Scarlett Onica

Antonia și Mihai au doi fii adolescenți cu care se înțeleg și cu care împărtășesc cu bucurie bucăți din viață. Când cei din jur îi aud povestind, smerit și cu bucurie, întâmplări de familie și de ,,împreună”, rămân tare mirați: ,,Cum de ați reușit?”, ,,Voi chiar nu aveți probleme!”, ,,Ce le-ați făcut?”, ,,Cum i-ați ținut în frâu?”, ,,Ce secret aveți?”

Cei doi părinți de băieți se uită întrebători și realizează că nu a fost nicăieri niciun secret și niciun frâu și nicio pedeapsă și nicio recompensă… Au fost discuții multe ,,de familie” și mai ales multă răbdare!

Atunci când acești doi părinți au discutat despre cum ar fi potrivit să își crească fiii, au respectat câteva lucruri simple, mereu:

I-au ajutat să își înțeleagă emoțiile

Întotdeauna s-au ghidat după ceea ce simțeau că este bine și nu despre ceea ce societatea împământenise. Și-au dat seama că multe dintre stereotipiile numite des: ,,băieții nu plâng”, ,,băieții sunt duri”, ,,băieții nu arată niciodată ce simt” pot fi represive, adevărate ,,bombe cu ceas”, pe termen lung. I-au ajutat să își numească emoțiile, să le înțeleagă, să nu se rușineze când sunt cuprinși de ele. Ca rezultat, băieții au crescut în armonie și acceptare cu toată gama de emoții și sentimente și au reușit mereu să aibă o bună relaționare pe verticală și orizontală.

I-au ajutat să dezvolte empatie

Antonia și Mihai au crezut mereu că dacă își vor ajuta fiii să înțeleagă cum se simte celălalt, îi vor face atenți la nevoile celor din jur, vor fi prieteni buni, frați buni, soți și tați buni.

I-au încurajat mereu să se pună în papucii celorlalți, să se gândească ,,cum ar fi dacă…”, să vadă lucrurile și din celălalt colț.

Le-au ținut mereu sus stima de sine

S-au gândit mereu acești doi părinți: cum arată bărbații pe care noi îi admirăm? Au stima de sine ridicată. Și atunci au știut că acesta este un dar de zidit în băieții lor. I-au susținut să crească încrezători, competenți, demni, verticali.

Le-au menționat mereu laudativ eforturile, dăruirea și finalitatea și s-au concentrat mai puțin pe talente.

Nu i-au etichetat, nu i-au băgat în mulțime și s-au ferit tot timpul de sintagma ,,băieții sunt băieți…”

Au pus accentul pe ceea ce aveau fiii mai bun și nu pe ceea ce puteau uneori mai puțin.

Au vorbit des despre Respect

Au fost conștienți de faptul că respectul se câștigă, nu se impune. Au arătat respect, chiar atunci când băieții erau mici, și au cerut respect.

Au avut limite puține dar ferme. Au vorbit des despre consecințe și le-au aplicat după ce s-au convins că băieții le-au interiorizat.

Ei înșiși s-au purtat mereu într-o manieră grijulie, au vorbit despre limite depășite și despre limitări nepotrivite, au exersat ,,calea de mijloc”. I-au învățat pe băieți să asculte mereu ambele părți, să gândească înainte de a acționa, să se bucure fără a răni granițele celor din jur.

Le-au arătat băieților afecțiune

Nu. Băieții nu se sărută doar în somn! Și Antonia și Mihai și-au arătat mereu dragostea pentru fiii lor, verbal și non verbal. I-au îmbrățișat și s-au jucat cu ei. S-au suplinit mereu, ca părinți, pentru că și-au dat seama că o mamă își poate cu siguranță ajuta fiul să devină un bărbat bun, afectuos, empatic, însă un tată îi poate arăta până la capăt, cu subiect și predicat, ce înseamnă asta.

Doi băieți buni, adolescenți, împărtășesc mereu bucăți din viață cu părinții lor. E înțelegere, respect, afecțiune, empatie, emoție exprimată în orice zi în această familie. Și este timpul ca exact ce se petrece în această familie să se petreacă și în familia ta!

Ce ar fi dacă în acest sfârșit de săptămână am lucra cu copiii noștri și am crea niște bilețele cu fericire în ele? Este o activitate despre apreciere, multă recunoștință, despre prietenie legată cu iubire, despre simțire, despre ,,te văd”, despre ,,mi-e dor”, ,,te simt aproape”.

