Pr. lect. dr. Gheorghe Ispas

Euharistia –  realitate ce transfigurează integral făptura umană

Jertfa liturgică este o expresie culminantă a unirii noastre cu Hristos. Participarea afectivă a credincioșilor la Sfânta Liturghie, fără a se împărtăși, presupune o unitate în spirit, în cuget și simțire prin intenționalitatea comună cu cei care se împărtășesc efectiv. Este o sfințire oarecum mijlocită a celor care participă liturgic la jertfa euharistică, dar fără să se împărtășească efectiv. În acest fel, credinciosul nu se face realmente subiect al lucrării tainice a lui Hristos în Duhul Sfânt.

Dar omul, prin constituția sa, este trup și suflet, iar sfințirea prin Euharistie se cere a fi integrată, vizând atât trupul cât și sufletul. De aceea, este nevoie de împărtășirea efectivă cu Trupul și Sângele Mântuitorului: „Participarea credincioșilor la Sfintele taine nu este deplină decât atunci când ei le primesc sub forma de mâncare și de băutură sfântă, făcându-se astfel părtaș la sfințire și cu trupul. Ca atare, în raport cu structura ființei umane în existența ei terestră, participarea la Sfânta Euharistie, prin intelect și prin voință, este unilaterală și nedeplină. Alcătuit din suflet și din trup, omul însuși nu se simte îndestulat numai prin participarea în spirit, ci, dintr-o cerință adâncă, el tinde la unirea întregii sale ființe, trup și suflet, cu Dumnezeu, sub forma sensibilă a Trupului și a Sângelui euharistic ale Fiului lui Său”[1].

Euharistia e centrul și izvorul vieții spirituale în Hristos. Aici, unirea cu Hristos e întreagă și deplină. Este „transfigurat și hristificat întreg omul, în toate dimensiunile lui, cu toate simțirile și funcțiile lui psihosomatice, unite cu Hristos printr-o unire profundă. Fiindcă aceasta este nunta cea mai cântată în imne, în care Mirele Preasfânt ia ca mireasă fecioară Biserica. Prin ea suntem carne din carnea Lui și oase din oasele Lui. Dumnezeiasca Euharistie face din Hristos binele nostru înaintea chiar a darurilor naturale”[2].

În canonul care se citește înaintea Sfintei Împărtășanii, credinciosul se roagă: „Cu sufletul și cu trupul să mă sfințesc, Stăpâne, să mă luminez, să mă mântuiesc, să-Ți fiu Ție locaș prin împărtășirea Sfintelor Taine, avându-Te pe Tine locuitor întru Mine, împreună cu Tatăl și cu Duhul, Făcătorule de bine, mult-milostive”[3].

Rugăciunea întâi a Sfântului Vasile cel Mare spune: „Învață-mă să săvârșesc sfințenie întru frica Ta, ca, întru curată mărturisirea cugetului meu, primind părticica Sfintelor Tale Taine, să mă  unesc cu Sfântul Tău Trup și Sânge și să Te am pe Tine locuind și petrecând întru mine, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt”[4]. Iar rugăciunea a doua a Sfântului Ioan Gură de Aur spune: „Sfințește-mi sufletul și trupul, mintea și inima, rărunchii și măruntaiele; înnoiește-mă tot și înrădăcinează frica Ta întru mădularele mele și sfințenia Ta fă-o neștearsă de la mine”[5].

În ce privește covârșitorul rod al înfrumusețării sufletului, pe care îl săvârșește unirea euharistică, apoi aceasta o mărturisește oricare suflet unit, după vrednicie, cu Hristos, prin împărtășirea cu cinstitul Trup și Sânge. Acest oaspete ocupă toată casa sufletului nostru. Revărsându-se în suflet, El străbate cu Duhul Său toate facultățile sufletului nostru. El umple cu prezența Sa sufletul nostru cu toate virtuțile, alcătuind cea mai frumoasă podoabă de flori duhovnicești, ce pot împodobi sufletul nostru. Nu există o facultate sufletească care prin contactul direct cu Hristos să nu-și însușească în Duhul Sfânt din slava Acestuia la care a ajuns prin smerenia Sa. De aceea, mare este taina acestei desăvârșite uniri în suflet, încât Nicolae Cabasila, pe bună dreptate, exclamă: „O, adânc neajuns al tainelor! Cugetul lui Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui cu voia noastră, Trupul și Sângele Lui una cu trupul și sângele nostru! Și atunci, cât de puternic trebuie să fie cugetul nostru când e stăpânit de cugetul lui Dumnezeu, cât de dârză voința noastră, dacă Însuși Domnul o mână și cât de înflăcărat curajul nostru, când focul însuși se revarsă peste el”[6].

Dar nu numai sufletul se umple de slavă, ci și trupul, acțiunea lucrării lui Hristos, sălășluită în noi, se umple de aceeași slavă dumnezeiască, devenind de acum un trup înduhovnicit. Pentru că și trupul este menit transfigurării și îndumnezeirii. Pentru aceea Hristos a luat trup omenesc, ca și pe trup să-l ridice din căderea lui Adam, să-l așeze din nou la locul de cinste, ce i se cuvenea, ca templu al lui Dumnezeu și lăcaș al Împăratului Împăraților. Drept aceea, și acum, ori de câte ori mâncăm Trupul lui Hristos și bem Sângele Său, cu vrednicia necesară, El face din trupul nostru templu al lui Dumnezeu.

Prin Sfânta Taină a Euharistiei, ne innoim trupul și sufletul, suntem încorporați Trupului mistic al lui Hristos, făcându-ne astfel mădulare ale Lui, ba, mai mult, ajungem fii ai Săi ca „pruncii care s-au făcut părtași Trupului și Sângelui” (Evrei II, 14). În acest corp mistic al lui Hristos, în care noi intrăm ca fii și mădulare, prin Sfânta Euharistie, noi primim prin Fiul unirea duhovnicească cu Tatăl ceresc care trimite pe Fiul să ne înfieze unindu-ne întreolaltă.

Dar, dacă filiațiunea de obicei este o comunitate de sânge și carne, această filiație spirituală prin care ne face părtași Hristos în Taina Sfintei Euharistii, este neasemuit superioară filiațiunii naturale. „Într-atât e de măreață înfierea noastră de către Dumnezeu și, anume, nu numai ca o punere de nume, cum e în înfierea trupească și, mai ales, nu numai într-un grad așa mic, căci în înfierile omenești, tata abia împărtășește pe copii cu numele său. Dar el nici nu i-a zămislit, nici n-a suferit dureri născându-i. Pe când la înfierea dumnezeiască există și zămislire cu adevărat și împărtășire cu Cel ce ne-a născut, o părtășie nu numai cu numele, ca dincolo, ci una adevărată, prin Sânge, prin Trup, prin viață”[7].

Prin această sfințire desăvârșită a trupului, Dumnezeu nu mai lasă în noi nimic omenesc. Prezența reală și substanțială a lui Hristos în noi, ajută la împlinirea tuturor dorințelor noastre, care toate sunt cuprinse într-una: Împărăția lui Dumnezeu, pe care omul, cu puterile sale mărginite nu o poate câștiga. Odată ce omul se unește cu Dumnezeu și se împărtășește din Trupul și Sângele Său, ținta dorită e ajunsă, păcatele-i sunt iertate și devine drept moștenitor al Împărăției lui Dumnezeu. Fără hrana euharistică, ce transfigurează și îndumnezeiește, această împărăție nu se poate moșteni. Împărăția lui Dumnezeu sau viața de veci nu se dau decât prin această Sfântă Taină a Împărtășaniei; de aceea Sfinții Părinți au numit-o „hrana nemuririi”.

Hristos Însuși a învățat despre această covârșitoare hrană duhovnicească, dându-i diferite numiri: „pâine a vieții”, „pâinea cea adevărată”, „pâinea care s-a coborât din cer” (Ioan VI, 51). De aceea, Hristos ne sfătuiește a ne împărtăși mai des cu această hrană care, pogorându-se din cer, dă viață lumii, iar pe oamenii care se împărtășesc cu ea îi face cetățeni ai împărăției celei veșnice. „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da, este Trupul Meu, pe care Îl voi da pentru viața lumii” (Ioan VI, 51).

Cina cea de Taină s-a aflat totdeauna în centrul vieții comunității creștine. Euharistia a fost și este „nervul vital al vieții Bisericii (…) venirea și prezența Domnului preamărit, reprezentarea realității divine în contextul ființei pământești, preamărirea omului prin harul divin și a întregii creații (deja, acum) și, în cele din urmă, așteptarea plină de speranță a revelației desăvârșite a împărăției slavei ce va veni – acestea sunt experiențele care s-au concentrat în Taina Euharistiei”[8].

Cât privește curăția vieții celei noi, această roadă este tot lucrarea Tainei Sfintei Euharistii. Dacă prin Botez, primind iertarea păcatelor, ajungem la curăția vieții celei noi, spirituale, a omului născut în Hristos, prin Sfânta Euharistie ne menținem această curăție și o reînnoim mereu, ori de câte ori se întâmplă a cădea din ea, postulându-se, desigur, pentru această reînnoire, ispășirea și frângerea inimii. Puterea de curăție a acestei Taine este de neimaginat, lacrimile noastre din Taina Mărturisirii, absorbind mila și dragostea lui Hristos care, din cer pogorându-se în Sfântul Potir, vine și Se dă nouă ca hrană, garantându-ne curăția sufletului și rămânând mereu viu cu noi, în viața noastră cea trăită în El. De aceea, pe drept cuvânt se afirmă că „această Sfântă Taină este lumină pentru cei care odată s-au curățit, curățire pentru cei care acum au de gând să se spele de păcate, putere care întărește pe cei care vor să lupte contra duhului rău și pătimitor”[9].

În afară de aceste binefaceri, această Sfântă și mare Taină a unirii euharistice cu Hristos, are puterea de a vindeca și trupul de toate bolile și neputințele, întărindu-l în viață. Pentru că „de-ar zice cineva că-i bolnav și cere vindecare, Domnul nu numai că vine lângă cel suferind și vrea cu ochii să-i vadă boala, să pună mâna și să facă El Însuși totul pentru însănătoșire, ci se face și doctorie și hrană potrivită și tot ce poate ajuta la înzdrăvenirea lui. Iar când e lipsă de înnoirea ființei noastre, Domnul se împrumută din însuși Ființa Sa, din Trupul Său și ceea ce s-a stricat în noi El pune la loc, luând din al Său Însăși. Și la această primă creare, căci atunci a folosit taina pământului, pe când acum și-a dat chiar trupul Său propriu și, prin această înnoire a vieții nu numai că repară firea sufletului nostru, făcând-o mai bună, ci Însuși Sângele Său îl varsă în inimile celor ce se împărtășesc, făcând de acum să răsară înăuntrul lor însăși viața Mântuitorului”[10].

Fiind roadele Sfintei Euharistii, ce creștin ar putea să rămână deoparte de această taină sau atât de pasiv? Nu trebuie să rămână și nu poate rămâne în această stare, fără riscul morții spirituale, deoarece Hristos spune: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, are viață veșnică și eu îl voi învia pe el în ziua de apoi. Căci Trupul Meu este cu adevărat mâncare și Sângele Meu este cu adevărat băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, întru Mine petrece și Eu întru el” (Ioan VI, 54-56). Iar, celor care nu se apropie de masa Lui, iată ce le spune: „De nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață întru voi” (Ioan VI, 33).

Alcătuirea noastră este din lut și stricăcioasă, având ca efect și stricăciunea sufletului. De aceea, noi avem nevoie de Trupul Lui, cu care împărtășindu-ne,  primim un sprijin pentru legea duhului, pentru a o face rodnică în noi. Pentru această fericită izbândire nu trebuie să dăm înapoi de la Sfânta Masă a lui Hristos. În fața nici unei suferințe sau greutăți, suntem datori să alergăm la acest leac nu numai o dată, ci de mai multe ori, căci e lipsă ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în lutul nostru, ca să îndrepteze chipul Său în noi, ori de câte ori dă semne că vrea să se strice, să ne întărească iarăși conștiința, atunci când e îndoielnică și când o amenință frica morții„Căci morți prin păcat, noi am fost făcuți vii prin Hristos, iar sângele lui Hristos ne curățește conștiința spre a putea sluji Dumnezeului Celui viu”[11].

Ne este, deci, de trebuință nouă, tuturor oamenilor, care așa de des cădem și păcătuim, ne lenevim și slăbim, ca prin „alimentul” euharistic să ne curățim și să ne îmbărbătăm.

O condiție, pentru rodirea acestei Sfinte Taine, este vrednicia. Și este natural să se pună această condiție, căci Sfântul Apostol Pavel spune lămurit în legătură cu aceasta: „Drept aceea, oricine cu nevrednicie va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului, vinovat va fi față de Trupul și Sângele Domnului” (I Corinteni XI, 27).

Se cuvine, așadar, ca oricare creștin ce dorește să se ospăteze la Sfânta Masă a lui Hristos, înainte de gustarea Cinei Domnului, să se curățească în întregime, să-și cerceteze cu silință conștiința sa și, pe cât se poate, să și-o curățească prin frângerea adevărată, prin mărturisire umilită, ca, dezlegat de păcate și scăpat de mustrarea conștiinței, să se poată apropia de Masa Lui.

Pentru aceea, să nu pregetăm a căuta și lua acest leac. Dar, în căutarea și luarea lui, să nu cutezăm a pătrunde cu rațiunea Taina Sfintei Euharistii, acolo unde mintea nu mai poate străbate, ci să punem înaintea minții noastre credința neispititoare. Deci, „du-te cu credință simplă și neîndoită și primește taina cu cinste plină de dragoste, lăsându-te pe atotputernicia lui Dumnezeu în ceea ce nu poți cuprinde cu mintea. Dumnezeu nu înșeală, ci, cel ce își crede sieși, prea mult este înșelat adeseori”[12]. În această privință, e minunat îndemnul Sfântului Chiril al Ierusalimului când spune: „Nu te uita la pâine și la vin ca la pâine și vin obișnuit. Ele, potrivit hotărârii Stăpânului, sunt Trup și Sânge ale lui Hristos. Chiar dacă simțirea îți bagă vreun gând de acest fel, totuși credința să-ți dea certitudine faptului. Să nu judeci taina după gustare, ci neîndoielnic încredințează-te prin credință că ai fost învrednicit de Trupul și Sângele lui Hristos”[13].

Așadar, după cele expuse, putem concluziona că: „Ori de câte ori ne apropiem de Sfânta Masă, primim în noi înțelepciunea, lumina necreată, cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul cel viu; primim pe întemeietorul harului, pe săvârșitorul credinței, amanetul nemuritor al nădejdii noastre; Trupul răstignit pentru noi se întrupează cu trupul nostru, sângele care a mântuit lumea, se amestecă cu Sângele nostru; o sfântă sărutare cu sufletul răscumpărătorului”[14]. De aceea tot restul zilei și toată viața noastră să o petrecem, „în cuviință, cu gânduri și cuvinte curate, făcând numai fapte creștinești și ocupându-ne cu citirea cărților folositoare de suflet (…) mai apropiați de Dumnezeu, mai întăriți în credință, în nădejde și în iubirea față de Dumnezeu și de semeni”[15].

[1] Pr. Prof. Dr. Petre VINTILESCU, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972, p. 333.

[2] Panayotis NELLAS, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994, ediţia a II-a, 1999, p. 151.

[3] Ceaslov, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 283.

[4] Ibidem, p. 288.

[5] Ibidem, p. 289.

[6] Nicolae CABASILA, op. cit., p. 84.

[7] Ibidem, p. 97.

[8] Nicolae ARSENIEV, Descoperirea vieţii veşnice, traducere de Lidia şi Remus RUS, Editura Credinţa noastră, Bucureşti, 1991, p. 147.

[9] Nicolae CABASILA, op. cit., p. 93.

[10] Ibidem, p. 94.

[11] Ibidem, p. 95.

[12] Urmarea lui Hristos, Tipografia Mănăstirii Neamţ, 1923, cartea IV, vol V, p. 35.

[13] SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Catehezele partea a II-a, traducere de Pr. Dumitru FECIORU, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1945, pag. 563-565.

[14] Urmarea lui Hristos…, p. 28.

[15] Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Scurte lămuriri asupra Sfintei Liturghii, în „Mitropolia Banatului”, anul XIV (1964), nr. 4-6, p. 269.

BIBLIOGRAFIE

• Ceaslov, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
• Urmarea lui Hristos, Tipografia Mănăstirii Neamț, 1923.
• ARSENIEV, Nicolae, Descoperirea vieții veșnice, traducere de Lidia și Remus RUS, Editura Credința noastră, București, 1991.
• BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Scurte lămuriri asupra Sfintei Liturghii, în „Mitropolia Banatului”, anul XIV (1964), nr. 4-6.
• BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică și mărturie creștină – azi, Editura Athena, București, 1996.
• CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, traducere de Dr. Teodor BODOGAE, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1943 și Editura institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989 și 2001.
• CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Catehezele partea a II-a, traducere de Pr. Dumitru FECIORU, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1945.
• CUZMAN, Prot. D., Sfânta Cuminecătură, în „Mitropolia Banatului”, an XIV (1964), nr. 4-6.
• NELLAS, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994, ediția a II-a, 1999.
• VINTILESCU, Pr. Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1972.

Roadele Sfintei Euharistii în viaţa duhovnicească – partea I

Euharistia – realitate înnoitoare a vieții duhovnicești

Roadele pe care le dă Sfânta Taină a Împărtășaniei celor ce o primesc cu vrednicie, sunt atât de multiple, încât deși pot fi sesizate cu sufletul și cu mintea ele nu pot fi cuprinse în întregime de mintea, după cum necuprinsă rămâne însăși continua întrupare  a Mântuitorului pe Sfânta Masă din altar.

La toate Tainele, Hristos este de față, revărsându-și harul Său în mod diferit, prin fiecare din ele. Astfel, prin Botez, noi ne încorporăm în viața cea nouă a lui Hristos, ne însușim chipul Lui și El ne curățește de întinăciunea păcatului. În această Taină a Botezului, Hristos ne creează mădulare și puteri spre viețuire în El; în Taina Mirungerii, El ne sporește în viața duhovnicească, ne întărește, ne fortifică în Duh, revărsând darurile acestuia peste noi pentru ca în  Taina Sfintei Euharistii, Hristos să se dea în întregime nouă cu Însuși Preacuratul Trup și Sânge al Său. De aceea, Taina Sfintei Euharistii este și cea mai mare dintre Taine, căci „dincolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva”[1].

Această Taină rodește unirea cu Hristos,  izvorul tuturor darurilor și rodirilor. Prin împărtășirea cu pâinea și vinul prefăcut pe Sfântul Prestol în Trupul și Sângele lui Hristos, noi ne unim cu Acesta în mod real, prin comuniune directă. Unirea aceasta mistică, sacramentală, desăvârșește viața noastră, căci, dacă Hristos se sălășluiește în întregime în noi, El nu se mărginește a se găzdui în noi, ci ne unește și pe noi cu El, ne desăvârșește, făcându-ne să fim trup și suflet cu El. Domnul nostru Iisus Hristos, Cel sălășluit în Euharistie, în noi, nu pleacă, ci rămâne întru noi, după cum Însuși o spune, prin gura Evanghelistului Ioan: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, întru Mine petrece și eu întru El” (Ioan VI, 56).

Roadele acestei „petreceri” sunt chiar scopul și lucrarea Euharistiei, fiindcă scopul principal al lui Hristos, prin unirea euharistică, este de a nu lipsi pe nici unul din cei ce-L gustă de roadele acestei sfinte hrăniri. La ospățul Sfintei Mese euharistice, Hristos se îmbie spre mâncare Însuși pe Sine și, prin aceasta, schimbă întru totul pe cei care-L gustă. El împrumută celui care-L gustă cu vrednicie însuși personalitatea Sa, face ca dreptatea noastră, prin împărtășire, să fie asemenea dreptății Lui, dându-ne garanție că, prin El, vom câștiga lupta în viață. Într-atâta schimbă Hristos pe acela care, după vrednicie, se unește cu El, încât, din punct de vedere sufletesc, îl face întocmai asemenea Lui, revărsându-i toate darurile Sale dumnezeiești în suflet, iar, din punct de vedere trupesc, „noroiul primește vrednicie de împărat, nu mai este noroi, ci se preface în însăși vrednicia Împăratului”[2], căci, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, Dumnezeu, „sufletul, înțelegerea și voința Lui, nu sunt mai puțin și ale firii noastre omenești”[3].

