Scarlett Onica

Toți copiii din clasa a IV-a B din Școala Gimnazială Numărul 56 sunt tare fericiți!

Și-au pus hainele de sărbătoare, iile și funda tricoloră, și-au luat sub braț foile albe și culorile și s-au hotărât să își așeze imaginația și gândul bun spre țara lor într-o lucrare aparte: ,,Desenul meu pentru Ziua României, 1 Decembrie!”

Profesorul lor, dascălul Elena Bajdechi, le-a vorbit despre rubrica ,,Desenele lui David” din ,,Matricea Românească”.

DAAAAAAA! (au spus ei în cor) Și noi vrem să desenăm și să colorăm așa cum ne dorim!

Ce idee bună! (și veți vedea ce inspirat au făcut-o!)

Și-au suflecat mânecile cu nerăbdare.

Ce a ieșit? Lucru cu bucurie!

Ce s-a așternut? Gând bun, din inimă, pentru ROMÂNIA!

,, La mulți ani, dragi români de pretutindeni!”,,Hai să dăm mână cu mână, toți cu inima română! 1 Decembrie să unească, toată suflarea românească!” (Alessia)

,, La mulți ani, România!” (Rareș)

,, Mândru că sunt român! La mulți ani, dragă Românie!” (Tudor)

,,Dragă România, îmi doresc ca fiecare om din această țară să aibă dorințele împlinite!” (Ștefan)

,, România, te iubesc!” (Ștefan G.)

,,Tot ce-i românesc nu piere!” (David Ioan)

,, Dragă Românie, te iubesc foarte mult!”,, Români, ajutați-vă unii pe alții!” (Georgiana)

,, România vă împlinește visele! Aveți încredere în România!” (Maia Dorotheea)

,, România, ești o țară foarte frumoasă, să ne ții pe toți uniți!” (David E.)

,, La mulți ani, România!” (Alex)

,, Pentru mine nu doar 1 Decembrie e Ziua României, în fiecare zi e ziua țării mele!” (Iulia)

,, La mulți ani, țara mea!” (Robert)

,, A fi român înseamnă om curajos și puternic!” (Tudor I.)

,, Doresc românilor să se înalțe, să zboare în văzduh, mereu fericiți, niciodată neajutorați sau triști!” (Emilia)

,, La mulți ani, România, te iubesc!” (Raluca)

,, România, La mulți ani!” (Laura)

,, Dragă România, La mulți ani, buni!” (Ariana Maria)

,, România, La mulți ani!” (Mara)

,, La mulți ani, țara mea!” (Zoe)

,, România mea iubită!!!” (Maya)

,, România este locul cel mai frumos din lume! Românii să petreacă în bună înțelegere!” (Diana Maria)

Tot ceea ce copiii au creat și au rostit pe noi ne-a impresionat foarte mult! Am dorit ca și cititorii Matricei Românești să simtă bătăile puternice de inimă pe care noi le-am simțit!

Versurile lui Iosif o să ne emoționeze mereu:

,,Dragă țara mea iubită,

Vreau să te fac fericită!

Pentru când voi crește mare,

Îmi doresc să fie Soare,

Oameni calzi, senini și buni,

Numai tu să poți s-aduni.

Să fim bine pregătiți,

Noi mereu să fim uniți!”

La mulți ani, ROMÂNIA!

Într-o seară liniștită de noiembrie, Ana stătea alături de fiica ei, Irina, pe canapeaua din sufragerie. Ceai și chec și poftă de vorbă!

Irina are 12 ani și este destul de neliniștită în ultima vreme: ,,…ce-i cu prieteniile?….cum să fac să fiu bine într-o prietenie?”. Întrebările acestea apar tot mai des. Mama ei a găsit acum momentul cel bun în care să rostească și să desțelenească:

– Irina, știi, prietenia e ca un drum cu două sensuri, a început Ana cu o voce blândă. Dacă vrei ca prietenii tăi să te trateze cu bunătate și respect, trebuie mai întâi să oferi aceste lucruri. Nu poți aștepta să primești fără să dăruiești. Este un schimb continuu – de grijă, de cuvinte frumoase, de sprijin.

Irina a dat din cap, atentă.

– Dar, să știi, prietenii tăi sunt și ei oameni! Uneori, dacă nu-ți zâmbesc sau nu vorbesc prea mult cu tine într-o zi, nu înseamnă că sunt supărați pe tine. Poate că se confruntă cu ceva ce tu nici nu-ți imaginezi. Este important să ai răbdare și să nu tragi concluzii pripite.

Irina a făcut ochii mici; se străduiește să înțeleagă.

– Mai e ceva foarte important, continuă Ana. Niciodată, dar niciodată să nu te schimbi ca să faci pe plac prietenilor. Prietenia adevărată nu înseamnă să te potrivești cu forța undeva, ci să fii acceptată exact așa cum ești, cu valorile și personalitatea ta. Dacă simți că trebuie să renunți la cine ești ca să fii prietenă cu cineva, atunci poate că acea prietenie nu este pentru tine.

– Deci, dacă o prietenă mă face să mă simt prost pentru cine sunt, nu e o prietenă bună? întrebă Irina, ridicând privirea.

Ana a zâmbit.

– Exact, draga mea. Prietenia trebuie să fie un loc cald, unde să te simți în siguranță. Dacă vreodată simți că nu ești în siguranță într-o prietenie, întreabă-te de ce. Analizează ce se întâmplă și ce te face să te simți așa. Și mai ține minte: prietenii sunt oameni. Ei pot greși, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunți la ei imediat. Uneori, merită să le spui cum te-au făcut să te simți și să le dai ocazia să repare lucrurile. Așa cresc prieteniile – prin înțelegere.

Irina a zâmbit timid.

– Dar ce fac dacă o prietenie se termină? a întrebat ea.

Ana a oftat ușor, dar privirea i-a rămas caldă.

– Uneori, draga mea, prieteniile se sfârșesc, și asta e în regulă. Nu toate prieteniile sunt făcute să dureze o viață întreagă. Unele sunt acolo doar pentru o vreme, să ne învețe ceva sau să ne facă să creștem. Și asta nu înseamnă că acea prietenie nu a fost importantă. Tot ce contează este să fii recunoscătoare pentru momentele frumoase și să mergi mai departe.

Irina s-a cuibărit mai aproape de mama ei, simțind că înțelege puțin mai bine ce înseamnă prietenia. Ana i-a mângâiat părul și i-a spus cu blândețe:

– Prietenia este ceva frumos, Irina, dar și un lucru care te învață multe despre tine și despre oameni.

Tot ce vreau e să știi cât de prețioasă este și cât de important e să ai grijă de ea!

–

Scarlett Onica

www.scarlettonica.ro

Filip e un băiat energic de 9 ani, vesel și bun și descurcăreț. A venit acasă azi cu capul plecat și o umbră de vinovăție în priviri. Tatăl lui, care îl aștepta în bucătărie cu o cană de ceai cald, și-a dat seama imediat că ceva nu era în regulă.

– Ce s-a întâmplat, campionule? l-a întrebat tatăl cu voce calmă.

Filip a tras aer în piept și, cu ochii în podea, a murmurat:
– Am împins un coleg azi…

Tatăl a lăsat cana deoparte și s-a așezat la nivelul lui Filip. Fără să se grăbească să-l certe, l-a întrebat:
– Spune-mi mai multe. Ce te-a făcut să reacționezi așa?

