De către

Pr. lect. dr. Gheorghe Ispas

Se poate greşi, de asemenea, prin nepăsarea preotului duhovnic, neimplicarea sa, lipsa de înţelegere sau superficialitatea care sunt incompatibile cu calitatea de părinte duhovnicesc.

Duhovnicul să nu uite că penitentul este „fiul” său duhovnicesc şi, dacă un părinte trupesc îşi iubeşte fiul chiar aşa păcătos, îndărătnic sau neascultător şi-i doreşte nespus îndreptarea, cu atât mai mult se cuvine a o face părintele sufletesc, cel care stă în scaunul de spovedanie, în numele lui Hristos, Care este Iubirea desăvârşită şi Care este de faţă cu noi, în chip nevăzut. Iar dacă duhovnicul nu poate simţi  relaţia de filiaţie cu penitentul şi nu poate revărsa asupra lui iubire părintească, măcar să se vadă în locul celui care se mărturiseşte şi să se poarte cu el aşa cum ar dori să se poarte duhovnicul său cu el însuşi.

Aplicarea canoanelor cu multă iconomie de asemenea poate constitui greşeala unei prea mari îngăduinţe, ceea ce ar duce la încurajarea repetării păcatului. Trăirea în păcate şi repetarea lor reprezintă o mare capcană pentru fiecare, anume obişnuinţa cu păcatul, care devine a doua natură. Aşa ni se pare că faptele rele pe care le facem, le repetăm, sunt lucuri normale. Nu ne mai ruşinăm de ele: minciuna, înşelăciunea (furtul), destrăbălarea (desfrănarea), nedreptatea, etc., ni se par lucruri normale. Rămânem uimiţi când vedem cu câtă ,,naturaleţe” se minte prin mişloacele de informare în masă: televizorul, radioul şi presa.

Noi insă, ,,ceea ce trebuie să urmărim prin epitimie este îndreptarea păcătosului şi călăuzirea lui pe calea virtuţii.”[1] Lipsa unei epitimii, alături de dezlegarea rapidă şi împărtăşirea celor cu păcate mari, îl poate încuraja pe penitent în repetarea păcatelor cugetând că n-ar fi aşa de grave, ceea ce  duce la  pierderea sufletească a creştinului. Părintele Profesor Ioan Floca, în lucrarea „Canoanele Bisericii Ortodoxe”, 1991, p. 243, aminteşte cu câtă claritate se exprimă canonul 43 al Sinodului local de la Cartagina (419): „Celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de penitenţă cu judecata episcopilor, după deosebirea păcatelor.” Când numărul credincioşilor a crescut, alături de arhierei s-a hotărât să fie aleşi şi preoţi pentru spovedanie, pentru a fi duhovnici, dar, în  Îndreptarea Legii (Pravila lui Matei Basarab, 1652) aflăm drept condiţie pentru primirea hirotesiei în duhovnic vârsta de 40 de ani, duhovnicia ( îndreptăţirea, împuternicirea, dreptul de a o săvârşi cf. can. 6 Cartagena),  primind-o cei cu viaţă deosebită, care se bucurau de autoritate spirituală şi sporiţi în înţelepciune, în virtuţi, cu multă smerenie.

O altă abatere gravă ar fi săvârşirea în grup a spovedaniei. Ea se bazează, cel mai probabil, pe ideea spovedaniei publice care avea loc în timpul Bisericii primare, ceea de era cu totul altceva. Învăţătura de credinţă a Bisericii ne spune însă, lămurit, că spovedania este „Sfânta Taină prin care credinciosul primeşte de la Însuşi Dumnezeu iertarea păcatelor mărturisite duhovnicului, cu zdobire de inimă.”[2] Căci „de aceea s-au rânduit canoanele, de aceea slujba mărturisirii e scrisă la singular, de aceea se prescrie punerea mâinilor şi rugăciunea de dezlegare pe capul penitentului, dezlegare pe care o dă Însuşi Duhul Sfânt şi numai aşa duhovnicul poate fi martor, păstor, pedagog şi mai ales doctor – tămăduitor de suflete. Cine nu face aşa, nu săvârşeşte Taina.”[3]

Dacă spovedania s-ar săvârşi la mai mulţi credincioşi deodată, duhovnicul nu poate să-şi dea seama de starea de pocăinţă  a fiecăruia, nici nu aude păcatele lui şi nu-i poate recomanda epitimia, tratamentul necesar păcatelor, bolilor sale sufleteşti, nu poate rosti dezlegarea fiecărui creştin şi nici nu-i poate pune mâna pe cap fiecaruia, deşi această lucrare face parte din Taina Spovedaniei. În felul acesta s-ar putea împărtăşi toţi creştinii prezenţi la Liturghie, chiar dacă unii ar avea „păcate de moarte” sau sunt opriţi de alţi duhovnici de la Sfânta Împărtăşanie, iar duhovnicul care practică acest mod de spovedanie nu-l foloseşte cu nimic pe creştin, chiar îl păgubeşte împărtăşindu-l cu nevrednicie, şi chiar îşi poate lua şi el osândă (I Cor. 11, 28-29).

 

,,Ceea ce trebuie să urmărim prin epitimie este îndreptarea păcătosului şi călăuzirea lui pe calea virtuţii” – Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula

 

Să nu uităm că Molitfelnicul indică în cazul păcatelor grele, o anumită formulă: „Fiule, atâţia ani îţi poruncesc dumnezeieştii părinţi să nu te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, ci numai să bei aghiasmă mare. […]”[4] Nedezlegarea imediată a păcatelor grave îşi  are rostul ei: omul trebuie făcut conştient de gravitatea păcatelor săvârşite, iar acordul său de a împlini canonul cu lacrimi până la primirea Sfintei Împărtăşanii este de natură să întărească hotărârea lui de a dezrădăcina păcatul, ferindu-l totodată de a cădea prea uşor, iarăşi, în ispita păcătuirii în acelaşi fel, doar pentru că va fi prea lesne iertat şi dezlegat. „Împărtăşirea cu Sfânta Euharistie este, deci, şi o răsplată a sforţărilor noastre concrete de a ne întoarce la Dumnezeu şi a ne uni cu El, după ce am fost restabiliţi în har prin taina pocăinţei”[5], care ne împacă şi uneşte din nou cu Biserica, cu Mântuitorul Hristos.

Înclinarea spre acordarea de epitimii de natură materialistă, posibil interesată, poate constitui de asemenea o abatere ce se poate face în practica spovedaniei.

Duhovnicul trebuind să pună accentul pe rugăciune, post, milostenie, participare  la slujbe şi vieţuire curată, convingând pe penitent de gravitatea păcatului care întunecă sufletul, desparte pe om de Dumnezeu şi-l îndepărtează de cele sfinte.

Sfântul Simeon al Tesalonicului îl îndemna pe preot ca,  atunci când dă canon de  milostenie materială, „să nu ia el milostenia… ca să dea la săraci, ci să trimită pe cei săraci la cel canonisit ca să le dea bani sau materiale, ferindu-se, astfel, de orice bănuială”.[6] De aceea e necesar ca duhovnicul să ştie cum să îl convingă pe ucenic pentru împlinirea canonului şi limpezirea minţii, să primească în suflet harul dumnezeiesc, căci „a păstori înseamnă a supraveghea suflete. Şi supravegherea sufletelor nu este independentă de terapia sufletelor. Dar preotul trebuie să exercite această lucrare în mod liber, adică să-i păstorească cu consimţământul lor”[7].