Și nu există a mai fericită și mai rodnică schimbare decât aceea pe care Hristos, prin sălășluirea Lui în noi, o exercită asupra noastră. Pentru aceea, „dacă Hristos rămâne întru noi, ce ne mai lipsește sau de ce bunătăți nu ne-am împărtăși? Dacă rămânem în Hristos, ce altceva am mai putea dori? Hristos ne este oaspete și sălaș. Cât de fericiți trebuie să fim că-L putem primi și că ne-am făcut sălașul Lui! Și de câte bunătăți nu ne învrednicim dacă-L avem în noi?”[4].

Când cu vrednicie și cu deplină curăție sufletească cei credincioși ne apropiem de Sfânta Masă, atunci Hristos se revarsă în sufletele noastre și se face una cu ele, le umple „străbătându-ne toate adâncurile și toate ieșirile, învăluindu-ne din toate părțile, atunci ce ar mai putea veni bun peste noi sau ce ni s-ar putea adăuga? El oprește săgețile viclene care se azvârlă din afară asupra noastră, adăpostindu-ne de orice atac ar veni și din orice parte, pentru că El este scăparea noastră. Iar dacă înăuntrul nostru se află vreo necurăție, El o șterge cu totul, pentru că, locuind întru noi, El umple toată casa sufletului nostru. Și apoi noi nu ne cuminecăm cu vreo bunătate de-a Lui și nici nu ne împărtășim cu vreo rază sau cu vreo strălucire din discul Soarelui Dumnezeiesc, ci din însuși discul acesta, așa încât Îl facem să locuiască în noi, să ne pătrundă până în măduva și mădularele noastre, ba chiar să nu mai facem decât unul și același trup împreună. Fiindcă îndată după împărtășanie, trupul, sufletul și toate puterile noastre se înduhovnicesc, căci Trup se unește cu trup, Sânge cu sânge și Suflet cu suflet. Urmarea este că binele biruiește răul tot mai cu tărie, iar cele dumnezeiești stăpânesc peste cele omenești sau, cum spune Sfântul Pavel când vorbește de Înviere, „moartea este înghițită de viață”, iar, mai departe, „de acum, dacă trăiesc, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine” (Galateni II, 20) [5].

Cât de frumos se conturează din aceste cuvinte superioritatea și „primatul” Euharistiei între celelalte Taine. Toate celelalte dau roade incontestabile în viața duhovnicească, dar Sfânta Euharistie e desăvârșirea tuturor celorlalte. Ea constituie piscul cel mai înalt pe crestele vieții duhovnicești. Legătura între această Taină și celelalte, rămâne însă mereu strânsă. Ele nu pot rodi una fără alta.

Deveniți prunci duhovnicești prin nașterea cea efectuată prin Botez, ajutați a parcurge cu spor vârsta adolescenței în Duh, prin Taina Mirungerii, ajungem prin Euharistie bărbați maturi în Duh, suntem în măsura bărbatului desăvârșit.

Prin unirea Euharistică, întreaga noastră făptură se schimbă. Hristos ne lucrează și pe noi după chipul Său, ne face asemenea Lui, devenind făpturi noi, oameni noi. Desigur, asemănarea noastră cu Hristos nu se face în sensul că El devine, prin aceasta, asemenea nouă, trupesc și supus concupiscenței, ci prin această unire El ne face pe noi asemenea Lui. Condiția vredniciei noastre rămâne, desigur, un deziderat al rodirii acestei uniri.

Satisfăcând acestei vrednicii și dăruiți cu darul lui Dumnezeu, natura se transformă într-una cu totul nouă, omul devenit nou prin Botez, a urcat acum pe scara desăvârșirii vieții duhovnicești. Natura noastră umană devine, în felul acesta, transfigurată și îndumnezeită, acesta fiind și scopul unirii mistico-euharistice cu Hristos. Solidaritatea frățească în Trupul lui Hristos – Biserica – se afirmă prin comuniunea euharistică și prin răspunderea reciprocă și cu responsabilitate a credincioșilor în vederea realizării intercomuniunii: pacea între semeni, iertarea reciprocă, rugăciuni pentru toți, vizitarea celor bolnavi pentru a „se împărtăși” cu roadele euharistice spre sănătatea lor și dobândirea vieții veșnice, agapele, toate aceste roade ale Euharistiei fiind „indicii de dragoste frățească”[6].

Mintea omenească, este prea neputincioasă ca să poată cuprinde întreg complexul de bunătăți pe care ni le oferă plinătatea acestei comori euharistice. Dacă le desprindem numai pe cele mai mari dintre roadele acestei Taine, ne sunt de ajuns spre a ne edifica asupra întregului ansamblu de rodiri. Și, mai ales, dintre acestea, enumerăm: iertarea păcatelor, reînnoirea frumuseții noastre sufletești, legarea de Hristos sau încadrarea în Trupul mistic al Său cu legături mai strânse față de El decât față de părinții noștri trupești, dobândirea Împărăției lui Dumnezeu, curăția vieții, sfințirea trupului și a sufletului și multe altele ca acestea.

Dar să ne oprim puțin asupra acestor covârșitoare roade ale Sfintei Euharistii.

Prin căderea lui Adam, tot neamul omenesc e căzut și moștenește înclinarea spre păcat (concupiscentia carnalis). Întreaga viață a urmașilor lui e întunecată de umbra păcatului. Noi toți, după Adam, murim prin  păcate în fața lui Dumnezeu, întrucât, păcătuind, Îl necinstim pe Dumnezeu (Romani II, 23). Pentru a șterge și a îndrepta această greșeală, puterea noastră omenească nu este suficientă, este nevoie de o putere supraomenească, care să depășească slăbiciunile omenești, spre a deveni eficace și mai puternică. Puterea aceasta și ajutorul hotărâtor în această privință a fost și este Însuși Dumnezeu, Iisus Hristos. El S-a făcut îndreptarea noastră. S-a făcut din dragoste și milă răscumpărarea noastră, stricând zidul vrajbei prin Însuși Sângele Său, El ne-a împăcat cu Dumnezeu, atunci prin răstignirea de bună voie, iar acum ne iartă păcatele, ne împacă de nenumărate ori cu Tatăl ceresc, șterge rușinea fărădelegilor noastre, ori de câte ori ne apropiem cu vădită pocăință și înnoiți sufletește de Sfânta Sa Masă. De Sfânta Împărtășanie, ne apropiem „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”, după îndemnul Sfântului Chiril al Ierusalimului: „Dacă te umflă otrava mândriei, ia această taină, fiindcă această pâine umilită, te face umilit. Dacă te stăpânește zgârcenia, hrănește-te cu pâinea cerească și această pâine te face mărinimos. Dacă bate spre tine vântul stricăcios al invidiei, ia pâinea îngerilor care îți va împărtăși adevărata iubire. Dacă te-ai dedat la necumpătarea în mâncare și băutură, mănâncă trupul și sângele lui Hristos și acest trup care a îndurat atâtea renunțări, cu siguranță te va ține în cumpătare. Dacă te paște lenea și te face rece ca gheața, încât nu mai ai nevoie nici de rugăciune, întărește-te cu trupul lui Hristos și te vei umple de pietate și zel. Dacă, în sfârșit, te ispitește necurăția mai cu seamă atunci, trupul preacurat al lui Hristos te va face fără prihană și curat”[7].

Sfântul Ioan Evanghelistul precizează că „Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curățește de tot păcatul” (I Ioan I, 17). De aceea, oricine caută curățire de păcat, o găsește prin Trupul lui Hristos, în această cunună de biruință împotriva păcatului care poate veni în ajutorul celor ce luptă tocmai prin acest Trup, în care El a suferit și prin care a biruit toate încercările spre a-l încununa și a-l readuce la starea cea dintâi.

Și cum nu ar rodi Hristos în noi, când ni se dă Același în întregime, la fiecare în parte, precum odinioară S-a dat pe cruce pentru toți? Căci Trupul pe care-L mâncăm „Acesta este e Trupul sfârtecat pe cruce, Trup care, în preajma chinurilor din urmă, a tremurat, S-a zbătut, S-a scăldat în sudori, a fost vândut, prins, Trup care S-a dat judecătorilor celor fără de lege și care, după Sfântul Apostol Pavel, a adus bună mărturisire în fața lui Ponțiu Pilat, mărturie pe care a plătit-o cu moartea și încă moarte pe cruce, Trup care a suferit biciuiri pe spatele Său, iar prin palmele mâinilor și ale picioarelor S-a lăsat străpuns de cuie și prin coastă de suliță, Trup care S-a crispat de dureri și a scâncit când a fost țintuit pe lemn. Același este și Sângele care, țâșnind din vine, a întunecat soarele, a cutremurat pământul, a sfințit văzduhul și întreaga lume a spălat-o de necurăția păcatului”[8]. Zadarnice sunt toate străduințele și lacrimile celor ce voiesc a-și redobândi starea de împăcare pierdută prin păcatele săvârșite după Botez, gratuite sunt strădaniile și morala confesiunilor și a tuturor celor care se intitulează creștini, „dacă nu caută Sângele legăturii  celei noi și Trupul jertfit pe cruce, căci singura vindecare contra păcatului este acest Trup al lui Hristos, iar singura spălare a fărădelegilor este sângele Lui”[9].

[1] Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, traducere de Dr. Teodor BODOGAE, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1943 şi Editura institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989 şi 2001, p. 81.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem, p. 92.

[4] Ibidem, p. 83.

[5] Ibidem, p. 83-84.

[6] Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică şi mărturie creştină – azi, Editura Athena, Bucureşti, 1996, p. 24.

[7] Apud Prot. D. CUZMAN, Sfânta Cuminecătură, în „Mitropolia Banatului”, an XIV (1964), nr. 4-6, p. 254.

[8] Nicolae CABASILA, op.cit. p. 89.

[9] Ibidem.

BIBLIOGRAFIE

• Ceaslov, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
• Urmarea lui Hristos, Tipografia Mănăstirii Neamț, 1923.
• ARSENIEV, Nicolae, Descoperirea vieții veșnice, traducere de Lidia și Remus RUS, Editura Credința noastră, București, 1991.
• BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Scurte lămuriri asupra Sfintei Liturghii, în „Mitropolia Banatului”, anul XIV (1964), nr. 4-6.
• BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică și mărturie creștină – azi, Editura Athena, București, 1996.
• CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, traducere de Dr. Teodor BODOGAE, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1943 și Editura institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989 și 2001.
• CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Catehezele partea a II-a, traducere de Pr. Dumitru FECIORU, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1945.
• CUZMAN, Prot. D., Sfânta Cuminecătură, în „Mitropolia Banatului”, an XIV (1964), nr. 4-6.
• NELLAS, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994, ediția a II-a, 1999.
• VINTILESCU, Pr. Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1972.

Roadele Sfintei Euharistii în viaţa duhovnicească – partea II-a

Sfântul Maslu este una din cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii în care, prin rugăciunile preoților și ungerea cu untdelemn sfințit, se împărtășește credincioșilor harul vindecării trupești și sufletești, precum și iertarea păcatelor.

Denumirea este de origine slavă (maslo = untdelemn), grecii o numesc eleoungere (eucelaion = rugăciunea untdelemnului), iar slavii o denumesc Sviatîi Elea, adică Untdelemn sfânt.

În Biserica romano-catolică se utiliza în vechime denumirea de extrema unctio (ungerea cea mai de pe urmă), pentru că se administra  numai muribunzilor, însă după Conciliul II Vatican ( 1962-1965) s-au apropiat de concepția și de practica ortodoxă și folosesc denumirea de ungerea bolnavilor; în Biserica reformată nu există această Taină.

Deși nu avem în Sfânta Scriptură mărturii directe pentru instituirea Tainei de către Mântuitorul Hristos, avem dovezi clare că Sfinții Apostoli practicau această Taină: „Și ieșind ei (Apostolii) au propovăduit tuturor să se pocăiască. Și scoteau afară demoni mulți și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau.” (Marcu 6, 12-13), așa cum Mântuitorul, la alegerea și trimiterea lor: „le-a dat putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință…Și mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat Împărăția cerurilor. Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați.” (Matei 10, 1 și 7-8). Din Sfintele Scripturi aflăm că Mântuitorul Iisus Hristos vindeca pe cei bolnavi care cereau aceasta cu credință, atât ei cât și rudele sau însoțitorii lor. Iată câteva exemple de vindecări:

– Cel bolnav de lepră se ruga lui Dumnezeu, zicând: „ Doamne dacă voiești, poți să mă curățești. Iar Mântuitorul i-a răspuns: Voiesc, curățește-te! Și îndată s-a curățit de lepra sa.”(Matei 8, 23).

– Doi orbi strigau și cereau vindecare, iar Mântuitorul i-a întrebat: „Credeți că pot să fac eu aceasta? Da, Doamne!, au răspuns ei. După credința voastră fie vouă, le-a zis Domnul”(Matei 9, 28-29) și s-au vindecat ochii lor.

– Tatăl unui copil demonizat cerea la început cu îndoială vindecarea fiului său. Iar Domnul i-a spus: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”. După ce tatăl a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”, atunci Hristos a izgonit demonul din copil. (Marcu 9, 22-24)

Deci condiția oricărei vindecări minunate în Biserica lui Hristos este credința tare și statornică în harul și mila lui Dumnezeu. Fără acestea, Sfântul Maslu nu vindecă deplin.

Observăm de asemenea, că Mântuitorul a întrebat pe cel ce și-a adus copilul bolnav ca să fie vindecat: „Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Și tatăl a răspuns: Din pruncie”(Marcu 9, 21). Adică mai întâi Domnul l-a „mărturisit” pe cel bolnav și apoi l-a vindecat, știind că o boală veche, sufletească sau trupească, mai greu se vindecă. De aceea și Biserica a rânduit ca mai întâi cel căruia i se face Sfântul Maslu să fie spovedit.

Unde se face slujba Sfântului Maslu?

În biserică (pentru mai mulți) sau în casa bolnavului pentru care se face Maslul, capelă de spital, locul de zăcere, etc., loc unde se pot pregăti cele necesare pentru Sf. Maslu.

Cine poate săvârși slujba Sfântului Maslu?

După predania veche a Bisericii, pentru slujba Sfântului Maslu trebuie șapte preoți, închipuind și cele șapte daruri ale Duhului, numărate de proorocul Isaia (11, 2-3). Numărul acesta simbolic amintește și unele fapte din Sfânta Scriptură a Legii Vechi, din care se vede mila și îndurarea lui Dumnezeu. Astfel de șapte ori s-a plecat proorocul Elisei peste un copil mort pe care l-a înviat (IV Regi 4, 34-35). De asemenea, șapte au fost preoții care au sunat din trâmbițe și de șapte ori a fost înconjurată cetatea Ierihonului, când a fost cucerită de israeliți, la intrarea lor în pământul Făgăduinței (Iosua 6, 13-16). Și iarăși de șapte ori s-a rugat Sf. Prooroc Ilie pe muntele Carmel, până când Dumnezeu a dat ploaie pământului ars de secetă (III Regi 18, 42-45); și tot de șapte ori s-a cufundat în Iordan Neeman Sirianul, când s-a curățit de lepră la îndemnul Sf. Prooroc Elisei ( IV Regi 5, 14).

De cele mai multe ori slujesc Sfântul Maslu trei preoți sau  cel puțin doi. În tot cazul, numai un singur preot nu poate săvârși Sfântul Maslu, căci Sfântul Apostol ne spune să chemăm „preoții Bisericii…”(Iacov 5, 14), iar nu un singur preot. Slujba fiind lungă, îi va fi destul de greu singur ( numai în cazuri de mare nevoie, cu binecuvântare).

În unele cazuri se mai pot citi și alte rugăciuni de sănătate pe capul bolnavilor. Iar celor posedați de duhuri rele, adică celor demonizați și epileptici, li se pot citi după Sfântul Maslu și Molitfele Sf. Vasile cel Mare sau ale Sf. Ioan Gură de Aur, pentru izgonirea diavolilor și a farmecelor din oameni. Se obișnuiește ca aceste rugăciuni să fie citite de preoți, care se pregătesc pentru acest lucru, cu multă credință și post. De asemenea, atât bolnavii (și chiar rudele lor), trebuie să fie spovediți, să se roage cu mare evlavie și să postească după putere, pentru a fi miluiți și vindecați de Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Doctorul sufletelor și al trupurilor.  Fără aceste condiții obligatorii  – credința dreaptă, spovedanie generală, rugăciune multă cu  lacrimi și post, împăcare cu toți și părăsirea definitivă măcar a păcatelor mari (de moarte), din partea celor bolnavi (și chiar a rudelor lor) – Sfântul Maslu și rugăciunile de vindecare și de izgonire a duhurilor rele nu-și ating pe deplin scopul, iar bolnavii se întorc acasă doar ușurați. Nu vom uita că și participarea efectivă cu deplină convingere a preoților (nu doar a bolnavului și a celor ce sunt de față) că cel bolnav poate fi tămăduit are mare valoare: „Mărturisiți-vă  unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că  mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16).

Când se poate face maslu?

Nu sunt zile sau un timp anume pentru săvârșirea Sfântului Maslu. Se face oricând e nevoie. În popor se obișnuiește  a se face mai ales în zilele de post, atât în cele patru posturi, cât și miercurea și vinerea. În aceste zile, creștinii care participă la Sfântul Maslu trebuie să postească până seara, să se roage mai mult și să-și mărturisească păcatele la duhovnic. În cazuri grele de boală și primejdie de moarte, Sfântul Maslu se poate săvârși în orice zi, ori de câte ori este nevoie, chiar dimineața, în casele celor suferinzi, după ce mai întâi bolnavii sunt spovediți bine, (din copilărie de ex.) și împăcați cu toți, spre a lor alinare și iertare. La urmă, cei gravi bolnavi trebuie împărtășiți cu Trupul și Sângele Domnului, ca să fie pe deplin pregătiți pentru marea călătorie spre cer. Aceasta este cea mai bună și cea mai completă pregătire pentru moarte, pe care o oferă Biserica Ortodoxă fiilor ei pe pământ, adică Spovedania, Sfântul Maslu și Sfânta Împărtășanie.

În săptămâna Patimilor se obișnuiește Miercuri, Joi și Vineri, dar mai ales în Sfânta și Marea Miercuri, înaintea Ceasurilor, în amintirea ungerii Mântuitorului cu mir de către femeia cea păcătoasă (Luca 7, 37-38). Atunci se face în Biserici Sfântul Maslu de obște, adică pentru mai mulți bolnavi, cu sobor de mulți preoți. Bolnavul pentru care se face Sfântul Maslu trebuie mai întâi să se spovedească, pentru ca să i se dea, prin Sfântul Maslu, curățire sufletească, adică iertarea păcatelor, dar și tămăduirea trupului de boală (cf. Molitfelnic, Povățuiri de la începutul Sf. Maslu).

În miercurea săptămânii Sfintelor pătimiri, se face Sf. Maslu solemn și în Biserica Sfântului Mormânt, cu șapte mitropoliți, în frunte cu Patriarhul Ierusalimului, în prezența a zeci de mii de pelerini din toată lumea.

Se poate face Sfântul Maslu pentru cei sănătoși?

Întrucât prin Taina Sfântului Maslu se dobândește nu numai tămăduire de bolile trupului ci și iertarea păcatelor, se poate face maslu nu numai pentru cei bolnavi, ci și pentru cei sănătoși și nu numai o singură dată, ci de mai multe ori. Sfântul Simeon al Tesalonicului îndeamnă pe fiecare creștin să se nevoiască a-și face Sfântul Maslu. Deci taina Sf. Maslu vindecă atât trupul de boli, cât și sufletul de păcate, prin ungerea cu untdelemn sfințit. Alte efecte harice ale Sfântului Maslu sunt și acestea: întărește credința în Dumnezeu și nădejdea mântuirii, aduce pace  și smerenie în inimă, pregătește sufletul pentru primirea Sfintei Împărtășanii și marea călătorie spre cer și alungă frica de moarte, unește și împacă pe credincioși prin Harul Duhului Sfânt și ne învrednicește pe toți de sfârșit creștinesc. De aceea Sfântul Maslu se poate săvârși mai ales pentru cei bolnavi, în zilele de post. Iar dacă cel bolnav moare după Sfântul Maslu sau chiar în timpul  slujbei, avem nădejdea că el este întru totul ușurat, scăpat de suferință și iertat de Dumnezeu.

Ce lucruri trebuie la săvârșirea Sfântului Maslu?

