasă i-a facilitat astfel cunoașterea și înțelegerea ei profundă. Iată câteva informații și aprecieri din conținutul expus:

  • În China, creștinismul ortodox nu este acceptat de autoritățile statului. Protestantismul și catolicismul sunt admise, ca urmare a lobby-ului internațional, în conjuncție cu interesele economice ale Chinei;
  • În China de azi trăiesc aproximativ 90 de milioane de creștini protestanți și 10 milioane de catolici;
  • La nivel popular există o recunoaștere a valorii culturii europene, mai ales a artefactelor acestei culturi, dar o respingere a modelului socio-politic occidental. Acesta este efectul invadării Chinei de către europeni în secolul 19, care a dat naștere unei atitudini revanșarde față de agresori, nerezolvată nici până astăzi. 
  • Din aceasta situație istorică s-a născut și reflexul de respingere a credinței creștine, care este văzută drept religia invadatorilor;
  • Succesul misiunii creștine este limitat și de mentalitatea populară chineză conform căreia nu există transcendent. Mai exact, nu există conceptul de trecere dincolo de moarte. Divinitatea religiei confucianiste (Tao) este inaccesibilă și impersonală, iar înțelegerea creștină a lui Dumnezeu (întrupat, transcendent și accesibil oamenilor) este de neînțeles și de neacceptat pentru cei mai mulți dintre chinezi;
  • Un martor ocular i-a povestit lui Andrei Dîrlău despre viața religioasă a celor câteva zeci de creștini ortodocși din Beijing: din când în când Liturghia este oficiată într-o casă privată, ilegalitate. Preotul vine îmbrăcat în jeanși ca să nu fie recunoscut ca membru al clerului. El și participanții la slujbă sunt foarte conștienți că dacă sunt prinși riscă unele consecințe legale severe. Liturghia este precedată de spovedania celor prezenți.

 

 

Nebunia pentru Hristos a fost mereu un capitol confuz: creștinismul înseamnă viață în logica Logosului, a Cuvântului. Creștinismul este luminat de înțelepciune și în căutarea înțelepciunii mai presus de lume, a Sfintei Sofii, căreia cel mai mare împărat bizantin de după Constantin i-a închinat cea mai mare biserică a lumii.

Dar din când în când apare în viața creștină câte un personaj derutant. Mimează nebunia, se comportă ca un sărit din minți, face chiar lucruri scandaloase – iar la final se dovedește nu numai că el nu e nebun, dar chiar că el e mai înțelept decât toți ceilalți. Adică decât toți ceilalți care l-au judecat aspru în tot acest răstimp.

 

Cândva, într-o mănăstire, trăia o tânără…

Cândva, într-o mănăstire de câteva sute de maici, trăia o fecioară care simula nebunia. Toate maicile și surorile mănăstirii erau nemulțumite de comportamentul și de înfățișarea ei. Atât de mult o displăceau, încât au marginalizat-o total. Nebuna n-avea voie nici să mănânce alături de alte maici, și așa se face că nimeni n-a văzut-o vreodată mestecând (aveau să se întrebe mai târziu dacă, de fapt, ea mânca de-adevăratelea vreodată; își vor aminti atunci că ea înghițea firimiturile pe care le culegea de pe mese atunci când făcea curat la trapeză). Rătăcea prin mănăstire și făcea tot ce i se cerea. Purta o cârpă înnodată în jurul capului, iar asupra ei se revărsau zilnic nenumărate cuvinte de dispreț și de ceartă, uneori însoțite chiar de ghionturi și lovituri.

Cucernicul părinte Pitirum, un monah ascet care trăia singur pe muntele Porfyrite din vecinătate, a primit într-o zi vizita unui înger, care i-a spus: ”Ai o părere prea bună despre tine însuți, și nu ai alt argument decât faptul că trăiești aici, retras. Vrei să cunoști pe cineva care face o asceză mai mare decât a ta și care are viața mai sfântă decât tine? Mergi la mănăstirea de femei tabennisiote și acolo vei găsi pe cineva cu capul înfășurat într-o cârpă. E mai virtuoasă decât tine.”