Filip a început să povestească, cu vocea tremurândă:
– La ora de sport, am încercat să arunc mingea la coș, dar am ratat de câteva ori. Radu a început să râdă de mine în fața tuturor. Mi-a zis că nu sunt bun la nimic… și… și m-am enervat! L-am împins!

Tatăl a ascultat cu atenție fiecare cuvânt, lăsându-l pe Filip să-și spună povestea fără să-l întrerupă.

Ce e de făcut?

CHIAR.

Ce e de făcut?

Atunci când copiii trăiesc emoții intense – furie, frustrare, tristețe – este firesc să le spunem ce nu este permis: „Nu lovi!”, „Nu jigni!”, „Nu țipa!”. Deși aceste limite sunt esențiale, ele lasă un gol: copilul rămâne cu emoția puternică, dar fără să știe ce să facă cu ea. Este ca și cum le-am lua un instrument din mână fără să le oferim o alternativă.

Așadar, ce putem face?

Să le validăm emoțiile și să le oferim soluții clare și constructive de ales în comportamente!

Validarea emoției

Primul lucru pe care copilul trebuie să-l audă este că e în regulă să aibă emoția pe care o are. Să recunoască și să înțeleagă ce simte este esențial pentru dezvoltarea sa emoțională. Un exemplu ar fi:

„Ești supărat, și asta e în regulă. Oricine se poate simți așa uneori.”

„Te simți frustrat pentru că lucrurile nu au mers cum voiai. Îți înțeleg sentimentul.”

Validarea creează un spațiu sigur, unde copilul nu se simte judecat pentru ceea ce trăiește.

Ghidarea spre alternative sănătoase

După ce recunoaștem emoția, este timpul să-l învățăm ce poate face în loc să aibă un comportament inadecvat. De exemplu:

„Poți fi nervos, dar în loc să lovești, hai să lovim o pernă sau să sărim în sus de câteva ori.”

„Ești trist? Dacă vrei, putem vorbi despre asta sau poți să desenezi cum te simți.”

„Frustrarea e grea. Poți să iei o pauză, să respiri adânc sau să strângi un obiect moale, până te calmezi.”

Încredere și susținere

Copilul trebuie să știe că învățarea acestor comportamente este un proces și că greșelile sunt naturale.

„E greu să te oprești din a lovi, dar te voi ajuta să găsești alte moduri să-ți exprimi supărarea.”

„Împreună vom exersa cum să ne calmăm când ne simțim furioși.”

Un exemplu concret

Un copil îl împinge pe altul pentru că se simte frustrat. În loc să-l certăm doar pentru comportament, putem spune:

„Văd că ești foarte supărat. E în regulă să te simți așa.”

„Dar nu e în regulă să lovești. Asta poate răni pe cineva.”

„Când simți că îți vine să lovești, poți să-mi spui mie sau poți să strângi pumnii sau poți să îți rostești trăirea sau poți să te duci să te liniștești un pic. Hai să încercăm împreună!”

De ce este important să spunem ce putem face?

Fiecare „Nu ai voie!” trebuie să vină la pachet cu un „Poți să încerci asta!”. Astfel, îi ajutăm pe copii să-și dezvolte autocontrolul, să înțeleagă limitele și să găsească soluții adecvate emoțiilor lor. Îi învățăm nu doar să se conformeze regulilor, ci și să devină adulți empatici, responsabili și conștienți de sine.

Să le spunem copiilor ce nu pot face, și mai ales să-i învățăm ce pot face. Emoțiile sunt normale, comportamentele se învață. Haideți să fim alături de copiii noștri, oferindu-le nu doar limite, ci și instrumente pentru viață.

Tata i-a pus lui Filip mâna pe umăr și i-a spus:
– Înțeleg că te-ai simțit foarte supărat și rănit. Nu e ușor să auzi pe cineva spunând lucruri urâte despre tine, mai ales în fața altora.

Filip l-a privit cu ochi plini de lacrimi:
– Dar n-ar fi trebuit să-l împing, nu?

Tatăl a zâmbit blând:
– Nu, să împingi pe cineva nu e o soluție, chiar dacă ești foarte nervos. Dar știi ce? Ești pe cale să înveți ceva foarte important astăzi. Ce ai făcut arată că ai avut o emoție puternică, iar asta e normal. Toți simțim furie sau frustrare uneori. Dar ceea ce contează este ce alegem să facem cu aceste emoții.

– Ce pot să fac data viitoare? a întrebat Filip curios.

Tatăl a luat o foaie de hârtie și a desenat un cerc. În mijloc a scris: Furie. Apoi, a trasat săgeți spre alte cuvinte:

Respiră adânc! 

Vorbește despre ce simți! 

Cere ajutor!

– Uite, Filip. Data viitoare când te simți furios, poți încerca să respiri adânc de câteva ori sau să îmi spui ce te supără. Poți chiar să mergi să arunci o minge în perete sau să numeri până la 10. Te ajut să găsim soluții care să nu rănească pe nimeni.

Filip s-a luminat la față:
– Crezi că o să funcționeze?

– Sigur că da! Este normal să greșim uneori, dar de fiecare dată putem învăța ceva nou. Data viitoare, sunt sigur că vei reuși să alegi un alt mod de a-ți arăta emoțiile.

Cei doi au petrecut restul serii discutând despre cum să răspundă atunci când emoțiile sunt puternice. Tatăl lui Filip știa că drumul spre autocontrol cere timp și răbdare, dar era hotărât să fie alături de el la fiecare pas.

Silviu are 8 ani. Azi intră în casă trântind ușa. Fața lui e înroșită de furie, iar ochii îi sclipesc cu o emoție greu de ascuns. Mama îl privește de pe canapea, lăsând deoparte cartea pe care o citea.

— Ce s-a întâmplat, dragul meu? întrebă ea, calmă.

— Nimic! răspunse el răstit, dând cu ghiozdanul de podea. NIMIC!!!! Apoi se lăsă pe un scaun, cu mâinile încrucișate.

Mama știa că în spatele furiei se ascundea ceva mai profund. Se apropie încet și se așază lângă el.

— Știi că poți să-mi spui orice, da? Nu sunt aici să te cert; sunt aici să te ascult.

Silviu oftează adânc, iar ochii i se împăienjenesc de lacrimi.

— La școală, colegii mi-au zis că sunt slab… că nu am curaj să fac nimic. M-au provocat să dărâm o bancă. La început nu am vrut… am făcut-o, totuși, ca să nu râdă de mine. Dar, apoi… m-am simțit groaznic.

Lacrimile îi curg acum pe obraji, iar mama îl strânge ușor în brațe.

— Te-ai simțit obligat să faci ceva ce nu voiai, ca să nu fii rănit mai tare, spune ea cu blândețe. Și furia ta… e doar modul tău de a ține tristețea departe.

Silviu își îngropă fața în umărul mamei.

— E în regulă să fii trist, puiule. Și ești foarte curajos că mi-ai spus asta, continuă ea.

În acel moment, Silviu simți cum povara se ridică, iar lacrimile îi spală sufletul. Era înțeles, iar furia nu mai avea nevoie să-l protejeze.

