Scarlett Onica

Într-un loc din Marele Oraș o mamă se frământă cu inima fărâme: este a treia oară săptămâna aceasta când fiul ei vine extrem de trist și cu ochii în lacrimi de la școală: a fost înghiontit în pauze și când a plâns a auzit un ”ți-o meriți” de undeva din spatele clasei. Îi spune mamei că niciun coleg nu îi ia apărarea iar doamna dirigintă spune, atunci când i se plânge: ”du-te în clasă și o să vin eu să discutăm”. Și nu mai apare.

Într-un alt capăt de urbe un tată este nedumerit cu totul: a primit un telefon de la școală în care i s-a povestit cum fiica lui pe care o știe bună și blândă incită copiii din clasă să se certe și să se dușmănească. A ascultat poveștile însă tot nu poate crede.

Cine este persecutorul?

 Știm cu toții cum arată un persecutor, nu-i așa? Ideea de persecutor este arhetipală: este băiatul masiv din clasă, obraznic, cu ”gura mare”, puternic fizic și inteligent, dar leneș. Obligatoriu are o gașcă de susținători. Cu siguranță nu dă doi bani pe respect sau disciplină. Are o mare plăcere: aceea de a tortura victime pe care le alege atent pentru a fi sigur că își păstrează imaginea de dur omnipotent.

Și lista poate continua cu ceea ce culegem zi de zi de la copiii noștri ce vin și ”toarnă sacul” acasă cu obidă sau cu frică.

Persecutorul este grosolan, arogant, vigilent pentru a nu fi pus pe o poziție inferioară, păzindu-și spatele, stresat ca nu cumva cineva să îi erodeze puterea și-indirect-imaginea.

Nu are prieteni; are susținători ce îl urmează de frică sau din dorința de senzațional. Persecutorul poate delega uneori sadismul împingându-și susținătorii să se murdărească ei înșiși de durerea celorlalți.

Actul de persecuție aparține doar persecutorului propriu-zis?

Acestă tipologie se găsește totuși din ce în ce mai mult doar în filme. Persecutorii ”tipici” nu mai populează lumea din școli atât de puternic.

Actul de persecuție ajunge să nu mai aparțină doar persecutorului propriu-zis; este un act de multe ori trecut cu vederea de copii, de grup, de părinți și chiar de profesori.

Înseamnă că suntem cu toții responsabili, nu-i așa?

Eu simt că grupul este răspunzător pentru crearea contextului în care persecuția se produce.

Tăcerea grupului dă undă verde persecutorului să se poarte într-un anumit fel.

Sunt relatări ce descoperă faptul că grupul identifică un copil cu înclinații antisociale și îl provoacă să se poarte ca un persecutor.

Situațiile ce apar în viața de zi cu zi sunt extrem de schimbătoare. Rareori putem identifica un persecutor în proporție de 100%.

Când vom interveni?

 Îi sfătuiesc pe părinți (cei ce își poartă arsenalul de frânghii, pârghii, șurubelnițe și șervețele umede), atunci când privesc de pe margine slalomul copiilor lor, să fie relaxați: drumul are și denivelări, roata bicicletei se poate bloca și ploaia poate apărea din senin. Dacă ei sunt bine, dacă nu sunt extreme de mohorâți, dacă nu țipă, îi vom lăsa să se descurce singuri.

În momentul în care lucrurile se prăvălesc în râpă, copiii nu pot ieși din mocirla în care au intrat, bolovani vin spre ei sau se află în postura de a împinge pe cineva sau de a asista cu relaxare la piedici puse și cuvinte dure aruncate, ATUNCI este momentul să intervenim, așa cum orice salvamontist ce se respectă o face.

”Este treaba lor” sau ”nu este treaba noastră” nu este o soluție morală.

Implicarea este temperate însă este, cu nevoia de a vedea lucrurile în perspectivă, e termen lung.

A forma lideri morali, prieteni de ajutor ce iau atitudine, este în mare parte responsabilitatea noastră, a adulților: părinți, frați mai mari, bunici, membri ai familiei lărgite.

Părinții nu au lăsat lucrurile oricum. Au discutat cu profesorii, cu părinții colegilor și au dedicat timp special discuțiilor cu proprii copii. I-au întărit, le-au vorbit despre consecințe, le-au arătat susținere: ”sunt lângă tine când ești agresat”, ”sunt lângă tine atunci când ești agresor”. Te susțin să te schimbi, te susțin să te aperi, te susțin să împărtășești ceea ce ai trăit și să îi ajuți pe cei din jur să nu mai repete experiențe grele. Sunt aici. Eu, părintele tău.