Tratarea diferenţiată, subiectivă a fiilor duhovniceşti în raport cu eventuale avantaje materiale primite de la aceştia sau cu gândul la rangurile lor, este de neacceptat, căci o mai mare îngăduinţă în aplicarea epitimiilor, mai mult timp acordat acestor „fii duhovniceşti” în detrimentul altor ucenici, mai multă atenţie şi bunăvoinţă urmare ajutorului concret pe care aceştia îl pot acorda bisericii ori preotului în cauză nu îşi au locul în duhovnicie. Tentaţia poate fi mare, însă un duhovnic este un părinte pentru fiecare dintre fiii săi duhovniceşti, iar în sufletul lui de părinte să îşi facă loc decât iubirea pentru fiecare şi – chiar dacă penitentul este un om cu posibilităţi materiale şi influenţă în societate, sau ocupă o funcţie înaltă în instituţiile ţării – dacă nu este vrednic, preotul este sfătuit să nu-l împărtăşească degrabă, fără roadele pocăinţei, ci să-i aplice canonul vindecător. Sfântul Ioan Gură de Aur le spunea duhovnicilor:

„Nu mică muncă zace asupra voastră, dacă, ştiind la cineva vreo patimă sau răutate, îl veţi îngădui să se împărtăşească de Masa aceasta! Sângele lui din mâinile voastre se va cere! Chiar vreun voievod de va fi, chiar eparh, sau  încununat cu coroană, dar cu nevrednicie se apropie, opreşte-l, mai mare stăpânire ai decât acela!”[8]

De asemenea duhovnicul poate greşi dacă solicită plată la spovedanie, dând penitentului iluzia că iertarea păcatelor sale se poate cumpăra cu bani, că orice nelegiuire ar săvârşi, dacă plăteşte, va fi iertat. Iar dacă un preot ar îndrăzni să refuze spovedania unui sărman al cărui aspect indică o stare materială precară, cu gândul că mare lucru nu câştigă de la el, cade sub osânda canonului 52 Apostolic care spune: „Dacă vreun episcop sau prezbiter nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl leapădă, să fie scos din preoţie căci mâhneşte pe Mântuitorul Hristos, Cel ce a zis: Bucurie se face în ceruri pentru un păcătos care se pocăieşte. (Luca XV, 7)”[9]

Un altă gravă abatere  este nerespectarea secretului spovedaniei, care atrage după sine pedepsirea duhovnicului conform canoanelor. Ispita poate fi foarte fină: „Cu atât mai mult trebuie să fie atent duhovnicul ca nu cumva, printr-o expresie, aluzie sau atitudine să lase să se înţeleagă de alţii păcatele aflate la mărturisire şi nici să dea vreo indicaţie cu privire la dispoziţia sufletească a vreunui penitent ori despre epitimia prescirsă cuiva.”[10] Pravila Bisericească ne atenţionează că „Duhovnicul, de va spune altora păcatele celor care se spovedesc la el, acela să aibă canon cu oprirea de la preoţia lui trei ani. Iar învăţătorii Bisericii zic şi poruncesc să-i fie luat darul de tot, şi darul preoţiei, şi darul duhovniciei”[11], iar în vechime, „cetăţeneasca lege zicea: să i se scoată limba pe la ceafă şi să i-o tragă până va muri.”[12] Astăzi, „prin regulamentul de procedută al instanţelor dişciplinare şi de judecată ale Bisericii noastre Ortodoxe, violarea secretului mărturisirii e considerată ca delict (vezi art. 3, alin. d) şi se pedepseşte cu depunerea (art. 28).”[13]

Dar şi noi, preoţii suntem datori a ne spovedi cât mai des, după îndemnul sfântului Simeon al Tesalonicului şi „Povăţuirile din Liturghier”; cu atît mai mult, spre a nu ni se spune: doctore, vindecă-te pe tine însuţi!  Evitarea mărturisirii complete dintr-un sentiment de ruşine sau de frică, neputinţa de a face o mărturisire directă, îmbrăcarea păcatelor în detalii justificative ori cuvinte special alese pentru a le diminua gravitatea, acestea şi multe altele asemenea constituie semnale că nu avem destulă putere în a ne aşeza sufletul în faţa unui bun duhovnic şi că ne îndepărtăm astfel de împlinirea îndemnului Sf. Apostol Iacob „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele”(Iac. V, 16).

Cât despre spovedania online, subiect asupra căruia mass media s-a oprit adesea în ultimii ani, s-a creat uneori confuzii grave în rândul creştinilor (în special al tinerior) într-o lume extrem de secularizată. Biserica noastră se străduieşte să îi recâştige spre mântuire.

Din moment ce putem comunica online, putem vinde şi cumpăra sau putem încheia alte tranzacţii electronic, unii care se pretind „liberali” în gândire sugerează că ar fi bine să ne putem şi spovedi pe internet, scutind astfel timp şi efort şi aducând iertarea păcatelor la un „click” de noi. Deja există nenumăraţi „specialişti” în probleme sufleteşti, psihologi şi terapeuţi, gata să ofere soluţii oricăror situaţii mai delicate, creştinilor noştri rămânându-le doar să apeleze la ei. Va trebui să evidenţiem clar faptul că doar preotul duhovnic, în Biserică, este cel care are puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor prin rugăciune şi punerea mâinior, deci prezent săvârşitorul ( duhovnicul ), de faţă primitorul, dezlegarea directă,  şi că pe Adevăratul Hristos – Dumnezeu Îl putem găsi doar în Biserică, şi nicidecum nu primim iertarea păcatelor pe internet.

 

 „Orice preot poate deveni un mare conducător de suflete” – Părintele Stăniloaie

 

Unii creştini caută duhovnici dătători de canoane mari,care se rezumă la opriri de la împărtăşire pe perioade lungi, considu-i de excepţie, dar distinşi pot fi aceia  care se apleacă asupra fiilor duhovniceşti care au căzut şi care reuşesc să-i readucă pe calea mântuirii prin roade vrednice de pocăinţă; tăria sau autoritatea duhovnicului nu vine direct din cultura lui deosebită, deşi îi este şi aceasta de mare folos, nici din anii de vechime, ci din trăirea duhovnicească la care suntem chemaţi, după cuvântul Sf. Ap. Pavel: „Pentru mine a vieţui este Hristos!(Filipeni I, 21).

Cât despre asprimea, despre aplicarea canoanelor cu acrivie, Sf. Părinţi de la Sinodul Trulan (692), prin canonul 102 ne îndemnau să avem ca regulă normativă următoarele: „ Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi dezlega, trebuie să ţină seama de natura păcatului şi înclinarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit şi astfel să dea bolii tratament potrivit, ca nu cumva aplicândul-l pe acesta fără măsură, să greşească în privinţa mântuirii celui bolnav”[14], iar Sf. Ioan Gură de Aur (+ 407), care în tratatul său „Despre Preoţie”, arăta că nici îngerilor nu s-a dat o asemenea putere de a lega şi dezlega păcatele oamenilor precum duhovnicilor, îndrumându-i pe aceştia spunea: „Eu nu caut la mulţimea timpului, ci la îndreptarea sufletului. Dacă cel păcătos s-a umilit, dacă s-a pocăit, atunci s-a făcut totul; dacă nu este aceasta, apoi timpul cel îndelungat nu foloseşte la nimic. Căci noi nu căutăm dacă rana a fost legată un timp mai îndelungat, ci dacă legătura a folosit la ceva. Dacă a folosit şi într-un timp mai scurt să n-o mai pui…aceasta să-ţi slujească de hotar pentru dezlegarea rănii: dobândirea şi vindecarea celui legat de păcate”[15].

În acelaşi fel şi Sf. Ioan Postitorul (+ 595), cugetînd la îndreptarea penitentului, la faptul că Dumnezeu „nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu” menţiona în can. 3 „Noi am socotit că în privinţa celor care se pocăiesc cu adevărat şi cu sârguinţă îşi strunesc trupul cu disciplină aspră şi cu înţelepciune îşi schimbă viaţa, contrabalansând răutatea anterioară după măsura înfrângerii, să măsurăm şi scurtarea timpului de pocăinţă”.[16]

Părintele Stăniloaie spunea: „Orice preot poate deveni un mare conducător de suflete. Nu se cere decât un singur lucru: perseverenţă necurmată în preocuparea de misiunea lui, cu gândul la Hristos, Stăpânul şi Împăratul nostru.”[17]

Spovedania reaşează pe credincios în starea de har şi-l reîncorporează acelora care se împărtăşesc la Sfânta Liturghie. De aceea „în spiritualitatea ortodoxă, pentru creştinul bun, dezlegarea pentru a primii Sfânta Împărtăşanie este prilej de mare bucurie”[18], ştiind că prin pocăinţă primeşte iertarea păcatelor, împăcarea sa cu Dumnezeu, scăparea de chinurile cele veşnice ale iadului, nădejdea mântuirii şi a fericirii veşnice, iar prin Euharistie trăirea cu Hristos, gustând din dulceaţa bunătăţilor celor de sus încă din lumea aceasta.