Slujba Sfântului Maslu se face înaintea unei mese pe care se pune Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce,  lumânări (de regulă șapte), un vas cu grâu sau cu făină și unul cu untdelemn (materia Maslului), la care se adaugă șapte bețișoare de busuioc înfășurate cu vată, cu care preoții vor unge pe cel bolnav. Ar fi bine să folosim untdelemn de măsline, precum în antichitate, fără să uităm efectele sale benefice, terapeutice, chiar în viața de zi cu zi, mai ales că acum se poate procura mai ușor.

Care sunt părțile cele mai de seamă ale slujbei Sfântului Maslu?

Întâi rugăciunea pentru sfințirea untdelemnului, pe care o rostesc preoții pe rând până se plinește de șapte ori ( toți preoții binecuvintează de fiecare dată împreună). Al doilea, cele șapte Apostole și Evanghelii, urmate fiecare de ectenia întreită și de câte o rugăciune pentru sfințirea untdelemnului și tămăduirea bolnavului. Al treilea, ungerea de șapte ori a celui  bolnav cu untdelemn sfințit, rostindu-se de fiecare dată rugăciunea: „Părinte sfinte, Doctorul sufletelor și al trupurilor… tămăduiește pe robul tău acesta (numele) de neputința trupească și sufletească ce l-a cuprins… (cf. Molitfelnic,  ca formulă a tainei, ca o epicleză, rostită în total de șapte ori).

Ce trebuie să știm despre untdelemnul de la Sfântul Maslu?

Fiind binecuvântat de preoți cu chemarea lui Dumnezeu, cu invocarea Harului sfințitor, acest untdelemn este sfințit și plin de darul dumnezeiesc al Duhului Sfânt, ca și apa Botezului. El are puterea de a sfinți sufletul și de a tămădui trupul, a izgoni bolile, a vindeca rănile, a curăța întinăciunea păcatului și a împărtăși mila și îndurarea lui Dumnezeu.

De aceea untdelemnul rămas de la Sfântul Maslu, ca și făina binecuvântată atunci, trebuie păstrate cu cinste într-un loc ales. El poate fi folosit numai în scopuri curate și evlavioase. Se obișnuiește ca din făina și untdelemnul de la Sfântul Maslu să se facă o turtișoară, din care se dă bolnavului să mănânce. În unele părți, din această făină se fac prescuri pentru Liturghie. Untdelemnul se poate pune în candelă, fie în casă, fie la biserică, folosit în scopuri binecuvântate de tămăduire, etc. ( bețișoarele se pot păstra sau arde).

Părintele Cleopa spunea într-o predică faptul că se fac multe vindecări minunate ale credinței și rugăciunii creștinilor (în comun) prin taina Sfântului Maslu. Aceasta este cea mai puternică  rugăciune și slujbă a Bisericii Ortodoxe pentru bolnavi. De aceea creștinii sunt datori să ceară această taină de la preoți ori de câte ori au bolnavi în familie și să participe la Sfântul Maslu  cât mai mulți dintre ei, pentru că, „rugăciunea credinței va tămădui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate,  se vor ierta lui.”(Iacov 5, 15). Mulți dintre dumneavoastră cred că ați văzut bolnavi vindecați, sau în parte ușurați, prin Taina Sfântului Maslu și prin ungerea cu untdelemn sfințit. Alții ați mers, poate, pe la sfintele moaște și pe la icoanele făcătoare de minuni din țară  și ați văzut și ați auzit de bolnavi vindecați acolo în chip miraculos prin rugăciunea celor din jur. Iar pentru cei demonizați, părintele Cleopa recomanda nu citirea molitfelor, ci rugăciunea întregii obști creștine, Sf. Maslu și chiar Spovedania  celor în cauză (după caz împărtășirea lor).

Sfântul Maslu se face spre întărire în credință, spre sănătate, iar nu spre moartea cuiva cum  consideră unii în mod eronat. Dumnezeu spune: „Eu nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel 33, 11).  Sfintele Taine sunt slujbe spre folosul și ajutorul celor vii. ( cf. Iacov 5, 13-15). Sfântul Maslu este slujbă de vindecare dar și pentru iertarea păcatelor celor cărora se săvârșește. Slujbe al căror efect să fie moartea celor cărora li se fac, nu există în rânduiala Bisericii Ortodoxe. Această concepție este eronată, după marii sfinți și teologi ai Bisericii noastre (extrema unctio, de exemplu, la romano-catolici).

Așadar cele mai multe vindecări le-a făcut Însuși Mântuitorul Iisus Hristos cât a stat pe pământ, despre care se scrie pe larg în Sfintele Evanghelii. După Înălțarea Sa la cer și după Pogorârea Duhului Sfânt, a dat această putere de vindecare a bolilor și de izgonire a diavolilor din oameni, Sfinților Apostoli și, prin ei, episcopilor, preoților și tuturor bărbaților sfinți, dintre care unii tămăduiau în chip minunat, harismatic.

Cum îi vindeca Hristos pe cei bolnavi?

În cele mai multe cazuri îi vindeca prin atingerea cu mâna de trupul și de rănile celor ce veneau la El cu credință. Așa a vindecat Domnul pe soacra lui Petru. Numai s-a atins de mâna ei și au lăsat-o frigurile și s-a sculat și Îi slujea Lui (Matei 8, 14-15). Iar când veneau la El bolnavi mulți, Iisus Hristos, punându-Și mâinile pe fiecare dintre ei, îi făcea sănătoși (Luca 4, 40). Prin atingerea cu mâna de ochii celui orb din naștere și prin ungerea cu tină și spalare, l-a vindecat de întunericul orbirii (Ioan 9, 2-7). Prin atingerea cu mâna de veșmintele Domnului, s-a vindecat de curgerea sângelui femeia bolnavă de 12 ani (Luca 8, 43-46).

Aceeași putere a Duhului Sfânt iese din Mântuitorul Hristos și o primim când ne atingem cu credință de El și ne hrănim în chip tainic prin Sfânta Împărtășanie, când ne atingem de Sfintele Icoane, de Sfintele Moaște, de Sfânta Evanghelie, de untdelemnul sfințit de la Sfântul Maslu, de Sfântul Potir și de mâinile și de veșmintele preoților care săvârșesc cele sfinte în Biserica lui Dumnezeu. De aceea credincioșii se ating cu evlavie de toate cele sfinte și le sărută, căci poartă în ele har sfințitor și tămăduitor.

Iată pentru ce părinții își duc copiii la Sfintele Slujbe sau cei sănătoși își duc bolnavii la Sfântul Maslu, ca, prin atingerea de Evanghelie, de Cruce, de aghiasmă și de mâinile și de veșmintele preoților să-și vindece bolile sufletești și trupești, să se izbăvească de patimi, de diavoli, de vrăjitorie, de toată răutatea și să se întoarcă sănătoși și mângâiați la  casele lor. Iar când nu pot fi de față – deși taina prevede prezența primitorului, nu se poate săvârși în lipsa lui – sunt aduse măcar hainele lor, unele lucruri cu cinste și evlavie la Sfântul Maslu să dobândească și aceștia ușurare și tămăduire prin credință, atât a lor cât și a celor ce vin rugându-se pentru ei. Deci simpla aducere de haine, prosoape, batiste, fotografii, etc. nu înseamnă că cei în cauză au participat integral la Sf. Maslu. Și vom fi cu luare aminte ca nu cumva deschizând Sf. Evanghelie deasupra capului celui bolnav (mai ales la sfârșit), să transformăm totul în „ghicitorie”, să compromitem slujirea și valoarea Tainei Sf. Maslu sau a Preoției. De aceea Tipicul Bisericesc și Manualul de „Liturgică specială” (Pr. Prof. Ene Braniște) prevede faptul că Sf. Evanghelie, la sfârșit, să fie deschisă de preotul-protos, nu de cel bolnav (a nu ne folosi de culoarea vinietelor, nici a interpreta ceva, nici a profita de încrederea credincioșilor).

Citind Evanghelia cu vindecarea slăbănogului de 38 de ani, vedem că el era bolnav din cauza păcatelor sale din tinerețe. De aceea, când zăcea bolnav, Domnul l-a întrebat: „Voiești să te faci sănătos? Iar el a răspuns: Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare”. (Ioan 5, 6-7) Scăldătoarea bolnavilor este Sfânta Spovedanie, numită și „al doilea botez”. Iar omul care poate spăla sufletul în această baie este preotul. El este dator, ca duhovnic,  să spovedească pe cei ce așteaptă vindecarea și, numai după mărturisirea lor, să săvârșească slujba Sfântului Maslu, cu multă credință, evlavie și post, apoi împărtășindu-i, după rânduială.

După vindecare l-a întâlnit Hristos în Biserică pe cel ce fusese slăbănog și i-a zis: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ceva mai rău!”(Ioan 5, 14) Prin aceste cuvinte, Mântuitorul face atenți pe toți credincioșii care iau parte la Sfântul Maslu să părăsească definitiv păcatele făcute până atunci, ca să nu se îmbolnăvească mai greu după vindecare sau să le fie „mai rău”, adică să moară în păcatele lor, fără pocăință.

Înainte de toate, noi trebuie să cunoaștem limpede un lucru: Dumnezeu nu ne-a creat pentru a pătimi, ci pentru a ne bucura. În care loc anume îl vedem pe om? În rai! După mărturia Sfintei Scripturi, mai cu seamă a Noului Testament, omul a fost hărăzit pentru a moșteni Raiul, nu iadul. Faptul că o mulțime de oameni pier, aceasta nu înseamnă că scopurile lui Dumnezeu față de om au suferit vreo schimbare. Nu, Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8). El nu voiește moartea păcătosului (Iezechiel 33, 11), ci dimpotrivă – voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Tim. 2, 4). Plină de învățăminte este următoarea împrejurare când, la Înfricoșătoarea Judecată, Domnul va spune celor drepți: „Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă  de la întemeierea lumii!”, iar celor păcătoși le va spune: „Duceți-vă de la Mine blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolilor  și îngerilor lui”(Matei 25; 34, 41). De aici se vede limpede că după planul cel bun al lui Dumnezeu, Raiul a fost pregătit pentru oameni, iar iadul pentru demoni.

Încercările sunt îngăduite de Dumnezeu chiar și pentru cei credincioși, dar mai ales ca o „pedeapsă” ce cade asupra fiilor celor păcătoși. Suferința urmează păcatului, căci ordinea morală fiind distrusă, trebuie restabilită. Așadar, dacă dorim să fim fii ai lui Dumnezeu, să nu ne așteptăm să fim scutiți de suferință, căci zice Însuși Dumnezeu: Eu pe câți îi iubesc îi mustru și îi pedepsesc; sârguiește dar și te pocăiește (Apoc. 3, 19).  

Dumnezeu l-a așezat pe Adam în Rai. În acest loc minunat al desfătărilor, primul om a fost privilegiat nespus, căci se afla în preajma lui Dumnezeu. Fericirea ne este dată de Dumnezeu. În afară de El sau departe de El nu există bucurie adevărată și trainică. În Împărăția cerurilor, în care Însuși Dumnezeu va domni, nu va fi nicio durere. Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor ( Apoc. 7, 17). Fericirea lui Adam a durat atâta timp, cât el s-a aflat legat lăuntric de Dumnezeu prin har. De unde a început însă pătimirea lui? Din păcat, prin voința liberă cu care a fost înzestrat la creație spre desăvârșire. Îndată ce Adam a păcătuit, a început să pătimească, cu toate că se afla încă în Rai. Păcatul poartă întru sine și pedeapsa.

Diavolul îi pierde  pe cei care îi devin prieteni, împlinindu-i voia. Conștiința îl mustră pe acela care merge împotriva ei și încalcă poruncile lui Dumnezeu.  Înainte ca Dumnezeu să-l izgonească pe Adam din Rai, Adam însuși, înlăuntrul său, îl părăsise, încălcând legea Lui și pierzând harul. El a început să pătimească încă din momentul căderii sale. Prin  urmare, nu Dumnezeu este vinovat de suferința lui Adam, ci însuși Adam. Dumnezeu l-a creat pe om pentru bucurie, pentru fericire, însă el, de bună voie, a ales pătimirea.

Dar în ochii lui Hristos, fiecare om prețuiește cât o lume întreagă. Cu toate acestea ne putem întreba: Care om nu a cunoscut boala? Cine spune că viața l-a ținut departe de orice suferință trupească? De aceea una din cele mai arzătoare întrebări pe care și-o pune omul este cea a rostului pătimirilor, suferințelor. Mulți își spun: de ce ne-a creat Dumnezeu? Ca să suferim în această lume de felurite boli, scârbe, necazuri, neizbânzi, să suferim din pricina semenilor noștri, a zavistiei celor din jur din cauza răutății vrăjmașilor, etc.?

Pentru cei care nu cred în Dumnezeu, această lume este o vale a plângerii, a petrecerii în felurite necazuri; viața pentru ei este asemănătoare unei simfonii triste, plină de jeluire fără seamăn. Sunt unii care în deznădejdea lor, își spun că n-ar mai exista un alt iad după viața de acum, că iadul ar fi aici, pe pământ. Dacă pentru necredincioși, boala este lipsită de sens, fiind o piedică în năvala lor de a se bucura de desfătările trupești, pentru creștini, boala este un prilej de curățire sufletească, de apropiere de Dumnezeu, de  Izvorul Bunătăților.

Prin urmare, pătimirile pământești, neașezate în lumina nădejdii descoperirii dumnezeiești, conduc către o deznădejde totală. Sfântul Ioan Gură de Aurzicea: Regula pe care trebuie să o urmăm este să suferim cu mulțumire fiecare lovitură a bolii, pentru că acestea ne sunt trimise pentru păcatele noastre. Iar Sfântul Tihon de Zadonsk spunea că: în suferință putem afla dacă credința noastră este vie sau teoretică.   Ca o dovadă amintim că Sf. Serafim de Sarov, către sfârșitul vieții sale, suferea ulcerații deschise la picioare. Cu toate acestea la înfățișare era totdeauna vesel, luminos și zicea: Cum voi răsplăti Domnului pentru că mi-a trimis o boală, pe lângă toate celelalte binecuvântări ale Lui?

Deci oricât de mult s-ar strădui omul să scape de suferință nu va reuși decât dacă transformă suferința într-o perlă a mântuirii sufletului.            

Din păcate noi trăim mitul progresului permanent, mitul tehnologic care ne promite  să ne rezolve totul în chip miraculos. Poate că este un proces tehnologic util, dar noi avem nevoie de afecțiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie.

 Însă izvorul iubirii este Iisus Hristos și dacă nu-L avem, dacă nu ajungem la izvor, la sursă, atunci nu avem nici dragoste. Și atunci căutăm alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, desfătări, plăcere, din dorința de a simți că trăim plenar. Și nu putem trăi plenar decât în Iisus Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare sensul vieții sale, caută izvorul iubirii, dar nu găsește decât surogate și atunci rătăcește tot mai mult.

Pentru a ajunge din „robia egipteană” în „Țara Făgăduinței”, trebuie traversat un deșert. Tot astfel, fiecare om trebuie să treacă prin deșertul momentelor de necazuri, boli și suferințe. Aceasta este crucea de purtat. Și nu există nicio altă cale spre cer (Țara Făgăduinței) în afara crucii.

Și mai vedem că Dumnezeu nu pedepsește păcatul imediat după săvârșirea lui, căci oamenii ar face binele din frică, și atunci mântuirea ar fi cu de-a sila, iar Dumnezeu ar părea că se teme de rău și își apără stăpânirea. Îngăduind păcatului să-și facă de cap, ne arată atotputernicia ( Părintele Arsenie Boca).

Dar Dumnezeu nu se grăbește să pedepsească răul, așa cum fac oamenii, căci la oameni unitatea de măsură pentru timp este secunda. La Dumnezeu unitatea de măsură pentru timp este mia de ani ( Traian Dorz). Dumnezeu va cere socoteală pentru atâția ani în care ne-a așteptat și nu ne-am pocăit ( Visarion Iugulescu).

 Distinsul profesor-teolog, Teodor M. Popescu, în lucrarea sa Meditații teologice spunea: „Omul smerit este într-adevăr modest și sfios, nu-și iese din firea lui, nu strigă, nu cere, este fără pretenții și fără ambiție, blând, pașnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat și drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici laudele altora. Se mulțumește cu puțin, nu cere și nu primește ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor, și chiar nedreptățit și păgubit, îndură supărările, bolile și necazurile fără a se plânge și a se răzvrăti…” Frumos, dar greu de îndeplinit cuvânt!

Tot creștinul ortodox trebuie să mai știe că această cruce nevăzută a suferințelor este de mai multe feluri. Un om este orb și rabdă toată viața cu mulțumire această suferință. Altul este surd, altul este mut, iar altul este șchiop și lipsit de putința de a merge. Alții duc cu răbdare crucea căsătoriei, care nu este ușoară, deoarece multe și mari datorii au creștinii căsătoriți. Grea este și crucea celor săraci și necăjiți care trăiesc în lipsuri și se luptă cu multele nevoi ale vieții pământești, mai ales în vremurile pe care le trăim.

Există o concepție greșită privitoare la suferință, potrivit căreia timpul vindecă totul. Singur timpul nu poate face decât să transforme un păcătos tânăr într-un păcătos bătrân. Un cot dislocat care nu a fost tratat la vreme, nu se va vindeca numai prin trecerea timpului. Mai degrabă, brațul întreg va deveni neputincios. Cu alte cuvinte, timpul poate vindeca doar durerea, dacă acesta este petrecut în credință, post, rugăciune, participare în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, spovedanie, împărtășanie, iar toate acestea să fie însoțite  de milostenie și fapte bune. Suferința, ori de câte ori este îndurată cu mulțumire  către Dumnezeu, dovedește că Răstignirea și Jertfa lui Hristos nu au fost inutile, ci roditoare.

Un distins cuvios al vremurilor noastre spunea: Oamenii senini, care nu au pe conștiință păcate mari și grele, care nu sunt datori nimănui, nu se grăbesc niciodată, se opresc și vorbesc cu fiecare, cu vecini, cu frate, cu mamă. Aceștia au timp și pentru un bolnav și pentru un sărman și pentru un semen care are nevoie de un sfat, de ajutor. Pe când cei care au ceva pe suflet, care sunt cuprinși de patima de a aduna continuu averi, fără măsură, cu lăcomie feroce și sfidare de semeni, aceia sunt bolnavii adevărați ai vremurilor noastre. Cu ei nu poți vorbi normal, ei nu se coboară din rangul lor, nu știu ce este lipsa, nevoia, durerea, ci „petrec în chip strălucit în porfiră și vison”, la mese și desfătări alese, dar ei au ceva pe suflet, îi apasă,  ei evaluează continuu, dar nu după măsura lui Dumnezeu, ci după măsura oamenilor.

Însă omul are toate răspunsurile în sine însuși: despre naștere, despre viață și despre sensul mântuirii sale. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări fără sens, va fi un nefericit. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări care țin de credința sa, de profesia sa, de rostul său ca om, va găsi lesne fericirea. Iată cât de mângâietoare pentru suflet sunt aceste versuri: Ceas cu ceas și dor cu dor,/ Slavă urc, slavă cobor, / Prea sunt vreme, prea mi-s trup, / Prea mă frâng și prea mă rup /  Și mi-i teamă c-am să pier, /  Pe drumeagul către cer, / Că-i prea-i, bat-o, lungă cale, / Pân’ la raiurile Tale, / Și-a-nceput în mine Doamne, / Să se-nsere, să se-ntoamne…

Nenorocirea este că mulți oameni nu simt existența văzduhului până ce nu începe să bată vântul. Alții nu se gândesc la lumină până ce nu se lasă întunericul. Așa și mulți creștini, nici nu simt existența lui Dumnezeu, până ce nu se ridică asupra lor viforul bolilor și al suferințelor. Dar:

În grădina largă-a vieții                                    Dar rămâne amintirea

Omul seamănă  cu-o floare,                                Celor buni, care-și iau drumul,

Vine toamna, cade bruma                                   Cum din floarea îmbătătoare

Biruită floarea moare,                                          Ne rămâne scump parfumul!

