Scarlett Onica

Îmi amintesc de această zi de iarnă.

Era tare iarnă. Nămeții erau imenși. Sau așa îi vedeau ochii mei la 9 ani. Depresiunea Zarandului e încremenită în anotimpul alb. Se vede fumul din hornuri. Și el e însă înghețat și se mișcă cu încetinitorul.

Bunica trebăluiește. Și nu, nu are vreme de mine.

Ați citit mai sus?

Am 9 ani. Și sunt activă și mereu trebuie să fac ceva. La București așa fac. Am doi părinți și trei mătuși acolo și două vecine disponibile și nu am cum să mă plictisesc vreodată.

Azi îmi vine să urlu de plictiseală. Am citit tot ce e de citit, am scris și o compunere, am dat trei ture pe la găini și pe la cai. Nimic nu mai e de făcut. Mă doare plictiseala.

– Ies pe poartă, zic.

– Da, da, du-te, vezi să nu aluneci, zice.

Și merg, și merg în tăcerea aceea și în lumina aceea de opal și sunt fix ca într-un Pastel de Alecsandri. Dar eu nu știu asta și merg în continuare până ajung la lac. E înghețat. Cu pietre înghețate și stânca din stânga bocnă. Observ toate astea în cea mai mare plictiseală. Mă așez pe o movilă cu pământ (cum altfel?) înghețat și pot să jur că sunt teleportată în țara plictiselii absolute. Nu am cui să mă plâng și cred că m-am și plictisit să mă tângui înlăuntrul meu. Nu am idei. Nu e niciun copil, niciun adult care să îmi găsească soluții. Nu simt frig. Stau pe movila aceea cam jumătate de oră așteptând să mi se întâmple ceva din senin. Cred că spun și o rugăciune: „Dă, Doamne, să mi se întâmple ceva”.

Și deodată știu că mi-am auzit inima. Bătea așa de tare în tăcerea asurzitoare din jur că m-am și speriat. M-a conectat, ea, inima, la bătăile ei și m-am bucurat și mi-am simțit și pulsul și mi s-au dilatat și pupilele de fericire. Și strig și se face ecou și mi se pare grozav și n-are cine să mă audă și să mă aplaude. N-am niciun martor, doar eu vie pentru mine în reușita asta de autodescoperire. Nu mai sunt singură, am o inimă, mă simt caldă și sângele îmi circulă cu viteză prin corp, e ger, cine să simtă gerul, alerg în sus și în jos, pipăi gheața, e gheață la mal dar mai încolo, uite, nu e gheață, inima îmi bate, sunt eu aici pentru mine. Am o forță magnifică în mine, e a mea și nimic nu mai e închistat. Totul e de neoprit. Râd. Și tremur. De încântare.

Habar nu am cum am ajuns acasă.

Lasă-l să se plictisească!

Ce activitate să îi mai găsesc azi? Cum să îl țin în formă? Ce o face fericită? Pentru fiica mea am cursul de balet. Și cu el, cu băiatul, ce să fac în acest timp? Iar se plictisește! A devenit greu să îl aud cum se plânge.

Ne străduim mereu și facem lucruri extraordinare pentru copiii noștri. Activități grozave, locuri unice, vizite speciale, amintiri cât pentru două vieți, povești, povețe pentru creștere lăuntrică. Eu fac asta și îi sfătuiesc pe cei din jur să o facă. Aproape zilnic. Crește-l, spun, dăruiește-i.

Și uneori zic: lasă-l să se plictisească.

Știu sigur că va traversa podul plictiselii și pe malul celălalt e cunoașterea de sine. Pe malul celălalt îți auzi inima și gândurile, vorbeși cu tine și spui „am alunița asta de când eram mic-mic” și „cred că mă fac doctor când mă fac mare”. Pe malul celălalt recunoști în fața ta că ieri ai greșit și ți se umplu ochii de lacrimi și poate ai norocul (când ești pe malul celălat) să ieși din bula în care te țin (cu dragoste) toți ai tăi și poate că iei, doar cu tine de față, o decizie ce va schimba lumea. Dincolo e creativitate ce se ține de mână cu imaginația și e satisfacția și bucuria reușitei.