Mihaela avusese o zi absolut grozavă. Totul îi mersese bine la birou, obținuse sponsorizarea pentru proiect, cafeaua fusese minunată, prinsese loc pe scaun în metrou și la dus și la întors. Iar acum, budinca de orez cu vanilie ieșise perfect! Își aștepta fiul foarte fericită. Nerăbdătoare chiar! A simțit că ceva nu este în regulă de cum s-a învârtit cheia în broască. Și apoi ușa s-a trântit. Scurt și cu obidă. Cătălin era vădit supărat și avea niște bolovani mari, deși invizibili, pe umeri. Și cât își dorise Mihaela o seară veselă și liniștită! ”Cum să-l ajut? Cum să-l ajut? Aș vrea să îl fac să se înveselească imediat….” Așa se agita gândul mamei.

Am vrea uneori să rezolvăm instant situațiile copiilor noștri

Am vrea uneori să rezolvăm instant situațiile copiilor noștri. Să nu îi lăsăm să simtă greutăți. Și noi am avea mai puțin de lucru cu ei, nu-i așa? Le spunem că ”nu-i nimic”, că ”nu contează”, le dăm un sfat-șablon, le comunicăm că știm noi că totul va fi bine și că soluția ideală e ”aceasta”. Vom face noi maine, ne vom scuza noi la diriginte, vom vorbi noi cu mama colegei. Și o vom desființa pe profa care pare că ne urăște fiul adolescent.

Însă nu aceasta este calea.

Dacă îl grăbim, putem să îi dăm impresia că situația pe care a trăit-o e mai mare și mai grea decât este într-adevăr

Ca părinți, considerăm că este pe deplin responsabilitatea noastră să rebalansăm ”cheful de viață”, ”starea de bine” în copiii noștri. Cât mai repede posibil.

Cu ocazia aceasta îi privăm de oportunitatea de a ști ce e de făcut când sunt singuri și iritați sau furioși la sfârșitul unei zile de tabără sau după o zi de școală în care lucrurile nu au mers ca pe roate. Când încercăm să rezolvăm tot pentru copii, ei nu vor avea posibilitatea să învețe să se descurce singuri cu temerile și situațiile critice.

Acasă este locul de siguranță

Copiii își permit să fie supărați, nervoși, furioși acasă, pentru că acasă este locul de siguranță. Aici au confort emoțional, aici se așteaptă să nu fie judecați, aici pot da măști jos. Au zâmbit frumos 7 ore la școală. Au fost politicoși cu profesorii și nu și-au îmbrâncit colegul deși, pe undeva, merita. Au răspuns ridicând mâna cu cotul îndoit și nu și-au amintit ce înseamnă ”emerit” la testul de la română. Și-au auzit colegii pufnind la răspunsul de la fizică, s-au împiedicat la sport și s-au ridicat cu demnitate deși îi durea încheietura. E epuizant!

…privirea noastră ce nu scormonește și nu pune întrebări apăsătoare…

Și iată-i intrând pe ușa casei, scanați din prag de ”privirea de mamă” care le studiază microexpresiile și rictusul gurii și postura, ca să fie convinsă că a fost o zi bună. Sau nu. Pare o invazie în spațiul lor mic în care caută să se refacă. Copilul vrea doar să nu fie văzut. Să fie lăsat în pace. Dacă îl grăbim, putem să îi dăm impresia că situația pe care a trait-o e mai mare și mai grea decât este într-adevăr. Sau că ei nu sunt în stare să o rezolve prin propriile puteri.

Să numim corect ceea ce ei trăiesc

Sfatul meu este să îi ascultăm și să numim corect ceea ce ei trăiesc: ”cred că testul de la matematică de azi chiar te-a solicitat”; ”pare că acest conflict cu Andrei chiar te macină”.

Dacă se vor simți ascultați, dacă le vom transmite că le vedem emoțiile copleșitoare și că suntem lângă ei, se vor liniști și se vor relaxa sub privirea noastră ce nu scormonește și nu pune întrebări apăsătoare.