Colile mari și mici să vă fie tovarăși. Iar ustensilele de scris să fie o prelungire a gândului.

Copiii mari pot scrie cuvintele pe care vor, iar cei mici pot desena, desigur!

,,Mulțumesc pentru că mereu ai o vorbă bună pentru mine!”

,,Mulțumesc pentru că nu mă lași la greu!”

,,Mulțumesc pentru că mă înveți cu răbdare să citesc!”

,,Mulțumesc pentru că m-ai ridicat de jos!”

,,Te plac pentru că ești vesel!”

,,Te plac pentru că împarți fursecurile!”

,,Te plac pentru că saluți tare!”

,, Îmi place de tine pentru că ai cele mai trăsnite tricouri!”

,, Îmi place cum explici!”

…și câte și mai câte!

Și gândul este că e bine să o facem des!

Să o facem și să îi învățăm pe copii să o facă ori de câte ori simt că este bine să își arate aprecierea, admirația, sentimentul bun față de cineva!

O seară de vineri

Vineri seara, când ne așezăm împreună, după o săptămână plină, să ne așternem recunoștința pe scrisoarea-în-dar. Pentru copiii din viața noastră, pentru adulții din viața noastră. Să vorbim despre binele din oamenii ce ne înconjoară și să îi facem și pe cei ce dăruiesc în jur să știe că noi îi vedem, îi observă, îi lăudăm, îi ținem minte pentru că ne fac să ne simțim bine și pentru că datorită lor și noi putem găsi bulgărele de aur din suflet și îl putem rostogoli spre ceilalți.

Puneți scrisorile cu Destinatar și Expeditor în ghiozdane și bucurați-vă deja la gândul bucuriei celor ce vor primi și celor ce vor dărui.

Un prilej bun

Iată un prilej minunat în care să putem pune pe tapet mai multe lucruri: spunem lucruri pentru că simțim sau spunem lucruri pentru că urmărim să atingem un scop? Ne străduim să facem un om să înțeleagă și să se bucure de punctele forte sau găsim o cale astfel pentru a-l manipula? Ce înseamnă adevărul? Dar minciuna? Dar minciuna albă? Putem lăuda un om de care nu ne place până la capăt? Ce căutăm într-un om?

Când scriem scrisori-de-mulțumire și gânduri-de-mulțumire-în-dar ne revărsăm sensibilitatea. Și ne dăm în lături perdeaua de pe suflet. Poate cade o platoșă. Și poate e bine să îi învățăm pe copii devreme că este în regulă să pari uneori vulnerabil, cu toată gama de emoții la vedere, dăruind prețuire și arătând ce simți și ce crezi în străfunduri.

Este minunat totodată să știi cât de puternic ești transformând stări și gânduri cu o propoziție ce arată descoperirea minunilor din celălalt.

Generoși nu suntem doar material. Generoși putem fi dăruind cuvinte magice și umplând pocale cu sentimente de bine. Dacă fiii și fiicele noastre vor învăța acest lucru devreme, de la vârste fragede, vor crea în jurul lor o stare de bine, vor genera cercuri de armonie, echilibru emoțional și seninătate.

Darius a scăpat farfuria pe jos. Farfuria s-a spart și toată mâncarea s-a împrăștiat pe parchetul ce tocmai fusese aspirat și spălat de tatăl lui. Acest lucru s-a petrecut la puțin timp după ce băiatul lăsase apa să curgă la baie și stropi fuseseră împrăștiați peste tot.

David ridică ochii spre tatăl său. Știe că nu a fost neapărat atent, știe că ceea ce urmează să audă nu o să îl bucure. Tatăl este acolo și își privește fiul care are ochii plini de lacrimi și umerii prăbușiți.

Când copiii noștri fac greșeli, nu se simt bine cu ei înșiși.

În acel moment, părinții au de ales: pot să susțină o lecție sau pot să susțină o pedeapsă.

Dacă alegem să vedem răul din copiii noștri (,,este un copil neatent, este un copil obraznic, este un copil egoist, este un copil lacom, este un copil îndărătnic”) și alegem pedeapsa, mărim intensitatea sentimentelor negative pe care cei mici le experimentează deja.

Ce se întâmplă atunci, efectiv?

Copiii noștri își pierd demnitatea, în timp ce se simt evident respinși și rușinați, nedoriți și etichetați. Toate aceste lucruri reprezintă o poțiune toxică, un amestec de emoții nocive.