Aşadar, prin Taina Spovedaniei, putem oferi o înnoire a vieţii creştine duhovniceşti, că, de fapt, tot ceea ce facem, facem pentru Dumnezeu, Părintele Iubitor al fiecărui om din lumea aceasta. Să-L rugăm pe bunul Dumnezeu, ca duhovnici, să ne dăruiască înţelepciune şi putere să împlinim tot ceea ce omeneşte este posibil pentru a-i curăţa de patimi, tămădui şi întări duhovniceşte pe creştinii din Biserica noastră străbună şi a-i purta pe toţi, cu smerenie şi după rânduială, pe calea pocăinţei, a mântuirii, către Împărăţia cerurilor, unde ne aşteaptă dreptul Judecător, dar şi iubitorul de oamnei Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

 

 

Abateri de la normele liturgice şi canonice privind Taina Spovedaniei – partea I

 

 

Bibliografie:

[1] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire … , vol. 1, p. 176

[2] Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, Ed. Doxologia, 2009, p. 152

[3] Preotul Profesor Petre Vintilescu, Extrase dintr-o scrisoare misionară în: Despre spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine (Antologie alcătuită de Ieromonah Benedict Stancu), Constanţa, Ed. Elena, 2014, p. 167

[4] Molitfelnic, p. 75

[5] Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, ed Reîntregirea, 1995, p. 258

[6] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1999, p. 63

[7] Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, Spovedania şi vindecarea sufletului, Iaşi, Ed. Doxologia, 2011

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul şi împărtăşirea de grâu, Bacău, Ed. Buna Vestire, 1995, p. 497

[9] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1996, p. 186

[10] Pr. P. Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p 291

[11] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1996, p. 74

[12] Ibidem.

[13] Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială,…, p.390

[14] Apud Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept Canonic Ortodox, Vol. II,…, p. 46

[15] Apud Pr. Dr. Stănică Palade, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastoraţie individuală, Ed. „Sf. Mina”, Iaşi, 2002, p. 168

[16] A se vedea cele menţionate în  Îndrumarul duhovnicului, lucrare alcătuită de Pr. Eugen Drăgoi, Consilier Cultural, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2000, p. 14

[17] Pr. Stăniloaie, Cultură şi duhovnicie, p. 705

[18] Pr. Viorel Sava, Taina mărturisirii…, p. 10

Dintre toate Tainele Bisericii, cea care îi oferă slujitorului lui Dumnezeu posibilitatea de a cunoaşte sufletul şi inima creştinului, de a-i afla bolile şi rănile sufleteşti şi de a-l putea tămădui, este Taina Sfintei Spovedaniei, numită şi „al doilea Botez”, prin care creştinul primeşte iertarea păcatelor  și putere să meargă mai departe în lupta cu ispitele prin rugăciunile şi îndrumarea duhovnicului.

Aşadar Spovedania, instituită de Mântuitorul Iisus Hristos (Ioan 20, 21-23), este „taina prin care credinciosul dobândeşte iertarea păcatelor săvârşite după Botez şi împăcarea cu Dumnezeu şi Biserica”[1], în acelaşi timp „cale de pastoraţie individuală, oferindu-ne posibilitatea cunoaşterii vieţii credincioşilor şi îndrumării lor spre o vieţuire autentic creştină”[2], prin pocăinţă.

Cuvântul românesc „pocăinţă”, după slavonescul „pocaianie”, pune accentul pe remuşcare, regret, pe durerea pentru păcatul săvârşit. Termenul „penitenţă” derivat din „poenam tenere”, accentuează aspectul juridic, conştiinţa vinovăţiei, frica de pedeapsă. Cel grecesc „metanoia”- μετάνοια-nu înseamnă „nici numai căinţă, regret şi nici numai frică de pedeapsă ci înseamnă o transformare profundă, o schimbare radicală a convingerilor şi deci o trecere dincolo de păcat prin încetarea săvârşirii lui şi un nou început de viaţă, un câmp nou de lucru în har şi adevăr”[3]

Însă Taina Spovedaniei nu acţionează oricum, ci printr-o lucrare văzută ce trebuie să fie făcută după rânduiala Bisericii, care spune: „Deci toate să le facem după rânduială şi canoane şi după hotărârile Părinţilor, dacă voim a moşteni în noi harul lor, şi dacă voim ca iertarea păcatelor pe care o dăm, să fie adevarată şi încredinţată”[4]. Dar atât duhovnicii cât şi penitenţii trebuie să facă toate aceste lucruri după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „cu cuviinţă şi după rânduială” (I Corinteni XIV, 40), fără abateri şi fără încălcări aduse slujbelor.

Taina pocăinţei, respectiv mărturisirea păcatelor, implică în sine mai multe etape, faze sau momente distincte, după cum le aflăm şi-n manualul de Liturgică Specială al Pr. Prof. Ene Branişte, şi anume:

  1. Căinţa sau părerea de rău pentru păcatele săvârşite cu hotărârea de a nu mai păcatui pe viitor, căinţă care vine cunoscând starea de unde am căzut prin păcătuire.
  2. Spovedania, mărturisirea păcatelor către duhovnic.
  3. Împlinirea canonului de pocăinţă (a epitimiei) dat de duhovnic care poate dura un timp mai lung sau mai scurt, până când vedem că „rana sufletului” s-a vindecat.
  4. Dezlegarea sau iertarea pe care o dă Însuşi Duhul Sfânt prin duhovnic, aşa cum ne arată Sf. Nicodim Aghioritul[5]. Ultimele două, în practică, se mai inversează.

Din păcate însă există cazuri când, fie din comoditate, din lipsă de timp, din nepurtarea de grijă pentru cele sfinte sau din interes, unii preoţi duhovnici fac diferite omiteri sau greşeli, abătându-se de la rânduiala spovedaniei sau chiar o înlocuiesc cu un „simulacru” de mărturisire a păcatelor, aşa cum spunea un mare profesor de teologie al facultăţii noastre (Pr. Prof. Dumitru Radu , în teza sa de doctorat: Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, XXX-1978,nr. 1-2) depărtându-se, astfel,  de învăţătura şi practica Sfintei noastre Biserici.

 

„Una din marile greşeli care se fac în administrarea acestei taine este graba”  – Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula

 

Abaterile sau încălcările pot surveni în diferite momente ale pregătirii sau săvârşirii Tainei Spovedaniei, ori chiar după ce aceasta a avut loc, ca de exemplu:

– în timpul pregătirii pentru spovedanie;

– prin primirea fiilor duhovniceşti ai altor duhovnici fără acordul acestora;

– ori atunci când unii  duhovnici îmbracă în grabă doar epitrahilul în biserică;

– când nu rostesc complet ”molitfa” de dinainte de spovedanie;

– când aleg un alt loc de mărturisire în afara bisericii, făra a avea măcar icoana Mântuitorului înaintea lor, deşi putea săvârşi acolo;

De asemenea duhovnicul poate greşi când spovedeşte în grabă sau în timp ce oficiază alte slujbe, ori prin lipsa lui de sensibilitate şi bunătate sufletească, prin lipsa de răbdare sau prin nepăsare, ori prin tratamentul diferenţiat al penitenţilor în raport cu starea lor materială sau prin săvârşirea spovedaniei în grup. La finalul mărturisirii poate greşi prin neacordarea de epitimii adecvate sau dimpotrivă, prin aplicarea unor canoane foarte dure ori interesate şi chiar după spovedanie ar putea greşi prin nepăstrarea secretului spovedaniei.

O problemă majoră a timpurilor noastre este criza de timp, preotul duhovnic trebuind să facă faţă credincioşilor veniţi să se mărturisească într-un timp inechitabil de scurt în raport cu numărul lor, de obicei la sfârşitul posturilor mai lungi. În ultimii ani, de când, prin purtarea de grijă şi osteneala Preafericirii Sale, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, posturile de radio şi televiziune „Trinitas” transmit în permanenţă, s-a observat o creştere considerabilă a numărului de credincioşi care vin la spovedit. Mulţi dintre ei nu au, însă, nici cele mai elementare cunoştinţe religioase, dar  pentru că au auzit şi ei la radio sau la televiziune  vorbindu-se despre foloasele mărturisirii, vin să se spovedească şi să se împărtăşească. În aceste condiţii, de multe ori se poate întâmpla ca spovedaniile să se facă „pe fugă”, uneori în timpul slujbelor, puterea de concentrare a duhovnicului riscând să fie diminuată de atenţia distributivă  şi astfel, el să nu poată asculta deplin  spovedania sau să  dea cele mai potrivite sfaturi sau epitimii.

Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, în calitate de vestit dascăl de Teologie Liturgică, sesiza:

„Una din marile greşeli care se fac în administrarea acestei taine este graba. Nu se rezervă suficient timp şi răbdare pentru a discuta sau a angaja un dialog efectiv cu credincioşii. O spovedanie săvârşită între două ectenii sau în fugă, în uşa altarului, nu-i spovedanie şi aceasta arată concepţia despre această Sfântă Taină, atât a preotului, cât şi a credinciosului”[6], continuând în alt loc:

„Este un adevărat sacrilegiu administrarea tainei Spovedaniei sub această presiune a timpului şi sub privirile zecilor sau sutelor de credincioşi care aşteaptă nerăbdători şi grăbiţi să le vină rândul la spovedit, dar când, de fapt, nu poţi să ştii sau să aflii aproape nimic despre starea lor sufletească . Atât ei, cât şi preotul sunt grăbiţi şi aceea numai Spovedanie nu se poate numi.”[7]

Preotul duhovnic ar trebui să ofere penitentului şansa de a se destăinui pe îndelete, precum îi curg cuvintele, nepresat de factori externi, în tihnă, într-un loc şi într-un spaţiu  duhovnicesc, în care creştinul să simtă că i se acordă atenţie, răbdare, înţelegere, mângâiere; să se simtă ca un fiu care, greşind, caută îndreptarea.

Un experimentat duhovnic spunea că o spovedanie autentică, cu zdrobire de inimă, marcată de pocăinţă , durează poate un minut … Multa şi ocolitoarea vorbire „te trădează că eşti lipsit de pocăinţă, că nu te spovedeşti sincer”[8], dar o mărturisire adevărată necesită, fireşte, mult mai multe minute, cuprinzând şi cercetarea amănunţită a unora dintre păcate (timpul săvârşirii, împrejurările, locul urmările, etc.), şi sfaturile pe care părintele le dă fiului său duhovnicesc, dar şi canonul, epitimia care ar trebui să-i vindece rănile sufleteşti.

La spovedanie trebuie să avem mare grijă deoarece: lipsa de delicateţe, indiscreţia, severitatea, atitudinea excesiv de moralizatoare, acordarea de canoane grele, oprirea îndelungată de la Sfânta Împărtăşanie, etc. îl pot descuraja pe cel venit să se mărturisească, sau chiar să-l piardă prin deznădejdea ce-l poate cuprinde. Să nu uităm că în Molitfelnic se spune: „Să ştii încă şi aceasta, o, duhovnice, că scopul Bisericii este de a îndemna şi a atrage pe toţi către Dumnezeu cu dragostea învăţăturii celui bune, fără a lăsa pe nimeni întristat. Că Dumnezeu caută căinţă de la noi toţi, ca să ne mântuiască şi nimeni să nu piară”[9], dar căinţa, pocăinţa noastră, respectiv mărturisirea trebuie să fie făcută: cu umilinţă, cu adâncă părere de rău, să fie benevolă, din inimă şi nu silit de alţii, să fie completă, să fie sinceră, fără a ascunde ceva sau a diminua, să fie urmată de hotărârea fermă de îndreptare.

Un canon foarte aspru poate distruge sufleteşte  penitentul. Există creştini care, fiind doar opriţi de la Sfânta Împărtăşanie pentru o perioadă de 7, 12, 15 ani, nici nu se mai spovedesc în tot acest timp, pornind de la mentalitatea: „Dacă nu mă pot împărtăşi, ce rost are să mă mai spovedesc?” şi, în felul acesta, îi îndepărtăm de Împărăţia lui Dumnezeu. Mulţi dintre ei nu cunosc valoarea Sfintei Împărtăşanii, nu ştiu că mare preţ se pune pe curăţia sufletului şi vrednicia la împărtăşire şi primesc cu multă uşurinţă oprirea de la cuminecare, de aceea se pare că cel mai potrivit canon pentru fiii noştri duhovniceşti este convingerea nestrămutată de a părăsi păcatul. Trebuie să nu uitam nici o clipă că, în momentul „când omul îşi mărturiseşte păcatul său şi dorinţa de schimbare a vieţii, atunci Dumnezeu trece de la starea de judecător la starea de părinte milostiv”[10], şi ştim că „Dumnezeu are o milostivire mai mare decât dreptatea pe care o înţeleg oamenii, că milostivirea Lui depăşeşte calculele omeneşti, fiindcă iubirea Lui milostivă este puterea de viaţă dătătoare.”[11]

 

„Aceştia se afundă amândoi în osândă, mai rău decât dacă nu s-ar fi spovedit” – Părintele Cleopa

 

Cât despre epitimii cunoaştem faptul că ele nu sunt „pedepse” pentru păcatele săvârşite, ci „remedii sufleteşti pentru vindecarea păcătoşilor,”[12] cu rol „vendicativ”, adică vindecativ, de tămăduire, nu vindicativ, de răzbunare, de pedeapsă. Prin ele nu se urmăreşte satisfacerea dreptăţii divine jignită prin păcat, cum se prezintă în teologia romano-catolică, ci „se urmăreşte îndreptarea celui păcătos, adică vindecarea lui de deprinderea de a păcătui”, aflăm în „Dreptul Bisericesc”[13]. Dar vindecarea, spunea Sf. Vasile cel Mare (+ 379) că „trebuie să se hotărască nu după timpul penitenţei, ci după chipul pocăinţei” în can. 2, iar în can. 74 tot  Sf. Vasile cel Mare spunea:” Cel ce se va face sârguitor în mărturisire, în acest caz, dacă cel căruia i s-a încredinţat puterea de a lega şi dezlega…s-ar face mai blând întru a micşora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire, fiindcă cercetarea Scripturilor ne face cunoscut că cei ce cu mai mare durere se mărturisesc, degrabă ajung la iubirea de oameni a lui Dumnezeu”, iar în can. 84 spunea: „…negreşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei…”( Pidalion, Bucureşti, 1933, p.430).

Pentru întoarcerea creştinului către Dumnezeu şi Sfânta Biserică, Pravila bisericească ne oferă alternativa împărţirii canonului în trei părţi: una să se pună în seama milostivirii Bunului Dumnezeu, alta să o ia duhovnicul asupra lui iar cealaltă să rămână „în seama conştiinţei penitentului.”[14] Şi nu fără rost s-a făcut acest pogorământ, căci o serie de epitimii foarte aspre pot determina penitenţii să se lipsească definitiv de spovedanie sau să caute duhovnici cu viaţă asemănătoare cu a lor, care să îi canonisească foarte puţin sau deloc, gândindu-se că şi ei, deşi duhovnici, au aceleaşi păcate, slăbiciuni şi neputinţe. După cuvântul părintelui Cleopa, „aceştia se afundă amândoi în osândă, mai rău decât dacă nu s-ar fi spovedit”[15]. Alţii se folosesc de duhovnici, spovedind unuia păcatele cele mari si altuia cele mărunte, ca în felul acesta să se poată împărtăşi cu dezlegarea celui din urmă. Alţi creştini spun doar în şoaptă păcatele mari, fără ca duhovnicul să le audă, şi cu voce tare le spun pe cele mărunte, în speranţa că în felul acesta li se iartă toate păcatele şi se pot împărtăşi liniştiţi, fără să-şi amintească, însă, cuvintele şi sfaturile de la încheierea molitfei de spovedanie: „iar de vei ascunde de mine ceva, să ştii că toate păcatele îndoite le vei avea”[16].

De aici grija extraordinară pe care Biserica o are pentru Taina Spovedaniei şi mulţimea de îndrumări date duhovnicilor în vederea unor mărturisiri făcute după rânduială. Aşa găsim atenţionarea că „Orice om sau femeie de-şi va lăsa duhovnicul său fără pricină şi se va spovedi la altul, să se despartă de Biserică cu acela ce-l primeşte pe dânsul.”[17] Înţelegem, deci, grija pe care trebuie să o avem la spovedanie, mai ales în preajma Sărbătorilor Naşterii şi a Învierii Domnului, când vin la mărturisit creştini pe care nu i-am văzut poate niciodată sau doar extrem de rar, iar atunci vin să se spovedească şi să se şi împărtăşească pentru că au ţinut şi ei câteva zile de post. În aceste condiţii, noi trebuie să avem grijă cum procedăm ca, pe de o parte, să nu pierdem pe niciunul dintre ei, iar, pe de altă parte, nici să nu încălcăm canoanele şi normele rânduite de Biserică, căci numai prin ea, prin Biserică, prin succesiune apostolică, primim puterea de a lega şi dezlega păcatele.