Furia copilului vostru nu este altceva decât un scut, un bodyguard al tristeții sale

Să știți că, de cele mai multe ori, furia copilului vostru nu este altceva decât un scut – un bodyguard al tristeții sale. În spatele unui acces de nervi, al unui „nu vreau” spus cu încăpățânare sau în spatele unei priviri încruntate, poate să se ascundă o durere pe care copilul vostru nu știe încă să o exprime.

Trăim într-o societate care ne-a învățat că e mai acceptabil să fii furios decât să fii trist. În special pentru băieți, furia devine masca unei suferințe mai adânci, pentru că, din păcate, lacrimile încă sunt văzute ca o slăbiciune, chiar și atunci când sunt ale unui copil. E ușor să tolerăm un copil morocănos, poate chiar să glumim despre asta, dar când vedem lacrimi sau auzim suspine, ne grăbim să le „rezolvăm”, să le oprim, să fugim de ele.

Vulnerabilitate?

Ne este greu să le acceptăm vulnerabilitatea. Și nu pentru că nu îi iubim – din contră, pentru că îi iubim atât de mult încât ne doare să-i vedem suferind. Dar tocmai în aceste momente au cea mai mare nevoie de noi. Nu să le spunem să nu mai plângă, nu să îi distragem cu altceva, ci să stăm acolo cu ei, să le validăm emoțiile: „Știu că e greu. Sunt aici cu tine.”

Gândiți-vă la cât de curajos este un copil care își arată suferința. E un act de încredere pură să lase garda jos, să ne invite în lumea lor interioară, în mijlocul furtunii lor. Și cât de frumos este să fim acolo, să fim ancora care îi ajută să treacă prin ea, în loc să le cerem să o ignore.

Poate că e timpul să schimbăm ceva – să fim mai deschiși la lacrimi, la supărare, la toate emoțiile care fac parte din viața noastră de oameni. Să le arătăm copiilor noștri că nu doar furia e acceptată, ci și tristețea, vulnerabilitatea, căderile. Pentru că atunci când copilul vostru se simte în siguranță să-și arate toate emoțiile, înseamnă că se simte în siguranță cu voi – iar asta este cel mai prețios dar pe care îl putem oferi.

Copiii învață ascultând basme! Copiii își dezvoltă imaginația ascultând basme. Copiii sunt inițiați să recunoască valorile umanității ascultând basme!

Copiii desenează cu bucurie imaginându-și lumea de basm!

Acest lucru se întâmplă cu harnicii școlari ai clasei ,,Floare de Măr” din Liceul Teoretic Waldorf București.

Ei așază culoare lângă culoare și știu că acest lucru îi face cu adevărat să savureze fiecare moment al creației.

Doamna profesor pentru învățământ primar, Cristina Hobjilă, descrie pentru Matricea Româneasca ceea ce se întâmplă în clasă în orele de desen. Le-a povestit copiilor despre rubrica ,,Desenele lui David” iar ei și-au dorit să împărtășească și cu noi munca lor, creația lor, mai ales pentru faptul că ei sunt încurajați să picteze, să deseneze, să modeleze zi de zi!

,,Imaginile vii țesute pe marginea poveștilor inspiră copiii să creeze desene ce însoțesc orice text.

În pedagogia Waldorf, dascălul lucrează în același timp cu copiii, desenând la tablă cu cretă, iar ei își întocmesc propriul caiet de epocă, un suport din care învață. Copiii nu au manuale, ci scriu singuri și desenează, completându-și lecțiile. Această abordare permite o înțelegere sufletească ce aduce o altă dimensiune părții academice, fixând și îmbogățind cunoștințele. Culorile permit copiilor să simtă că fac parte din lume, cufundându-se în perceperea calităților lor. Actul de a desena se adresează voinței.

Suflet, mâini și minte acționează împreună pentru cunoașterea lumii.

La clasa I ,,Floare-de-Măr”, foaia albă A3 s-a luminat într-o pată galbenă, așezată blând cu cubul cerat, ca un soare ce luminează (se extinde) și încălzește (are nuanțe diferite de galben și galben-auriu). Pata galbenă, înconjurată de albastru până la marginea foii, inspiră cum cosmosul se leagănă liniștit. În partea de jos, roșul puternic, galbenul și albastrul s-au întâlnit dând naștere culorilor de pământ. Dealurile domoale ce poartă pomii cu roade (întâlnirea galbenului cu albastrul în linii curbe), satele oamenilor, munții îndepărtați cu crestele lor ascuțite încep să creeze peisajul. Urcând pe poteca anevoioasă, cavalerul ajunge la peștera întunecată a balaurului. După o luptă aprigă, cu ajutorul sabiei de lumină a Sfântului Mihail, balaurul este învins. Pe umerii cavalerului flutură mantia roșie a curajului și neînfricării. El poartă o coroană (ca semn al originii sale nobile și cosmice).

În pata galbenă este înfățișat cavalerul și Sfântul Mihail – ei reprezintă personajele bune (primesc un spațiu luminos în jur). Balaurul verde este înfățișat în preajma peșterii întunecate, pe fondul albastru al munților”.

Și copilul tău pictează, desenează, modelează cu bucurie, des?

Vă lăsăm să vă bucurați de creațiile celor mici (și talentați) și vă rugăm să nu uitați: ,,…dragi părinți, să știți că româna și matematica sunt importante, desigur, însă este foarte important să le permiteți copiilor voștri să facă ce le place! Atunci ei simt că fac ceva deosebit pentru ei!” (tânărul David Bulboacă, inițiatorul rubricii ,,Desenele lui David”)

Dragoș are 8 ani. A venit la sfârșit de săptămână la bunicul lui, Melinte. Tare se bucură bunicul că-i e nepotul aproape! Cât Bunica face plăcinta ei vestită cu mac (pe care Dragoș o adoră!), cei doi ies la portiță. Bunicul și nepotul stau pe băncuța din fața casei, la umbra nucului bătrân (câte a auzit nucul acesta…câte și mai câte!). Bunicul, cu chipul său brăzdat de riduri, vorbește cu glas blând, iar cuvintele lui au greutatea anilor trăiți.

„Nepoate,” începu el, „viața e plină de lecții și capcane. De pildă, să știi că lenea distruge ambiția. Când ești leneș, uiți să mai visezi la ce ar putea fi. Nu-ți mai dorești să devii ceva mai bun, să faci mai mult. Lenea e ca un nor gros ce acoperă soarele ambiției și, fără acel soare, totul rămâne în umbră și întunecat.”

Nepotul îl asculta atent, cu ochii mari și curioși. Bunicul își continuă povestea:

„Mai e ceva, să nu uiți: furia distruge înțelepciunea. Când te lași pradă furiei, mintea îți devine tulbure, iar judecata îți scapă printre degete. Ceea ce înainte părea limpede, devine greu de înțeles. Omul înțelept știe să își țină furia în frâu, căci altfel, ea îi acoperă gândirea, ca o furtună care aduce întuneric în miez de zi.”

Bătrânul se opri o clipă, trăgând aer adânc în piept, apoi reluă:

„Și, nepoate, frica distruge visele. Când te temi, nu mai ai curajul să mergi pe drumuri noi, să urmezi chemarea inimii tale. Frica te ține legat, te face să rămâi acolo unde ești, chiar dacă sufletul tău își dorește să zboare. E ca o colivie nevăzută, în care îți ții propriile aripi strânse.”