Pentru cele menționate s-a folosit ca bibliografie (notată prescurtat):

1. Aghiasmatar, București, Ediția 2002;
2. Învățătura de credință creștin-ortodoxă, București 2000;
3. Tipicul Bisericesc, București, 1976;
4. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene,  Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic cunoștințe religiose, Caransebeș, 2002;
5. Idem, Liturgica specială, București, 1980;
6. Cândea, Pr. Prof. Spiridon, Taina Sfântului Maslu, în M. A., nr. 9-10, 1964;
7. Cleopa, Arhim. Ilie, Urcuș spre Înviere, Iași, 1998;
8. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, Foame și sete după Dumnezeu –înțelesul și folosul postului, Ed. Basilica, Buc., 2008;
9. Manolache, Anca, Sfintele Taine în viața Bisericii, Cluj-Napoca, 2004;
10. Mihălcescu, Pr. Ioan (Mitropolitul Irineu), Dogmatica iubirii, București, 1988;
11. Meyendorf, Paul, Taina Sfântului Maslu, Cluj-Napoca, 2011;
12. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I(Galați – 1996) și vol. II(Galați – 2001);
13. Popa, Pr. Mihăiță, Îndrumar pentru restabilirea sănătății, București, 2009;
14. Silvestru, Ep. de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. V, Ed. „Credința strămoșească”, 2001.

Dumnezeu iartă pe păcătos, îl mântuiește, dar fără conlucrarea omului, mântuirea este imposibilă, Dumnezeu nu dă decât celui care cere, care se roagă. Ori, cum cei morți, care se chinuie în iad nu mai pot face nimic pentru soarta lor, este de datoria celor vii, ca buni creștini, să se roage pentru ei.

De aceea, Biserica Ortodoxă are rugăciuni pentru cei răposați în toate Liturghiile sale începând de la Sfinții Iacov ruda Domnului (+44), Vasile cel Mare(+376), Ioan Gură de Aur(+407) până la Liturghia Sfântului Griogorie Dialogul(+604) și a rânduit și anumite zile speciale de pomenire a morților: sâmbetele morților (în special a II-a, a III-a, a IV-a din postul Paștelui, sâmbăta Rusaliilor – ,,moșii de vară” și sâmbăta lăsatului sec de carne – ,,moșii de iarnă”, dar și ,,moșii de toamnă”. (A se vedea Liturgica Generală și Specială), sâmbăta ȋnsemnând „odihnă”.

De fapt, Biserica Ortodoxă se roagă numai pentru cei care au murit în credința cea dreaptă și pentru cei care nu au avut păcate covârșitoare, de ură și dușmănie împotriva lui Dumnezeu. Căci spune Sfântul Evanghelist Ioan: ,,Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage și Dumnezeu va da viață acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este și păcat de moarte; nu zic să se roage pentru așa păcat” (I Ioan V, 16). Sau după cum spune Mântuitorul: ,,Cel ce va zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui, dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu I se va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei XI, 32). Pentru cei ce au săvârșit păcate grele Biserica se roagă numai în cazul când ei, regretându-și păcatele, au avut voința, intenția de a se curăți de ele, dar murind pe neașteptate (de exemplu moarte năpraznică) nu au avut posibilitatea de a se curăți de ele prin pocăință.

Pentru cei ce au murit cu păcate de moarte și nici în ultima clipă a vieții lor nu și-au regretat trecutul, nu s-au pocăit, pentru aceia Biserica nu se roagă. Deci Biserica nu se roagă pentru acei care au murit în necăință și nepietate, hulitori și care au stins în ei complet duhul lui Hristos ca și pentru sinucigași, eretici, nepocăiți (cf. Pr. Mitrofan, Viața repauzaților noștri și viața noastră după moarte, trad. de Iosif Mitropolitul Primat, București, 1989, p. 134).

Dar noi nu știm niciodată cu siguranță cine a murit cu păcate ușoare și cine cu păcate grele. Aceasta o știe numai Dumnezeu. Și tocmai pentru că lucrurile stau astfel, noi avem datoria de a ne ruga pentru toți creștinii ortodocși decedați. Dacă cei decedați au păcate ce pot fi iertate, Dumnezeu va primi rugăciunile noastre făcute pentru ei și-I va scăpa din suferințele, din ghinurile iadului. Dacă cei decedați sunt împovărați cu păcate ce nu pot fi iertate, Dumnezeu nu va primi rugăciunile noastre în favoarea lor, ci le va întoarce în folosul celor ce le fac (Matei X, 12-13), respectiv rugăciunile, milosteniile și jerfa euharistică.

Cu toată claritatea învățăturii creștine ortodoxe amintite, există o serie de contestatar, de creștini moștenitori ai învățăturilor protestante care neagă utilitatea, folosul rugăciunilor pentru cei morți, folosind chiar anumite texte din Sfânta Scriptură în susținerea afirmațiilor lor.

Unii dintre aceștia susțin că sufletul moare împreună cu trupul și învie la învierea generală. Deci, orice legătură cu morții este inoperantă și rugăciunile pentru ei inutile. Vechiul Testament ca și Noul Testament prin unele din versetele lor, sunt invocate de aceștia. Astfel se spune: ,,Să nu mâncați sângele nici unui trup, pentru că viața oricărui trup este în sângele lui: tot cel ce va mânca se va stârpi” (Levitic XVII, 14; Deut. XII, 23). Sau: ,,Tot ce se mișcă și ce trăiește să vă fie de mâncare… Numai carnea cu sângele ei, în care e viața ei să nu mâncați. Căci Eu și sângele în care e viața voastră, îl voi cere la orice fiară…” (Facere IX, 3-5).

Însă aici este vorba despre animale al căror duh de viață este sinonim cu viața biologică și care la ele se află în sânge. Odată cu trupul și sângele lor dispare întreaga lor ființă. Sângele omului în care este și ,,viața” lui (Facere IX, 5), viața biologică, dispare o dată cu trupul, dar nu și sufletul. Sufletul și trupul sunt două entități de sine stătătoare: trupul omului este făcut din țărână, pământ, iar sufletul din suflarea lui Dumnezeu: ,,Atunci luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facere II, 7; Cf. Deut. XXXII, 49-50; Matei XXII, 32), adică cu suflet viu (cf. I Cor. XV, 45).

Animalele au fost create în chip deosebit decât omul; ele au fost făcute din pământ, fără vreo remarcă asupra sufletului lor (Facere I, 24). Omul, precum s-a amintit, a fost zidit prin suflare dumnezeiască și are origine divină (Facere II, 7).

Ei mai consideră că de multe ori se afirmă în Sfânta Scriptură esența materială a sufletului și deci murind trupul se stinge și sufletul. Astfel, David spune lui Saul: ,,Tu însă cauți sufletul meu, ca să-l iei” (I Regi XXIV, 12), adică să-l omori. Sau în alt loc: ,,Pentru aceea, sufletul meu ar vrea mai bine ștreangul, mai bine moarte, decât aceste chinuri” (Iov VII, 15). Deci, moartea este egală cu nimicirea sufletului. Se mai invocă și expresiile din Noul Testament: ,,a murit săracul”, ,,a murit bogatul” (Luca XVI, 22). ,,Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit” (Iona VI, 49). Aceste expresii ar releva faptul că oamenii mor în întregime, cu suflet și trup (corp).

Însă, locurile unde se arată că sufletul moare nu sunt ceea ce vrea să se demonstreze, ci ele indică strânsa legătură dintre suflet și trup, în răstimpul vieții pâmântești, ca și expresiile ,,a murit săracul”, ,,bogatul”, ,,părinții voștri”. În Sfânta Scriptură se face distincție clară între suflet și trup: ,,Nu vă temeți de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; ci mai degrabă temeți-vă de acela (diavol) care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.” (Matei X, 28; II Corinteni V, 8-9).

Alți creștini afirmă că rugăciunile pentru morți sunt inutile, deoarece cei morți, până la judecata de apoi, de la sfârșitul lumii stau într-o stare de inconștiență și somnolență. Acest fapt îl arată Psalmistul: ,,Căci nu este întru moarte cel ce te pomenește pe tine și în iad cine te va lăuda pe tine” (Ps. VI, 5). Sau: ,,La fel și omul se culcă și nu se mai scoală și cât vor sta cerurile, el nu se mai deșteaptă și nu se mai trezește din somnul lui” (Iov XIV, 12). În sfârșit, un alt citat: ,,Tot ce mâna ta prinde să săvârșească fă cu hotărâre, căci în iadul în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici știință, nici înțelepciune” (Ecclesiast IX, 10).

Dar în locurile amintite nu e vorba despre sufletele oamenilor, ci despre trupurile lor. Psalmistul (Ps. VI, 5) cere ceva de la Dumnezeu să I se dea cât este în viață, căci după moarte nu se mai poate ruga, nu mai poate cere nimic. De asemenea și în celelalte citate se arată că odată omul coborât în mormânt nu mai poate lua parte nici la știință, nici la iubire, nici la înțelepciune. Cum că sufletele sunt conștiente după moarte și se bucură sau suferă, o demonstrează elocvent pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca XVI, 19-31), apariția lui Moise și Ilie la Schimbarea la Față a Mântuitorului (Matei XVII, 3) și pogorârea la iad a Domnului Hristos (I Petru III, 19-20), spre a „vesti” Evanghelia,precum și rugăciunile sfinților adresate Domnului Hristos (Apocalipsa V, 8; XI, 15-16), iar psalmistul David ne spune: ,,Viu va fi sufletul meu și Te va lăuda” (Ps. 118, 175).

Se mai afirmă de aceiași contestatari că rugăciunile pentru cei morți sunt inutile, deoarece Dumnezeu judecă și răsplătește fiecăruia fără mijlocire, ci după dreptate. ,,Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca fiecare să ia după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni V, 10). Sau: ,,Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei XVI, 27; cf. Galateni VI, 8).

Însă, în locurile invocate pentru respingerea rugăciunilor pentru morți este vorba nu despre judecata particulară, ci despre cea obștească. Care, chiar dacă n-ar fi vorba despre aceasta, nu înseamnă că ar fi cu totul exclus folosul de a ne ruga pentru morți. Căci în nenumărate locuri din Sfânta Scriptură se recomandă rugăciunile pentru semeni, fără a socoti că aceasta ar altera judecata divină: Iov se roagă pentru prietenii săi (Iov XLII, 8); Mântuitorul se roagă pentru Apostolul Petru (Luca XXII, 32) și pentru ceilalți Apostoli (Iona XVII, 9), precum și pentru Lazăr care era mort (Ioan XI, 41).

Cea mai întemeiată obiecție contra rugăciunilor pentru cei morți ar fi faptul că între locul de chin al păcătoșilor, iadul și cel de fericire al drepților, raiul, ar fi o prăpastie de netrecut și că nici dreptul Avraam n-a mai încercat și nici n-a voit să amelioreze suferințele bogatului din iad și nici să ajute spre îndreptarea fraților vii ai acestuia (Luca XVI, 24-31).

Este adevărat că dreptul Avraam spune că între iad și rai este o prăpastie de netrecut, însă, aici este vorba despre fapte petrecute în răstimpul Vechiului Testament. Prin venirea Domnului Hristos s-a desființat prăpastia dintre iad și rai, căci cu moartea Sa pe cruce, ,,a primit toată puterea în cer și pe pământ” (Matei XVIII, 18), a dobândit cheile iadului și ale morții (Apocalipsa I, 18), a eliberat din robie pe drepții Vechiului Testament, adică a iertat păcatele cu harul Său (I Petru III, 19) și a distrus prăpastia amintită. Prin aceasta a dat posibilitate Bisericii să intervină prin rugăciunile ei pentru ușurarea și iertarea celor din iad.

Cât despre faptul că Avraam n-a voit să ușureze soarta bogatului nemilostiv și nici a fraților acestuia se explică prin aceea că atât bogatul cât și frații lui se făcuseră vinovați de păcate grele, de păcate de moarte, pentru care n-au dovedit pocăință (Matei XII, 32). Ei erau deci „sortiți” chinurilor veșnice prin propria alegere. Pentru frații bogatului nu mai era posibilă nici o reîntoarcere chiar dacă ar fi înviat cineva din morți (Luca XVI, 31). Pentru bogat păcatele îi erau foarte grave, căci murise fără pocăință, fără credință, fără iubire de oameni (Luca XVI, 25). Deci, orice intervenție din afară era inutilă.

Se invocă contra rugăciunilor pentru morți afirmațiile Sfântului Apostol Pavel din I Corinteni, cap. VI, 9-10, unde citim: ,,Nu știți oare că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici sadomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu”. Deci, cei morți, trăind fără pocăință completă, deplină, nu vor moșteni împărăția cerurilor. Pentru aceștia este inutilă orice rugăciune, orice intervenție.

Totuși citatul amintit din Sfântul Apostol Pavel nu se referă nicidecum la rugăciunile pentru cei morți, ci la viața petrecută de 2 Corinteni, plină de păcatele amintite și că ei trebuie să fie foarte atenți, să nu mai recadă în asemenea păcate, căci în acea stare nu ar mai putea moșteni împărăția lui Dumnezeu. Dovadă versetul care urmează: ,,Și așa erați dar v-ați îndreptat în numele Domnului, Iisus Hristos și Duhul Dumnezeul nostru” (I Corinteni VI, 1)

Se mai citează de către unii contestatari și versete din Vechiul Testament, contra rugăciunilor pentru cei morți. Astfel, se citează din profetul Ieremia unde spune: ,,Și vor muri cei mari și cei mici în pământul acesta și nu vor fi îngropați și după ei nimeni nu va plânge, nimeni nu-și va face tăieturi, nici se va tunde pentru ei. Nu se va frânge pentru ei pâine de jale ca mângâiere pentru cel mort și nu li se va da cupa mângâierii ca să bea după tatăl lor și după mama lor” (Ieremia XVI, 6-7). Deci rugăciunile pentru morți sunt nefolositoare. Și în alt loc: ,,Așa zice Domnul: Blestemat să fie omul care se încrede în om și își face  sprijin din trup omenesc și al cărui inimă se depărtează de Domnul” (Ieremia XVII, 5). Așadar, Dumnezeu osândește pe acei oameni care se sprijină pe intervenția altor semeni de-ai lor în favoarea mântuirii lor.

Dar și de data a ceasta interpretarea este falsă și sunt eronate obiecțiile. Căci în primul rând citat este vorba despre păcatele grave pe care le făcuseră unii evrei – închinarea la idoli – și pentru care Dumnezeu îi pedepsește prin neîngropare, prin lipsa de jale și nefrângere de pâine pentru cei morți. Atât de mari erau păcatele lor încât nu erau vrednici de toate aceste practici pentru cei morți.

Totuși este lesne de înțeles că dacă cei căzuți în păcate grave erau nevrednici de aceste practici și mângâieri, cei mai puțin păcătoși aveau dreptul la ele. De unde reiese îndreptățirea rugăciunii și practicile noastre pentru cei decedați.

În al doilea citat, se vede clar că este vorba despre acei evrei care se încredeau și se închinau la idoli și nu lui Dumnezeu.

În legătură cu mijlocirea oamenilor la Dumnezeu pentru semenii lor, prin rugăciuni, Sfântul Apostol Pavel cere de foarte multe ori în epistolele sale să se roage pentru el și pentru alții. Astfel el spune: ,,Vă îndemn deci, înainte de toate să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii” (I Timotei II, 1). Sau: ,,Fraților, rugați-vă pentru noi” (I Tesaloniceni V, 25); ,,Stăruiți în rugăciune;…rugându-vă totodată și pentru noi” (Coloseni IV, 2-3).

Deci, rugăciunile de mijlocire pentru vii și pentru morți sunt recomandate și eficitente, respectiv de mare folos, fără să uităm de ceea ce ni se descoperă de Sf. Părinți cu privire la judecata sufletului după moarte (judecata particulară – la 40 de zile după moarte) și fără a uita de ,,vămile văzduhului” (ca teologumenă).

În sfârșit, se mai spune că dacă morții care se chinuie în iad și pentru care se fac rugăciuni, se mântuiesc, urmează că toți pentru care ne rugăm trebuie să se izbăvească.

S-a amintit că Biserica se roagă numai pentru cei care au murit ȋn credință, pentru cei care au murit cu păcate mai puțin grave, care nu au hulit (I Ioan V, 16). Totuși, în concret, faptic, noi nu știm pe cei care mor fără pocăință suficientă cu păcate grave nemărturisite, pe cei împietriți în erezii sau necredință. De aceea, noi facem rugăciuni pentru toți. Iar Dumnezeu, care știe faptele și gândurile tuturor, va ierta și va izbăvi din munci, din chinuri și dureri pe acel care merită, știind că la învierea lui Lazăr ne-a spus: ,,Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi” (Ioan XI, 25).

Oricum, rugăciunile pentru cei răposați nu sunt inutile. Ele izbăvesc din muncile iadului pe mulți din cei adormiți în credința în Dumnezeu și care n-au putut, din diferite împrejurări, să ducă o viață creștină spre a se bucura de fericirea raiului. Ele ajută și celor ce le săvârșesc din dragoste pentru semeni și credință în Domnul Hristos, pentru că prin ele își desăvârșesc viața lor creștină. Mai mult, simt o mângâiere față de pierderea celor plecați dintre noi și o strânsă comuniune cu ei și cu ceilalți membri ce formează Biserica creștină.

Așadar, rugăciunile pentru morți au o serioasă fundamentare scripturistică și patristică și sunt de un real folos pentru sufletul creștin, pentru cei adormiți ȋn Domnul.

Rugăciunile pentru cei răposați partea I

Bibliografie selectivă – alături de cea prezentată ȋn text:

ALEXA, Nicolae, Pr., „Temeiurile dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morți”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1978;

CONSTANTINESCU, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru cei morți”, în Glasul Bisericii, nr. 7-8;

DEHELEANU, P., Prot. Dr., Manual de Sectologie, la cap. XVI, Rugăciunile pentru morți, Tipografia Diecezană, Arad, 1948;

IONESCU-AMZA, Ioan, Pr., Rostul parastaselor, Tipografia ,,Cugetarea”, București, 1937;

IOANICESCU, Ioan Pr., „Rugăciunile pentru cei morți”, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-2, 1975;

MITROFAN, Pr., „Viața repauzaților noștri și viața noastră după moarte”, trad. din franțuzește de Iosif Mitropolitul Primat, București, 1891, Ed. a II-a 1899;

PETREUȚĂ, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru morți”, Oradea, 1973;

PETREUȚĂ, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru morți”, Tipografia Diecezană, Oradea 1933;

PRESCURE, Vasile, Arhim. Prof., În duhul credinței și al evlaviei ortodoxe, la cap. XVI, Rugăciunile pentru cei morți, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006;

În Biserica noastră Ortodoxă rugăciunile pentru cei morți sunt într-o strânsă legătură cu cinstirea sfinților. Cultul morților face parte din capitolul eshatologic, al învățăturii noastre de credință, cu privire la moarte, a sufletul omenesc și la viața de dincolo de mormânt.

Învățătura creștină cu privire la cultul morților și îndeosebi cu privire la rugăciunile pentru cei răposați se bazează pe Sfânta Scriptură, pe Revelația divină și Tradiția sfântă a Bisericii.

Cu privire la moarte, fenomen universal și inerent naturii umane, Biserica creștină învață că ea a survenit, a intrat în lume în urma păcatului strămoșesc (Romani V, 12), dar ea nu înseamnă o distrugere completă a ființei umane, ci numai o despărțire a sufletului de trup[1]. Trupul se întoarce în pământul din care a fost luat, precum spune Sfânta Scriptură: ,,În sudoarea feții tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat, că pământ ești și în pământ de vei întoarce.”(Facere III, 19). Sufletul, însă, se întoarce la Dumnezeu, de la care și-a primit existența, precum ne dă mărturie aceeași Carte Sfântă: ,,Și ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a dat” (Ecclesiastul XII, 7). Deci trupul este muritor, iar sufletul nemuritor, veșnic, precum ne descoperă Mântuitorul nostru Iisus Hristos: ,,Nu vă temeți de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”(Matei X, 28), iar despre învierea morților, Mântuitorul afirmă că toți sunt vii dincolo de moarte: ,,Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov. Nu este Dumnezeul morților, ci al viilor, că toți trăiesc întru El.” (Matei XXII, 32). Sufletul este mai de preț decât trupul și decât orice alte bunuri materiale: ,,Ce ar da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu VII, 36-37).

De altfel, nemurirea sufletului și dăinuirea lui în viața de dincolo de moarte, este adevărul fundamental prin care stă sau cade cultul morților și rugăciunile pentru morți. Mai mult, nemurirea sufletului (individuală) este strâns unită, după învățătura creștină și bazată pe revelația divină cu aceea de conștiință. Omul după moarte este în deplinătatea vieții sale sufletești, este conștient, bucurându-se sau suferind după felul cum a viețuit pe pământ, după cum vedem pe bogatul nemilostiv dincolo de moarte. (Luca XVI, 22-31).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne descoperă că, toți cei morți vor fi judecați și răsplătiți în conformitate cu faptele pe care le-au săvârșit în viață. Chiar și în Vechiul Testament învățătura despre judecata întregului neam omenesc este evident afirmată. Astfel, Psalmistul David spune: ,,Iar Domnul rămâne în veac; gătit-a scaunul Lui de judecată; și El va judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele” (Psalm IX, 7-8). De asemenea și în Ecclesiast vedem ,,Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui! Acesta este lucrul cuvenit fiecărui om căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele” (Ecclesiastul XII, 13-14).