Mihaelei îi este foarte greu să simtă durerea, frustrarea, neputința lui Cătălin. Însă știe că îl va ajuta să o audă cum îi spune că așa cum un sentiment înălțător dispare, la fel se disipează și unul greu și împovărător. Nimic nu durează o veșnicie. Totul se petrece acum, în acest moment și nimic nu este pentru totdeauna: ”toți avem zile mai grele”, ”a fost doar un singur moment greu”, ”tot ce a fost greu va rămâne al zilei de azi; mâine e o zi cu lucruri bune”, ”îmi pare rău că azi/acum te simți rău”.

Îi dă azi ocazia fiului ei să remarce singur că este doar o conjunctură în câmpul bogat al vieții cu minuni.

Cunosc bine două mame-prietene. Minuni de mame! Mame de băieți. Le admir. Dăruiesc băieților lor tot ce pot. Îi observă și îi îndrumă și îi susțin. Și se susțin una pe alta.

În vara aceasta lungă ce a ținut până în toamnă, au stat cu băieții în Marele Oraș. Așa a fost să fie.
Ele, care îi plimbau doar pe deasupra norilor, care îi duceau din șes până în creierii munților, care le arătau pisici de mare și scoici cu perlă, muzee de știință și figuri de ceară, turnuri înalte și porți cu personalitate, ele au stat cu băieții în Oraș.
Și ce vară călduroasă! Cu colb și aer irespirabil, miasme puternice, gândaci și furnici.
Li se rupea inima că-și țin băieții în Oraș.

Feți-Frumoși de oraș

Dimineața, seara și la prânz, uneori în creierii nopții și la cântatul cocoșilor, băieții se întâlneau și șopteau și chicoteau.
Încălecau trotinetele ca doi Feți-Frumoși-cu-stea-în-frunte, se alergau, râdeau, se tachinau. Își verificau roțile și făceau schimb de saboți.

”Ce cald e!- oftau mamele cu milă în glas-…și noi îi ținem în Aici!”

Noroc că băieții nu auzeau și dansau cu tricourile ude de ploaia ce se pornise din senin. Se cățărau și alunecau cu viteză pe delușoarele din parc.

”Nu pot să respir!”, îngânau mamele triste că-și țin copiii în Oraș.

Băieții se luau de mână și mâncau înghețată și porumb fiert. Își comentau personajele preferate, făceau schimb de jocuri, cărți și rulmenti. Adoptau căței și își descriau lumile din capul lor și își testau la două zile limitele.

Când și-au terminat de plâns neputința, într-o bună și frumoasă zi de la început de toamnă calendaristică, mamele au înțeles că băieții ”nu mai au aer” doar dacă nu se văd. Că le priește atât de tare libertatea și prietenia și faptul că se au unul pe altul, încât nimic altceva nu mai contează.

Cel mai bun lucru în lumea aceasta e să ai un prieten și să te descurci cu el

Cel mai bun lucru în lumea aceasta e să ai un prieten și să te descurci cu el. Să îl ții lângă tine o vară întreagă, să-l tolerezi, să-l susții, să-l bucuri, să-l lași să te fericească și să te ajuți cu el.

Când au ajuns la această concluzie, cele două mame (prietenele mele) au strălucit.
Și și-au dat seama că într-o vară cu praf și călduri insuportabile, Universul a dăruit copiilor lor mai mult decât ar fi putut să le dăruiască ele într-o viață.

Cum arată prietenia adevărată

Cel mai bun exercițiu de prietenie e să-ți faci un prieten și să îți fie bine cu el.

Ca psiholog și ca părinte pot să afirm clar că prieteniile legate în copilărie rămân puternic ancorate în memoria noastră.
Liantul prieteniilor ce se leagă acum este afectivitatea. Afecte pure, lipsite de disimulare.
Sursă de joacă, distracție, voie bună, relaxare, testare de limite. Asta este în copilărie prietenia; se dezvoltă în pașii următori în sursă de învățare și adaptare în societate: comunicare, cooperare, apartenență la un grup, respect. Înțelegere și ascultare.

Un copil care are un prieten e un copil salvat. E un copil cu o ancoră. E un copil cu un refugiu.

Copiii nu învață despre prietenie din niște manuale și nici după scheme clar trasate. De obicei nu fac ”cursuri de prietenie”. Își urmează instinctele sociale, analizează atitudinea copiilor ce îi înconjoară, acționează așa cum îi văd pe adulți că o fac, imită comportamentul celor mai mari. În general se vor copia tiparele de prietenie ale părinților.