Nepotul clătină din cap, parcă înțelegând mai bine de ce uneori se simțea prins în propriile gânduri. Bunicul continuă:

„Apoi mai e și mândria, care distruge creșterea spirituală. Dacă te crezi mereu deasupra celorlalți, cum să înveți ceva nou? Cum să înțelegi că fiecare om pe care îl întâlnești are o lecție de dat? Mândria îți închide ușile în față și te face să crezi că ai ajuns deja la capăt, când de fapt, călătoria abia începe.”

Bunicul îl privi pe nepot, care își frământa mâinile, apoi zâmbi cald și adăugă:

„Gelozia distruge pacea. Când îți invidiezi aproapele pentru ce are sau ce este, îți pierzi liniștea sufletească. În loc să te bucuri pentru el, te roade amărăciunea, iar gândurile tale devin ca niște spini care îți înțeapă inima. Gelozia îți fură bucuria și te face să te îndoiești chiar de darurile pe care le ai deja.”

Nepotul dădu din cap încet, ca și cum ar fi simțit și el acei spini de care vorbea bunicul.

„Și nu uita, nepoate,” continuă bătrânul, „îndoiala distruge încrederea. Când nu crezi nici în tine, nici în cei din jur, nimic nu mai pare sigur. Orice pas pe care-l faci devine nesigur, iar fiecare vorbă ți se pare că ascunde un pericol. Încrederea e fundația pe care se construiește orice relație, orice vis, orice dorință de a merge mai departe.”

După ce termină de vorbit, bunicul rămase o clipă în tăcere, iar apoi, cu un zâmbet misterios, îi spuse nepotului:

„Acum hai să ne gândim ,,invers” la toate aceste lucruri, nepoate!”

Nepotul se uită la bunicul confuz, dar apoi începu să înțeleagă: dacă îți cultivi încrederea, vei scăpa de îndoială; dacă îți cauți pacea, vei alunga gelozia; dacă te dedici creșterii spirituale, mândria nu te va mai înlănțui; dacă îți urmezi visele, frica nu te va mai opri; dacă înveți să fii calm, înțelepciunea va rămâne alături de tine; și dacă îți păstrezi ambiția vie, lenea nu va avea nicio putere asupra ta.

Zâmbind larg, bunicul îl bătu pe spate: „Vei înțelege tu mai târziu, nepoate, cum fiecare lecție are două fețe. Dar e important să le cunoști pe amândouă.”

Plăcinta cu mac e gata! Dragoș stă pe laviță lângă bunicii lui iubiți. A primit hrană și pentru trup și pentru suflet!

Maria stătea pe canapeaua din sufragerie, cu o ceașcă de ceai aburindă în mâini; ochii ei arătau îngrijorare. Elena, prietena ei cea mai bună, o privea cu blândețe și înțelegere. Maria îi povestise despre cât de greu îi era uneori să comunice cu copiii ei, să le fie alături atunci când ei aveau nevoie, și să găsească cuvintele potrivite care să le aline inimile mici și frământate.

Elena, mereu atentă la nevoile celor din jur, zâmbea cald și o încuraja pe Maria să-și urmeze inima.

— Știi, Maria, eu știu că ești o mamă minunată. Dar știu și cât de copleșitor poate fi să vrei să faci totul bine pentru ei. Ce este de spus copilului tău? Ce cuvinte îi ogoiesc sufletul, îl fac să știe că este văzut și ascultat?

Maria dădu din cap, cu un mic zâmbet de recunoaștere, dar și de neputință.

— Da, exact asta mă întreb și eu de atâtea ori. Vreau să știe că sunt aici pentru ei, dar parcă nu găsesc mereu cuvintele potrivite.

Elena își întinse mâna și o atinse ușor pe umăr.

— Uite, ce ar fi dacă, atunci când vezi că sunt supărați, să le spui simplu: ,,Oh, e normal să fii supărat că s-a petrecut asta, chiar da!”? E important să le validezi emoțiile. Și poate, când simți că au nevoie de sprijin, ai putea să le spui: ,,Eu sunt aici pentru tine: te ascult, să știi! Sunt aici doar să te ascult sau să te și sfătuiesc, dacă asta vei dori!”

Maria se gândi câteva clipe și aprobă din cap, cu un zâmbet mai larg.

— Da, cred că asta i-ar ajuta… să știe că nu trebuie să facă totul singuri, că sunt acolo pentru ei. Dar ce fac atunci când par pierduți, fără să știe cum să reacționeze?

Elena se lumină și continuă:

— Uneori, doar o mică pauză poate face minuni. Ai putea să le spui: ,,Uite, eu spun să facem o mică pauză: doar stăm acum, atât.” Sau, dacă e ceva ce trebuie să încerce din nou, poate că le-ar prinde bine să audă: ,,Încercăm să o luăm de la capăt?”

Maria zâmbi, imaginându-și cum aceste cuvinte ar putea să-i aline pe copiii ei, să-i ajute să simtă că sunt în siguranță.

— Și dacă greșesc, dacă nu știu ce să facă?

— Oh, Maria, aici este atât de important să nu îi facem să se simtă rușinați. Poți încerca să le spui: ,,Ok, nu-i nimic, acum hai să vedem cum repari greșeala.” E ca și cum le-ai arăta că fiecare greșeală e o ocazie de învățare, nu un capăt de drum.

Maria își simți inima mai ușoară, iar chipul i se lumină.

— Mulțumesc, Elena. Știi, nu m-am gândit niciodată că poate fi atât de simplu și totuși atât de profund.

Elena roti cana de ceai și zâmbi cald.

— Mmmm…, contează atât de mult să știe că nu sunt singuri. Chiar și când e greu, dacă le spui: ,,Eu sunt chiar aici când și dacă ai nevoie de mine” sau ,,Uite, îmi dau seama că nu-i deloc simplu pentru tine, așa este,” își vor da seama că sunt văzuți. Că emoțiile lor nu sunt prea mici, că sunt importante pentru tine.

Maria simți cum lacrimile i se adună în colțurile ochilor, dar erau lacrimi de recunoștință.

— E exact ce aveam nevoie să aud. Mă voi strădui să fac asta, să le spun și: ,,Să știi că nu-i corect, chiar nu e” când simt nedreptatea sau ,,Poți să îmi spui mai multe despre asta?” când par că au ceva greu pe suflet.

Elena îi strânse mâna ușor.

— Ai grijă de tine, Maria, la fel cum ai grijă și de ei. Și amintește-ți că dragostea ta e cea care contează cel mai mult. Cuvintele sunt doar o punte către inima lor.

Maria se simți mai pregătită și încrezătoare. Știa de acum că va putea să le ofere copiilor ei acea căldură de care au atâta nevoie, să le fie alături în momentele lor de îndoială și frământare.

Ana a ajuns în campusul facultății de ieri. E totul nou. Și puțin rece. A crezut că este pregătită pentru tot. Și chiar este! Însăă….

Despachetează lucrurile cu grijă. Într-un colț de bagaj găsește un plic mic. Ah! Miroase ,,a mama”. Chiar îi simte parfumul!

Ce bine! Scrisul mamei, cuvintele mamei… Oare ce scrie?

 Draga mea,
În acest început de octombrie, sunt câteva lucruri importante pe care mi-aș dori să ți le amintești cu inima deschisă și blândețe față de tine însăți.