 

Călugărul și nebuna

Pitirum a plecat neîntârziat la drum și a cerut voie să intre în mănăstirea de femei. Pentru că era vestit și în vârstă, a fost lăsat să intre. Maicile l-au primit cu cinste, iar el le-a cerut să le vadă pe toate veițuitoarele. Cum însă nu era niciuna cu capul acoperit de o cărpă, a cerut și mai insistent să fie adusă și cea care lipsea. I s-a replicat: ”E o nebună, de ce-ai vrea să o întâlnești?” Dar au trebuit să se conformeze.

Iar când Pitirum a văzut-o pe nebună, cu cârpa ei înfășurată în jurul frunții, a căzut la picioarele ei și i-a spus ”Binecuvintează-mă, Amma (=Maică)!” Iar ea a căzut în genunchi în fața lui, spunând: ”Tu să mă binecuvântezi, Domnule!”

Celelalte maici s-au scandalizat. I-au spus de îndată: Părinte, nu te supăra, dar e nebună, e lipsită de minte. Călugărul însă le-a replicat: ”Voi sunteți nebune și fără minte! Ea este și pentru mine și pentru voi amma, și mi-aș dori să am parte de cinstea pe care o va primi ea în ziua Judecății!”

 

A fost nebunie sau n-a fost?

Cutremurate, maicile au căzut atunci în fața monahului, în genunchi, mărturisind cum o chinuiseră și o batjocoriseră: una aruncase în biata nebună cu resturi de mâncare, alta o bătuse cu pumnul, alta îi spărsese nasul… Bătrânul călugăr le-a primit spovedania, s-a rugat pentru ele și apoi a plecat.

Nebuna nu-și mai putea juca acum rolul. Deși nu-și schimbase comportamentul, toate maicile o respectau, îi cereau acum binecuvântare, îi cereau iertare la tot pasul. Nu mult după aceasta, nemaiputând suporta cinstea care i se dădea, a părăsit mănăstirea. Nimeni n-a știut încotro a luat-o, urma i s-a pierdut, iar sfârșitul ei nimeni n-are cunoștință cum a fost.

 

 

161 de ani de la unirea dintre Moldova și Țara Românească. Antiunioniștii vremii o numeau ”o crimă”. Privind în istorie, Unirea aceasta a fost unul dintre momentele mari, una dintre străfulgerările istoriei. Privirea retrospectivă descoperă trei lecții care trebuie aprofundate.

 

Lecția identității: România este o țară a sintezelor, în care alăturările creează avantaje, iar asocierile progres. Ambiția noastră în istorie n-a fost niciodată aceea de a identifica filonul de român pur-sânge. Reușita noastră din acest punct de vedere este că, deși așezați la întretăiere de drumuri militare și comerciale, de interese și de culturi, acolo unde tot ce nu e bine fixat se alterează, am reușit să convertim pozitiv influențele, împrumuturile. 

Marea provocare de azi: intersecțiile culturale sunt mai mari și mai influente în timpul nostru decât niciodată, iar la această presiune n-avem alternativă. Soluția în fața acestei situații este previzibilă și simplă: memoria. Când ai memorie bună, când știi cine ești și cine sunt cei de dinaintea ta, orice nouă întâlnire cu cineva diferit nu te destabilizează, ci te îmbogățește. În fața spaimei că ne vom dizolva în oceanul multiculturalismului planetar, mintea lucidă și conștiința trează știe ce e de făcut: să ne amintim cine am fost și cine suntem. E important însă să ne amintim exact ce și cum a fost, nu să transformăm istoria într-un câmp inform de fapte reinterpretabile azi după modele momentului.

Lecția oamenilor-cheie: Lascăr Rosetti, omul care a închis ușa încăperii în care boierii moldoveni discutau pe cine să pună domnitor. Înarmat cu un pistol cu care amenințat că se împușcă dacă mai încearcă cineva să plece din sală înainte de a lua necesara decizie, Rosetti a creat în 3 ianuarie 1859 exact cadrul de presiune de care era nevoie pentru o alegere inspirată. Boierii erau înțepeniți în linia intereselor partidelor formale și informale din care proveneau. Gestul lui Lascăr Rosetti i-a făcut să înțeleagă dramatismul  momentului, iar atunci când Neculai Pisoțchi a rostit pe neașteptate numele lui Cuza, au înțeles cu toții că aceasta putea fi soluția. La momentul potrivit, un om hotărât poate schimba istoria unei națiuni doar printr-un gest.