Cu toate acestea observăm deseori că nu înțeleg ce înseamnă cu adevărat prietenia și nu îi pun în practică două caracteristici extrem de importante: devotamentul și loialitatea.

Poveste cu final fericit

Amica mea are o fiică ce practică baletul. Prietena ei este baschetbalistă înflăcărată, energică. Fetele sunt în clasa a VII-a și sunt prietene bune de 3 ani. Ana a ales să meargă la spectacolele de balet ale Mirunei: și de Crăciun, și la final de an și la spectacolul de Ziua Mamei. În tot acest timp, Ana a avut mai multe meciuri de baschet. Iar Miruna nu a fost niciodată în tribună. Într-o sâmbătă, mama Mirunei i-a spus: ”La 5 mergem să o susținem pe Ana” Miruna s-a îmbufnat: ”De ce? Voiam să merg la film. Și, în plus, nu știu ce să fac la un meci de baschet.” ”Nu-i nimic”, i-a spus mama”, mergem pur și simplu să o încurajăm pe Ana. ”Dar Ana nu m-a chemat niciodată…” Mama a rămas neclintită. 

În tribună s-au simțit foarte bine. Ana a marcat mai multe coșuri. Miruna a țipat și a bătut din picioare. Nu s-a sfiit, la sfârșit, să o laude pe Ana cu toată puterea și să îi spună că a fost cea mai bună. Fetele au ajuns la cofetărie vorbind cu încântare despre ceea ce trăise fiecare.

Seara, Miruna i-a mulțumit mamei pentru că a insistat să meargă. Nu știuse că pasiunea Anei pentru baschet este la fel de mare ca pasiunea ei pentru balet. A realizat că interesul pentru pasiunile celorlați este un aspect clar al cimentării unei prietenii.

Povestea aceasta este un exercițiu admirabil de susținere reciprocă. Este un model de prietenie ce va crește și se va dezvolta frumos. Vor crește ramuri mari și lăstari. La bază a stat un mic impuls dăruit de un părinte echilibrat ce prețuiește valorile prieteniei.

Prieteniile părinților

Sfătuiesc părinții să se împrietenească atât cu părinții prietenilor copiilor, cât și cu părinții inamicilor sau rivalilor.

Când suntem răniți sau furioși pentru ceea ce simte fiul sau fiica noastră este puțin cam târziu să discutăm cu părinții celuilalt sau celorlalți. Durerea copilului se va reflecta la o putere și mai mare în noi; de obicei este o durere strânsă, acumulată. Este bine să discutăm de la primele semne de disconfort; este bine să aplanăm și să încheiem din fașă un lucru ce poate escalada. Conversațiile scurte, prietenoase, ce vin pe un fond calm au cele mai mari șanse să pună bazele unei bune relaționări între părinți, iar asta se va răsfrânge pozitiv asupra legăturii dintre copii.

Trăirile copiilor și trăirile părinților: ecuația emoțiilor nerezolvate

De fiecare data când un copil trece printr-o întâmplare grea, prin empatie părintele simte aproape tot ce simte acesta. Durerea fizică și durerea socială este purtată de părinte. Uneori chiar cu efecte ușor exacerbate. Este bine să fim lângă copil și totodată să respectăm nivelul trăirilor acestuia. Ei se vor reface emoțional mai repede după șicane și insulte, exact așa cum se refac mai repede după o fractură sau după o tăietură.

Spuneți-i copilului că veți fi cu el și lângă el orice s-ar întâmpla, cu respect, cu sfat, cu atenție, chiar dacă este agresat, chiar dacă este agresor

Ei sunt dornici și motivați să repare lucrurile și să se împace pentru că tovărășia și prietenia și joaca este acolo și nu vor să piardă nimic. Apoi le este ușor să spună greutatea astfel încât aceasta să fie puțin preluată de adult (exact ca atunci când ne dau gentuța și hanoracul în parc, când sunt mici). Noi scoatem la lumină situații similare poate nerezolvate din copilăria noastră și totul se duce pe o treaptă mult mai înaltă: situație nerezolvată + situația copilului = o sumă mai mare de emoții negative.