Un copil care experimentează acest lucru în mod regulat începe să creadă că este rău și astfel va acționa nedorit. Începe să creadă că nu se poate comporta bine singur și, prin urmare, se bazează pe figura autorității pentru ,,a-l face” să se comporte ,,cum trebuie”.

Cum corectăm greșeala

În loc să găsim modalități de a-i face pe copii să se simtă rău în ceea ce privește comportamentul lor, poate ar fi potrivit să ne concentrăm pe felul în care îi determinăm pe aceștia cum să corecteze o greșeală. Cum să curețe mizeria. Cum să spună ,,îmi pare rău”. Cum să împartă. Cum să se abțină.

Copiii mici sunt incapabili să-și regleze emoțiile. De ce? Pentru că creierul uman se dezvoltă optim, de obicei, în jurul celui de-al douăzecilea an din viața noastră. Căile neuronale de care oamenii au nevoie pentru a naviga printre emoții puternice sunt încă în construcție.

Atunci când copiii experimentează furie intensă, tristețe, frustrare, mâhnire, se pot simți cu ușurință copleșiți, anxioși și speriați. Atunci au nevoie ca noi, părinții, adulții responsabili,  să-i ajutăm prin reglarea externă a trăirilor, să-i învățăm că toate sentimentele sunt valabile și să-i facem să se simtă în siguranță pentru a-și exprima emoțiile ciufulite uneori, alambicate, neclare, alteori.

Când suntem supărați pe copiii noștri și îi îndepărtăm de noi (,,du-te în camera ta și gândește-te la ce ai făcut!”), pierdem exact ocazia de a le transmite ceea ce am menționat în paragraful anterior. Ne izolăm copiii exact atunci când au cel mai mult nevoie de noi, lăsându-i să se înece într-o mare de sentimente prea mari pentru ei, poate, prea amare și copleșitoare. Singura lor opțiune este să intre într-un mod de luptă, zbor sau îngheț; niciuna dintre acestea nu este o metodă sănătoasă pentru a face față emoțiilor dificile. Și niciuna dintre aceste stări nu oferă o pârghie de învățare.

Adulții dăruiesc instrumente

Copiii noștri dețin capacități uimitoare și primesc ușor instrumentele pe care noi, adulții le putem dărui pentru a încuraja rezolvarea situațiilor/problemelor și rezolvarea conflictelor. Să educăm, să cultivăm empatia și compasiunea, astfel încât copiii noștri să poată prospera deoarece un copil care se simte bine, se comportă bine.

Ochii lui Darius sunt în ochii tatălui lui. Tatăl coboară la nivelul lui Darius și spune:

-Hai să vedem cum putem repara greșeala. Să luăm o cârpă curată și să ștergem cioburile. Ai grijă să nu te tai. Știu că data viitoare vei fi mult mai atent. Eu sunt lângă tine.

În scurt timp, pe jos nu mai este nici urmă de ciob, nici urmă de rest de mâncare. Totul este curat și luminos. Și exact așa este și sufletul băiatului.

Iacob este în vacanță la mătușa lui preferată; nu e nimic mai grozav decât să ai 10 ani împliniți și să fii alături de sora mai mică a mamei tale! Veselia mătușii lui e fără margini! Adoră să se trezească de dimineață în râsete, în ritmuri de muzică și în pași de dans! Mătușa aceasta a lui e puțin mamă, puțin prietenă, puțin soră, puțin profesoară, puțin buclucașă, puțin fermă, puțin fără limite. Cu ea poate povesti orice, îi vine ușor.

-Vreau să vorbim despre ceva, de la tine înțeleg mereu totul tare bine!

-Ce bine! Sunt toată doar ochi și urechi!

-De ce e așa de importantă empatia? Toată lumea vorbește despre ea.

-Empatia este importantă pentru că este un fir nevăzut ce ne leagă pe noi, oamenii.

Știi ce facem noi când ne lăsăm cuprinși, învăluiți, înfășurați în mantia de  empatie? Ne punem în pantofii omului din fața noastră, privim din colțul lui și de la înălțimea lui. Nu e un exercițiu deloc ușor. Intuim emoțiile celui ce este prezent lângă noi. Îl ,,palpăm” cu o mână invizibilă, cu o atingere diafană. Ne conectăm cu fire nevăzute la sufletul, inima și mintea celui de care ne pasă. Putem simți pur și simplu emoții adecvate stării unei persoane sau putem înțelege prin ceea ce trece un semen.

Ce este o persoană empatică?

O persoană empatică este cea care ,,înțelege” și vede lucrurile din perspectiva celuilalt. Empatia se trezește amplu în momentul în care tu ai trecut deja printr-o situație apropiată omului ce se dezvăluie în fața ta.