Lecția unității. Am învățat la timp că unirea aduce puterea, că dezbinarea noastră este contextul în care neprietenii noștri sunt fericiți. Din fericire, știm cât de puternică este solidaritatea românilor în ceasurile grele și amare. Dar știm și că, atunci când nu-i nicio amenințare externă  la orizont, românii sunt mereu supărați pe țara lor și pe poporul lor. Aici e nevoie de mai multă unitate, la firul ierbii, la nivelul relațiilor directe între români. Poate că n-ar fi rău să lecturăm cu mai multă înțelepciune toate îndemnurile la polarizare, care subliniază diferențele și adâncesc fisurile dintre noi. Este o lecție care trebuie învățată.

 

foto deschidere: Theodor Aman, Unirea Principatelor

 

 

Pustnicii din Patericul Egiptean pot fi life coachi de succes pentru omul de azi. Nu credeți că e posibil? Iată câteva fragmente repovestite și câteva citate care vă pot schimba părerea.

Patericul Egiptean este o colecție de relatări biografice și fraze pline de înțelepciune ale pustnicilor și călugărilor din zona deșertică a Egiptului de Nord-Vest, din perioada de dezvoltare a monahismului cu o amprentă ascetică puternică, adică jumătatea secolului al IV-lea. Patericul este unul dintre cele mai influente texte ale creștinismului ortodox: pentru mulți monahi, el este reperul principal al vieții ascetice originale.

 

Despre cum să-ți dozezi efortul fizic într-o zi de lucru:

Avva (=părintele) Arsenie i-a făcut odată o invitație Avvei Alexandru: ”Astăzi, după ce termini de tăiat ramurile pe care le ai de tăiat, vino să mănânci cu mine. Iar dacă se întâmplă să ai oaspeți, atunci să rămâi să mănânci cu ei”. Arsenie voia deci să respecte legea ospitalității: Avva Alexandru va fi oaspetele său, cu excepția situației în care Alexandru însuși ar fi avut musafiri neanunțați.

Avva Alexandru s-a apucat de tăiat ramurile din care urma apoi să fabrice coșuri împletite. Aceasta era în deșertul egiptean singura soluție a pustnicilor pentru a-și asigura un venit pentru subzistență: împleteau coșuri din ramuri, apoi le vindeau în oraș. Când s-a făcut ora mesei, Avva Alexandru nu avea musafiri, deci ar fi putut merge la Avva Arsenie, așa cum fusese invitat. Numai că s-a gândit: ”Arsenie mi-a spus ca mai întâi să termin, apoi să mă duc. Dar eu n-am terminat de tăiat toate ramurile pentru astăzi.” 

Părinții deșertului erau foarte atenți să respecte principiul ascultării: fiecare sarcină primită de la un părinte sau duhovnic trebuia respectată întocmai. Așa că Avva Alexandru n-a plecat spre chilia Părintelui Arsenie decât după ce a terminat de tăiat toate ramurile. Când a ajuns acolo, Arsenie îi spune: ”Acum ai venit? Ora mesei a trecut de mult, eu credeam că ai oaspeți și de asta n-ai venit, așa că am mâncat deja.” Avva Alexandru îi explică: ”Părinte, mi-ai spus să vin după ce termin lucrul, așa că te-am ascultat!”. Avva Arsenie îl privește și-i spune: ”Ai grijă, postul tău din zilele de lucru trebuie încheiat mai repede, încât și pravila să ți-o faci, și apa să ți-o bei! Altfel, iute se va îmbolnăvi trupul tău.”

 

Despre cuvânt și vorbire:

  • Avva Isidor Pelusiotul: ”Viața fără cuvânt e mai prețioasă decât cuvântul fără viață.”
  • Avva Hierax: ”Dacă ți-e foame, mănâncă, dacă ți-e sete, bea. Dar numai nu vorbi pe nimeni de rău.”