Copilul trebuie să primească încredere

De fiecare dată ne vom asculta copiii. Intens, ochi în ochi, lăsând deoparte ceea ce facem; vom analiza bine întregul context și vom asculta în primă fază o soluție pe care chiar fiul nostru sau fiica noastră o scoate la lumină pentru remedierea situației. Tratați copilul cu încredere, însă vă rog să aveți o privire de ansamblu asupra situației. Puneți totul în echilibru, calmați momentul sau mergeți și comunicați școlii sau părinților celorlați copii întâmplările. Spuneți-i copilului că veți fi cu el și lângă el orice s-ar întâmpla, cu respect, cu sfat, cu atenție chiar dacă este agresat, chiar dacă este agresor.

Copiii au o viață socială ce ne amintește de propria noastră viață socială, de când eram copii, preadolescenți, adolescenți. Este foarte bine să fim atenți pentru a nu confunda prezentul cu trecutul.

Finalul fericit

Modelele pe care le dăruim fiilor și fiicelor noastre, în orice palier, au înrâuriri domoale sau tumultuoase asupra acestora. Viața lor este viața lor, cu totul diferită de a noastră, în alte timpuri, cu alt mediu și altă structură genetică.

Să nu uităm că și copiii vin în viața noastră pentru a ne provoca și pentru a ne ajuta să creștem!

Ana și Adrian au adunat trei rafturi cu cărți ce îi îndrumă să fie părinți mai buni. Cărți care îi învață ce au ei de făcut în relația cu copiii, ce cuvinte ar fi potrivite atunci când le vorbesc, ce sfaturi să aleagă în diferite conjuncturi și când e potrivit să intervină (sau nu) în relațiile lor. Aplică multe sfaturi memorate și așteaptă cu sufletul la gură, cu frustrare și mereu cu nerăbdare ca lucrurile să se întâmple rapid. Peste noapte, dacă este posibil. Așteaptă să își vadă copiii mai buni: mai buni la școală, mai buni in interrelaționare, mai buni în activitățile sportive. Performanți. Lideri. Pe culmi.

Inteligența emoțională, sora cea săracă a inteligenței cognitive?

Sfătuiesc părinții să ridice în copiii lor inteligența emoțională. Să-i dea acesteia puterea și locul cuvenit după un secol în care a fost privită doar ca sora cea săracă a inteligenței cognitive. Inteligența emoțională este cea de care depinde succesul și fericirea copiilor; părinții sunt primii ce au în mâini ustensilele ce ridică acest tip de inteligență. Să ne ajutăm fetele și băieții să își identifice sentimentele și emoțiile și să empatizeze cu ceea ce simt alții.

Multignorata și multsubestimata inteligență emoțională a fost mereu pusă în umbră de inteligența cognitivă, de felul în care aceasta din urmă răspundea la teste, la punctaje și ierarhii. A ridica într-un plan luminat ceea ce înseamnă inteligență emoțională înseamnă a îmbunătăți sănătatea mentală și fizică, memoria, puterea de a lua decizii, relaționarea, creativitatea, performanța din activitățile zilnice.

Uneltele inteligenței emoționale

În viața de zi cu zi părinții presupun că toate instrumentele ce țin de inteligența emoțională sunt învățate la școală, ”în lume”, în grupurile cu care copiii interacționează. Sfatul meu este să ne asigurăm acasă că toate aceste noțiuni sunt interiorizate: dacă noi îi validăm și le lăudăm comportamentul, vor învăța să o facă la rându-le cu alții: dacă noi mulțumim chelnerului și doamnei ce are în grijă curățenia, copilul se va comporta aidoma, dacă noi ne oferim să dăm o mână de ajutor gazdei la care suntem cazați, copilul își va ajuta tovarășul de joacă să pună jucăriile în ordine, dacă noi vom vorbi frumos despre oamenii de care tocmai ne-am despărțit, copiii vor spune cuvinte bune despre tovarășii de joacă și îi vor vedea prin ceea ce aceștia sunt și nu prin ceea ce sunt mai puțin. Lucrurile nu se vor întâmpla ”peste noapte”, însă se vor întâmpla cu siguranță.

Pentru a îi ajuta să își șlefuiască componentele inteligenței emoționale, este bine ca părinții să își observe copiii și să le spună, cu delicatețe, unde ar fi bine să mai lucreze. Un copil poate percepe o situație mult mai inflamată decât este ea în realitate. Sau poate interpreta greșit un gest și se poate mâhni, tocmai pentru că nu înțelege contextul. Un altul poate că nu-și poate controla furia sau neputința. Un altul poate reacționa nepotrivit în fața unei persoane sau în fața unei abordări.