Prieteniile sunt adevărate comori, dar e esențial să înveți cum să le cântărești cu înțelepciune. Un prieten adevărat este cel care te înalță, care îți aduce lumină și îți face sufletul să zâmbească. E acela care se bucură de reușitele tale, fără urmă de invidie, și care strălucește alături de tine, nu în umbra ta. Dacă nu te simți bine în preajma cuiva, dacă prezența lui te apasă, poate că acel cineva nu este cu adevărat prietenul potrivit pentru tine.

Știu că uneori e tentant să încerci să „te potrivești” într-un grup, să te mulezi pe așteptările lor. Dar oprește-te o clipă și întreabă-te: îți dorești să te potrivești sau să aparții cu adevărat? E o diferență atât de subtilă, dar atât de importantă. A aparține înseamnă să fii tu însăți, autentică și liberă, în mijlocul acelora care te acceptă exact așa cum ești.

Prieteniile au drumuri proprii, ritmuri care uneori sunt line și alteori pline de suișuri și coborâșuri. Sunt perioade de „împreună” și de „nedespartire”, dar și momente de respiro, în care fiecare are nevoie de propriul spațiu. Prieteniile adevărate supraviețuiesc fiecărui anotimp, iar tu trebuie să știi că ele vor rămâne acolo, chiar dacă uneori drumul pare mai anevoios.

La fel de important este să îți cunoști limitele! Învață să spui „nu, mulțumesc” atunci când simți că e prea mult pentru tine. Să ai curajul de a spune „destul” atunci când simți că lucrurile trebuie să se schimbe. Amintește-le cu blândețe prietenilor tăi că prietenia este despre a da, dar și despre a primi, și că respectul este esențial în această ecuație.

Arată-ți limitele cu fermitate, dar și cu blândețe, pentru că prietenii adevărați vor respecta asta. Și, la rândul tău, respectă și tu limitele lor. În felul acesta, legăturile voastre vor deveni mai puternice și, cel mai important, sănătoase pe termen lung.

 Să știi că îți sunt alături mereu, oriunde te va purta acest drum minunat al prieteniilor și al vieții!

Cu drag,
Mama

Ana recitește scrisoare. Mama e acolo, cu gândul lipit de ea. Mama știe și înțelege și o aude, chiar de la sute de kilometri distanță. Mama a așezat vorbele potrivite. Mama i-a dat putere și cuvinte înțelepte.

Ana privește pe geam: roșu și galben, culorile cu care se mândrește octombrie. Undeva, în fața altui geam, mama admiră aceleași culori.

Toamna l-a rugat pe Octombrie să le emoționeze pe amândouă la fel, cu dor.

Liana este mama Mirunei și a Silviei. Ieri am auzit-o când se confesa prietenei ei: se află într-o dilemă care o frământă de ceva timp. Deși tehnologia face parte din viața de zi cu zi, iar ecranele sunt omniprezente în jurul ei (desigur, în jurul tuturor) de la smartphone-uri și tablete până la televizor și calculator, nu știe care este calea cea mai bună pentru copiii săi… Pe de o parte, a auzit teorii care susțin că tehnologia poate stimula creativitatea și oferă acces la informații valoroase. Pe de altă parte, se teme de avertismentele care subliniază riscurile expunerii îndelungate la ecrane, de la izolare socială la probleme de atenție și dezvoltare emoțională.

Întrebări:

Întrebările o copleșesc: ce înseamnă ,,prea mult” în utilizarea ecranelor? Cum poate ea, ca părinte, să stabilească un echilibru sănătos între beneficiile și pericolele tehnologiei? Se întreabă dacă timpul petrecut de copiii ei pe tabletă sau telefon le poate afecta comunicarea cu ea și cu ceilalți membri ai familiei. Mai mult, Liana se teme că, dacă ea însăși folosește ecranele în exces (se mai întâmplă!), contribuie la slăbirea conexiunii emoționale în familie.

Desigur, Liana nu este singură. Eu sunt frământată de aceleași întrebări. Și, bineînțeles, și tu și vărul tău. Prietenul tău cel mai bun discută despre asta zilnic, iar ieri aceleași întrebări și le punea vecinul de la doi.

Teorii peste teorii și experți peste experți.

Îngrijorări. Analize. Comparații

În cartea ,,Fabrica de dependenți digitali”, doctor Michel Desmurget pune pe tapet multe îngrijorări și multe analize și comparații. Ne lasă să ne informăm și ne determină să ne uităm adânc în noi: să analizăm, să gândim. Să cântărim.

Una dintre concluziile din carte o voi descrie mai jos:

Ecranele năruie cel puțin trei piloni esențiali ai dezvoltării copiilor: interacțiunile umane, limbajul și concentrarea.

Primul pilon afectat? Chiar interacțiunile umane. Pe măsură ce copiii petrec tot mai mult timp în fața ecranelor — fie ele tablete, smartphone-uri, computere sau console de jocuri — comunicarea cu cei din jur scade atât cantitativ, cât și calitativ. Relațiile interpersonale sunt înlocuite de interacțiuni superficiale cu dispozitive tehnologice, iar conexiunea profundă cu membrii familiei suferă. Această tendință nu este limitată doar la copii. Când și adulții se cufundă în „apele” ecranelor, legăturile din familie slăbesc din ambele direcții. Ecranele nu pot oferi acel tip de hrană emoțională de care au nevoie copiii pentru a dezvolta legături puternice și sănătoase cu cei din jur. În loc de interacțiuni pline de sens, care să favorizeze dezvoltarea socială și emoțională, copilul se îndepărtează de mediul familial, iar timpul de calitate devine o raritate.

Al doilea pilon afectat este limbajul. Limbajul este fundamentul comunicării umane și trebuie învățat și practicat în mediul social, prin interacțiuni directe cu cei apropiați. Fiecare cuvânt rostit în prezența părinților, a bunicilor sau a altor persoane dragi este însoțit de o încărcătură emoțională care ajută copilul să îl interiorizeze în mod profund. În schimb, un ecran rece poate doar să ofere oportunități de memorare și repetare mecanică, fără acea dimensiune afectivă esențială. Astfel, limbajul devine golit de sens, lipsit de empatie și de conexiuni reale. Copilul poate învăța să rostească cuvinte, dar pierde esența comunicării afective, aceea care îl ajută să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă să comunici cu inima, nu doar cu mintea.

Al treilea pilon afectat este concentrarea. Capacitatea de concentrare este esențială pentru dezvoltarea intelectuală și cognitivă a copiilor. Fără o putere solidă de concentrare, gândirea nu se poate mobiliza eficient în vederea atingerii unui scop. Cufundarea în sfera digitală, cu ritmul ei rapid și stimuli vizuali și auditivi constanți, deteriorează această abilitate crucială. Răbdarea este profund afectată, iar copilul se obișnuiește cu satisfacerea imediată a dorințelor, în loc să își antreneze mintea să rămână concentrată pe o sarcină mai lungă sau mai dificilă. Pe termen lung, această scădere a capacității de concentrare poate avea efecte negative asupra performanței academice și asupra capacității copilului de a gândi critic și de a-și mobiliza resursele cognitive în mod eficient.

O concluzie:

În concluzie, expunerea excesivă la ecrane poate avea un impact devastator asupra dezvoltării copiilor, slăbind pilonii esențiali care susțin interacțiunile umane, dezvoltarea limbajului și puterea de concentrare. Într-o lume în care tehnologia devine din ce în ce mai prezentă, este esențial să ne întoarcem la relațiile umane și la experiențele care hrănesc cu adevărat mintea și sufletul copilului.