La Domnul nostru Iisus Hristos judecata și răsplătirea omului după moarte, învățătură de bază a doctrinei sale. Ea străbate ca un fir roșu toată învățătura sa. ,,Dar zic vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor în ziua judecății, decât vouă” (Matei XI, 22). Sau: ,,Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei XVI, 27; XXV, 31-46). O afirmă și Sfinții Apostoli, ca o dogmă fundamentală a creștinismului. ,,Pentru că (Dumnezeu) a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate” (Fapte XVII, 31). Sau ,,Căci toți ne vom înfățișa înaintea judecății lui Dumnezeu” (Romani XIV, 10; II Corinteni V, 10; Evrei IX, 27). Biserica noastră a sintetizat dogma despre judecata de apoi (universală) în articolul din Simbolul Credinței: ,,Și iarăși va să vină (Domnul Hristos) cu mărire să judece viii și morții”. Iar, după judecată, toți vor primi răsplata conform faptelor pe care le-au săvârșit.

Însă cunoaștem că învățătura ortodoxă prezintă două judecăți, după săvârșirea din viața omului: judecata generală, obștească care va fi precedată de a doua venire a Mântuitorului Hristos. Despre aceasta din urmă se spune că la venirea Domnului toți cei morți vor învia, iar cei vii se vor schimba într-o clipă (I Corinteni XV, 51) și vor ieși în întâmpinarea Mântuitorului. Astfel, îmbrăcați în trupuri spiritualizate, vor fi judecați, într-o atmosferă de măreție și frică, fiind recompensați spre fericire sau chinuri veșnice (Matei XXV, 31-46). Deci, este vorba despre judecata universală de la sfârșitul lumii.

Însă, cu privire la rugăciunile pentru cei morți trebuie accentuată, fiind de o mare importanță, judecata particulară. Căci rugăciunile celor vii pentru cei decedați spre a li se ușura, starea dincolo de moarte, sau chiar iertarea completă, după cum vedem în Viețile Sfinților, se săvârșesc de Biserică după judecata particulară, între judecata particulară și cea generală (de apoi, la Parusie).

Judecata particulară este atestată în Sfânta Scriptură. Astfel Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Este rânduit o dată oamenilor să moară, iar după aceea, să fie judecata” (Evrei IX, 27). Întrucât în cuvintele acestea Sfântul Apostol Pavel nu pune nici un interval de timp între moarte și judecată, urmează că el exprimă prin ele ideea că sufletul îndată după despărțirea de trup este supus judecății particulare (cf. Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. II, E. I. B. M. O. București, 1958, p. 941); Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, unde fiecare după moarte este răsplătit (Luca XVI, 19-31), evident după judecată, este o dovadă a acesteia (cf. II Petru II, 4-9).

Și Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă precizează că există judecata particulară, deosebită de judecata de apoi (obștească). Nici drepții, nici păcătoșii n-au primit răsplata desăvârșită a faptelor lor (după judecata particulară), totuși nu sunt toți în aceeași stare și nu se trimit în același loc (Mărturisirea Ortodoxă, partea I, întreb. 61, p. 63).

Judecata particulară se săvârșește imediat după moartea omului, de către Domnul Hristos, în prezența îngerilor buni și răi, dintre care unii îl apără, iar ceilalți (diavolii) îl acuză. Evident, rolul hotărâtor îl are Mântuitorul Hristos, ca drept judecător[2]. (A se vedea și Învățătura de Credință Ortodoxă, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2002, pp. 159-161).

Judecata particulară este provizorie. Ea se face deocamdată asupra sufletului decedatului și nu asupra sufletului și trupului (înviat) care se va efectua la judecata obștească. Se mai numește provizorie căci soarta unora dintre păcătoșii pedepsiți pentru pedeapsa iadului nu este definitivă, pentru că ea poate fi modificată în bine prin rugăciunile Bisericii. Numai după judecata cea din urmă, universală, păcătoșii vor fi în munca veșnică a iadului.

Totuși, după judecata particulară sufletul decedatului se bucură în rai sau suferă în iad, în mod diferit după faptele săvârșite în viață. ,,În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt” (Ioan XIV, 2) se aplică la rai dar și la iad, adică se referă și la fericirea drepților din rai și la suferința păcătoșilor din iad (Romani II, 6-7).

Starea sufletelor după moarte și după judecata particulară este o stare de fericire sau nefericire, o stare conștientă (Luca XVI, 19-31). Cei buni se bucură de o serie de bunuri cerești, viețuind în lumină, în comuniune cu Dumnezeu, cu sfinții, iar păcătoșii sunt mustrați de conștiință, departe de Dumnezeu lipsit de dragoste și lumină . Însă, felul fericirii și nefericirii după judecata particulară este deosebit de acela de după judecata generală de la sfârșitul lumii.

Viața conștientă de după moarte nu se mai poate schimba după voința omului. Adică, el nu-și mai poate schimba caracterul, din bun să devină rău sau invers. Dincolo de mormânt această schimbare nu mai este posibilă. ,,Legați-l de picioare și de mâini și-l aruncați în întunericul cel mai din afară” (Matei XXII, 13). Deci sufletul nu este liber să înceapă o viață nouă. Doar viața de pe pământ este timpul de pregătire, iar cea de dincolo este răsplata, ,,recolta” aceleia de aici.

De aceea situația celor morți, hotărâți prin judecată chinurilor iadului nu se mai poate modifica prin propria lor voință ci numai prin rugăciunile celor vii, ale Bisericii. De aici, necesitatea rugăciunilor pentru cei morți.

De altfel, rugăciunile pentru cei morți existau și la păgâni, care se manifestau prin diferite practici mortuare: jertfe pe morminte și alte obiceiuri. Aceste rugăciuni existau și la evrei. Convingerea existenței vieții dincolo de mormânt și a necesității de a veni în ajutorul celor răposați (repauzați) reiese din îndemnurile de a săvârși fapte de milostenie pentru vii și pentru morți deopotrivă: ,,Dărnicia ta să atingă pe toți cei în viață și chiar morților fă-le parte de dărnicia ta” (Înțelepciunea lui Sirah, VII, 35). În același sens vorbește și Tobit, când, fiind pe patul de moarte, dădea sfaturi fiului său: ,,Fii darnic cu pâinea și cu vinul tău la mormântul celor drepți, dar păcătoșilor să nu dai” (Tobit IV, 17). Noemina, soacra lui Rut, auzind că Booz a îngăduit nurorii sale să strângă spice din țarina lui, l-a binecuvântat zicând: ,,Binecuvântat este el de Domnul, care n-a lipsit de mila Sa nici pe cei vii, nici pe cei morți” (Rut II, 20).

Locuitorii Galaadului au înmormântat trupul lui Saul și al fiilor săi, au plâns, s-au tânguit și au postit pentru Saul și cei din casa lui Israel care căzuseră de sabie în lupta cu Filistenii (II Regi I, 12). Profetul Ieremia poruncește că pentru cei ce l-au părăsit pe Dumnezeu să nu se frângă pentru ei pâine de jale, ca mângâiere pentru cei morți (Ieremia XVI, 7-11). Iar Iuda Macabeul a rânduit să se facă rugăciuni pentru cei morți în luptă, spre a fi sloboziți de păcate: ,,Și întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut ca de tot să se șteargă…Foarte bun și cuvios lucru pentru socotința învierii morților…Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost că a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat” (II Macabei XII, 42-46). Faptele de milostenie pentru sufletul celui răposat sunt expresia legăturii dragostei care-i unește și, în același timp a binecuvântării lui Dumnezeu.

În învățătura creștină, rugăciunile pentru morți au o fundamentare și mai precisă. Prin venirea în lume a Domnului Hristos, El a întemeiat Biserica Sa, din care fac parte toți creștinii, atât cei vii, cât și cei morți. ,,Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, iar dacă murim, pentru Domnul murim. Deci și dacă trăim și dacă murim ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți și peste vii” (Romani XIV, 8-9).

Creștinii formează un singur tot, Biserica, o entitate, un organism viu, un trup. ,,Așa și noi, cei mulți un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani XII, 5). Deci, în Biserica creștină între cei vii și cei morți nu este un zid despărțitor, ci constituind un singur organism viu, Biserica – cea una, sunt solidari împreună. ,,Căci dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună” (I Corinteni XII, 26). Uniți în aceeași credință (Efeseni IV, 5) și viețuind în același trup tainic al lui Hristos, membrii Bisericii își dezvoltă între ei dragostea creștină, cea mai mare poruncă a Mântuitorului. ,,Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi unul pe altul să vă iubiți” (Ioan XIII 34, 21-13; Romani XIII, 9-10; I Corinteni XIII). Iar Sfântul Evanghelist Ioan arăta că dragostea față de Domnul se concretizează și se vădește în iubirea aproapelui (I Ioan IV, 20; Iacov II, 15-16).

Într-adevăr, prin iubirea față de aproapele noi dorim semenilor binele moral și material; iar binele spiritual cel mai înalt este, fără îndoială, mântuirea sufletului, dobândirea împărăției lui Dumnezeu. Deci, rugăciunea spre îndreptarea celui rătăcit, pentru iertarea păcatelor lui fie viețuind în lume, fie în viața de după moarte este un act de iubire creștină. Rugăciunea este folositoare pentru semeni, căci spune Sfântul Iacov: ,,Rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați, căci mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov V, 16), Sfântul Apostol Pavel adaugă: ,,Pentru că știu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre și cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos” (Filipeni I, 19)

Rugăciunile făcute cu credință pentru noi și pentru semeni, fie vii sau adormiți, sunt eficiente, au rezultat, căci Mântuitorul a spus: ,,Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Matei VII, 7). Sau: ,,Și toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi” (Matei XXI, 22; Marcu XI, 24; Ioan XIV, 13). Mai mult, Domnul Hristos și Apostolii Săi răspund faptic la rugăciunile ce li se fac și ajută pe acei pentru care sunt rugați. Astfel Domnul Hristos vindecă pe sluga sutașului (Matei VIII, 5-13), pe fiica cananeencei (Matei XV, 22-26), pe tânărul lunatic (Matei XVII, 14-18), înviază pe fiica lui Iair (Matei IX, 23-25). Toate aceste minuni Domnul Hristos le săvârșește datorită rugăciunilor celor apropiați. De asemenea și Sfântul Petru înviază pe Tavita la rugăciunile credincioșilor apropiați ei (Fapte IX, 40-41).

Deci, pe baza credinței și a rugăciunilor celor vii pornite din dragoste de aproapele sunt îndreptățite și rugăciunile pentru cei morți, pentru ca Domnul Hristos cu mila și cu harul Său să ajute și să ușureze chinurile celor păcătoși. Acestea sunt, de fapt, rodul iubirii noastre ce dăinuie peste hotarele vieții pământești.

Așa precum noi înălțăm rugăciuni către cei aleși, către sfinți ca să intervină la Dumnezeu prin rugăciunile lor pentru noi cei din Biserica luptătoare, cei vii, tot astfel bazați pe aceleași temeiuri, apelăm la Dumnezeu, Domnul Hristos și Sfinții Săi pentru ușurarea și iertarea celor adormiți.

În literatura patristică, ȋn lucrările Sfinților Părinți aflăm de asemenea mărturii, dovezi ce confimă practicarea rugăciunilor pentru cei răposați din cele mai vechi timpuri. Astfel Tertulian (+240) spunea: ,,Noi facem rugăciuni pentru cei morți în fiecare an la ziua morții lor” (De corona militis, c.3).

Sfântul Chiril al Ierusalimului (+386): ,,Noi ne rugăm pentru Sf. Părinți și episcopi adormiți și în general pentru toți cei mutați înainte de noi, crezând că e de foarte mult folos sufletelor pentru care se face rugăciunea atunci când stă înainte jertfa cea sfântă și înfricoșată” (Cateheza a V-a mistagogică, nr. 9)

Sfântul Ioan Hrisostom (+407): ,,Nu în zadar s-a orânduit prin Apostoli ca să se facă, înaintea înfricoșătoarelor taine pomenirea celor morți” (Omilia a III-a la ep. către Fil., n. 4).

Cu o deosebită claritate ne vorbesc despre pomenirea morților ,,Constituțiile Apostolice” (cartea a VIII-a). Aici (cap. 12, 13, 41, 42) aflăm atât rugăciuni pentru cei răposați la săvârșirea Liturghiei, cât și indicarea zilelor în care se cuvine a ne ruga și pomeni pe cei morți. Iar din Liturghia Sfântului Iacov (ruda Domnului), din care citează și Sfântul Chiril al Ierusalimului (în cateheza a V-a mistagogică), menționăm în mod deosebit: ,,Doamne, Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, pomenește pe cei binecredincioși pe care i-am pomenit și pe toți aceia pe care nu i-am pomenit, de la dreptul Abel până în ziua de astăzi. Însuți odihnește-i pe ei în locașurile celor vii, în împărăția Ta, în locurile plăcute ale raiului, în sânurile lui Avraam, Isaac și Iacov, strămoșii noștri, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul, unde este lumina feții Tale și luminează totdeauna” (ν. Λειτουργἰαι τῶν άγ. Πατέρον Ιακόβον, Paris, 1560, apud Pr. Ioan Ionescu – Amza, Rostul Parastaselor, Tipografia ,,Cugetarea”, București, 1937, p. 34).

Într-o cuvântare pentru cei răposați, Sfântul Ioan Damaschin (+749) a concentrat mărturisirile părinților bisericești de până la el astfel: ,,Păzitorii și martirii cuvântului, care au învins înconjurarea pământului, ucenicii și dumnezeieștii apostoli ai Mântuitorului, nu în zadar și fără cuvânt au instituit de a ne aminti – în timpul jertfei sfintei și preacuratei Euharistii – de cei repauzați, morți în credință. Acest îndemn de atunci și până în zilele noastre a fost cu tărie și evlavie păstrat în Biserica Apostolică și sobornicească a Domnului nostru Iisus Hristos, care domnește de la o margine a pământului și până la alta și se va păstra în ea până la sfârșitul veacurilor”. (Apud Pr. Ioan Ionescu – Amza, p. 42).

Deci, în ortodoxie, mântuirea nu este numai un act personal. Noi ne mântuim unii prin alții și invers, prin comuniune, prin conlucrare cu harul divin. De aceea nu slujim și nu ne rugăm numai pentru mântuirea noastră ci pentru ,,mântuirea tuturor.” Deci, iubirea și dreapta credință stau la baza rugăciunilor pentru cei morți, credința în nemurirea sufletului și în făgăduința Mântuitorului Hristos că ne va împlini rugăciunile și  pentru semenii noștri care sunt în suferințele iadului. Mai mult, noi știm că Domnul nostru Iisus Hristos a eliberat, a scos din iad pe drepții Vechiului Testament (I Petru III, 19) și are putere de a scoate din iad pe păcătoșii vrednici de acest dar, mai cu seamă prin rugăciunile pentru ei din cadrul Sfintei Liturghii dimpreună cu parastasele.

[1] ,,Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii” (Înțelepciunea lui Solomon I, 13)

[2] Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evrei IX, 27)

Rugăciunile pentru cei răposați partea II-a

Bibliografie selectivă – alături de cea prezentată în text:

ALEXA, Nicolae, Pr., „Temeiurile dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morți”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1978;

CONSTANTINESCU, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru cei morți”, în Glasul Bisericii, nr. 7-8;

DEHELEANU, P., Prot. Dr., Manual de Sectologie, la cap. XVI, Rugăciunile pentru morți, Tipografia Diecezană, Arad, 1948;

IONESCU-AMZA, Ioan, Pr., Rostul parastaselor, Tipografia ,,Cugetarea”, București, 1937;

IOANICESCU, Ioan Pr., „Rugăciunile pentru cei morți”, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-2, 1975;

MITROFAN, Pr., „Viața repauzaților noștri și viața noastră după moarte”, trad. din franțuzește de Iosif Mitropolitul Primat, București, 1891, Ed. a II-a 1899;

PETREUȚĂ, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru morți”, Oradea, 1973;

PETREUȚĂ, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru morți”, Tipografia Diecezană, Oradea 1933; PRESCURE, Vasile, Arhim. Prof., În duhul credinței și al evlaviei ortodoxe, la cap. XVI, Rugăciunile pentru cei morți, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006;

Se poate greşi, de asemenea, prin nepăsarea preotului duhovnic, neimplicarea sa, lipsa de înţelegere sau superficialitatea care sunt incompatibile cu calitatea de părinte duhovnicesc.

Duhovnicul să nu uite că penitentul este „fiul” său duhovnicesc şi, dacă un părinte trupesc îşi iubeşte fiul chiar aşa păcătos, îndărătnic sau neascultător şi-i doreşte nespus îndreptarea, cu atât mai mult se cuvine a o face părintele sufletesc, cel care stă în scaunul de spovedanie, în numele lui Hristos, Care este Iubirea desăvârşită şi Care este de faţă cu noi, în chip nevăzut. Iar dacă duhovnicul nu poate simţi  relaţia de filiaţie cu penitentul şi nu poate revărsa asupra lui iubire părintească, măcar să se vadă în locul celui care se mărturiseşte şi să se poarte cu el aşa cum ar dori să se poarte duhovnicul său cu el însuşi.

Aplicarea canoanelor cu multă iconomie de asemenea poate constitui greşeala unei prea mari îngăduinţe, ceea ce ar duce la încurajarea repetării păcatului. Trăirea în păcate şi repetarea lor reprezintă o mare capcană pentru fiecare, anume obişnuinţa cu păcatul, care devine a doua natură. Aşa ni se pare că faptele rele pe care le facem, le repetăm, sunt lucuri normale. Nu ne mai ruşinăm de ele: minciuna, înşelăciunea (furtul), destrăbălarea (desfrănarea), nedreptatea, etc., ni se par lucruri normale. Rămânem uimiţi când vedem cu câtă ,,naturaleţe” se minte prin mişloacele de informare în masă: televizorul, radioul şi presa.

Noi insă, ,,ceea ce trebuie să urmărim prin epitimie este îndreptarea păcătosului şi călăuzirea lui pe calea virtuţii.”[1] Lipsa unei epitimii, alături de dezlegarea rapidă şi împărtăşirea celor cu păcate mari, îl poate încuraja pe penitent în repetarea păcatelor cugetând că n-ar fi aşa de grave, ceea ce  duce la  pierderea sufletească a creştinului. Părintele Profesor Ioan Floca, în lucrarea „Canoanele Bisericii Ortodoxe”, 1991, p. 243, aminteşte cu câtă claritate se exprimă canonul 43 al Sinodului local de la Cartagina (419): „Celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de penitenţă cu judecata episcopilor, după deosebirea păcatelor.” Când numărul credincioşilor a crescut, alături de arhierei s-a hotărât să fie aleşi şi preoţi pentru spovedanie, pentru a fi duhovnici, dar, în  Îndreptarea Legii (Pravila lui Matei Basarab, 1652) aflăm drept condiţie pentru primirea hirotesiei în duhovnic vârsta de 40 de ani, duhovnicia ( îndreptăţirea, împuternicirea, dreptul de a o săvârşi cf. can. 6 Cartagena),  primind-o cei cu viaţă deosebită, care se bucurau de autoritate spirituală şi sporiţi în înţelepciune, în virtuţi, cu multă smerenie.