Odată ce vom explica foarte clar copilului ce este de făcut, care este experiența noastră față de diverse situații similare, atunci când îi vom spune că totul are rezolvare și că orice greșeală poate fi reparată, că oricine poate avea o altă părere decât părerea noastră sau că există mereu o data viitoare în care putem face mai bine, ei bine, atunci copilul se va liniști și va învăța.

Poveștile din cărți, pildele, sunt mijloace la îndemână prin care să le arătăm copiilor întâmplări similare cu întâmplările trăite de ei sau cu cele pe care le pot întâlni: ”Am aflat despre o fetiță care…”, ”Tocmai mi s-a povestit despre un băiețel …”. Este important ca fiii și fiicele noastre să știe că și alții ”au fost acolo” și au reușit să iasă la lumină. Este important să-i ajutăm să vadă dincolo de etichete negative și situații ce par fără ieșire și să îi ducem pe ei înșiși în ipostaza de a descoperi soluții pline de pozitivism și liniștitoare.

Copiii cu inteligență emoțională înaltă dețin controlul

Copiii cu o inteligență emoțională dezvoltată vor comunica clar, adecvat, vor ceda și vor împărți, se vor focusa pe rezolvarea situațiilor înțelegând la rându-le ce simt cei cu care vin în contact. Acești copii sunt cei ce dețin controlul comportamentelor inadecvate pe care le întâlnesc sau care sunt îndreptate spre ei, știu când e cazul să ceară ajutor pentru o situație dificilă, știu când sunt copleșiți și când să vorbească despre ceea ce greu îi apasă, și știu cum să lucreze cu ei înșiși pentru a depăși situațiile neplăcute.

Vârsta de 9 ani aduce copiii pe o mare a influenței sociale. Este momentul în care preadolescenții devin puternic influențați de emoții. Pentru ei, a deține abilități din sfera inteligenței emoționale este un lucru de căpătâi, e o plută sigură ce îți dă puterea de a naviga în fiecare zi cu calm, cu flexibilitate, cu toleranță și, desigur, cu empatie. În anii ce urmează, tinerii vor deveni încrezători și maturi emoțional.

Copiii sunt oglinda părinților lor

Una dintre pildele mele preferate este un dialog între un tată și fiul său: ”Fii atent pe unde calci, fiule!” ”Tată, fii tu atent pe unde calci. Eu oricum voi călca pe urmele tale!”

Copiii fac ceea ce văd că fac părinții, și nu ceea ce părinții le spun să facă.

Dacă le veți spune copiilor: ”Trage aer adânc în piept și gândește de două ori înainte să dai o replica tăioasă”, însă tu nu tragi niciodată aer în piept și dai mereu o replică tăioasă, fii sigur că el va face la fel.

Copiii vor fi sarcastici dacă sunt tratați cu sarcasm, copiii vor judeca dacă sunt judecați, copiii vor fi înțelegători dacă sunt înțeleși, copiii vor susține dacă sunt susținuți, copiii vor fi negativiști dacă sunt lângă adulți prăpăstioși, copiii vor vedea doar oportunități în familii cu ferestre larg deschise.

Experiențele părinților sunt valoroase pentru copii

De cele mai multe ori, părinții evită să vorbească despre cum s-au simțit ei într-o situație delicată în copilărie, atunci când au fost persecutați la școală, de exemplu. Au impresia că ar arăta slăbiciune. Totuși este exact ceea ce își doresc să audă copiii: cineva apropiat și puternic azi, a fost cândva în locul meu și s-a descurcat, a supraviețuit.

Transparența și încrederea va da aripi atunci când toate ușile par ferecate și va picura încredere dragilor noștri copii.

Ana și Adrian au început de la o vreme să fie pentru copiii lor mai mult sprijin decât povețe și directive. S-au uitat mai mult la ei, la comportamentul lor și au făcut schimbări în ei înșiși. Cuvinte și comportamente vechi au fost eliminate. Și și-au văzut copiii înălțându-se exact atunci când pășeau în urmele lăsate de ei pe cărarea devenirii.

Sofia ar face orice să nu meargă a liceu. Nu ”școala” în sine o sperie sau o deranjează ci neacceptarea colegilor. Neacceptare sau ignoranță? Nici ea nu mai știe. A încercat mai multe metode de apropiere, așa cum au sfătuit-o părinții. Totuși, metodele nu au dat roade. Este ea cu ea. Și atât.