Uneori e bine să rămânem surzi

E tare greu zilele astea, săptămânile astea, cu atât de multe de făcut și nefăcut nimic, i-am vrea ocupați, ne cer diverse și noi suntem și în teleconferință și trebuie să facem din puiul ăsta și o supă, și un pilaf, și șnițel din piept și friptură din pulpe.

Dar în unele zile făceți-vă că nu îi auziți, rămâneți surzi și dați-le ocazia să simtă că își sunt suficienți lor.

Așezarea aceasta în casă parcă, pe undeva, trimite copiii noștri în drumul firesc, fără before și after, fără teste și punctaje și itemi și concursuri, fără șapte ore la școală și ghiozdan de 5 kilograme în spate. În toate zilele acestea se petrece o altfel de învățare, profundă și importantă în multe paliere. Pe ici pe colo e iritant și deranjant și incomod. Dar dacă mai aveți puțină răbdare și alegeți să nu vă plictisiți așteptând, vă promit că o să merite!

„Cum crezi că se simte fiica mea? Tu zici că e bine?”, „Să știi că băieții râd și se aleargă prin casă, dar nu știu ce să zic, sunt bine într-adevăr?”, „Le-am văzut pe fete cam gânditoare ieri și nu știu dacă erau speriate de vreun gând sau doar visau cu ochii la cer…”

Frica și calmitatea sunt contagioase

Ne tot gândim cum îi afectează pe copiii noștri starea actuală? Ei bine, sfatul este așa: Să ne autoanalizăm, noi, ca părinți, propriile noastre emoții!

Frica este contagioasă. Îndemn părinții ca în fața copiilor să fie extrem de atenți cu ceea ce exprimă, cu ceea ce transmit.

Vestea bună este că și starea de Calm este tot contagioasă. Cu cât vom reuși să ne calmăm noi mai repede, să realizăm că a fi responsabili ne ajută, însă a fi panicați nu, cu atât vom reuși să dăruim în jur o stare benefică.

Copiii nu înțeleg unele exprimări ale adulților

Nu vom folosi în discuțiile cu copiii noștri sintagme fără înțeles pentru ei: „viața este grea”, „trebuie să faci ceea ce trebuie să faci”, „gândește-te la ceilalți, te rog!”, „facem asta pentru binele suprem”. Sunt termeni greu de interiorizat și fără o însemnătate anume. Copiii au nevoie să perceapă lucrurile prin intermediul lumii lor, cu prieteni, vecini, bunici, unchi, mătuși și prieteni, cu jucăriile și emisiunile preferate, cu povestea plină de învățăminte.

Copiii se liniștesc atunci când știu că nu trec singuri printr-o întâmplare și că și alții sunt „acolo” și rezistă. Recomand părinților să spună copiilor lor că toți copiii lumii simt cu siguranță la fel: frustrare, dezamăgire, durere provocată de depărtare și limitare, stare de încorsetare, singurătate, nesiguranță.

Copiii se liniștesc atunci când știu că nu trec singuri printr-o întâmplare

La sfârșitul zilei, lucrul corect pe care îl putem face, ca părinți este să transmite că e în regulă pentru cei mici să simtă ceea ce simt. „Te văd pe tine, îți văd emoțiile și ți le înțeleg” – iată mesajul intrinsec ce vă va ajuta copiii să treacă prin perioade cu suișuri și coborâșuri.

O stare de bine într-o situație limită

Numiți emoțiile copiilor: „Oh, văd că ești atât de dezamăgit!”. Astfel îi vom ajuta să înțeleagă ceea ce simt și să învețe să numească ceea ce experimentează. Uitându-ne, pe termen lung, copilul va ști cum este capabil să răspundă părintele în fața trăirilor lui, va învăța cum se răspunde emoțiilor celorlalți și, într-o bună zi, va aprecia cu adevărat efortul pe care l-ați făcut atunci când ați dăruit o stare de bine într-o situație limită.

Acum este timpul lui Împreună. Copiii au nevoie de adulți care să le poarte de grijă, cărora să le pese, care să îi vadă, care să îi susțină. Timpul acesta este exact timpul ce trebuie văzut cu încărcătura pozitivă a lui Împreună!

– Tata, de ce ești așa îngrijorat? De ce îți freci mâinile, de ce ești cu gândul departe? De ce?