 

 

Abateri de la normele liturgice şi canonice privind Taina Spovedaniei – partea II-a

 

 

Bibliografie:

[1] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturghia Specială, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 382, la capitolul „Mărturisirea” (Spovedania)

[2] Prefaţa Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, la teza de doctorat a Pr. Viorel Sava, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei-Trinitas, 1999, p. 3

[3] Pr. Viorel Sava, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei-Trinitas, 1999, p. 26

[4] Molitfelnic, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006, p. 59

[5] Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Bucureşti, 1928, p. 129

[6] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 1, Galaţi, Ed. Episcopiei Dunării de jos, 1996, p. 185

[7] Idem, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Galaţi, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004, p. 204

[8] Arhim. Vasilicos Bacoianis, Duhovnicul şi spovedania, Bucureşti, Ed. Tabor, 2012, p. 46

[9] Molitfelnic, p 59

[10] †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame şi sete după Dumnezeu, Bucureşti, Ed. Basilica, 2008, p. 66

[11] Ibidem, p. 67

[12] Apud Pr. Ioan  (Irineu) Mihălcescu, Dogmatica iubirii, în colecţia „Clasici ai Teologiei Româneşti”, Editura „România Creştină”, 1998, p. 156

[13] Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic ortodox, Vol. II, Editura Istitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 45

[14] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Editura Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 1999, p. 61

[15] Arhim. Cleopa  Ilie, Arhim. Ioanichie Bălan,  Lumina şi faptele credinţei, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1994,  p. 61

[16] Molitfelnic, p. 65

[17] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1999, p. 468

 

 

Generația de creștini a zilelor noastre este ,,chemată să cunoască şi să trăiască adevărul de credință în actualitate, în contextul de astăzi al lumii, dând mărturie despre Hristos Cel înviat, în fața Căruia s-au prăbușit idolii lumii vechi şi se prăbușesc idolii lumii noi” [1]. Iar chemarea adresată creștinului contemporan culminează cu participarea la comuniunea euharistică din cadrul Sfintei Liturghii.

 

Euharistia – între acrivie și iconomie

Este bine ca împărtăşirea să se facă mai ales în posturi, cu pregătirea necesară. În alte perioade, se recomandă măcar câteva zile de post, și doar în urma mărturisirii şi curățirii sufletului, știind că această Taină tinde spre sfințire şi perfecțiune spirituală: „Nu trebuie încurajată practica sau neglijența ori lipsa de responsabilitate a unor duhovnici, de a nu pretinde post nici măcar câteva zile înainte de primirea Sfintei Împărtășanii” [2]. În același timp, scrierile patristice arată că, dacă nu-i oprit sau canonisit de duhovnic, un credincios „se poate împărtăși ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi, de asemenea […] să nu se săvârşească nicio Liturghie fără un număr de credincioşi care să se cuminece” [3]. Aceasta pentru că unii credincioşi contemporani, mai sporiți în pietate şi credință, conștientizează faptul că „împărtășania este un act esenţial al vieţii noastre de creștini” [4].

La această Sfântă Taină se participă cu gândul, cu mintea, cu inima, cu toate simţurile. Se urmăreşte cu privirea, cu auzul, dar nu trebuie să se rămână doar la „participarea în spirit la Masa Euharistică” [5], participare afectivă, ci trebuie să existe şi una efectivă, prin primirea Sfântului Trup şi Sânge ale Domnului „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, ştiind că aceasta este aşa cum mărturisirea Sfântul Ignatie Teoforul (+107) „φαρμακoν ἀθανασίας” şi „ἀντίδοτος  τοῦ  μή θανεῖν”, adică „leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veșnic în Iisus Hristos” [6].

 

Euharistia (3)

 

Pentru aceasta, evlavia celui ce doreşte să se apropie de Sfintele Taine se cuvine a fi sporită, prin osteneală duhovnicească, atât înainte, cât şi după împărtășire, ținând cont de îndemnul Sf. Ap. Pavel referitor la raportarea personală față de chemarea euharistică (1 Co 11, 27, 29). Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că nu laudă „nici pe cei ce se împărtășesc o dată, nici pe cei ce se apropie des şi nici pe cei care vin rar, ci pe cei care fac aceasta cu cuget nevinovat, cu inimă curată şi cu viaţă fără pată” [7]. Î. P. S. Serafim Joantă remarca faptul că „spovedania este o pregătire permanentă pentru împărtășirea cu Sfintele Taine, dar nu spovedania formală, privită ca obligație pentru a ne împărtăși, ci spovedania făcută din inimă și cu lacrimi de pocăință […], cu conștiința profundă că nu suntem vrednici de Sfintele Taine” [8].

În același timp, Sfântul Nicodim Aghioritul (+1807) menționa că nu sărbătorile, „nici Boboteaza şi nici Postul Mare nu-i fac vrednici pe oameni pentru împărtăşire, ci îi face vrednici curăția sufletului” [9], ca nu cumva amânarea Sfintei Împărtășanii să pricinuiască vătămare, amânarea ducând la scăderea în evlavie[10]. Iar Sfântul Grigorie Palama (+1359) încurajează sufletul credincios şi curat către Euharistie, amintind:

„Să stărui în ziua duminicii în Biserică, să asculţi Liturghia şi toată slujba şi să te împărtăşeşti cu curată credinţă şi conştiinţă neprihănită cu Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos; şi să pui început pentru o viaţă îmbunătăţită şi mai bună, să te reînnoieşti pe tine însuţi şi să fii gata şi în stare să primeşti bunătăţile cele viitoare şi veşnice” [11].

Credincioşii vin la Liturghie pentru că „nu pot continua pe calea vieţii fără hrană şi băutură cerească. Cuminecătura răspunde unor nevoi profunde, pe care numai credinţa personală le sesizează” [12]. Împărtăşindu-se, credincioşii au simțirea prezenței lui Hristos şi „creşte în ei dorinţa de a-L revedea şi întâmpina. Părinţii Bisericii pun în relief această experienţă covârşitoare a lui Hristos în comuniunea euharistică” [13]. Să nu uităm că toţi credincioşii aduc prin preot jertfa euharistică („Ţie Îţi aducem…”), iar în jertfa euharistică, sângele lui Hristos „se varsă pentru toţi: a nu-L bea însemnă că Hristos moare degeaba, Jertfa euharistică e adusă degeaba dacă nu se împărtăşeşte din ea nimeni dintre credincioşi” [14].

Așadar, spovedania mai deasă, participarea la Sfânta Liturghie și împărtăşirea precedată de pregătire, „ar schimba faţa lumii şi ne-ar face mai buni” [15]. Iar când oamenii se împacă cu Dumnezeu, remarca Preafericitul Părinte Daniel, prin iertarea păcatelor, prin pocăinţă şi spovedanie, prin fapte bune şi, desigur, „prin rugăciune şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, ei îmbracă sufletul în lumină” [16]. Iată de ce credinciosul ortodox trebuie să ia parte la Sfânta Liturghie a Bisericii, „încununarea tuturor laudelor”, tuturor slujbelor, făcând apoi din viaţa lui o altă liturghie” [17], o slujire permanentă lui Dumnezeu. Această slujire permanentă este grăitoare mai ales în cazul celor ce slujesc Altarului [18]. O participare conștientă la Sfânta Liturghie îl face pe preot să-şi modeleze felul viețuirii, îl va întări în virtute, îl va face integru, capabil să se dăruiască pentru binele semenilor[19]. Mai important de atât, preotul va arăta mai mult discernământ în privința îndrumării duhovnicești a fiilor săi[20].