 

Trei însușiri fundamentale pentru o viață de calitate:

  • Avva Pimen: ”Paza (=vigilența), atenția la tine însuți (=introspecția) și discernământul sunt cele trei virtuți călăuzitoare ale sufletului.”

 

Despre răbdare și insistență în negociere și despre câștigarea bunăvoinței:

Insistența este răspunsul potrivit în fața unui refuz, fie el și categoric sau chiar jignitor. Înainte de a fi calități ale specialiștilor în vânzări, statornicia și chiar încăpățânarea se dovedesc a fi însușiri ale oamenilor spirituali. Calităților duhovnicești li se adaugă de obicei și un dar material, ca semn al respectului.

Avva Pimen și ucenicii săi s-au mutat din Sketis (astăzi, Wadi El Natrun) într-o altă parte a deșertului din nord-vestul Egiptului. În zona aceasta exista deja un pustnic renumit și căutat de oameni, prețuit fiind pentru calitățile sale sufletești și pentru credința sa. Dar oamenii, atrași de faima părintelui nou-venit, l-au părăsit pe bătrânul pustnic și au început tot mai mult să-l caute pe Pimen. Bătrânul a fost atunci doborât de invidie, iar din acest motiv a început să-l vorbească de rău pe Avva Pimen. Când a aflat despre asta, Pimen le-a spus ucenicilor: ”Pregătiți câteva gustări, luați o ulcică de vin și haideți să mergem să-l împăcăm pe bătrân.”

Au luat gustările și au plecat. Când au ajuns la poarta bătrânului, ucenicul acestuia i-a întrebat: ”Cine sunteți?” Ei au răspuns: ”Spune-i bătrânului că Pimen vrea să primească binecuvântare de la el.” Ucenicul a mers înăuntru, dar s-a întors în scurt timp cu un refuz scurt: ”Bătrânul n-are timp pentru voi”. Avva Pimen i-a replicat: ”Spune-i bătrânului că noi nu plecăm de aici până nu primim binecuvântarea lui!” Și au rămas cu toții la poartă, în tăcere deplină, sub soarele arzător al deșertului.

Bătrânul pustnic a văzut insistența și răbdarea lor. Iar efortul lor de a sta în soarele puternic în ciuda faptului că fuseseră refuzați și alungați l-a făcut să înțeleagă că dorința lor era una sinceră și puternică. I-a primit în chilie, le-a primit darurile și le-au mâncat împreună. La despărțire, le-a spus: ”Calitățile pe care le-am văzut cu ochii mei la voi întrec de o sută de ori ce am auzit pe alții spunând despre voi”.

 

 

 

Din interviul cu Dorel Vișan:

  • Sunt vinovați acei artiști de azi care nu mai dau oamenilor pâinea și sarea cunoașterii.
  • Cultura trebuie să aibă mesaj și să emoționeze.
  • Teatrul n-are nimic de-a face cu democrația. Are treabă doar cu talentul și cu profunzimea mesajului.
  • Eminescu este cel mai mare scriitor de poezie elegiacă din lume.
  • După mine, Eminescu este ființa supremă a prezenței românești în istorie.

 

Românii și blestemul împrăștierii prin lume 

Sunteți un mare cunoscător al lui Mihai Eminescu, în a cărui zi de naștere românii celebrează ecourile culturii lor naționale. Cum parcurgeți acest moment festiv?

Noi în mod normal n-ar trebui să avem o zi a culturii românești, ci în fiecare zi să trăim cultura română și valorile acestui neam. Românii sunt un neam binecuvântat, avem un portofoliu imens de creație culturală. Vă aduc însă aminte că Eminescu a intuit că suntem și un neam blestemat. În monologul lui Decebal dintr-una dintre piesele eminesciene neterminate, regele dacilor rostește aceste cuvinte care se răsfrâng asupra neamului românesc: Mergeți, poate că o soartă mult mai bună vă așteaptă în lumea largă / Lăsați părinții și copiii voștri să doarmă duși-n al Daciei pământ / Și pustiiți și-mprăștiați prin lume purtați cu greu blestemul ce-l port eu. Iată împlinindu-se în zilele noastre cuvintele acestei grele poveri rostite de regele Decebal.