O altă abatere gravă ar fi săvârşirea în grup a spovedaniei. Ea se bazează, cel mai probabil, pe ideea spovedaniei publice care avea loc în timpul Bisericii primare, ceea de era cu totul altceva. Învăţătura de credinţă a Bisericii ne spune însă, lămurit, că spovedania este „Sfânta Taină prin care credinciosul primeşte de la Însuşi Dumnezeu iertarea păcatelor mărturisite duhovnicului, cu zdobire de inimă.”[2] Căci „de aceea s-au rânduit canoanele, de aceea slujba mărturisirii e scrisă la singular, de aceea se prescrie punerea mâinilor şi rugăciunea de dezlegare pe capul penitentului, dezlegare pe care o dă Însuşi Duhul Sfânt şi numai aşa duhovnicul poate fi martor, păstor, pedagog şi mai ales doctor – tămăduitor de suflete. Cine nu face aşa, nu săvârşeşte Taina.”[3]

Dacă spovedania s-ar săvârşi la mai mulţi credincioşi deodată, duhovnicul nu poate să-şi dea seama de starea de pocăinţă  a fiecăruia, nici nu aude păcatele lui şi nu-i poate recomanda epitimia, tratamentul necesar păcatelor, bolilor sale sufleteşti, nu poate rosti dezlegarea fiecărui creştin şi nici nu-i poate pune mâna pe cap fiecaruia, deşi această lucrare face parte din Taina Spovedaniei. În felul acesta s-ar putea împărtăşi toţi creştinii prezenţi la Liturghie, chiar dacă unii ar avea „păcate de moarte” sau sunt opriţi de alţi duhovnici de la Sfânta Împărtăşanie, iar duhovnicul care practică acest mod de spovedanie nu-l foloseşte cu nimic pe creştin, chiar îl păgubeşte împărtăşindu-l cu nevrednicie, şi chiar îşi poate lua şi el osândă (I Cor. 11, 28-29).

,,Ceea ce trebuie să urmărim prin epitimie este îndreptarea păcătosului şi călăuzirea lui pe calea virtuţii” – Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula

Să nu uităm că Molitfelnicul indică în cazul păcatelor grele, o anumită formulă: „Fiule, atâţia ani îţi poruncesc dumnezeieştii părinţi să nu te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, ci numai să bei aghiasmă mare. […]”[4] Nedezlegarea imediată a păcatelor grave îşi  are rostul ei: omul trebuie făcut conştient de gravitatea păcatelor săvârşite, iar acordul său de a împlini canonul cu lacrimi până la primirea Sfintei Împărtăşanii este de natură să întărească hotărârea lui de a dezrădăcina păcatul, ferindu-l totodată de a cădea prea uşor, iarăşi, în ispita păcătuirii în acelaşi fel, doar pentru că va fi prea lesne iertat şi dezlegat. „Împărtăşirea cu Sfânta Euharistie este, deci, şi o răsplată a sforţărilor noastre concrete de a ne întoarce la Dumnezeu şi a ne uni cu El, după ce am fost restabiliţi în har prin taina pocăinţei”[5], care ne împacă şi uneşte din nou cu Biserica, cu Mântuitorul Hristos.

Înclinarea spre acordarea de epitimii de natură materialistă, posibil interesată, poate constitui de asemenea o abatere ce se poate face în practica spovedaniei.

Duhovnicul trebuind să pună accentul pe rugăciune, post, milostenie, participare  la slujbe şi vieţuire curată, convingând pe penitent de gravitatea păcatului care întunecă sufletul, desparte pe om de Dumnezeu şi-l îndepărtează de cele sfinte.

Sfântul Simeon al Tesalonicului îl îndemna pe preot ca,  atunci când dă canon de  milostenie materială, „să nu ia el milostenia… ca să dea la săraci, ci să trimită pe cei săraci la cel canonisit ca să le dea bani sau materiale, ferindu-se, astfel, de orice bănuială”.[6] De aceea e necesar ca duhovnicul să ştie cum să îl convingă pe ucenic pentru împlinirea canonului şi limpezirea minţii, să primească în suflet harul dumnezeiesc, căci „a păstori înseamnă a supraveghea suflete. Şi supravegherea sufletelor nu este independentă de terapia sufletelor. Dar preotul trebuie să exercite această lucrare în mod liber, adică să-i păstorească cu consimţământul lor”[7].

Tratarea diferenţiată, subiectivă a fiilor duhovniceşti în raport cu eventuale avantaje materiale primite de la aceştia sau cu gândul la rangurile lor, este de neacceptat, căci o mai mare îngăduinţă în aplicarea epitimiilor, mai mult timp acordat acestor „fii duhovniceşti” în detrimentul altor ucenici, mai multă atenţie şi bunăvoinţă urmare ajutorului concret pe care aceştia îl pot acorda bisericii ori preotului în cauză nu îşi au locul în duhovnicie. Tentaţia poate fi mare, însă un duhovnic este un părinte pentru fiecare dintre fiii săi duhovniceşti, iar în sufletul lui de părinte să îşi facă loc decât iubirea pentru fiecare şi – chiar dacă penitentul este un om cu posibilităţi materiale şi influenţă în societate, sau ocupă o funcţie înaltă în instituţiile ţării – dacă nu este vrednic, preotul este sfătuit să nu-l împărtăşească degrabă, fără roadele pocăinţei, ci să-i aplice canonul vindecător. Sfântul Ioan Gură de Aur le spunea duhovnicilor:

„Nu mică muncă zace asupra voastră, dacă, ştiind la cineva vreo patimă sau răutate, îl veţi îngădui să se împărtăşească de Masa aceasta! Sângele lui din mâinile voastre se va cere! Chiar vreun voievod de va fi, chiar eparh, sau  încununat cu coroană, dar cu nevrednicie se apropie, opreşte-l, mai mare stăpânire ai decât acela!”[8]

De asemenea duhovnicul poate greşi dacă solicită plată la spovedanie, dând penitentului iluzia că iertarea păcatelor sale se poate cumpăra cu bani, că orice nelegiuire ar săvârşi, dacă plăteşte, va fi iertat. Iar dacă un preot ar îndrăzni să refuze spovedania unui sărman al cărui aspect indică o stare materială precară, cu gândul că mare lucru nu câştigă de la el, cade sub osânda canonului 52 Apostolic care spune: „Dacă vreun episcop sau prezbiter nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl leapădă, să fie scos din preoţie căci mâhneşte pe Mântuitorul Hristos, Cel ce a zis: Bucurie se face în ceruri pentru un păcătos care se pocăieşte. (Luca XV, 7)”[9]

Un altă gravă abatere  este nerespectarea secretului spovedaniei, care atrage după sine pedepsirea duhovnicului conform canoanelor. Ispita poate fi foarte fină: „Cu atât mai mult trebuie să fie atent duhovnicul ca nu cumva, printr-o expresie, aluzie sau atitudine să lase să se înţeleagă de alţii păcatele aflate la mărturisire şi nici să dea vreo indicaţie cu privire la dispoziţia sufletească a vreunui penitent ori despre epitimia prescirsă cuiva.”[10] Pravila Bisericească ne atenţionează că „Duhovnicul, de va spune altora păcatele celor care se spovedesc la el, acela să aibă canon cu oprirea de la preoţia lui trei ani. Iar învăţătorii Bisericii zic şi poruncesc să-i fie luat darul de tot, şi darul preoţiei, şi darul duhovniciei”[11], iar în vechime, „cetăţeneasca lege zicea: să i se scoată limba pe la ceafă şi să i-o tragă până va muri.”[12] Astăzi, „prin regulamentul de procedută al instanţelor dişciplinare şi de judecată ale Bisericii noastre Ortodoxe, violarea secretului mărturisirii e considerată ca delict (vezi art. 3, alin. d) şi se pedepseşte cu depunerea (art. 28).”[13]

Dar şi noi, preoţii suntem datori a ne spovedi cât mai des, după îndemnul sfântului Simeon al Tesalonicului şi „Povăţuirile din Liturghier”; cu atît mai mult, spre a nu ni se spune: doctore, vindecă-te pe tine însuţi!  Evitarea mărturisirii complete dintr-un sentiment de ruşine sau de frică, neputinţa de a face o mărturisire directă, îmbrăcarea păcatelor în detalii justificative ori cuvinte special alese pentru a le diminua gravitatea, acestea şi multe altele asemenea constituie semnale că nu avem destulă putere în a ne aşeza sufletul în faţa unui bun duhovnic şi că ne îndepărtăm astfel de împlinirea îndemnului Sf. Apostol Iacob „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele”(Iac. V, 16).

Cât despre spovedania online, subiect asupra căruia mass media s-a oprit adesea în ultimii ani, s-a creat uneori confuzii grave în rândul creştinilor (în special al tinerior) într-o lume extrem de secularizată. Biserica noastră se străduieşte să îi recâştige spre mântuire.

Din moment ce putem comunica online, putem vinde şi cumpăra sau putem încheia alte tranzacţii electronic, unii care se pretind „liberali” în gândire sugerează că ar fi bine să ne putem şi spovedi pe internet, scutind astfel timp şi efort şi aducând iertarea păcatelor la un „click” de noi. Deja există nenumăraţi „specialişti” în probleme sufleteşti, psihologi şi terapeuţi, gata să ofere soluţii oricăror situaţii mai delicate, creştinilor noştri rămânându-le doar să apeleze la ei. Va trebui să evidenţiem clar faptul că doar preotul duhovnic, în Biserică, este cel care are puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor prin rugăciune şi punerea mâinior, deci prezent săvârşitorul ( duhovnicul ), de faţă primitorul, dezlegarea directă,  şi că pe Adevăratul Hristos – Dumnezeu Îl putem găsi doar în Biserică, şi nicidecum nu primim iertarea păcatelor pe internet.

 „Orice preot poate deveni un mare conducător de suflete” – Părintele Stăniloaie

Unii creştini caută duhovnici dătători de canoane mari,care se rezumă la opriri de la împărtăşire pe perioade lungi, considu-i de excepţie, dar distinşi pot fi aceia  care se apleacă asupra fiilor duhovniceşti care au căzut şi care reuşesc să-i readucă pe calea mântuirii prin roade vrednice de pocăinţă; tăria sau autoritatea duhovnicului nu vine direct din cultura lui deosebită, deşi îi este şi aceasta de mare folos, nici din anii de vechime, ci din trăirea duhovnicească la care suntem chemaţi, după cuvântul Sf. Ap. Pavel: „Pentru mine a vieţui este Hristos!(Filipeni I, 21).

Cât despre asprimea, despre aplicarea canoanelor cu acrivie, Sf. Părinţi de la Sinodul Trulan (692), prin canonul 102 ne îndemnau să avem ca regulă normativă următoarele: „ Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi dezlega, trebuie să ţină seama de natura păcatului şi înclinarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit şi astfel să dea bolii tratament potrivit, ca nu cumva aplicândul-l pe acesta fără măsură, să greşească în privinţa mântuirii celui bolnav”[14], iar Sf. Ioan Gură de Aur (+ 407), care în tratatul său „Despre Preoţie”, arăta că nici îngerilor nu s-a dat o asemenea putere de a lega şi dezlega păcatele oamenilor precum duhovnicilor, îndrumându-i pe aceştia spunea: „Eu nu caut la mulţimea timpului, ci la îndreptarea sufletului. Dacă cel păcătos s-a umilit, dacă s-a pocăit, atunci s-a făcut totul; dacă nu este aceasta, apoi timpul cel îndelungat nu foloseşte la nimic. Căci noi nu căutăm dacă rana a fost legată un timp mai îndelungat, ci dacă legătura a folosit la ceva. Dacă a folosit şi într-un timp mai scurt să n-o mai pui…aceasta să-ţi slujească de hotar pentru dezlegarea rănii: dobândirea şi vindecarea celui legat de păcate”[15].

În acelaşi fel şi Sf. Ioan Postitorul (+ 595), cugetînd la îndreptarea penitentului, la faptul că Dumnezeu „nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu” menţiona în can. 3 „Noi am socotit că în privinţa celor care se pocăiesc cu adevărat şi cu sârguinţă îşi strunesc trupul cu disciplină aspră şi cu înţelepciune îşi schimbă viaţa, contrabalansând răutatea anterioară după măsura înfrângerii, să măsurăm şi scurtarea timpului de pocăinţă”.[16]

Părintele Stăniloaie spunea: „Orice preot poate deveni un mare conducător de suflete. Nu se cere decât un singur lucru: perseverenţă necurmată în preocuparea de misiunea lui, cu gândul la Hristos, Stăpânul şi Împăratul nostru.”[17]

Spovedania reaşează pe credincios în starea de har şi-l reîncorporează acelora care se împărtăşesc la Sfânta Liturghie. De aceea „în spiritualitatea ortodoxă, pentru creştinul bun, dezlegarea pentru a primii Sfânta Împărtăşanie este prilej de mare bucurie”[18], ştiind că prin pocăinţă primeşte iertarea păcatelor, împăcarea sa cu Dumnezeu, scăparea de chinurile cele veşnice ale iadului, nădejdea mântuirii şi a fericirii veşnice, iar prin Euharistie trăirea cu Hristos, gustând din dulceaţa bunătăţilor celor de sus încă din lumea aceasta.

Aşadar, prin Taina Spovedaniei, putem oferi o înnoire a vieţii creştine duhovniceşti, că, de fapt, tot ceea ce facem, facem pentru Dumnezeu, Părintele Iubitor al fiecărui om din lumea aceasta. Să-L rugăm pe bunul Dumnezeu, ca duhovnici, să ne dăruiască înţelepciune şi putere să împlinim tot ceea ce omeneşte este posibil pentru a-i curăţa de patimi, tămădui şi întări duhovniceşte pe creştinii din Biserica noastră străbună şi a-i purta pe toţi, cu smerenie şi după rânduială, pe calea pocăinţei, a mântuirii, către Împărăţia cerurilor, unde ne aşteaptă dreptul Judecător, dar şi iubitorul de oamnei Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Abateri de la normele liturgice şi canonice privind Taina Spovedaniei – partea I

Bibliografie:

[1] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire … , vol. 1, p. 176

[2] Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, Ed. Doxologia, 2009, p. 152

[3] Preotul Profesor Petre Vintilescu, Extrase dintr-o scrisoare misionară în: Despre spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine (Antologie alcătuită de Ieromonah Benedict Stancu), Constanţa, Ed. Elena, 2014, p. 167

[4] Molitfelnic, p. 75

[5] Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, ed Reîntregirea, 1995, p. 258

[6] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1999, p. 63

[7] Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, Spovedania şi vindecarea sufletului, Iaşi, Ed. Doxologia, 2011

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul şi împărtăşirea de grâu, Bacău, Ed. Buna Vestire, 1995, p. 497

[9] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1996, p. 186

[10] Pr. P. Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p 291

[11] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1996, p. 74

[12] Ibidem.

[13] Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială,…, p.390

[14] Apud Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept Canonic Ortodox, Vol. II,…, p. 46

[15] Apud Pr. Dr. Stănică Palade, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastoraţie individuală, Ed. „Sf. Mina”, Iaşi, 2002, p. 168

[16] A se vedea cele menţionate în  Îndrumarul duhovnicului, lucrare alcătuită de Pr. Eugen Drăgoi, Consilier Cultural, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2000, p. 14

[17] Pr. Stăniloaie, Cultură şi duhovnicie, p. 705

[18] Pr. Viorel Sava, Taina mărturisirii…, p. 10

Dintre toate Tainele Bisericii, cea care îi oferă slujitorului lui Dumnezeu posibilitatea de a cunoaşte sufletul şi inima creştinului, de a-i afla bolile şi rănile sufleteşti şi de a-l putea tămădui, este Taina Sfintei Spovedaniei, numită şi „al doilea Botez”, prin care creştinul primeşte iertarea păcatelor  și putere să meargă mai departe în lupta cu ispitele prin rugăciunile şi îndrumarea duhovnicului.

Aşadar Spovedania, instituită de Mântuitorul Iisus Hristos (Ioan 20, 21-23), este „taina prin care credinciosul dobândeşte iertarea păcatelor săvârşite după Botez şi împăcarea cu Dumnezeu şi Biserica”[1], în acelaşi timp „cale de pastoraţie individuală, oferindu-ne posibilitatea cunoaşterii vieţii credincioşilor şi îndrumării lor spre o vieţuire autentic creştină”[2], prin pocăinţă.

Cuvântul românesc „pocăinţă”, după slavonescul „pocaianie”, pune accentul pe remuşcare, regret, pe durerea pentru păcatul săvârşit. Termenul „penitenţă” derivat din „poenam tenere”, accentuează aspectul juridic, conştiinţa vinovăţiei, frica de pedeapsă. Cel grecesc „metanoia”- μετάνοια-nu înseamnă „nici numai căinţă, regret şi nici numai frică de pedeapsă ci înseamnă o transformare profundă, o schimbare radicală a convingerilor şi deci o trecere dincolo de păcat prin încetarea săvârşirii lui şi un nou început de viaţă, un câmp nou de lucru în har şi adevăr”[3]

Însă Taina Spovedaniei nu acţionează oricum, ci printr-o lucrare văzută ce trebuie să fie făcută după rânduiala Bisericii, care spune: „Deci toate să le facem după rânduială şi canoane şi după hotărârile Părinţilor, dacă voim a moşteni în noi harul lor, şi dacă voim ca iertarea păcatelor pe care o dăm, să fie adevarată şi încredinţată”[4]. Dar atât duhovnicii cât şi penitenţii trebuie să facă toate aceste lucruri după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „cu cuviinţă şi după rânduială” (I Corinteni XIV, 40), fără abateri şi fără încălcări aduse slujbelor.

Taina pocăinţei, respectiv mărturisirea păcatelor, implică în sine mai multe etape, faze sau momente distincte, după cum le aflăm şi-n manualul de Liturgică Specială al Pr. Prof. Ene Branişte, şi anume:

1. Căinţa sau părerea de rău pentru păcatele săvârşite cu hotărârea de a nu mai păcatui pe viitor, căinţă care vine cunoscând starea de unde am căzut prin păcătuire.
2. Spovedania, mărturisirea păcatelor către duhovnic.
3. Împlinirea canonului de pocăinţă (a epitimiei) dat de duhovnic care poate dura un timp mai lung sau mai scurt, până când vedem că „rana sufletului” s-a vindecat.
4. Dezlegarea sau iertarea pe care o dă Însuşi Duhul Sfânt prin duhovnic, aşa cum ne arată Sf. Nicodim Aghioritul[5]. Ultimele două, în practică, se mai inversează.

Din păcate însă există cazuri când, fie din comoditate, din lipsă de timp, din nepurtarea de grijă pentru cele sfinte sau din interes, unii preoţi duhovnici fac diferite omiteri sau greşeli, abătându-se de la rânduiala spovedaniei sau chiar o înlocuiesc cu un „simulacru” de mărturisire a păcatelor, aşa cum spunea un mare profesor de teologie al facultăţii noastre (Pr. Prof. Dumitru Radu , în teza sa de doctorat: Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, XXX-1978,nr. 1-2) depărtându-se, astfel,  de învăţătura şi practica Sfintei noastre Biserici.

„Una din marile greşeli care se fac în administrarea acestei taine este graba”  – Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula

Abaterile sau încălcările pot surveni în diferite momente ale pregătirii sau săvârşirii Tainei Spovedaniei, ori chiar după ce aceasta a avut loc, ca de exemplu:

– în timpul pregătirii pentru spovedanie;

– prin primirea fiilor duhovniceşti ai altor duhovnici fără acordul acestora;

– ori atunci când unii  duhovnici îmbracă în grabă doar epitrahilul în biserică;

– când nu rostesc complet ”molitfa” de dinainte de spovedanie;

– când aleg un alt loc de mărturisire în afara bisericii, făra a avea măcar icoana Mântuitorului înaintea lor, deşi putea săvârşi acolo;

De asemenea duhovnicul poate greşi când spovedeşte în grabă sau în timp ce oficiază alte slujbe, ori prin lipsa lui de sensibilitate şi bunătate sufletească, prin lipsa de răbdare sau prin nepăsare, ori prin tratamentul diferenţiat al penitenţilor în raport cu starea lor materială sau prin săvârşirea spovedaniei în grup. La finalul mărturisirii poate greşi prin neacordarea de epitimii adecvate sau dimpotrivă, prin aplicarea unor canoane foarte dure ori interesate şi chiar după spovedanie ar putea greşi prin nepăstrarea secretului spovedaniei.

O problemă majoră a timpurilor noastre este criza de timp, preotul duhovnic trebuind să facă faţă credincioşilor veniţi să se mărturisească într-un timp inechitabil de scurt în raport cu numărul lor, de obicei la sfârşitul posturilor mai lungi. În ultimii ani, de când, prin purtarea de grijă şi osteneala Preafericirii Sale, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, posturile de radio şi televiziune „Trinitas” transmit în permanenţă, s-a observat o creştere considerabilă a numărului de credincioşi care vin la spovedit. Mulţi dintre ei nu au, însă, nici cele mai elementare cunoştinţe religioase, dar  pentru că au auzit şi ei la radio sau la televiziune  vorbindu-se despre foloasele mărturisirii, vin să se spovedească şi să se împărtăşească. În aceste condiţii, de multe ori se poate întâmpla ca spovedaniile să se facă „pe fugă”, uneori în timpul slujbelor, puterea de concentrare a duhovnicului riscând să fie diminuată de atenţia distributivă  şi astfel, el să nu poată asculta deplin  spovedania sau să  dea cele mai potrivite sfaturi sau epitimii.

Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, în calitate de vestit dascăl de Teologie Liturgică, sesiza:

„Una din marile greşeli care se fac în administrarea acestei taine este graba. Nu se rezervă suficient timp şi răbdare pentru a discuta sau a angaja un dialog efectiv cu credincioşii. O spovedanie săvârşită între două ectenii sau în fugă, în uşa altarului, nu-i spovedanie şi aceasta arată concepţia despre această Sfântă Taină, atât a preotului, cât şi a credinciosului”[6], continuând în alt loc:

„Este un adevărat sacrilegiu administrarea tainei Spovedaniei sub această presiune a timpului şi sub privirile zecilor sau sutelor de credincioşi care aşteaptă nerăbdători şi grăbiţi să le vină rândul la spovedit, dar când, de fapt, nu poţi să ştii sau să aflii aproape nimic despre starea lor sufletească . Atât ei, cât şi preotul sunt grăbiţi şi aceea numai Spovedanie nu se poate numi.”[7]

Preotul duhovnic ar trebui să ofere penitentului şansa de a se destăinui pe îndelete, precum îi curg cuvintele, nepresat de factori externi, în tihnă, într-un loc şi într-un spaţiu  duhovnicesc, în care creştinul să simtă că i se acordă atenţie, răbdare, înţelegere, mângâiere; să se simtă ca un fiu care, greşind, caută îndreptarea.

Un experimentat duhovnic spunea că o spovedanie autentică, cu zdrobire de inimă, marcată de pocăinţă , durează poate un minut … Multa şi ocolitoarea vorbire „te trădează că eşti lipsit de pocăinţă, că nu te spovedeşti sincer”[8], dar o mărturisire adevărată necesită, fireşte, mult mai multe minute, cuprinzând şi cercetarea amănunţită a unora dintre păcate (timpul săvârşirii, împrejurările, locul urmările, etc.), şi sfaturile pe care părintele le dă fiului său duhovnicesc, dar şi canonul, epitimia care ar trebui să-i vindece rănile sufleteşti.

La spovedanie trebuie să avem mare grijă deoarece: lipsa de delicateţe, indiscreţia, severitatea, atitudinea excesiv de moralizatoare, acordarea de canoane grele, oprirea îndelungată de la Sfânta Împărtăşanie, etc. îl pot descuraja pe cel venit să se mărturisească, sau chiar să-l piardă prin deznădejdea ce-l poate cuprinde. Să nu uităm că în Molitfelnic se spune: „Să ştii încă şi aceasta, o, duhovnice, că scopul Bisericii este de a îndemna şi a atrage pe toţi către Dumnezeu cu dragostea învăţăturii celui bune, fără a lăsa pe nimeni întristat. Că Dumnezeu caută căinţă de la noi toţi, ca să ne mântuiască şi nimeni să nu piară”[9], dar căinţa, pocăinţa noastră, respectiv mărturisirea trebuie să fie făcută: cu umilinţă, cu adâncă părere de rău, să fie benevolă, din inimă şi nu silit de alţii, să fie completă, să fie sinceră, fără a ascunde ceva sau a diminua, să fie urmată de hotărârea fermă de îndreptare.

Un canon foarte aspru poate distruge sufleteşte  penitentul. Există creştini care, fiind doar opriţi de la Sfânta Împărtăşanie pentru o perioadă de 7, 12, 15 ani, nici nu se mai spovedesc în tot acest timp, pornind de la mentalitatea: „Dacă nu mă pot împărtăşi, ce rost are să mă mai spovedesc?” şi, în felul acesta, îi îndepărtăm de Împărăţia lui Dumnezeu. Mulţi dintre ei nu cunosc valoarea Sfintei Împărtăşanii, nu ştiu că mare preţ se pune pe curăţia sufletului şi vrednicia la împărtăşire şi primesc cu multă uşurinţă oprirea de la cuminecare, de aceea se pare că cel mai potrivit canon pentru fiii noştri duhovniceşti este convingerea nestrămutată de a părăsi păcatul. Trebuie să nu uitam nici o clipă că, în momentul „când omul îşi mărturiseşte păcatul său şi dorinţa de schimbare a vieţii, atunci Dumnezeu trece de la starea de judecător la starea de părinte milostiv”[10], şi ştim că „Dumnezeu are o milostivire mai mare decât dreptatea pe care o înţeleg oamenii, că milostivirea Lui depăşeşte calculele omeneşti, fiindcă iubirea Lui milostivă este puterea de viaţă dătătoare.”[11]

„Aceştia se afundă amândoi în osândă, mai rău decât dacă nu s-ar fi spovedit” – Părintele Cleopa

Cât despre epitimii cunoaştem faptul că ele nu sunt „pedepse” pentru păcatele săvârşite, ci „remedii sufleteşti pentru vindecarea păcătoşilor,”[12] cu rol „vendicativ”, adică vindecativ, de tămăduire, nu vindicativ, de răzbunare, de pedeapsă. Prin ele nu se urmăreşte satisfacerea dreptăţii divine jignită prin păcat, cum se prezintă în teologia romano-catolică, ci „se urmăreşte îndreptarea celui păcătos, adică vindecarea lui de deprinderea de a păcătui”, aflăm în „Dreptul Bisericesc”[13]. Dar vindecarea, spunea Sf. Vasile cel Mare (+ 379) că „trebuie să se hotărască nu după timpul penitenţei, ci după chipul pocăinţei” în can. 2, iar în can. 74 tot  Sf. Vasile cel Mare spunea:” Cel ce se va face sârguitor în mărturisire, în acest caz, dacă cel căruia i s-a încredinţat puterea de a lega şi dezlega…s-ar face mai blând întru a micşora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire, fiindcă cercetarea Scripturilor ne face cunoscut că cei ce cu mai mare durere se mărturisesc, degrabă ajung la iubirea de oameni a lui Dumnezeu”, iar în can. 84 spunea: „…negreşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei…”( Pidalion, Bucureşti, 1933, p.430).

Pentru întoarcerea creştinului către Dumnezeu şi Sfânta Biserică, Pravila bisericească ne oferă alternativa împărţirii canonului în trei părţi: una să se pună în seama milostivirii Bunului Dumnezeu, alta să o ia duhovnicul asupra lui iar cealaltă să rămână „în seama conştiinţei penitentului.”[14] Şi nu fără rost s-a făcut acest pogorământ, căci o serie de epitimii foarte aspre pot determina penitenţii să se lipsească definitiv de spovedanie sau să caute duhovnici cu viaţă asemănătoare cu a lor, care să îi canonisească foarte puţin sau deloc, gândindu-se că şi ei, deşi duhovnici, au aceleaşi păcate, slăbiciuni şi neputinţe. După cuvântul părintelui Cleopa, „aceştia se afundă amândoi în osândă, mai rău decât dacă nu s-ar fi spovedit”[15]. Alţii se folosesc de duhovnici, spovedind unuia păcatele cele mari si altuia cele mărunte, ca în felul acesta să se poată împărtăşi cu dezlegarea celui din urmă. Alţi creştini spun doar în şoaptă păcatele mari, fără ca duhovnicul să le audă, şi cu voce tare le spun pe cele mărunte, în speranţa că în felul acesta li se iartă toate păcatele şi se pot împărtăşi liniştiţi, fără să-şi amintească, însă, cuvintele şi sfaturile de la încheierea molitfei de spovedanie: „iar de vei ascunde de mine ceva, să ştii că toate păcatele îndoite le vei avea”[16].

De aici grija extraordinară pe care Biserica o are pentru Taina Spovedaniei şi mulţimea de îndrumări date duhovnicilor în vederea unor mărturisiri făcute după rânduială. Aşa găsim atenţionarea că „Orice om sau femeie de-şi va lăsa duhovnicul său fără pricină şi se va spovedi la altul, să se despartă de Biserică cu acela ce-l primeşte pe dânsul.”[17] Înţelegem, deci, grija pe care trebuie să o avem la spovedanie, mai ales în preajma Sărbătorilor Naşterii şi a Învierii Domnului, când vin la mărturisit creştini pe care nu i-am văzut poate niciodată sau doar extrem de rar, iar atunci vin să se spovedească şi să se şi împărtăşească pentru că au ţinut şi ei câteva zile de post. În aceste condiţii, noi trebuie să avem grijă cum procedăm ca, pe de o parte, să nu pierdem pe niciunul dintre ei, iar, pe de altă parte, nici să nu încălcăm canoanele şi normele rânduite de Biserică, căci numai prin ea, prin Biserică, prin succesiune apostolică, primim puterea de a lega şi dezlega păcatele.

Abateri de la normele liturgice şi canonice privind Taina Spovedaniei – partea II-a

Bibliografie:

[1] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturghia Specială, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 382, la capitolul „Mărturisirea” (Spovedania)

[2] Prefaţa Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, la teza de doctorat a Pr. Viorel Sava, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei-Trinitas, 1999, p. 3

[3] Pr. Viorel Sava, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei-Trinitas, 1999, p. 26

[4] Molitfelnic, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006, p. 59

[5] Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Bucureşti, 1928, p. 129

[6] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 1, Galaţi, Ed. Episcopiei Dunării de jos, 1996, p. 185

[7] Idem, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Galaţi, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004, p. 204

[8] Arhim. Vasilicos Bacoianis, Duhovnicul şi spovedania, Bucureşti, Ed. Tabor, 2012, p. 46

[9] Molitfelnic, p 59

[10] †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame şi sete după Dumnezeu, Bucureşti, Ed. Basilica, 2008, p. 66

[11] Ibidem, p. 67

[12] Apud Pr. Ioan  (Irineu) Mihălcescu, Dogmatica iubirii, în colecţia „Clasici ai Teologiei Româneşti”, Editura „România Creştină”, 1998, p. 156

[13] Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic ortodox, Vol. II, Editura Istitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 45

[14] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Editura Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 1999, p. 61

[15] Arhim. Cleopa  Ilie, Arhim. Ioanichie Bălan,  Lumina şi faptele credinţei, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1994,  p. 61

[16] Molitfelnic, p. 65

[17] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1999, p. 468

Generația de creștini a zilelor noastre este ,,chemată să cunoască şi să trăiască adevărul de credință în actualitate, în contextul de astăzi al lumii, dând mărturie despre Hristos Cel înviat, în fața Căruia s-au prăbușit idolii lumii vechi şi se prăbușesc idolii lumii noi” ^[1]. Iar chemarea adresată creștinului contemporan culminează cu participarea la comuniunea euharistică din cadrul Sfintei Liturghii.

Euharistia – între acrivie și iconomie

Este bine ca împărtăşirea să se facă mai ales în posturi, cu pregătirea necesară. În alte perioade, se recomandă măcar câteva zile de post, și doar în urma mărturisirii şi curățirii sufletului, știind că această Taină tinde spre sfințire şi perfecțiune spirituală: „Nu trebuie încurajată practica sau neglijența ori lipsa de responsabilitate a unor duhovnici, de a nu pretinde post nici măcar câteva zile înainte de primirea Sfintei Împărtășanii” ^[2]. În același timp, scrierile patristice arată că, dacă nu-i oprit sau canonisit de duhovnic, un credincios „se poate împărtăși ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi, de asemenea […] să nu se săvârşească nicio Liturghie fără un număr de credincioşi care să se cuminece” ^[3]. Aceasta pentru că unii credincioşi contemporani, mai sporiți în pietate şi credință, conștientizează faptul că „împărtășania este un act esenţial al vieţii noastre de creștini” ^[4].

La această Sfântă Taină se participă cu gândul, cu mintea, cu inima, cu toate simţurile. Se urmăreşte cu privirea, cu auzul, dar nu trebuie să se rămână doar la „participarea în spirit la Masa Euharistică” ^[5], participare afectivă, ci trebuie să existe şi una efectivă, prin primirea Sfântului Trup şi Sânge ale Domnului „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, ştiind că aceasta este aşa cum mărturisirea Sfântul Ignatie Teoforul (+107) „φαρμακoν ἀθανασίας” şi „ἀντίδοτος  τοῦ  μή θανεῖν”, adică „leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veșnic în Iisus Hristos” ^[6].

Pentru aceasta, evlavia celui ce doreşte să se apropie de Sfintele Taine se cuvine a fi sporită, prin osteneală duhovnicească, atât înainte, cât şi după împărtășire, ținând cont de îndemnul Sf. Ap. Pavel referitor la raportarea personală față de chemarea euharistică (1 Co 11, 27, 29). Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că nu laudă „nici pe cei ce se împărtășesc o dată, nici pe cei ce se apropie des şi nici pe cei care vin rar, ci pe cei care fac aceasta cu cuget nevinovat, cu inimă curată şi cu viaţă fără pată” ^[7]. Î. P. S. Serafim Joantă remarca faptul că „spovedania este o pregătire permanentă pentru împărtășirea cu Sfintele Taine, dar nu spovedania formală, privită ca obligație pentru a ne împărtăși, ci spovedania făcută din inimă și cu lacrimi de pocăință […], cu conștiința profundă că nu suntem vrednici de Sfintele Taine” ^[8].

În același timp, Sfântul Nicodim Aghioritul (+1807) menționa că nu sărbătorile, „nici Boboteaza şi nici Postul Mare nu-i fac vrednici pe oameni pentru împărtăşire, ci îi face vrednici curăția sufletului” ^[9], ca nu cumva amânarea Sfintei Împărtășanii să pricinuiască vătămare, amânarea ducând la scăderea în evlavie^[10]. Iar Sfântul Grigorie Palama (+1359) încurajează sufletul credincios şi curat către Euharistie, amintind:

„Să stărui în ziua duminicii în Biserică, să asculţi Liturghia şi toată slujba şi să te împărtăşeşti cu curată credinţă şi conştiinţă neprihănită cu Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos; şi să pui început pentru o viaţă îmbunătăţită şi mai bună, să te reînnoieşti pe tine însuţi şi să fii gata şi în stare să primeşti bunătăţile cele viitoare şi veşnice” ^[11].

Credincioşii vin la Liturghie pentru că „nu pot continua pe calea vieţii fără hrană şi băutură cerească. Cuminecătura răspunde unor nevoi profunde, pe care numai credinţa personală le sesizează” ^[12]. Împărtăşindu-se, credincioşii au simțirea prezenței lui Hristos şi „creşte în ei dorinţa de a-L revedea şi întâmpina. Părinţii Bisericii pun în relief această experienţă covârşitoare a lui Hristos în comuniunea euharistică” ^[13]. Să nu uităm că toţi credincioşii aduc prin preot jertfa euharistică („Ţie Îţi aducem…”), iar în jertfa euharistică, sângele lui Hristos „se varsă pentru toţi: a nu-L bea însemnă că Hristos moare degeaba, Jertfa euharistică e adusă degeaba dacă nu se împărtăşeşte din ea nimeni dintre credincioşi” ^[14].

Așadar, spovedania mai deasă, participarea la Sfânta Liturghie și împărtăşirea precedată de pregătire, „ar schimba faţa lumii şi ne-ar face mai buni” ^[15]. Iar când oamenii se împacă cu Dumnezeu, remarca Preafericitul Părinte Daniel, prin iertarea păcatelor, prin pocăinţă şi spovedanie, prin fapte bune şi, desigur, „prin rugăciune şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, ei îmbracă sufletul în lumină” ^[16]. Iată de ce credinciosul ortodox trebuie să ia parte la Sfânta Liturghie a Bisericii, „încununarea tuturor laudelor”, tuturor slujbelor, făcând apoi din viaţa lui o altă liturghie” ^[17], o slujire permanentă lui Dumnezeu. Această slujire permanentă este grăitoare mai ales în cazul celor ce slujesc Altarului ^[18]. O participare conștientă la Sfânta Liturghie îl face pe preot să-şi modeleze felul viețuirii, îl va întări în virtute, îl va face integru, capabil să se dăruiască pentru binele semenilor^[19]. Mai important de atât, preotul va arăta mai mult discernământ în privința îndrumării duhovnicești a fiilor săi^[20].

Părintele profesor Galeriu recomanda studenților teologi și preoților chiar o abținere voită de la mâncăruri de dulce în ziua precedentă împărtășirii, el însuși fiind model personal pentru aceasta. Bineînţeles că împărtăşirea nimănui nu poate fi condiţionată de date fixe, căci „timpul împărtăşirii – zicea Sfântul Ioan Gură de Aur – nu-l hotărăşte sărbătoarea şi praznicul, ci conştiinţa curată şi viaţa fără vină […], să se cureţe cu mai multe zile prin pocăinţă, rugăciune, milostenie şi prin cugetare la cele duhovniceşti şi să nu se mai întoarcă la ele” ^[21], respectiv la greşelile mărturisite. În același timp, preotul duhovnic va fi foarte atent să nu dea „mărgăritarele cele sfinte” celor nevrednici, ci să procedeze canonic şi cu multă prudenţă, mai ales faţă de cei cu păcate grave, păcate de moarte, care nu manifestă reală căinţă. Desigur că mărturisirea păcatelor, spovedania este „condiţie a primirii Sfintei Împărtăşanii începând de la vârsta de şapte ani”, iar persoanele care încă n-au părăsit ura, mânia, răzbunarea, gândurile rele pentru alţii, păcatele grave (de moarte) „nu trebuie să se apropie de Sfântul Potir” ^[22].

Cu mult tact pastoral trebuie gestionate și situațiile celor ce au primit un canon, acestora trebuind să li se explice că epitimia nu este o pedeapsă, ci o cale de îndreptare, de părăsire a păcatului, de refacere a sănătăţii morale, neavând un scop vindicativ, de plată pentru păcat (de ispăşire), ci un rol vindecativ, de tămăduire şi îndreptare. În cazuri de boală se vor respecta pogorămintele canonice, având credinţa puternică că Euharistia, dimpreună cu harul dumnezeiesc, poate să învingă boala, să înlocuiască sau să depăşească tratamentul, cu nădejdea tămăduirii trupeşti şi sufleteşti ^[23]. Dacă împărtăşirea cu Preacuratele Taine se poate face la fiecare Sfântă Liturghie, „frecvenţa ei pentru fiecare credincios în parte” este „rânduită de preotul duhovnic” ^[24].

Concluzii

În epoca contemporană, în multe Biserici Ortodoxe, s-a pus un mare accent pe „restaurarea teologiei euharistice, adică a învăţăturii după care, în centrul vieţii parohiale se află Euharistia” ^[25], urmărindu-se o participare mult mai activă la viaţa liturgică a Bisericii, cu o împărtăşire mult mai frecventă, ceea ce-l va face pe credincios mai puternic, cu puterea şi harul lui Hristos, în faţa neajunsurilor existenței cotidiene. Pentru a se ajunge la o înțeleaptă şi cucernică împlinire a acestui deziderat de înnoire euharistică, de a nu rămâne enoriaş ortodox neîmpărtăşit în viaţa lui, preotul are datoria ca, prin cicluri succesive de omilii și cateheze liturgice, centrate hristologic și eclesiologic, să-și facă credincioșii conștienți că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este numai supremul conducător, ci este Cel Ce S-a sălășluit printre oameni şi S-a dăruit pe Sine ca jertfă, făcându-i pe oameni părtaşi vieţii Sale veşnice, călăuzindu-i, în același timp, spre „izvorul vieţii creştine – Dumnezeiasca Liturghie” ^[26]. Hristos „este o realitate mistică şi istorică, aici, în trup, printre noi, în plinătatea dumnezeirii” ^[27], în Altar, unde preotul îşi ridică spre cer mâinile şi cheamă, invocă pogorârea Duhului Sfânt, ca Acesta „să atingă darurile puse mai înainte, ca prin aceasta harul să se pogoare asupra jertfei, să aprindă sufletele şi să le facă mai strălucitoare decât argintul în cuptor” ^[28].

Este necesar, aşadar, să fie redobândită o autentică gândire patristică, în virtutea căreia nu pot exista săvârșitori şi «urmăritori» pasivi, care doar asistă, ci „numai împreună-săvârşitori, împreună-rugători, împreună-oferitori ai cultului şi Euharistiei, clerici şi laici” ^[29]. Această conlucrare umană și divino-umană, în duhul liturgico-sacramental al Bisericii Ortodoxe, întreținută de practica împărtășirii continue, va face posibilă rezistența creștină în faţa sincretismului religios modern, în faţa ateismului, apostaziei, violenţei, homosexualităţii, în faţa satanismului, înaintea haosului, decadenţei şi regresului moral al societăţii contemporane, ieşind astfel din criza spirituală în care sunt cuprinşi unii dintre „semenii” noştri^[30].