Părintele profesor Galeriu recomanda studenților teologi și preoților chiar o abținere voită de la mâncăruri de dulce în ziua precedentă împărtășirii, el însuși fiind model personal pentru aceasta. Bineînţeles că împărtăşirea nimănui nu poate fi condiţionată de date fixe, căci „timpul împărtăşirii – zicea Sfântul Ioan Gură de Aur – nu-l hotărăşte sărbătoarea şi praznicul, ci conştiinţa curată şi viaţa fără vină […], să se cureţe cu mai multe zile prin pocăinţă, rugăciune, milostenie şi prin cugetare la cele duhovniceşti şi să nu se mai întoarcă la ele” [21], respectiv la greşelile mărturisite. În același timp, preotul duhovnic va fi foarte atent să nu dea „mărgăritarele cele sfinte” celor nevrednici, ci să procedeze canonic şi cu multă prudenţă, mai ales faţă de cei cu păcate grave, păcate de moarte, care nu manifestă reală căinţă. Desigur că mărturisirea păcatelor, spovedania este „condiţie a primirii Sfintei Împărtăşanii începând de la vârsta de şapte ani”, iar persoanele care încă n-au părăsit ura, mânia, răzbunarea, gândurile rele pentru alţii, păcatele grave (de moarte) „nu trebuie să se apropie de Sfântul Potir” [22].

Cu mult tact pastoral trebuie gestionate și situațiile celor ce au primit un canon, acestora trebuind să li se explice că epitimia nu este o pedeapsă, ci o cale de îndreptare, de părăsire a păcatului, de refacere a sănătăţii morale, neavând un scop vindicativ, de plată pentru păcat (de ispăşire), ci un rol vindecativ, de tămăduire şi îndreptare. În cazuri de boală se vor respecta pogorămintele canonice, având credinţa puternică că Euharistia, dimpreună cu harul dumnezeiesc, poate să învingă boala, să înlocuiască sau să depăşească tratamentul, cu nădejdea tămăduirii trupeşti şi sufleteşti [23]. Dacă împărtăşirea cu Preacuratele Taine se poate face la fiecare Sfântă Liturghie, „frecvenţa ei pentru fiecare credincios în parte” este „rânduită de preotul duhovnic” [24].

 

Euharistia (5)

 

 

Concluzii

În epoca contemporană, în multe Biserici Ortodoxe, s-a pus un mare accent pe „restaurarea teologiei euharistice, adică a învăţăturii după care, în centrul vieţii parohiale se află Euharistia” [25], urmărindu-se o participare mult mai activă la viaţa liturgică a Bisericii, cu o împărtăşire mult mai frecventă, ceea ce-l va face pe credincios mai puternic, cu puterea şi harul lui Hristos, în faţa neajunsurilor existenței cotidiene. Pentru a se ajunge la o înțeleaptă şi cucernică împlinire a acestui deziderat de înnoire euharistică, de a nu rămâne enoriaş ortodox neîmpărtăşit în viaţa lui, preotul are datoria ca, prin cicluri succesive de omilii și cateheze liturgice, centrate hristologic și eclesiologic, să-și facă credincioșii conștienți că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este numai supremul conducător, ci este Cel Ce S-a sălășluit printre oameni şi S-a dăruit pe Sine ca jertfă, făcându-i pe oameni părtaşi vieţii Sale veşnice, călăuzindu-i, în același timp, spre „izvorul vieţii creştine – Dumnezeiasca Liturghie” [26]. Hristos „este o realitate mistică şi istorică, aici, în trup, printre noi, în plinătatea dumnezeirii” [27], în Altar, unde preotul îşi ridică spre cer mâinile şi cheamă, invocă pogorârea Duhului Sfânt, ca Acesta „să atingă darurile puse mai înainte, ca prin aceasta harul să se pogoare asupra jertfei, să aprindă sufletele şi să le facă mai strălucitoare decât argintul în cuptor” [28].

Este necesar, aşadar, să fie redobândită o autentică gândire patristică, în virtutea căreia nu pot exista săvârșitori şi «urmăritori» pasivi, care doar asistă, ci „numai împreună-săvârşitori, împreună-rugători, împreună-oferitori ai cultului şi Euharistiei, clerici şi laici” [29]. Această conlucrare umană și divino-umană, în duhul liturgico-sacramental al Bisericii Ortodoxe, întreținută de practica împărtășirii continue, va face posibilă rezistența creștină în faţa sincretismului religios modern, în faţa ateismului, apostaziei, violenţei, homosexualităţii, în faţa satanismului, înaintea haosului, decadenţei şi regresului moral al societăţii contemporane, ieşind astfel din criza spirituală în care sunt cuprinşi unii dintre „semenii” noştri[30].

În concluzie, în Euharistie, creștinii se hrănesc tainic cu Hristos, întorcându-se la chipul cel dintâi, prin transformarea omului lumesc în om duhovnicesc și unirea acestuia cu Dumnezeu, după îndemnul: „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi” (In 15, 4). În perspectivă ortodoxă, acesta este şi remediul cel mai potrivit al reînnoirii creștine europene.

 

Cuminecarea euharistică şi grija noastră pentru aceasta (clerici şi mireni) – partea I

 

Bibliografie

[1] Pr. Dr. Ştefan Buchiu, Ortodoxie şi Secularizare, Ed. Libra, Bucureşti, 1999, p. 150.

[2] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 2, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 270. A se vedea şi articolul „Cât timp trebuie să postim înainte de primirea Sfintei împărtăşanii?”, în: Vestitorul Ortodoxiei, IX (1997), 193-194, decembrie, p. 7.

[3] Arhim. Benedict Ghiuș, „Condiţiile comuniunii euharistice după învăţătura Bisericii noastre, în: Mitropolia Olteniei, XXX (1978), 4-6, articol preluat în vol. Îndrumarul duhovnicului, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000, p. 179.

[4] Arhim. Benedict Ghiuș, „Condiţiile comuniunii”,  p. 181. Părintele Dumitru Stăniloae amintește: „Cei mai râvnitori (credincioşi) şi cu viaţă cât mai curată se pot împărtăşi şi mai des, dar totdeauna după spovedanie şi cu cel puţin patru zile de post anterior, dintre care numai două sunt de post deosebit (miercuri-vineri)” – a se vedea  Protosinghelul Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 64. De asemenea, într-o lucrare editată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe când era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, autorul acesteia (arhim. Ioanichie Bălan) lămurea pe credincioși asupra faptului că „niciodată nu ne putem împărtășii fără Sfânta Spovedanie și fără dezlegarea duhovnicului” și nici de mai multe ori cu aceeași spovedanie „că nu suntem sfinți, nici îngeri fără de păcate. Ori de căte ori dorim să ne împărtășim, trebuie să ne spovedim dinainte, să facem un canon de post și metanii, adică să ne pregătim și duhovnicește și trupește și dacă ne dă dezlegare duhovnicul, ne putem împărtăși” – a se vedea Arhim. Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în Biserică, vol. I,  Mănăstirea Sihăstria, 22004, pp. 91 – 92.

[5] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Împărtăşirea la Sfânta Liturghie…, p. 971.

[6] Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni. Scrierile Părinţilor Apostolici, (Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 1), Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 164. Când participăm la Sfânta Liturghie, în afară de binefacerile pe care noi le cerem, Dumnezeu ne dăruiește şi multe altele. Pentru neamul creștinesc, Liturghia este „soarele care răspândește splendoarea sa peste cei buni şi peste cei răi şi nu este suflet, oricât de ticălos ar fi el, să nu culeagă de aici un mare bine, deseori chiar fără  să-l ceară, fără să se gândească la el” (Arhim. Gherontie Ghenoiu, Îndrumătorul bunuului creştin, Ed. Mănăstirii Sf. Nicolae – Sitaru, f.a., p. 31).

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Împărtăşirea la Sfânta Liturghie…, p. 975.

[8] † Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord, „Spovedania și Împărtășania: câteva gânduri și îndrumări practice”, în: Sensurile și importanța Sfintei Taine a Spovedaniei și ale Sfintei Taine a Împărtășaniei în teologia, spiritualitatea și misiunea ortodoxă contemporană, Ed. Basilica, București, 2015, p. 363. Arhim. Vasilios Bacoianis indică, într-una dintre lucrările sale despre Sf. Ioan Gură de Aur, că acesta sfătuia ca întâi să fie postul și apoi Sfânta Împărtășanie: „înainte de a te împărtăși, postește, pentru a te împărtăși cu vrednicie…, cu frică și cu cutremur, cu conștiință curată și rugăciune.” Vezi Arhim. Vasilios Bacoianis, Cum și când ne împărtășim. Învățătura Sf. Ioan Gură de Aur, Ed. Tabor, București, 2017, pp. 58 – 59. În aceeași lucrare, autorul amintește de canonul 66 Trulan prin care, în vremea aceea, se permitea împărtășirea credincioșilor în toată Săptămâna Luminată, săptămână considerată ca o singură zi, dar înaintea acesteia se ținea – foarte aspru – tot postul Păresimilor: „doar cu mâncare uscată” (inclusiv în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, cf. Canon 50 Laodiceea – 343) și fără distracții și jocuri populare. „În limbaj contemporan, spune autorul, am zice: lăsăm stadionul, jocurile, cafenelele, televizorul, excursiile și celelalte, pentru a avea timp și așezare să ne dăruim pe deplin celor duhovnicești.” (pp. 106-107)

[9] Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre dumnezeiasca Împărtăşanie cu Preacuratele lui Hristos Taine, Ed. Orthodoxos Kypseli, Tesalonic,  1992, p. 35.