E un cuvânt ca o profeție. Și se împlinește la 130 de ani distanță.

Da, iar cuvintele lui sunt dureroase mai departe: Oriunde mergem suntem venetici / Și-așa vom merge noi din veac în veac / Pân’ s-a șterge urma neamului.

 

Ce se întâmplă când arta devine doar o afacere

Viața dumneavoastră a fost dedicată culturii, în forme variate. Ați făcut și faceți film, teatru, poezie. Ce credeți despre cum au evoluat producțiile culturale în ultimele trei decenii?

Când un popor are o cădere sau o înălțare, atunci trage totul către căderea sau înălțarea lui. Ceea ce s-a întâmplat 1989 a tras totul după sine. Și ne-a transformat într-o lume egoistă, o lume care nu are alt scop decât câștigul material. Și totul a devenit într-un fel o afacere. Și teatrul, și poezia, și pictura și sculptura. Iar în momentul în care arta devine o afacere, ea își pierde fundamentele, își pierde profunzimile și își pierde coerența. Asta s-a întâmplat în cultura română. Teatrul românesc, care a fost un teatru foarte viu,  un dialog între oameni care topea prejudecățile cu care ei veneau în sala de spectacol. Piesele cu mesaj, cu poveste care emoționa, îi făcea pe oameni mai buni, mai înțelegători, mai răbdători, mai iertători. Spectatorii merg la teatru și astăzi, mai toate sălile sunt pline, dar ei nu mai găsesc ceea ce caută. De vină sunt artiștii, pentru că ei nu dau oamenilor pâinea și sarea cunoașterii.

Avem însă foarte multe vârfuri și foarte multă recunoaștere în cultură: regizori de teatru români care montează pe cele mai reputate scene, filme românești care iau premii la mari festivaluri, pictori apreciați în Occident, soliști de operă care cântă peste tot. Asta nu indică un progres?

În zilele noastre nu trăim o efervescență culturală. Acum în România nu este o efervescență culturală, ci este, ca să spun așa, o cultură de piață. Altădată, colecționarii de artă erau oameni extraordinari, cultivați. Astăzi nu mai există această specie, ci avem investitori în artă, proprietari de tablouri. Iar premiile de care spuneți sunt reale, dar ele se dau, după cum cred eu, pentru un program care s-ar putea numi mai degrabă program de deculturalizare. În vremea de dinainte exista cenzura, dar acum nu mai avem cenzură, acum există cenzura ”pentru fiecare creier”, așa cum spunea Păunescu. Teoretic, fiecare creier își aplică propria cenzură. Însă, de fapt, el nu cenzurează nimic, el ”beneficiază” de o înțelegere greșită a libertății de creație. Libertatea de creație, fantezia, este bună până în momentul în care o ia razna, iar de acolo înainte nu mai este bună, trebuie oprită.

Dacă autorul abuzează de libertatea lui de expresie, iar publicul nu e format să-și folosească spiritul critic, ce e de făcut?

În vechea formă de organizare a societății, existau așa-numitele Consilii artistice, formate din oamenii cei mai pregătiți. Vă spun, de exemplu, cine era atunci membru în consiliul artistic al Teatrului Național din Cluj: era profesorul Staicoviciu, rectorul Universității din Cluj, și profesorul Fodor, care era rectorul Medicinei clujene. Și mai era Dumitru Radu Popescu. Deci erau niște oameni de a căror judecată nu te îndoiai.

Dar era vremea în care se aplica o severă cenzură ideologică și politică.

Da, însă nici unul dintre cei trei despre care v-am spus nu a fost aservit acelei ideologii. La multe ședințe ale Consiliului am participat, în calitatea mea de actor, și admiram calitatea discuțiilor care aveau loc între ei. Da, cenzura exista și ea putea tăia aripile celui care se manifesta în libertatea creației. Când cenzura servește unei ideologii, ea este nocivă. Dar cenzura comunistă se putea sări și se putea ocoli.