Liana este tot neliniștită. (Și cred că și tu). Caută adânc în sine și caută să își îndrume fiicele cât mai corect. Cu răbdare, cu tact, cu echilibru, informată, va reuși.

Articolul de față este inspirat de cartea ,,Fabrica de dependenți digitali”(Pericolele ecranelor pentru copiii noștri) de dr. Michel Desmurget, Editura For You, București 2021.

,,Un prieten e mai vital decât un înger” (Nichita Stănescu)

Copiii nu învață despre prietenie dintr-un ghid. Și nici nu consultă un set clar de reguli când spun ,,vrei să fii prietenul meu?” Nu fac ,,sesiuni speciale” de prietenie și nici nu urmează vreun curs anume pentru asta. Își dezvoltă instinctele sociale observând cum se comportă cei din jurul lor.

Cum învață despre relații? Oare imită ce văd la părinți? Oare urmează tiparele pe care le-au văzut acasă, la adulți? Se uită la colegii de la școală și preiau comportamentele lor?

Uneori observăm și simțim că le scapă esența prieteniei. Oare de ce? Și de ce, în unele cazuri, nu reușesc să practice două calități fundamentale: încrederea și respectul reciproc?

O poveste despre descoperirea pasiunilor

Un prieten drag are un fiu pasionat de înot. Colegul lui de clasă este un entuziast al ciclismului. Amândoi sunt în clasa a VI-a și sunt prieteni de mai bine de doi ani. David, cel care practică înotul, a mers la competițiile lui Alex de mai multe ori: fie la curse locale, fie la campionatele din weekend. În tot acest timp, Alex nu a fost niciodată prezent la o competiție de înot. Într-o zi de duminică, mama lui Alex i-a spus: ,,La ora 4 mergem să-l susținem pe David la competiția lui.” Alex a fost surprins: ,,De ce să mergem? Nu am mai fost la o competiție de înot, și în plus, promisesem că ies cu băieții la un meci de fotbal.” ,,Ah!”, i-a răspuns mama, ,,mergem să-l susținem, să îi arătăm că suntem acolo pentru el.” ,,Dar David nu m-a invitat niciodată…” a continuat Alex, însă mama lui a rămas fermă.

La competiție, atmosfera a fost energică. David a câștigat câteva probe, iar Alex s-a trezit entuziasmat, aplaudând cu toată forța și strigând de bucurie. După competiție, cei doi prieteni au mers împreună să sărbătorească, discutând entuziasmați despre momentele-cheie. Alex i-a mulțumit mamei sale, realizând că pasiunea lui David pentru înot este la fel de importantă ca dragostea sa pentru ciclism. Oare nu tocmai acest tip de sprijin între prieteni face prietenia mai puternică?

Această poveste este un exemplu frumos despre susținerea reciprocă și despre cum înțelegerea pasiunilor celorlalți poate întări legăturile de prietenie. E clar, nu? O prietenie se construiește prin gesturi mici, dar semnificative.

Prieteniile părinților, prieteniile copiilor?

Să ne gândim: ar trebui părinții să fie prieteni cu părinții colegilor copiilor lor? Sau chiar cu părinții ,,rivalilor” copiilor lor? Oare nu ar trebui să discutăm cu ceilalți părinți de la primele semne de neînțelegeri între copii? Este suficient să așteptăm până când problema escaladează? Adesea, durerile și frustrările copiilor se reflectă intens și asupra noastră. Cum putem aplana conflictele înainte de a deveni probleme majore?

Conversațiile calme și deschise, chiar și între părinți, pot contribui enorm la relațiile sănătoase dintre copii. Ne-am întrebat vreodată cât de mult ar putea ajuta un simplu dialog?

Trăirile părinților și trăirile copiilor

Când copilul nostru trece prin momente dificile, noi, ca părinți, simțim durerea și frustrarea lor la un nivel profund. Nu este așa? Uneori, suferința lor pare chiar amplificată în sufletul nostru. Și totuși, copiii par să se refacă emoțional mult mai repede decât noi. Cum putem fi prezenți alături de ei fără să exagerăm trăirile lor? Ne-am întrebat vreodată de ce ei își revin mai ușor după mici conflicte sau jigniri, la fel cum își revin mai repede și după răni fizice?

Le spunem mereu că suntem lângă ei, indiferent de ce se întâmplă? Oare le dăm destulă încredere pentru a-și rezolva singuri problemele?

Încrederea, cheia relațiilor sănătoase

Copiii au nevoie de încredere. Îi ascultăm cu atenție, le dăm spațiu să-și exprime soluțiile proprii? Nu ar fi o idee bună să le arătăm că avem încredere în ei, dar să fim și pregătiți să intervenim când este nevoie? Cum putem să-i ajutăm să navigheze prin provocări sociale fără să preluăm complet controlul? Oare ei nu sunt capabili să repare relațiile lor mult mai ușor decât ne așteptăm noi?

Le spunem că suntem alături de ei, chiar dacă sunt în rolul de agresor sau victimă? Relațiile lor sociale ne aduc aminte de propria noastră copilărie? Dar cât de important este să nu confundăm trecutul nostru cu prezentul lor?

Începe școala! Începe grădinița! În câteva zile!

Ce moment emoționant, plin de schimbări și necunoscute, mai ales pentru cei mici care pășesc pe un drum nou și necunoscut. Cum să nu fie copleșitor? Fiecare copil trăiește acest început diferit, cu un amestec de sentimente. Unii se avântă plini de nerăbdare, zâmbind larg, în timp ce alții simt o teamă mocnită, poate chiar tristețe, la gândul despărțirii de părinți. Poate fi entuziasmant, dar și apăsător în același timp. Oare cum vor face față micuții acestor emoții?

Să ne gândim puțin: de ce unii copii întâmpină această schimbare cu bucurie, iar alții cu teamă? Fiecare copil are propriul ritm. Unii își arată curajul prin țupăieli vesele, alții își exprimă emoțiile printr-o liniște apăsătoare. Oare nu este firesc să simtă toate acestea? Emoțiile nu sunt un semn de slăbiciune, nicidecum! Emoțiile sunt bune!

Să observăm! Cum putem ajuta? În primul rând, putem să-i încurajăm să-și recunoască și să-și înțeleagă propriile sentimente. Să-i învățăm să fie atenți la ceea ce simt – nu este aceasta o lecție de viață? Jocuri în care vorbim despre emoții, discuții despre grimasele personajelor din povești sau despre mimica copiilor cunoscuți – toate acestea îi pot ajuta să își găsească propria voce în fața emoțiilor. Să devină mai puternici, mai încrezători.

Și ce-ar fi să citim împreună? Cărțile au o putere magică de a transforma necunoscutul în ceva familiar. De ce să nu le arătăm că personajele lor preferate trec prin aceleași frământări? Cărți precum Felix și Gustav merg la grădiniță (de Kartazyna Koztowska), Eric merge la grădiniță (de Ioana Chicet-Macoveiciuc) sau Bufnițel și prima zi de școală (de Alison Brown și Debi Gliori) pot deschide o ușă spre o lume în care frica e înțeleasă, iar schimbarea e întâmpinată cu curaj. Oare nu este liniștitor să știe că nu sunt singuri?