Învățăm empatie?

Dacă învățăm empatie? Cu siguranță da! Încă din pruncie, felul în care adulții răspund folosind în special non-verbalul, gesturile, mimica, zâmbetul, va umple copilul de empatie. Acesta va mângâia, va alina, va ogoi și va dărui cuvinte pline de drag și atenție celor din jur. Așa cum a primit.

-Adică exact așa cum voi faceți!

-Exact așa! Și îți mai mărturisesc un secret! Tot ce trăiești dăruind empatie îți va aduce fericire, împlinire, împăcare. Dacă simți cu adevărat conectare poți spune despre senzația ce te învăluie că ți-ai dori să rămână, să nu te părăsească. Îți dă ție stare de bine cu tine.

Iacob e fericit! I se pare că a învățat tare mult și tare bine. I se pare că e timpul să facă niște teme de viață, niște exerciții cu fericire în vacanța asta, niște conectări cu lumea și cu oamenii. Mătușa lui dragă pune muzică în timp ce se pregătesc să plece spre parc. Și pare că pentru prima dată, inima lui Iacob prinde gânduri ce îl transformă și îl cresc.

Livia este în brațele bunicilor. Vacanțele cu ei sunt doar lapte și miere. Și vorbe bune și povețe. Nepoata stă pe prispă. Admiră zborul rândunelelor.

-Bunică, tu îmi spui că mai este puțin și rândunelele pleacă în țările calde?

-Așa este!

-Uf, dar de ce? Aș vrea să fie așa, vară, pentru totdeauna!

Bunica râde.

-Anotimpurile vin și pleacă, draga bunicii! Iar și iar.

– Și sunt zile care trec peste noi ca anotimpurile. Ai observat? întreabă, hâtru, bunicul.

Așa este viața: o succesiune de anotimpuri.

Anotimpurile din viață nu vin exact ca anotimpurile din natură. Nu. E altfel cu anotimpurile vieții.

-Și cum vine asta? întreabă Livia curioasă.

-Sunt zilele de primăvară în care înflorești. Înflorești pur și simplu: verdele dă atâta forță încât te simți invincibil. Nimic nu e de netrecut. Nimic nu e de neurcat. Ai putere cât pentru șapte.

Apoi vin verile: verile sunt tare strălucitoare: au lumină și împlinire în ele. Verile sunt dătătoare de putere lăuntrică, de încredere în forțele proprii, de grijă față de tine și față de ceilalți. Verile au energia să te determine să întemeiezi, să prinzi rădăcini; verile te așează, verile te împuternicesc.

-Și într-o zi de visare din vară, poate veni brusc toamna, pronunță răspicat bunica. Și când e toamnă îți plouă în suflet, când e toamnă e veșted totul în jur; când e toamnă nu-i veselie, e retragere în sine și poate e suspin. Când e toamnă parcă te împotmolești în noroi și când e toamnă parcă ai aștepta să fii mereu îngrijit. Aștepți un semn de la soare.

-Și soarele vine, bunică?

-Soarele vine și poate fi primăvară deodată: ieși din cocon și umpli spațiul de culoare și de idei noi și de un nou tu. Și aștepți să înflorești.

-Știi, chiar atunci poate veni iarna. O iarnă cu troiene și dureri de neimaginat.

Bunicul oftează.

Rănile ți le fac vânturile și înghețurile. Mâna îți rămâne prinsă în copca de gheață. Rămâi fără lemne pentru foc și nu găsești lopata să faci un drum până la cel mai apropiat prieten. Te pui în cojocul platoșă și stai în tine în rugăciune. Claritatea verii parcă se disipează.

Un gând rămâne acolo să-ți țină de cald: e primăvară după fiecare iarnă și nu-i de glumă cu primăvara! Ea așteaptă pitită după un colț, gata să repornească motoare adormite, gata să îți dea cheia drumului spre tine. Ea te duce obligatoriu într-o altă vară cu și mai mult spor și cu rădăcini și mai puternice. Vei învăța iar, vei crește, vei izbucni și vei izbândi. Vei fi din nou în vârf.

Livia zâmbește. Poveștile bunicilor o liniștesc. Livia învață, Livia înțelege.

– Eu înțeleg așa, acum: e bine să întâmpini iarna cu înțelegere, e bine să îți faci planuri primăvara, e bine să agonisești vara, e bine să stai cu tine toamna.

E bine să iei fiecare anotimp al vieții, exact așa cum vine, exact atunci când vine.