 

Cultura trebuie să aibă mesaj

Ați folosit mai devreme expresia ”cultura de piață”. Cum o înțelegeți?

Totul azi s-a transformat într-o afacere. Și din acest motiv scade puterea iubirii. Iar în locul lăsat liber își fac apariția ura și egoismul. În artă, acestea sunt foarte periculoase. Mari gânditori, așa cum au fost Goethe, Dostoievski, ei ne-au învățat că lumea s-ar putea schimba prin frumos, prin cultură. Dar cultura trebuie să aibă mesaj și să emoționeze.

Ajungem în felul acesta la o veche întrebare: cui se adresează produsul cultural, maselor largi sau elitelor? Iar dacă este adresat elitelor, atunci nu putem miza pe discernământul lor în privința a ceea ce consumă?

A spune că producțiile culturale sunt adresate maselor este o formă de ipocrizie, bineînțeles. Dar ceea ce se întâmplă în ultimii zeci de ani este un proces nu chiar ușor de înțeles. Lumea a așteptat după 1990 o schimbare, o schimbare în bine. Iar tot ce vine odată cu această schimbare este luat ca atare, așa cum este. Lumea zice ”Domne, înseamnă că așa arată teatrul modern, așa trebuie să fie.” Or, teatrul n-are nimic de-a face cu democrația. Și nici cu sindicatul. Teatrul are treabă doar cu talentul și cu profunzimea mesajului. Aici a fost Eminescu genial.

 

Eminescu azi: ce mai știm despre el?

Academia Română serbează ziua culturii naționale printr-un eveniment la Ateneu, unde dumneavoastră veți avea cuvântul final, veți recita din Eminescu. De ce este important acest moment?

Eu am numit recitalul pe care îl voi susține la Ateneu ”Eminescu: om, geniu și sfânt”. El, după credința mea, s-a apropiat de Dumnezeu prin cunoaștere. Ca și Homer. Eminescu este sfânt prin cunoaștere. El cunoștea înțelepciunea și cultura vremii lui, inclusiv literatura indiană și filosofia germană. El a tradus din Schopenhauer și s-a spus despre el că a luat de la filozoful german pesimismul, dar chiar Nicolae Steinhardt spune că nu e adevărat, pentru că Eminescu nu a fost un pesimist. El a fost afectat de trecere. Poezia lui este o poezie a durerii – pentru că a înțeles tristețea aceasta a trecerii. O nostalgie, de fapt. Lumea nu știe, dar cel mai mare critic literar din Cuba, Salvador Bueno, atunci când a fost tradus Eminescu acolo, a declarat că Eminescu este cel mai mare scriitor de poezie elegiacă din lume!

Este ziua lui Eminescu, o serbăm festiv, dar de fapt foarte puțin este cu adevărat citit din opera lui, nu credeți? Imensa majoritate cunoaște eventual doar cele câteva poezii pe care le studiază copiii la școală.

Asta este pentru că școala l-a predat greșit pe Eminescu. El ne-a fost prezentat ca un poet romantic. Sigur, a fost influențat de romantismul german, dar a fost mult mai mult decât atât. Universul scriptural pe care-l numim eminescian și-l atribuim unei persoane fizice concrete, Mihai Eminescu, are formă și conținut simfonic. Nenumărați Eminești, voci, instrumente. Perfect și uneori voit prost acordate, contradictorii și în același timp complementare, polifonează același sunet: al eului original, al Marii Conștiințe din Marele Timp, armonizându-se pentru eternitate în mitul greu de descifrat Mihai Eminescu. După părerea mea, Eminescu este sufletul neamului românesc. Și-mi amintesc de Arghezi, care-l numea pe Eminescu ”sfântul preacurat al viersului românesc”. După mine, el este ființa supremă a prezenței românești în istorie.

 

 

 

Înțelepciunea nebunului

2 Martie 2020 |
Nebunia pentru Hristos a fost mereu un capitol confuz: creștinismul înseamnă viață în logica Logosului, a Cuvântului. Creștinismul este luminat de înțelepciune și în căutarea înțelepciunii mai presus de lume, a Sfintei Sofii, căreia cel mai mare...