Copiii apar în școală și se desprind de aici cu bagaje de cunoștințe dar și cu bagaje largi de emoții pozitive și negative. Complexitatea trăirilor din această perioadă îi poate duce spre stele sau îi poate afunda în abisuri. Depinde mult de noi, ca adulți, să-i observăm, să le eliminăm șabloanele, să îi ajutăm să depășească piedici pe care cei de o vârstă cu ei le așează în față.

Copii populari, acceptați, respinși, ignorați, controversați, ambigui. Toți aceștia vin zi de zi în sălile de clasă așteptând doar să socializeze, să simtă că sunt văzuți și auziți; să fie fericiți.

Copiii ignorați

Aproximativ 4% dintre copii au un impact infim în clasă și sunt nesesizați de colegii lor. Ei nu au parte nici de antipatie vădită și nici de simpatie. Un adult nu poate face ferm diferența dintre ei și copiii acceptați pentru că par a fi copii fără probleme. Din păcate, o privire mai atentă indică faptul că ei nu apar pe detectorul din grupurilor sociale. Ei alunecă, se strecoară prin fantele vieții de clasă pentru că nici nu deranjează și nici nu își afișează la vedere suferința. Aceasta din urmă este reală este și totuși neremarcată de nimeni. Ei nu reclamă atenție. Sunt deseori docili, gata să te mulțumească, cu rezultate bune la învățătură, ceea ce reprezintă un alt motiv pentru care profesorii nu sunt preocupați de ei. (Cu atât de mulți copii perturbatori-respinși-agresivi și pasivi, ce solicită mereu atenția și creează probleme, este ușor de înțeles că un copil calm ce își vede de treabă nu va fi remarcat!)

Dacă ar fi cunoscuți, descoperiți, majoritatea copiilor ignorați ar fi simpatizați; le lipsește puterea de a se face vizibili. Ei vin adesea din familii cu un stil social în care rezervarea, izolarea predomină sau vin din familii ce țin mult la intimitatea lor. Dacă familia este ghidată să susțină sociabilitatea fiului/fiicei, copilul ignorant, susținut, poate socializa. Până la sfârșitul gimnaziului, studiile arată că va afla cel puțin un prieten care să îi arate reciprocitate.

Copiii controversați 

Ei sunt cei simpatizați de unii și antipatizați de alții. Aproximativ 4% dintre copii intră în această categorie.

Pot fi clovnii clasei, pe care unii copii îi numesc nostimi iar alții nesuferiți.

Sunt ,,reginele” grupurilor de fete, iubite și copiate sau considerate cu nasul pe sus și insuportabile.

Sunt persecutorii cu acoliți loiali și victime speriate și timorate.

Sunt rebelii ce sfidează autoritatea sădind admirație în unii și protest în alții.

Copiii controversați pot fi cu siguranță sfătuiți și consiliați pentru a înțelege mai bine cum sunt văzuți de cei din jur. Au însă nevoie de maturitate și înțelegere astfel încât să nu fie condamnați să incite controverse pentru totdeauna.

Copiii ambigui

În momentul în care adunăm procentele copiilor populari, acceptați, respinși, ignorați, controversați, observăm că nu obținem 100%! Categoriile create nu par a fi perfecte. 20% dintre copii, în urma unui studiu sociometric, nu ating limita de popularitate sau de acceptare…, dar nu sunt nici ignorați, controversați sau respinși. Au multe dintre trăsăturile unei tipologii dar nu suficiente pentru a fi cuprinși ferm într-o tipologie. Ei formează zona ambiguă.

Când merg la școală mulți copii au parte de experiențe sociale și educative grozave.

Unii copii, însa, vor fi marginalizați, hărțuiți, traumatizați.

Trebuie să transformăm școlile în locuri în care copiii sunt și se simt în siguranță.

Trebuie să creăm școli morale, cu un cod moral și etic ce luptă împotriva cruzimii și excluderii sociale extreme și excesive.

Dascăli și părinți, deopotrivă!

Materialul de față este scris sub imboldul lecturii:

Michael Thompson, Catrine O’Neill Grace, Lawrence J. Cohen, ”Prieteni buni, dușmani aprigi”, Editura Herald, București, 2013