[10] Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre dumnezeiasca Împărtăşanie…, p. 59.

[11] Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre dumnezeiasca Împărtăşanie…, p. 86.

[12] Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1995, p. 225.

[13] Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa…,, p. 226.

[14] ***Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine”, cu un studiu introductiv şi trad. de diac. Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2006, p. 38.

[15] P. S.  Andrei Andreicuț, „Mărturisiţi-vă Domnului…”, prefață la Pr. Prof. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba-Iulia, 1995, p. 24.

[16] †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame şi sete după Dumnezeu, înțelesul şi folosul postului, Ed. Basilica  a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2008, p. 146.

[17] Când ieșim din biserică („Cu pace să ieşim!”; „Ite missa est!”), noi intrăm în alt mod de „liturghie”, de slujire care este „Liturghia după Liturghie”, aşa cum prezintă şi Pr. Prof. Dr. Ion Bria.

[18] I.P.S. Mitropolit Antonie Plămădeală amintea că preotul este în Liturghie, în slujire și pregătire, într-o stare permanentă: „în biserică, pe drum, în familie, în gândurile, în planurile şi în toate activităţile lui”. A se vedea I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1996, p. 92.

[19] † Vasile, Episcopul Oradiei, „Însemnătatea Sfintei Liturghii în viaţa credincioşilor”, în Mitropolia Olteniei, XXVIII (1976), 3-4, p. 175.

[20] Părintele Cleopa atrăgea atenția duhovnicilor să respecte întru totul normele canonice ale Sfinților Părinți cu privire la spovedanie și împărtășire, îndemnându-i să rețină ceea ce Sfântul Efrem Sirul (+379) amintea: „păgân este preotul care dezleagă ceea ce au legat dumnezeieștile Canoane” (Arhim. Cleopa Ilie. Convorbiri duhovnicești, vol. II,  protos. Ioanichie Bălan (ed.), Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990, p. 469).

[21] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia VI. 4, Contra Anomeilor, (Patrologia Graeca XLVIII), col. 755, apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Sfânta Împărtăşire în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?”, în: Studii Teologice, V (1953), 5-6, p. 399.

[22] A se vedea, pentru cele menţionate, articolul Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „Cum trebuie să ne pregătim pentru primirea Sfintei Împărtăşanii”, în: Vestitorul Ortodoxiei, VIII (1996), 153, 1-15 aprilie, p. 7, prezentat şi în: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 2, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, pp. 261-266. În Ortodoxie, pentru mireni (dar şi pentru clerici), Sfânta Euharistie, fără Taina Spovedaniei, fără post, fără ajunare, fără pace şi ascultare, nu se cuvine a fi administrată – a se vedea și Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „Ce practici nepotrivite întâlnim la administrarea Tainei Spovedaniei?”, în: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p. 201.

[23] A se vedea pentru aceasta şi articolul Pr. Prof. Nicolae D. Necula, „Ce precizări mai sunt necesare în legătură cu administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii”, în: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. IV, Ed. Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2010, p. 124. De asemenea, a se vedea Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic Ortodox, vol. II, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1990, pp. 36-41.

[24] Pr. Viorel Sava, „Împărtăşirea credincioşilor, între tradiţie şi inovaţie”, în: „În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie şi spiritualitate liturgică (I), Ed. Erota, Iaşi, 2003, p. 185.

[25] Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, Ed. Sophia, trad. de Paul Brusanowski, Bucureşti, 2001, p. 6.

[26] †Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, vol. VI, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pp. 8-106.

[27] Nicolae Arseniev, Descoperirea vieţii veşnice, trad. de Lidia şi Remus Rus, Ed. Credinţa noastră, Bucureşti, 1991, p. 71.

[28] Sfântul Ioan Gură de Aur apud Karl Christian Felmy, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2008, p. 100.

[29] Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia…, p. 21.

[30] A se vedea şi Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Tipografia Centrală „Cartea Moldovei”, Chişinău, 1995, pp. 6-7. Pentru societatea contemporană, remarca Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Biserica, şi spiritualitatea creştină în general, au ca sarcină „să pună în evidenţă aspectul social al sfinţirii, al ascezei, al rugăciunii, al Euharistiei” (†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie şi Spiritualitate, Ed. „Basilica” a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 303).

 

 

În Biserica noastră, tema împărtășirii cu Preacuratele Taine este, şi va fi mereu, actuală. Sub influența nefastă a regimului comunist, care a impus laicizarea tuturor compartimentelor vieții sociale, credincioșii de astăzi trec printr-o criză spirituală fără precedent. Credința a slăbit, oamenilor le este jenă să-şi manifeste deschis religiozitatea, ajungând, din indiferență şi necunoaștere, să nu mai vină la mărturisire, la spovedanie, spre a primi, apoi, cuminecarea cu Sf. Trup și Sânge al Mântuitorului Hristos. Omul contemporan este angrenat într-un sistem industrializat şi computerizat, stăpânit de setea de informație şi cunoaștere, alergând după plăcerile vieţii cotidiene, fără obligații spirituale, îndepărtându-se de valorile credinţei, ale rugăciunii şi ale lucrării faptelor bune ca expresii ale unirii tot mai intense a omului cu Dumnezeu. Unii trăiesc în dezorientare, cu urmări tragice – uneori –, pentru viaţa socială[1]. La toate acestea se adaugă şi literatura zilelor noastre, chiar internetul, mass-media, ce sprijină, cu îndestulare,  îndepărtarea omului de Dumnezeu. Nimeni nu poate fi încântat de starea societății noastre. Ea inspiră îngrijorare. Îngrijorată este şi Biserica – mamă a neamului românesc – , cunoscut fiind că un popor care trăiește după Evanghelia lui Hristos este ,,popor sănătos, creator în toate domeniile, conștient de chemarea lui pe acest pământ” [2].

 

Instituirea și rostul Euharistiei

Despre Sf. Euharistie aflăm, din Sfintele Scripturi, că a fost prefigurată în Vechiul Testament[3], iar în Noul Testament, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se descoperă ca fiind ,,Pâinea cea vie care s-a pogorât din cer”, Pâinea vieţii veșnice  (In 6, 51-56). Totodată, la Cina cea de Taină, după ce a instituit Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos le-a poruncit ucenicilor: ,,Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Astfel, din perioada apostolică și până în zilele noastre, membrii Bisericii primesc Trupul şi sângele lui Hristos, în chip euharistic, ca izvor al vieţii veșnice. Spre deosebire de celelalte Sfinte Taine, în Euharistie nu ni se oferă doar Harul dumnezeiesc (cu specificul său în fiecare Taină), ci Însuși Cel Care este izvorul Harului Domnului nostru Iisus Hristos, Euharistia fiind atât Taină şi Jertfă (nesângeroasă), cât şi Ospăț anamnetic (comemorativ, de aducere aminte).

Împărtăşirea tuturor credincioșilor, la Liturghie, era scopul esențial al Euharistiei, în baza cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Credinciosul contemporan, însă, nu mai simte nevoia să se împărtășească. El cunoaște, din poruncile Bisericii, că trebuie să se împărtășească de patru ori, sau ,,cel puţin” o dată, pe an[4], socotind că nu merită, nu are demnitatea cuvenită spre a se împărtăși mai des. Trăind în lume, ar fi permanent în contact cu necurăția și nedreptatea, de aceea „ar avea nevoie de o curăție şi pregătire deosebite, de o silință şi pocăință deosebită” [5]. În acest sens, lucrarea Bisericii trebuie să caute să înlăture din suflet ,,tot ceea ce constituie păcat şi imperfecțiune”[6], în vederea conștientizării faptului că „nu se poate concepe Liturghia fără împărtăşirea credincioșilor”[7]. În acest fel, se mărturisește că unitatea trupului Bisericii este asigurată de dumnezeiasca Euharistie, practica Bisericii vechi fiind ca, în aceeași zi, într-un singur loc, să se săvârșească doar o singură Euharistie[8], pentru ca toți credincioşii (pregătiți) dintr-un loc, să se împărtășească la aceeaşi dumnezeiască Euharistie[9], nu pe rând, nu separat, nu în Liturghii private.