Matei se străduiește din răsputeri să pară relaxat, însă nu îi iese. Ionuț, fiul lui de 7 ani, îl urmărește în orice secundă. Ar vrea să se gândească, să facă un plan, să găsească soluții. Veștile sunt contradictorii și starea de afară e de frământare majoră. Starea din Matei e de neliniște ce pare că își întinde brațele și îi cuprinde pe toți.

– Nu am nimic, să știi. E totul în regulă…

– Tati, eu nu cred. Când te văd mi se face foarte frică.

– De ce să îți fie frică? Nu trebuie! Du-te la tine în cameră, spune Matei iritat.

Tatăl pune pe umerii fiului niște bolovani imenși ai îngrijorării. Alege să mimeze detașarea, însă membrii familiei nu pot fi ușor păcăliți.

Ce să le spunem copiilor acum?

Alegeți transparența: nu uitați că un copil poate înțelege orice la orice vârstă, dacă îi este dăruită informația pe înțelesul lui:

• Virusul e un Balaur cu șapte capete ce poate fi învins de Zâna Săpunului și de izolarea în Turnul cel Înalt.
• Decorați casa cu eșarfe și cearșafuri, creați o lume de poveste în care sunteți protejați.
• Medicii sunt cavaleri pe cai albi ce vor salva lumea.

Să ne prefacem că totul e bine sau să nu ne prefacem?

Vorbiți-le copiilor mari despre temeri; spuneți-le că nu sunteți neapărat fericiți. Totodată spuneți-le că omenirea a mai trecut prin multe situații și a supraviețuit. Nu bagatelizați lucrurile, dar nu le hiperbolizați. Vorbiți cu hotărâre despre prevenție.

Emoțiile rigide nu vor ajuta.

„Nu îți fie frică” va rămâne o sintagmă goală.

Discutați despre Curaj.

Curajul nu înseamnă că pur și simplu nu ne va mai fi frică. Înseamnă că putem acționa și gândi chiar recunoscând Frica și tot disconfortul cu care această Zmeoaică vine la pachet.

Copiii stau acasă. Ce facem cu ei?

E timpul de trebăluit. Lăsați copiii să lucreze în grădiniță sau pe balcon, să sădească semințe și să le observe, să ude pământul, să își arenjeze biroul, hainele.

E timpul să facă lucrări mari, pe foi multe. Creați o expoziție a desenelor lor, discutați-le. Pictați ascultând muzică clasică sau dansați pe muzica din tinerețea voastră.

Lăsați-i să vă descopere. Povestiți întâmplări arătând poze din liceu și școala generală. Puneți obiecte mici în pungi, turnați apă peste și înghețați-le, obținând bulgări de gheață de spart cu ciocănelul. Faceți ordine cu muzică antrenantă în fundal.

Fiți împreună-împreună în casă în zile cu soare afară. Acum este așa. Și trebuie să fim fexibili și ușor adaptabili. Să ieșim din „șabloane”. Să ieșim din roluri predefinite.

Noi stăpânim emoțiile sau emoțiile ne stăpânesc pe noi?

Perioadele ce abundă în vești contradictorii ne marchează felul în care răspundem, în care ne comportăm, ne marchează deciziile pe termen lung sau pe termen scurt.

Frica, îngrijorarea, vulnerabilitatea ne înconjoară.

Avem voie să le simțim pe toate acestea fără să mimăm o stare de bine, fără să ne blamăm pentru că suntem îndoiți, fără să ne ascundem după pereți falși de putere emoțională.
Ne confruntăm cu emoții dificile, chiar dacă nu ne este afectată sănătatea, nici bunăstarea, nici confortul.

Stres, dezamăgire, disconfort. Cum să ne descurcăm?

E o primăvară atipică. O primăvară cu potențial de „irosită” așa cum se tot pronunță în jur. E stres în jur și inimi schimonosite de îndoială și dezamăgire.
Să alegem să spunem că tot ce e puternic emoțional negativ face parte din viață.

Ca tot ceea ce este puternic emoțional pozitiv.
Disconfortul de acum este doar pentru a întări și pune în lumină binele ce curând va urma.
Să fim curioși, să privim cu larghețe ceea ce ne învăluie, să înțelegem și să acceptăm game largi de emoții.

Să răspundem cu suplețe emoțională avalanșelor de vești și întâmplări, să fim atenți la vocea instinctului nostru.