Viața nu vine doar cu vară sau doar cu iarnă. Niciun anotimp nu are exclusivitate. Când vom învăța ideea de rotație, când vom găsi binele din fiecare etapă vom avea siguranța că tot ceea ce vine spre noi ne transformă, ne întărește, ne înalță.

Bunica scoate plăcinta din cuptor. În fiecare suflet e un anotimp. Și în fiecare anotimp e o bucată de cer cu zbor de rândunele.

Predoslovie: <<Șotronul este un joc al copilăriei; cine nu a sărit într-un picior de-a lungul căsuțelor numerotate și a sperat să câștige, dovedind precizie și atenție?

Se pare că cei ce au jucat prima data Șotronul au fost soldații romani. Era un antrenament excelent. Evul Mediu l-a ridicat la alt rang: a devenit o metaforă pentru pelerinajul pe calea devenirii interioare. Șotronul a avut epoca lui de glorie, când regulile implicau un parcurs moral și mistic, când fiecare căsuță simboliza o virtute dobândită cu efort pe drumul spre Cer. Se pornea de pe Pământ, așa cum și astăzi o fac copiii în Franța, și se ajungea ,,dans le Ciel”. Toată schema Șotronului este copia ludică a planului unei biserici. Din pronaos (Terre) prin naos, spre absida altarului (Ciel) – o mistagogie accesibilă oricui>> (lector Mario Barangea, spicuiri).

Copiii joacă șotronul. Doar atât?

Ecaterina joacă șotronul. Are 6 ani. Șotronul e doar pentru cei coordonați, și-a dat ea seama. Copiii au primit-o cu greu în grupul lor. A trebuit să dovedească că-și poate ține echilibrul. A trebuit să arate că știe încotro se îndreaptă și cât de repede se poate orienta.

Fetița aruncă piatra. Piatra cade în prima ,,Casă”. Unu, doi, trei, patru. Până la zece numără. A ajuns în ,,Cer”. Se întoarce. O pornește spre ,,Casă”.

Copiii, în șotron, intră inițial fără un plan anume. E farmecul jocului, asta se știe, și e dorința de a finaliza (poate-câștigător), asta iar se știe!

Aruncă o piatră într-un pătrat și o iau la picior. Pe un drum ce îi va iniția. Sar cu ambele picioare, ba sar într-unul, schimbă ritmul și sensul. Le este și greu și le este și ușor. Ei străbat episoade din viață și ajung la răscruce. Se apleacă și culeg scopul de jos. Uneori piatra le cade pe linie. Aproape ratează tura. Și răsuflă ușurați și zâmbesc. Sunt tot acolo, în locul hărăzit de soartă. La căsuța cinci, după patru reușite în lanț, gleznele nu îi ascultă. Se dezechilibrează. Și ideea-piatră, deși bine ancorată, trebuie părăsită. O iau de la capăt; doar că acum o libelulă imensă, de un verde vibrant, fură privirea. Și tura asta se va sta pe bară. Se scutură și se hotărăsc să rămână concentrați. Ce hotărâre bună. Oare va ieși planul?

În jocul de șotron, copiii așteaptă. E bine când îți aștepți rândul. Acum e timpul de împrietenire. Cei ce știu dau sfaturi. Cei sturlubatici îți aduc aminte de nereușite. Cei împinși de dorința de a câștiga fac planuri. Cei mânați de bucuria de a fi împreună, zâmbesc. Copiii observă, copiii învață.

Șotronul. Drum inițiatic.

Și noi jucăm șotronul. Avem 7 ani și 15 ani și 28 ani și 33 ani și 42 ani. Și vom avea 47 și 58, 62 și 79. Vedem copiii din noi sărind prin cadrane, trecând prin încercări, repetând salturi. Suntem în CER și suntem pe PĂMÂNT, în căutări de drumuri, dominând intrările, răvășind căile. Din Colb în Paradis, profan spre inițiat, ne ținem respirația, zâmbim în locuri cu odihnă, ne bucurăm ochii în călătorie.

Jucăm Șotronul. E viața noastră acolo. Și mai cade iar câte o piatră departe de țel și linia ne îngrădește. Ne întoarcem și o luăm de la capăt. Și dintr-o dată totul e lin și noi dobândim putere și înțelepciune și ne înălțăm înlăuntru și sufletul palpită de frumusețea jocului.

Ecaterina joacă șotronul. Are în mână piatra ce o conduce . O ține bine. Și nu o va pierde din ochi nicicând!