În concluzie, în Euharistie, creștinii se hrănesc tainic cu Hristos, întorcându-se la chipul cel dintâi, prin transformarea omului lumesc în om duhovnicesc și unirea acestuia cu Dumnezeu, după îndemnul: „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi” (In 15, 4). În perspectivă ortodoxă, acesta este şi remediul cel mai potrivit al reînnoirii creștine europene.

Cuminecarea euharistică şi grija noastră pentru aceasta (clerici şi mireni) – partea I

Bibliografie

[1] Pr. Dr. Ştefan Buchiu, Ortodoxie şi Secularizare, Ed. Libra, Bucureşti, 1999, p. 150.

[2] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 2, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 270. A se vedea şi articolul „Cât timp trebuie să postim înainte de primirea Sfintei împărtăşanii?”, în: Vestitorul Ortodoxiei, IX (1997), 193-194, decembrie, p. 7.

[3] Arhim. Benedict Ghiuș, „Condiţiile comuniunii euharistice după învăţătura Bisericii noastre”, în: Mitropolia Olteniei, XXX (1978), 4-6, articol preluat în vol. Îndrumarul duhovnicului, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000, p. 179.

[4] Arhim. Benedict Ghiuș, „Condiţiile comuniunii…”,  p. 181. Părintele Dumitru Stăniloae amintește: „Cei mai râvnitori (credincioşi) şi cu viaţă cât mai curată se pot împărtăşi şi mai des, dar totdeauna după spovedanie şi cu cel puţin patru zile de post anterior, dintre care numai două sunt de post deosebit (miercuri-vineri)” – a se vedea  Protosinghelul Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 64. De asemenea, într-o lucrare editată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe când era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, autorul acesteia (arhim. Ioanichie Bălan) lămurea pe credincioși asupra faptului că „niciodată nu ne putem împărtășii fără Sfânta Spovedanie și fără dezlegarea duhovnicului” și nici de mai multe ori cu aceeași spovedanie „că nu suntem sfinți, nici îngeri fără de păcate. Ori de căte ori dorim să ne împărtășim, trebuie să ne spovedim dinainte, să facem un canon de post și metanii, adică să ne pregătim și duhovnicește și trupește și dacă ne dă dezlegare duhovnicul, ne putem împărtăși” – a se vedea Arhim. Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în Biserică, vol. I,  Mănăstirea Sihăstria, ²2004, pp. 91 – 92.

[5] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Împărtăşirea la Sfânta Liturghie…, p. 971.

[6] Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni. Scrierile Părinţilor Apostolici, (Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 1), Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 164. Când participăm la Sfânta Liturghie, în afară de binefacerile pe care noi le cerem, Dumnezeu ne dăruiește şi multe altele. Pentru neamul creștinesc, Liturghia este „soarele care răspândește splendoarea sa peste cei buni şi peste cei răi şi nu este suflet, oricât de ticălos ar fi el, să nu culeagă de aici un mare bine, deseori chiar fără  să-l ceară, fără să se gândească la el” (Arhim. Gherontie Ghenoiu, Îndrumătorul bunuului creştin, Ed. Mănăstirii Sf. Nicolae – Sitaru, f.a., p. 31).

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Împărtăşirea la Sfânta Liturghie…, p. 975.

[8] † Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord, „Spovedania și Împărtășania: câteva gânduri și îndrumări practice”, în: Sensurile și importanța Sfintei Taine a Spovedaniei și ale Sfintei Taine a Împărtășaniei în teologia, spiritualitatea și misiunea ortodoxă contemporană, Ed. Basilica, București, 2015, p. 363. Arhim. Vasilios Bacoianis indică, într-una dintre lucrările sale despre Sf. Ioan Gură de Aur, că acesta sfătuia ca întâi să fie postul și apoi Sfânta Împărtășanie: „înainte de a te împărtăși, postește, pentru a te împărtăși cu vrednicie…, cu frică și cu cutremur, cu conștiință curată și rugăciune.” Vezi Arhim. Vasilios Bacoianis, Cum și când ne împărtășim. Învățătura Sf. Ioan Gură de Aur, Ed. Tabor, București, 2017, pp. 58 – 59. În aceeași lucrare, autorul amintește de canonul 66 Trulan prin care, în vremea aceea, se permitea împărtășirea credincioșilor în toată Săptămâna Luminată, săptămână considerată ca o singură zi, dar înaintea acesteia se ținea – foarte aspru – tot postul Păresimilor: „doar cu mâncare uscată” (inclusiv în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, cf. Canon 50 Laodiceea – 343) și fără distracții și jocuri populare. „În limbaj contemporan, spune autorul, am zice: lăsăm stadionul, jocurile, cafenelele, televizorul, excursiile și celelalte, pentru a avea timp și așezare să ne dăruim pe deplin celor duhovnicești.” (pp. 106-107)

[9] Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre dumnezeiasca Împărtăşanie cu Preacuratele lui Hristos Taine, Ed. Orthodoxos Kypseli, Tesalonic,  1992, p. 35.

[10] Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre dumnezeiasca Împărtăşanie…, p. 59.

[11] Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre dumnezeiasca Împărtăşanie…, p. 86.

[12] Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1995, p. 225.

[13] Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa…,, p. 226.

[14] ***Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine”, cu un studiu introductiv şi trad. de diac. Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2006, p. 38.

[15] P. S.  Andrei Andreicuț, „Mărturisiţi-vă Domnului…”, prefață la Pr. Prof. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba-Iulia, 1995, p. 24.

[16] †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame şi sete după Dumnezeu, înțelesul şi folosul postului, Ed. Basilica  a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2008, p. 146.

[17] Când ieșim din biserică („Cu pace să ieşim!”; „Ite missa est!”), noi intrăm în alt mod de „liturghie”, de slujire care este „Liturghia după Liturghie”, aşa cum prezintă şi Pr. Prof. Dr. Ion Bria.

[18] I.P.S. Mitropolit Antonie Plămădeală amintea că preotul este în Liturghie, în slujire și pregătire, într-o stare permanentă: „în biserică, pe drum, în familie, în gândurile, în planurile şi în toate activităţile lui”. A se vedea I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1996, p. 92.

[19] † Vasile, Episcopul Oradiei, „Însemnătatea Sfintei Liturghii în viaţa credincioşilor”, în Mitropolia Olteniei, XXVIII (1976), 3-4, p. 175.

[20] Părintele Cleopa atrăgea atenția duhovnicilor să respecte întru totul normele canonice ale Sfinților Părinți cu privire la spovedanie și împărtășire, îndemnându-i să rețină ceea ce Sfântul Efrem Sirul (+379) amintea: „păgân este preotul care dezleagă ceea ce au legat dumnezeieștile Canoane” (Arhim. Cleopa Ilie. Convorbiri duhovnicești, vol. II,  protos. Ioanichie Bălan (ed.), Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990, p. 469).

[21] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia VI. 4, Contra Anomeilor, (Patrologia Graeca XLVIII), col. 755, apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Sfânta Împărtăşire în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?”, în: Studii Teologice, V (1953), 5-6, p. 399.

[22] A se vedea, pentru cele menţionate, articolul Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „Cum trebuie să ne pregătim pentru primirea Sfintei Împărtăşanii”, în: Vestitorul Ortodoxiei, VIII (1996), 153, 1-15 aprilie, p. 7, prezentat şi în: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 2, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, pp. 261-266. În Ortodoxie, pentru mireni (dar şi pentru clerici), Sfânta Euharistie, fără Taina Spovedaniei, fără post, fără ajunare, fără pace şi ascultare, nu se cuvine a fi administrată – a se vedea și Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „Ce practici nepotrivite întâlnim la administrarea Tainei Spovedaniei?”, în: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p. 201.

[23] A se vedea pentru aceasta şi articolul Pr. Prof. Nicolae D. Necula, „Ce precizări mai sunt necesare în legătură cu administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii”, în: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. IV, Ed. Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2010, p. 124. De asemenea, a se vedea Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic Ortodox, vol. II, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1990, pp. 36-41.

[24] Pr. Viorel Sava, „Împărtăşirea credincioşilor, între tradiţie şi inovaţie”, în: „În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie şi spiritualitate liturgică (I), Ed. Erota, Iaşi, 2003, p. 185.

[25] Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, Ed. Sophia, trad. de Paul Brusanowski, Bucureşti, 2001, p. 6.

[26] †Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, vol. VI, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pp. 8-106.

[27] Nicolae Arseniev, Descoperirea vieţii veşnice, trad. de Lidia şi Remus Rus, Ed. Credinţa noastră, Bucureşti, 1991, p. 71.

[28] Sfântul Ioan Gură de Aur apud Karl Christian Felmy, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2008, p. 100.

[29] Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia…, p. 21.

[30] A se vedea şi Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Tipografia Centrală „Cartea Moldovei”, Chişinău, 1995, pp. 6-7. Pentru societatea contemporană, remarca Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Biserica, şi spiritualitatea creştină în general, au ca sarcină „să pună în evidenţă aspectul social al sfinţirii, al ascezei, al rugăciunii, al Euharistiei” (†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie şi Spiritualitate, Ed. „Basilica” a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 303).

În Biserica noastră, tema împărtășirii cu Preacuratele Taine este, şi va fi mereu, actuală. Sub influența nefastă a regimului comunist, care a impus laicizarea tuturor compartimentelor vieții sociale, credincioșii de astăzi trec printr-o criză spirituală fără precedent. Credința a slăbit, oamenilor le este jenă să-şi manifeste deschis religiozitatea, ajungând, din indiferență şi necunoaștere, să nu mai vină la mărturisire, la spovedanie, spre a primi, apoi, cuminecarea cu Sf. Trup și Sânge al Mântuitorului Hristos. Omul contemporan este angrenat într-un sistem industrializat şi computerizat, stăpânit de setea de informație şi cunoaștere, alergând după plăcerile vieţii cotidiene, fără obligații spirituale, îndepărtându-se de valorile credinţei, ale rugăciunii şi ale lucrării faptelor bune ca expresii ale unirii tot mai intense a omului cu Dumnezeu. Unii trăiesc în dezorientare, cu urmări tragice – uneori –, pentru viaţa socială^[1]. La toate acestea se adaugă şi literatura zilelor noastre, chiar internetul, mass-media, ce sprijină, cu îndestulare,  îndepărtarea omului de Dumnezeu. Nimeni nu poate fi încântat de starea societății noastre. Ea inspiră îngrijorare. Îngrijorată este şi Biserica – mamă a neamului românesc – , cunoscut fiind că un popor care trăiește după Evanghelia lui Hristos este ,,popor sănătos, creator în toate domeniile, conștient de chemarea lui pe acest pământ” ^[2].

Instituirea și rostul Euharistiei

Despre Sf. Euharistie aflăm, din Sfintele Scripturi, că a fost prefigurată în Vechiul Testament[3], iar în Noul Testament, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se descoperă ca fiind ,,Pâinea cea vie care s-a pogorât din cer”, Pâinea vieţii veșnice  (In 6, 51-56). Totodată, la Cina cea de Taină, după ce a instituit Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos le-a poruncit ucenicilor: ,,Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Astfel, din perioada apostolică și până în zilele noastre, membrii Bisericii primesc Trupul şi sângele lui Hristos, în chip euharistic, ca izvor al vieţii veșnice. Spre deosebire de celelalte Sfinte Taine, în Euharistie nu ni se oferă doar Harul dumnezeiesc (cu specificul său în fiecare Taină), ci Însuși Cel Care este izvorul Harului Domnului nostru Iisus Hristos, Euharistia fiind atât Taină şi Jertfă (nesângeroasă), cât şi Ospăț anamnetic (comemorativ, de aducere aminte).

Împărtăşirea tuturor credincioșilor, la Liturghie, era scopul esențial al Euharistiei, în baza cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Credinciosul contemporan, însă, nu mai simte nevoia să se împărtășească. El cunoaște, din poruncile Bisericii, că trebuie să se împărtășească de patru ori, sau ,,cel puţin” o dată, pe an^[4], socotind că nu merită, nu are demnitatea cuvenită spre a se împărtăși mai des. Trăind în lume, ar fi permanent în contact cu necurăția și nedreptatea, de aceea „ar avea nevoie de o curăție şi pregătire deosebite, de o silință şi pocăință deosebită” ^[5]. În acest sens, lucrarea Bisericii trebuie să caute să înlăture din suflet ,,tot ceea ce constituie păcat şi imperfecțiune”^[6], în vederea conștientizării faptului că „nu se poate concepe Liturghia fără împărtăşirea credincioșilor”^[7]. În acest fel, se mărturisește că unitatea trupului Bisericii este asigurată de dumnezeiasca Euharistie, practica Bisericii vechi fiind ca, în aceeași zi, într-un singur loc, să se săvârșească doar o singură Euharistie^[8], pentru ca toți credincioşii (pregătiți) dintr-un loc, să se împărtășească la aceeaşi dumnezeiască Euharistie^[9], nu pe rând, nu separat, nu în Liturghii private.

Euharistia – semnificații pastorale

În cadrul Bisericii noastre, arhierei şi duhovnici, prin cuvântări şi scrieri, încearcă să „corijeze o meteahnă pătrunsă în multe parohii: rara spovedanie şi împărtășire a credincioşilor” ^[10]. Şi aceasta pentru că Liturghia nu reprezintă un cult individualist, ci pentru că ea este slujba publică, obștească, prin care creștinul se integrează în Biserică, Trupul Tainic al lui Hristos (Ef 5, 23), fiind „mădulare unii altora” (Rm 12, 5) şi împreună slujitori ai lui Dumnezeu cu toate puterile cerești care aduc neîncetată slavă lui Dumnezeu^[11]. Așadar rămâne preotului, şi oricărui slujitor al altarului, imperioasa datorie de a-i conștientiza pe credincioşi, pentru ca aceștia să fie pregătiți, la Sfânta Liturghie, să se împărtășească mai des decât au făcut-o până acum.

Unirea cu Hristos, prin Euharistie, real şi substanțial, mistic şi sacramental, desăvârșește viaţa creștinului, curăță, „arde spinii tuturor păcatelor noastre” ^[12], iar Hristos rămâne cu noi, în noi: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu în el”^[13] (In 6, 56). În fluxul acesta de activităţi contemporane, într-o societate tehnicizată şi secularizată, Biserica, prin Sfintele Taine, respectiv prin Euharistie, îl smulge pe credinciosul contemporan din decadența şi regresul moral spre care se îndreaptă „cultura” fără Dumnezeu, şi-l așază pe un alt plan de viețuire: cu Hristos, făcându-l asemenea Lui după har. Acest scop al lucrării Bisericii, de îndumnezeire a membrilor săi, rămâne neschimbat, indiferent de epocă. Tocmai de aceea, Biserica, și prin extensie parohia, nu trebuie confundată cu o asociație, corporație sau altă grupare lumească, şi nici etichetată drept unitate de cult pentru câștig lumesc. Dacă ar fi aşa, şi-ar pierde caracterul de Biserică. Când un preot nu mai citește Sf. Scriptură şi nici opera Sfinţilor Părinţi, atunci există pericolul să dispară orientarea corectă şi scopul vieţii bisericeşti^[14]. Biserica, fiind aceeaşi pentru toate timpurile, iar Hristos, capul Bisericii, fiind Acelaşi, ne face

„părtași la propria Sa biruință şi desăvârșire, ne dă din însăşi viaţa Sa dumnezeiască, sfinţindu-ne […] puterile naturale ale sufletului nostru sunt înviorate astfel spre bine, dobândind puterea necesară pentru înfrângerea piedicilor ce stau în calea virtuților şi pentru ferirea de păcatele de moarte” ^[15].

De aceea şi Sfântul Simeon al Tesalonicului (+1429), când recomanda ca măcar la 40 de zile să se împărtășească un bun credincios, zicea: „de se va păzi pe cât se va putea, (creștinul) să se apropie şi mai des de Cuminecătura cu Hristos, iar de se va putea, chiar în toate duminicile, mai ales cei bătrâni şi cei bolnavi, pentru că aceasta ne este viaţa şi tăria” ^[16]. În Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (1642), se găseşte îndemnul ca nu numai „de patru ori pe an”, ci „cei ce sunt înaintaţi în cuvioșie şi cucernicie să se mărturisească în fiecare lună […] şi să se împărtășească cu Sfintele” ^[17], pentru că „dușmanul sufletului nu îndrăznește să vatăme pe cel ce ştie că îl are pe Hristos, locuind într-însul” ^[18].

Bibliografie

[1] Pr. Toma Stoica, „Televizorul – o cetate a Sodomei”, în: Vestitorul Ortodoxiei, XIV (2002), 285, pp. 4-5.

[2] Gheorghe Vasilescu, „Biserica şi starea societății de azi”, în: Almanah bisericesc, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, (1995), p. 206.

[3] Melchisedec, regele Salemului, l-a întâmpinat pe Avraam cu pâine şi vin (Fc 14, 18); jertfa lui Avraam (Fc 22, 1-18); mielul pascal (Iș 12, 5-11) etc.

[4] A se vedea Carte de rugăciuni, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2007, p. 168. De asemenea, Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1952, p. 338, cât și celelalte ediții.

[5] Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăției, trad. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 233.

[6] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 190.

[7] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi…, vol. I, p. 191.

[8] A se vedea Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia-Hristos în mijlocul nostru, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2004, p. 14.

[9] Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia…, p. 14.

[10] P.S. Andrei Andreicuț, „Dreapta Judecată”, introd. la Arhim. Ioan Iovan, Sfânta Împărtăşanie, Alba-Iulia, f.a., p. 5.

[11] Liturghier, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 140. A se vedea şi Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972, p. 170. Liturghia unește cerul cu pământul, şi de aceea creștinul nu se simte singur, se simte unit „cu tot universul creştin, cu apostolii, cu sfinții, cu frații în Hristos, cu morţii şi cu viii” (Prof. Dr. Iorgu Ivan, „Învățăminte şi foloase duhovniceşti pentru cei care participă la Sfânta Liturghie”, în: Îndrumătorul Pastoral, Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti, 1981, p. 254). În fiecare Liturghie, „există şi se simte Biserica întreagă, de pretutindeni şi de totdeauna” (Prof. Dr. Iorgu Ivan, „Învățăminte şi…”, p. 254). Sfânta Liturghie este „slujba la care noi ne rugăm împreună cu îngerii, cu sfinții şi cu cei pentru care facem pomenire (cei adormiți în Domnul)” (Pr. Conf. Dr. Vasile Gordon, Mergând, învăţaţi… (Predici), Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001, p. 222). Cu alte cuvinte, slujba liturgică poate fi numită „teologia populară ortodoxă” (Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Funcţiunea catehetică a Liturghiei”, în: Studii Teologice, II (1949), 1-2, p. 23).

[12] Conform rugăciunii Sfântului Simeon Metafrastul (+940), a treia după primirea dumnezeieștilor Taine. A se vedea Liturghierul, p. 369.

[13] În Ortodoxie, credincioşii se împărtășesc atât cu Trupul, cât şi cu Sângele Domnului, spre deosebire de credincioșii romano-catolici care, pe fondul ,,teoriei concomitenței”, se împărtășesc doar cu ostia, împărtășirea cu ambele elemente fiind rezervată doar clericilor. Cât despre pâinea dospită (ἄρτος), spre deosebire de azima apuseană, sunt studii documentare care certifică adevărul Bisericii Ortodoxe. Joi seara, Mântuitorul nu a sărbătorit Paștele iudaic, ci un Paști special, Paștile creştin. Instituind atunci Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos nu a folosit azimă (ἄζυμος), ci pâine dospită, după cum menționează sfinții evangheliști. Ca atare, practica Bisericii noastre Ortodoxe este cea adevărată, practica Bisericii primare, elementele euharistice sfinţindu-se prin rugăciunea de invocare, de chemare a Duhului Sfânt (epicleză).

[14] A se consulta capitolul „Parohia astăzi ca spital duhovnicesc”, din lucrarea Prot. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos, Parohia-Hristos…, p. 23.

[15] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat…, pp. 324-325.

[16] Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre slujba îngropării, apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Împărtăşirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualităţii creştine”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXX (1963), 9-10, p. 969.

[17] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Împărtăşirea la Sfânta Liturghie…”, p. 970. A se vedea şi Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe. 1642, trad. de Prof. Alexandru Elian, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 87.

[18] Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe. 1642, p. 88. În același sens, Sf. Ioan Gură de Aur (+407) îndeamnă: „ca nu cumva, rămânând departe prea multă vreme de împărtășirea Ta, să fiu prins de lupul cel înțelegător-nevăzut” (Liturghier, p. 322).