În tot acest proces, gândurile se pot așeza în mod natural. Poți să-i încurajezi să deseneze sau să scrie despre ceea ce simt. Un jurnal zilnic, simplu și prietenos, poate deveni o comoară. Cum ar fi să își amintească, peste câteva săptămâni, că „totul s-a rezolvat”? Că au fost curajoși? Că au înfruntat necunoscutul și au învățat să îl îmbrățișeze? Jurnalul poate fi prietenul de nădejde care le amintește zilnic că fiecare pas îi duce mai departe.

Ce altceva ar putea fi de ajutor? Oare nu ar fi minunat să facem o mică excursie înainte de prima zi? Să vizităm clădirea grădiniței sau a școlii, să ne întâlnim cu educatoarea sau învățătoarea, să alegem împreună rechizitele? Aceste mici pregătiri nu aduc oare o oarecare liniște într-un univers nou și plin de necunoscute?

….Și, poate cel mai important, să nu uităm de tihnă. Copiii au nevoie de timp pentru a se adapta. Diminețile nu ar trebui să fie haotice, ci pline de calm și răbdare. Cum ar arăta o zi dacă ar începe într-o atmosferă liniștită, cu timp pentru a ne pregăti fără grabă? Nu ar fi o zi mult mai senină?

Cu toate aceste gânduri în minte, să ne bucurăm de începutul toamnei și să întâmpinăm școala și grădinița cu încredere și căldură. Începe o nouă aventură!

Mara este o adolescentă de 16 ani, plină de energie și entuziasm; ca orice tânăr de vârsta ei, începe să se confrunte cu valurile de emoții și provocări ale maturizării. Mama ei, Andreea, o femeie calmă și înțelegătoare, știe că este momentul să îi ofere fiicei sale câteva sfaturi esențiale despre gestionarea emoțiilor. Într-o seară liniștită, după cină, cele două stau de vorbă în bucătărie, discutând despre experiențele recente ale Marei.

Față în față:

Andreea: Mara, ai un pic de timp să vorbim? Aș vrea să te întreb ceva important.

Mara: Sigur, mamă. Ce s-a întâmplat?

Andreea: Te-ai simțit în ultima vreme copleșită de propriile emoții? De parcă te-au luat prin surprindere?

Mara: Da, chiar și ieri am simțit asta. Parcă totul s-a întâmplat așa, dintr-odată. De ce mă întrebi?

Andreea: Mă gândeam că poate ai observat și tu cum, uneori, emoțiile noastre par să fie ascunse adânc sub suprafață. Dar, câteodată, cineva, poate chiar fără să vrea, apasă pe niște butoane invizibile și reacționăm într-un mod neașteptat, chiar și pentru noi.

Mara: Da, am pățit asta. Parcă cineva face sau spune ceva și, brusc, mă simt furioasă sau tristă fără să-mi dau seama de ce.

Andreea: Știu ce spui. Fie că e vorba de rude, prieteni, colegi sau profesori, uneori ating acele puncte sensibile care sunt adânc îngropate în noi. Și atunci, emoțiile noastre pot erupe ca un vulcan.

Mara: Ce ar trebui să facem când se întâmplă asta? Mi se pare așa complicat…

Andreea: În primul rând, trebuie să înțelegem că emoțiile sunt mesageri. Ele ne spun ceva important despre noi. Dacă simți furie, de exemplu, poate înseamnă că cineva a încălcat ceva ce contează foarte mult pentru tine.

Mara: Deci, emoțiile nu sunt neapărat ceva rău?

Andreea: Exact. Emoțiile în sine nu sunt rele. Ele ne ajută să înțelegem ce se întâmplă în interiorul nostru. Dar e important să fim atenți la modul în care reacționăm. De exemplu, dacă simți frică, asta ar putea să îți spună să fii mai precaută. Iar vinovăția poate fi un semnal că trebuie să repari ceva.

Mara: Dar uneori e așa greu să le controlezi…

Andreea: Așa e, Mara. Nu putem controla întotdeauna emoțiile, dar putem învăța să le înțelegem și să le analizăm. Ele fac parte din viața noastră și au un rol important. Problema apare când încercăm să le ignorăm sau să le controlăm prea mult.

Mara: Deci, ar trebui să învăț să mă împrietenesc cu emoțiile mele? Să le văd altfel, să le accept așa cum sunt???

Andreea: Exact, Mara. Relația ta cu emoțiile este responsabilitatea ta. Cu cât le înțelegi mai bine și le accepți, cu atât îți va fi mai ușor să ai relații armonioase cu tine însăți și cu cei din jur.

Mara: Are sens. O să încerc să fiu mai atentă la emoțiile mele și să învăț din ele.

Andreea: Este un început foarte bun. În timp, vei vedea că relația ta cu tine și cu cei din jur va deveni mult mai echilibrată și mai plină de armonie.

…și seara curge liniștită în continuare, ca o binecuvântare!

-Sau lumini ce nu se sting niciodată-

-Dianaaaa! Am primit un joc nou de la nașa mea! Yu-huuu!

Mira are 9 ani și este extrem de fericită. Țopăie de dimineață și așteaptă să o vadă pe Diana afară și să îi dea vestea bună: au un joc nou, ce bine!

-A! Îl am de mult…e plictisitor.

Uh! Mira a rămas împietrită. Toată bucuria ei s-a stins acum….

Mama Mirei a auzit discuția. I s-a strâns inima…Și ea a trăit câteva lucruri asemănătoare în copilărie… Ce e de făcut?

Vine o vreme. Ajungem la un prag

Vine o vreme în viața fiecărui copil când sclipirea interioară începe să strălucească mai puternic, iar spiritul se manifestă într-un mod atât de pur și autentic, încât este imposibil să nu observi această lumină.

În jurul vârstei de 8-9 ani, acești copii încearcă să înțeleagă lumea, să o exploreze cu entuziasm și curiozitate, iar noi, ca părinți și adulți, avem datoria de a le păstra flacăra interioară aprinsă. În palma fiecărui copil, să ne imaginăm că strălucește spiritul său. Este atât de important ca această flacără să fie îngrijită, protejată și încurajată să crească.

Adesea, în viață, întâlnim oameni care, poate fără să-și dea seama, pot stinge această flacără. O replică aruncată în grabă, o critică nemiloasă, un comentariu insensibil – toate acestea pot diminua vivacitatea și entuziasmul unui copil.

„Am scris o poezie!” – „Poate, dar nu are rimă…”

„Am făcut fursecuri!” – „Nu sunt bune, sunt sărate!”

„Am o fustă nouă!” – „Da, dar nu e de firmă!”

„Plec la mare, la Constanța!” – „Poate, dar eu am fost în Grecia!”

Aceste răspunsuri, deși aparent inofensive, pot avea un impact profund asupra sufletului unui copil.

Este crucial să ne învățăm copiii să recunoască aceste momente, să fie conștienți de cei care, în loc să-i susțină, încearcă să le stingă flacăra spiritului. Nu putem controla întotdeauna cum suntem tratați de ceilalți, dar putem alege cum răspundem la aceste provocări și cum ne înconjurăm de oameni care ne prețuiesc lumina interioară.

Să fim atenți!