”- Ionuț, ai avut dreptate. Sunt puțin îndoit de tot ce aflăm zi de zi. Tatăl stă în pragul ușii și zâmbește. Nu știu încă exact cum, însă știu sigur că va fi bine și vom găsi soluții potrivite. Hai să povestim acum despre virusuri, bacterii și cum ne luptăm cu ele. Și apoi îți voi povesti de simpaticul meu profesor de biologie Drăghici care în clasa a VII-a ne-a spus tuturor că…”

Stiți ce? Până la urmă, să fim foarte atenți la binele pitit în spatele răului din fața noastră.

Crenguța trage aer adânc în piept și aproape se teme de minutele ce vor urma.

Stă la ușa camerei Dorei și știe că o așteaptă zeci de minute de negociere. Ce va purta azi la grădi? Dora are 3 ani „și este așa hotărâtă și încăpățânată!”- ne spune mama ei, epuizată. Dora nu dorește în nicio dimineață absolut nimic din ce i se propune: nici fusta cloș, nici tricoul cu Minnie (pentru care a plâns în magazin și nu a plecat fără el), nici blugii și nici chiar rochia cu paiete. Vrea pantalonii de ieri și tricoul alb de ieri cu gărgăriță. Nu ar fi o problemă atât de mare dacă nu ar fi vrut exact aceleași lucruri și ieri și alaltăieri. „Când e ieri?” – întreabă Dora candidă, privindu-și degetele ce nu intră în șosete.

Da. Crenguța trage iar aer adânc în piept.

De ce pentru unii părinți seamănă cu un coșmar îmbrăcatul copiilor de dimineață? Momentul în care copiii mici își aleg hainele este unul dintre puținele momente în care își pot manifesta autonomia; știu să o facă și pot să o facă.

Vârsta de 2 ani și exprimarea autonomiei

Antepreșcolarii trec printr-o perioadă de puternică exprimare a autonomiei, imediat după 2 ani și jumătate. Ei își încearcă granițele și vor să vadă cât pot controla, până unde ține autonomia lor. Alegerile lor nu sunt neapărat raționale și de aici permanentul conflict cu adultul atotștiutor și protector.

Deciziile noastre în această etapă trebuie să fie direct proporționale cu dorința lor de independență, deoarece o subminare totală a acestei dorințe creează frustrare, îndoială permanentă asupra putinței proprii în antepreșcolar, rușine și retragere din drumul afirmării.

Sunt foarte puține moduri în care cei mici își pot arăta autonomia sau voința proprie. Este evident că pot avea un anumit control asupra lucrurilor ce vin în contact direct cu corpul lor; iată de ce zona „îmbrăcatului” pare pentru părinți o arenă cu lei. Maleabili și ascultători în restul timpului, ușor de coordonat și înțelegători, găsesc o nișă în care conștientizează că pot controla și vorbi răspicat.

Metode prin care păstrăm copiii fericiți și economisim timp

Cum să facem să le respectăm dorința de independență și totuși să nu intrăm în dispute crâncene pentru un maieu și niște colanți?

Oferiți alternative: două, de preferat! Alegeți de cu seară formulele ce par ideale și dimineața oferiți-le doar pe acelea. Copilul simte că alege el. Este lăudat pentru alegere, se încearcă o scurtă negociere mai mult mimată și toată lumea este fericită cu un copil stăpân și sigur, și un părinte ce a economisit timp prețios.

Alegeți-vă foarte atent „luptele” de dus: dacă este prințesă acum și e musai să poarte fustă lungă din tul, este ok să plece cu ea și peste costumul de ski, pe zăpadă. Nu va înțelege de ce nu poate să o poarte (de când zăpada și gerul nu vorbesc cu dantelele și paietele?), veți avea parte de discuții lungi în contradictoriu și de mări de lacrimi ce pot fi evitate.

Rămâneți inventivi: vorbiți cu o bluză ce vă roagă să îl rugați pe cel mic să o scoată și pe ea din dulap azi, căutați butonul ce oprește plânsul din spatele genunchiului fiicei voastre, povestiți fiului vostru, cu o zi înainte, despre puterea pe care ți-o dă tricoul cu mânecă lungă atunci când participi la ștafetă.

Georgiana o ajută pe Dora să se îmbrace.

– Ce bine că ți-ai ales tu singură rochița azi!

– Da, da! Și în niciun caz să nu uităm masca de scafandru!