 

Euharistia (2)

 

Euharistia – semnificații pastorale

În cadrul Bisericii noastre, arhierei şi duhovnici, prin cuvântări şi scrieri, încearcă să „corijeze o meteahnă pătrunsă în multe parohii: rara spovedanie şi împărtășire a credincioşilor” [10]. Şi aceasta pentru că Liturghia nu reprezintă un cult individualist, ci pentru că ea este slujba publică, obștească, prin care creștinul se integrează în Biserică, Trupul Tainic al lui Hristos (Ef 5, 23), fiind „mădulare unii altora” (Rm 12, 5) şi împreună slujitori ai lui Dumnezeu cu toate puterile cerești care aduc neîncetată slavă lui Dumnezeu[11]. Așadar rămâne preotului, şi oricărui slujitor al altarului, imperioasa datorie de a-i conștientiza pe credincioşi, pentru ca aceștia să fie pregătiți, la Sfânta Liturghie, să se împărtășească mai des decât au făcut-o până acum.

Unirea cu Hristos, prin Euharistie, real şi substanțial, mistic şi sacramental, desăvârșește viaţa creștinului, curăță, „arde spinii tuturor păcatelor noastre” [12], iar Hristos rămâne cu noi, în noi: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu în el”[13] (In 6, 56). În fluxul acesta de activităţi contemporane, într-o societate tehnicizată şi secularizată, Biserica, prin Sfintele Taine, respectiv prin Euharistie, îl smulge pe credinciosul contemporan din decadența şi regresul moral spre care se îndreaptă „cultura” fără Dumnezeu, şi-l așază pe un alt plan de viețuire: cu Hristos, făcându-l asemenea Lui după har. Acest scop al lucrării Bisericii, de îndumnezeire a membrilor săi, rămâne neschimbat, indiferent de epocă. Tocmai de aceea, Biserica, și prin extensie parohia, nu trebuie confundată cu o asociație, corporație sau altă grupare lumească, şi nici etichetată drept unitate de cult pentru câștig lumesc. Dacă ar fi aşa, şi-ar pierde caracterul de Biserică. Când un preot nu mai citește Sf. Scriptură şi nici opera Sfinţilor Părinţi, atunci există pericolul să dispară orientarea corectă şi scopul vieţii bisericeşti[14]. Biserica, fiind aceeaşi pentru toate timpurile, iar Hristos, capul Bisericii, fiind Acelaşi, ne face

„părtași la propria Sa biruință şi desăvârșire, ne dă din însăşi viaţa Sa dumnezeiască, sfinţindu-ne […] puterile naturale ale sufletului nostru sunt înviorate astfel spre bine, dobândind puterea necesară pentru înfrângerea piedicilor ce stau în calea virtuților şi pentru ferirea de păcatele de moarte” [15].

De aceea şi Sfântul Simeon al Tesalonicului (+1429), când recomanda ca măcar la 40 de zile să se împărtășească un bun credincios, zicea: „de se va păzi pe cât se va putea, (creștinul) să se apropie şi mai des de Cuminecătura cu Hristos, iar de se va putea, chiar în toate duminicile, mai ales cei bătrâni şi cei bolnavi, pentru că aceasta ne este viaţa şi tăria” [16]. În Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (1642), se găseşte îndemnul ca nu numai „de patru ori pe an”, ci „cei ce sunt înaintaţi în cuvioșie şi cucernicie să se mărturisească în fiecare lună […] şi să se împărtășească cu Sfintele” [17], pentru că „dușmanul sufletului nu îndrăznește să vatăme pe cel ce ştie că îl are pe Hristos, locuind într-însul” [18].

 

Bibliografie

[1] Pr. Toma Stoica, „Televizorul – o cetate a Sodomei”, în: Vestitorul Ortodoxiei, XIV (2002), 285, pp. 4-5.

[2] Gheorghe Vasilescu, „Biserica şi starea societății de azi”, în: Almanah bisericesc, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, (1995), p. 206.

[3] Melchisedec, regele Salemului, l-a întâmpinat pe Avraam cu pâine şi vin (Fc 14, 18); jertfa lui Avraam (Fc 22, 1-18); mielul pascal (Iș 12, 5-11) etc.

[4] A se vedea Carte de rugăciuni, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2007, p. 168. De asemenea, Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1952, p. 338, cât și celelalte ediții.

[5] Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăției, trad. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 233.

[6] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 190.

[7] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi…, vol. I, p. 191.

[8] A se vedea Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia-Hristos în mijlocul nostru, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2004, p. 14.

[9] Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia…, p. 14.

[10] P.S. Andrei Andreicuț, „Dreapta Judecată”, introd. la Arhim. Ioan Iovan, Sfânta Împărtăşanie, Alba-Iulia, f.a., p. 5.

[11] Liturghier, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 140. A se vedea şi Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972, p. 170. Liturghia unește cerul cu pământul, şi de aceea creștinul nu se simte singur, se simte unit „cu tot universul creştin, cu apostolii, cu sfinții, cu frații în Hristos, cu morţii şi cu viii” (Prof. Dr. Iorgu Ivan, „Învățăminte şi foloase duhovniceşti pentru cei care participă la Sfânta Liturghie”, în: Îndrumătorul Pastoral, Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti, 1981, p. 254). În fiecare Liturghie, „există şi se simte Biserica întreagă, de pretutindeni şi de totdeauna” (Prof. Dr. Iorgu Ivan, „Învățăminte şi…”, p. 254). Sfânta Liturghie este „slujba la care noi ne rugăm împreună cu îngerii, cu sfinții şi cu cei pentru care facem pomenire (cei adormiți în Domnul)” (Pr. Conf. Dr. Vasile Gordon, Mergând, învăţaţi… (Predici), Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001, p. 222). Cu alte cuvinte, slujba liturgică poate fi numită „teologia populară ortodoxă” (Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Funcţiunea catehetică a Liturghiei”, în: Studii Teologice, II (1949), 1-2, p. 23).

[12] Conform rugăciunii Sfântului Simeon Metafrastul (+940), a treia după primirea dumnezeieștilor Taine. A se vedea Liturghierul, p. 369.

[13] În Ortodoxie, credincioşii se împărtășesc atât cu Trupul, cât şi cu Sângele Domnului, spre deosebire de credincioșii romano-catolici care, pe fondul ,,teoriei concomitenței”, se împărtășesc doar cu ostia, împărtășirea cu ambele elemente fiind rezervată doar clericilor. Cât despre pâinea dospită (ἄρτος), spre deosebire de azima apuseană, sunt studii documentare care certifică adevărul Bisericii Ortodoxe. Joi seara, Mântuitorul nu a sărbătorit Paștele iudaic, ci un Paști special, Paștile creştin. Instituind atunci Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos nu a folosit azimă (ἄζυμος), ci pâine dospită, după cum menționează sfinții evangheliști. Ca atare, practica Bisericii noastre Ortodoxe este cea adevărată, practica Bisericii primare, elementele euharistice sfinţindu-se prin rugăciunea de invocare, de chemare a Duhului Sfânt (epicleză).

[14] A se consulta capitolul „Parohia astăzi ca spital duhovnicesc”, din lucrarea Prot. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos, Parohia-Hristos…, p. 23.

[15] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat…, pp. 324-325.

[16] Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre slujba îngropării, apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Împărtăşirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualităţii creştine”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXX (1963), 9-10, p. 969.

[17] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Împărtăşirea la Sfânta Liturghie…”, p. 970. A se vedea şi Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe. 1642, trad. de Prof. Alexandru Elian, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 87.

[18] Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe. 1642, p. 88. În același sens, Sf. Ioan Gură de Aur (+407) îndeamnă: „ca nu cumva, rămânând departe prea multă vreme de împărtășirea Ta, să fiu prins de lupul cel înțelegător-nevăzut” (Liturghier, p. 322).