Și fizionomia Georgianei se transformă în mască.

– A-ha, azi ești scafandru cu rochie cu volane?

– Desigur!

Ziua se anunță a fi interesantă.

– O vezi? E perfectă! spune Andrei cu mândrie despre fiica lui. Se mișcă perfect, schiază perfect, își prinde perfect părul, vorbește perfect, este perfectă la școală și dansează ca o profesionistă. Toată lumea spune asta despre ea! Toată lumea spune asta despre tine, draga mea, să nu uiți asta!

Andrei se străduiește continuu să arate absolut perfect, să sublinieze că trăiește absolut perfect. Cumva, reușește să așeze cămașa de forță a perfecțiunii și asupra fiicei sale. El îi transmite Alexiei că trebuie să fie perfectă. Că nu poate fi privită altfel de cei din jur.

O învață să pună preț pe ceea ce cred ceilalți despre ea, să pună preț pe modul în care o gândesc ei, să le facă pe plac, să se mențină pe piedestal și să le demonstreze non stop că merită aprecierea lor.

Perfecțiune, sau cum ne raportăm la alții

Cum va crește Alexia și cum își va vedea propria ei valoare? Cu siguranță în condițiile date va învăța că tot ceea ce reprezintă ea se raportează la modul în care este privită de cei din jur.

Sentimentul propriei valori nu trebuie să depindă în niciun fel de condiții ce trebuie îndeplinite: nici de păreri, nici de cutume, nici de „ce se zice”, nici de „așa am apucat eu”. Mulți părinți au o listă lungă de condiții: tot ce au moștenit, tot ce au dobândit, au împrumutat, au copiat sau tot ce pur și simplu a intrat de undeva în viața lor, pe drumurile pe care le-au străbătut.

Cum traducem perfecțiunea?

Există o diferență foarte clară: dorința de perfecțiune NU înseamnă că îți înveți copiii să își atingă potențialul, să depună eforturi pentru a atinge paliere superioare, cognitive și emoționale, nu înseamnă să aștepți de la ei să devină cea mai minunată versiune a lor. Toate aceste lucruri enumerate sunt de bun augur și merită încurajate, atingându-se corzi ce vibrează și folosindu-se cuvinte potrivite.

Dorința de perfecțiune cultivată înseamnă să te constrângi, din copilărie, să fii ce alții vor sau cred că este bine să fii tu. Să fii perfect în ochii lumii nu este același lucru cu a fi grozav pentru tine, cu ceea ce ești tu și alegi tu.

În momentul în care Alexia nu va performa, o data, într-o conjunctură, se va simți nedemnă. Se va rușina. Va simți că nu mai merită: nici iubire, nici respect.

Rușinea lasă urme adânci în copii pentru că este legată de frica majoră că ei nu merită să fie iubiți.

Atitudini de azi, cicatrici de ieri

Părinții înșiși descriu momentele de rușine legate strâns de teamă și de întoarcerea chircită într-o vreme a copilăriei în care așteptau să vadă dacă încă mai sunt îndeajuns în fața părinților, în fața învățătorului, în fața vecinului de la 2 sau în fața profesorului de tehnologie hotărât să îi lase corigenți.

Când lucrurile se așează unul lângă altul, pare că simțim rușinea exact așa cum simțim suferința fizică: cu putere, în organe și în minte și în suflet, cu cicatrici în personalitatea noastră, în modul de a ne raporta la noi înșine, în sentimentul propriei valori.

Dacă îl întâlniți pe Andrei, vă rog să îi spuneți că voi credeți în fiica lui indiferent dacă este perfectă sau nu. Credeți că poate lua decizii bune după ce greșește, credeți că vă place puternică și vulnerabilă deopotrivă.

Alexiei spuneți-i că o veți îndrăgi și când veți afla că a pierdut cursa, că a marcat un autogol, că a luat 6 în teza de la chimie și când a fost părăsită de prima ei dragoste. Arătați-i ei și tuturor copiilor că cel mai valoros lucru din lume este ca ei să fie mulțumiți cu ei înșiși și fericiți cu ceea ce dăruiesc lumii.

Florina a susținut dintotdeauna că rutina pentru fiica ei este minunată. A ales să fie blândă, non-critică, să pună accent mereu pe ce face copila bine. S-a ferit să facă nedorite comparații și a petrecut un timp bun și de calitate cu ea. Karina este acum preadolescentă și echilibrată și veselă. Lucru chiar rar! „Și nu a fost așa greu”, spune Florina în gând. Chiar nu înțeleg de ce prietenele mele nu m-au ascultat și nu au făcut ca mine. Hai, că nu e chiar așa de istovitor…

Există rețete perfecte pentru creșterea copiilor?

Prietenele Florinei au fete și băieți, și soți prezenți sau mai puțin prezenți, și bunici și mătuși și program încărcat și un bagaj emoțional diferit. Fiecare are o poveste și fiecare s-a străduit să facă totul în educația copiilor cât de bine a putut.

O admiră pe Florina și relația mama-fiică. Și totuși este destul de complicat să o audă mereu vorbind despre „calea-cea-bună”, unicul drum propice prin care se poate clădi o relație „ca la carte” cu copilul tău: calea ei.

Trăim în incertitudine, mame și tați, tânjind mereu după siguranță

Marea majoritate a părinților și-ar dori să aibă la îndemână manuale de creștere a copiilor. Ce să faci când copilul plânge din senin. Ce să faci când copilul vrea să plece cu 5 mașini/4 păpuși din magazin. Ce să faci când adolescentul îți trântește ușa în nas și își dă, superior, ochii peste cap. Răspunsul să fie acolo, tu să faci exact ce scrie în carte, copilul să înțeleagă imediat, să se echilibreze imediat, să cedeze imediat, să empatizeze imediat cu tine, adultul, și TOTUL să fie bine. Exemplar.

Nu există acea carte.

Așa că trăim în incertitudine, mame și tați, tânjind mereu după siguranță într-un drum sinuos și nesigur precum creșterea copiilor.

Siguranța și îndoiala din inima părinților

Rețetele prezentate ca sigure au în ele și semințe ale adjectivului „periculos”. Siguranța de 100% poate trezi chiar și în cele mai tolerante persoane tendințe spre intoleranță, inflexibilitate în gândire, atitudini critice.

Părinții sunt inflexibili unii cu alții. Celor ce le reușește ceva (în proporție mai mică sau mai mare) devin siguri că abordarea lor este cea mai bună dintre toate.

Ne temem mereu că nu suntem părinți perfecți

Ne temem mereu că nu suntem părinți perfecți. Răsuflăm ușurați azi că am făcut bine doar pentru ca situația de mâine să ne pună în dificultate și să o luăm de la capăt: Am făcut destul? Am dăruit destul? Am reacționat suficient? Am putut? Am fost?

Când nesiguranța pare că ne înhață complet, ne agățăm de gândul că măcar suntem mai buni ca alții, mai buni decât cei pe care tindem să îi judecăm în haina lor de părinți cu petice sau găuri sau cu fir de aur sau cu țesătură invizibilă de permanentă protecție sau cu capul de leoaică, de urs sau de vultur brodat cu roșu pe buzunarul de la piept.

Felul în care trăim dăruiește mai mult decât felul în care vorbim

Când mă întâlnesc cu părinții, îi simt fie cum încearcă să mă convingă că au ales până acum ,,cele mai bune metode de care au aflat” (nu neapărat cu cele mai bune urmări, totuși), fie că încearcă să afle rețeta de aur pentru a se regla lucrurile în copii. De mâine. Cu totul.

Cine ești TU, părintele, contează cel mai mult: ești azi adultul care ți-ai dori să fie copilul tău când va fi mare?

Ceea ce suntem îl învață cu adevărat pe fiul nostru. Ceea ce facem modelează cel mai mult interiorul fiicei noastre. Cum privim. Cum zâmbim. Cum ne luminăm la față. Cum admirăm. Cum dăruim.

Felul în care trăim dăruiește mai mult decât felul în care vorbim.

Să știm că nu putem da fetelor și băieților noștri ceea ce nu avem. Vor crește, se vor schimba, vor învăța alături de noi. Să le arătăm copiilor noștri cât de mult înseamnă pentru noi. Oricând. Chiar și când sunt jos și vulnerabili. Să ne căutăm noi valorile noastre și să ne bucurăm de ele pentru a-i ajuta să învețe să le caute pe ale lor și să se bucure cu ele.

Să fim fericiți că nu suntem perfecți pentru ca ei să poată fi fericiți și când nu sunt perfecți.