Învățându-i pe copii să fie atenți la cei care le privesc flacăra cu admirație și respect, îi ajutăm să înțeleagă importanța de a se înconjura de oameni care le susțin spiritul. Vrem ca ei să fie alături de cei care spun: „Oau, ce lumină frumoasă! Vreau să o protejez, să o văd cum crește!” Prietenii adevărați sunt cei care îți oferă un spațiu sigur în care flacăra ta poate să strălucească, să crească și să inspire.

Totodată, este esențial să ne învățăm copiii nu doar să protejeze propria lor flacără, ci și să devină susținători ai spiritului altora. Să fie acei prieteni care, în loc să stingă lumina cuiva, o ajută să strălucească mai puternic. Prin acest gest, nu doar că își îmbogățesc propriul spirit, dar contribuie și la crearea unei lumi mai luminoase, în care fiecare flacără interioară este prețuită și protejată.

Adevărata putere a unui om, indiferent de vârstă, constă în capacitatea de a proteja și de a crește lumina, atât în sine, cât și în cei din jur. Aceasta este moștenirea pe care o putem lăsa copiilor noștri: o lume în care flăcările spiritului sunt respectate, protejate și lăsate să strălucească în toată splendoarea lor.

Da, da! Punem foarte multe în rucsac, pentru tabăra ce se apropie! Însă este foarte bine să știm că și taberele așază în rucsacul copiilor noștri, la întoarcere, o grămadă de lucruri bune cu care ei vin spre casă!

Vă mirați? O să vă spun ce veți despacheta în seara sosirii:

Puterea de a lucra în echipă! Este indiscutabil una dintre cele mai importante abilități pe care le pot învăța copiii. Pe tot parcursul vieții, copilul tău va trebui să învețe cum să se înțeleagă și să lucreze cu ceilalți chiar și atunci când sunt viziuni diferite sau opinii opuse. Tabăra de vară duce ,,munca în echipă” la un nivel cu totul nou!

Deciziile! Când sunt tineri, copiii nu au întotdeauna un cuvânt de spus în viețile lor. Adesea trebuie să urmeze cerințele părinților, membrilor familiilor și profesorilor. Să urmezi regulile este un lucru bun, dar la fel de bine este să știi să te descurci singur, să fii independent, să iei decizii pentru tine și pentru cei din grupul tău, dacă este cazul. Sunt mulți copii care mărturisesc că niciodată nu și-au imaginat că vor putea să fie lideri, că ceilalți îi vor asculta și le vor respecta ideile. Cei ce își asumă călătoria, pot descoperi că au un adevărat talent pentru leadership în tabăra de vară, chiar dacă nu s-au gândit niciodată la ei înșiși ca la niște lideri. Este întotdeauna incredibil să urmărești cum copiii timizi și nesiguri devin liderii grupului din cabană, echipelor sportive și comunității de prieteni.

Reziliența va fi și ea despachetată din bagaj! Orice loc nou, orice tranziție, va avea provocările sale. Copiii învață în tabăra de vară ce să facă când apar aceste momente dificile și cum să le gestioneze bine. Mama sau tata nu sunt în preajmă pentru a rezolva totul. Copiii trebuie să învețe cum să se descurce singuri sau cum să ceară ajutorul potrivit!

Ce ați mai găsit? Fair-play-ul? Așa este! Fair-play-ul nu se aplică doar în sport. Este arta de a învăța cum să joci corect, să urmezi regulile, să lupți pentru ceea ce este adevărat și să te manifești bine chiar și în fața înfrângerii. Cuprinde ideea de a fi corect și generos față de ceilalți.

Curajul a răsărit și el! Nu este niciodată ușor să încerci ceva nou, cum ar fi să pleci de acasă cu oameni noi, într-un mediu nou. Dar acesta este adesea cel mai bun loc de învățare pentru copii, pentru a realiza de ce sunt capabili. Au șansa să iasă din zona lor de confort și să încerce lucruri noi. Poate fi ceva simplu, de la mâncăruri noi la activități noi și la prieteni noi. Taberele își încurajează copiii să încerce noul și îi recompensează pentru eforturile lor.

Ce de lucruri s-au așezat în bagajul de întoarcere! Și ce bucurie să îți vezi fiul sau fiica altfel! Taberele vin cu daruri: înțelepciune, așezare, reziliență, toleranță, înțelegere, respect, atenție la nevoile proprii. Așa că să dăruim copiilor noștri o tolbă mare, la plecare! Sigur va veni plină! Vacanță minunată!

Ce să mai facem în zilele de vacanță, sub nuc sau sub umbrela colorată sau pe banca din parcul plin de copaci umbroși?

Eu spun că e foarte potrivit acum să dăruim copiilor noștri proverbe, zicale, snoave, expresii împământenite!

Toate acestea sunt bijuterii ale înțelepciunii populare, transmise din generație în generație, și joacă un rol esențial în dezvoltarea copiilor. Cunoașterea înțelesurilor lor oferă numeroase beneficii, atât din punct de vedere educațional, cât și social.

În primul rând, toate aceste îmbogățesc vocabularul copiilor. Ele sunt pline de cuvinte și expresii interesante care nu se găsesc întotdeauna în vorbirea de zi cu zi. Prin învățarea zicalelor, copiii își extind vocabularul și devin mai expresivi în comunicare. În al doilea rând, zicalele ajută la înțelegerea culturii și tradițiilor. Acestea reflectă înțelepciunea și valorile unei culturi, iar prin învățarea lor, copiii ajung să înțeleagă mai bine tradițiile și obiceiurile comunității lor, precum și importanța respectării acestora.

Cristian așteaptă cu nerăbdare să ajungă la mătușa lui. Trenul se mișcă ritmat și peisajul e încântător. Pe scaunul din față, două doamne deapănă amintiri. La un moment dat, o doamnă râde și spune tare:

-Ce să îți fac? Te-ai băgat ca musca în lapte! Recunoști?

-Recunosc, îi spune partenera de drum. Râd amândouă…

,,Cum să te bagi ca musca în lapte? Și ce poate să însemne asta? A-ha, tuși sigur va ști să explice totul!”

Și tușica chiar știe! Începe chiar în seara în care băiatul ajunge la ea să depene povești:

Într-un sat pitoresc, unde dealurile erau împodobite cu flori colorate și cerul era întotdeauna albastru, trăiau mulți oameni veseli și prietenoși. În acest sat, era o fermă mică dar bine îngrijită, unde trăia o văcuță pe nume Lăptița. Ea era renumită pentru laptele ei delicios și cremos pe care îl dăruia zilnic sătenilor.

Într-o zi frumoasă de vară, când soarele strălucea pe cer, Lăptița și prietenii ei de la fermă se pregăteau pentru Festivalul Laptelui. Acest festival era cel mai așteptat eveniment din sat, deoarece oamenii se adunau să sărbătorească și să guste toate bunătățile pregătite cu lapte: brânzeturi, smântână, unt proaspăt și multe altele.

Totul era aproape pregătit. Maria, fermiera care avea grijă de Lăptița, tocmai terminase de muls laptele proaspăt și îl așezase în boluri mari, strălucitoare, așezate pe mese lungi, acoperite cu fețe de masă brodate. În aer plutea un miros dulceag de lapte proaspăt și toată lumea aștepta nerăbdătoare să înceapă să guste.

Dar în acel moment, o muscă mică și ageră, pe nume Zbârnâilă, s-a trezit din somnul ei de dimineață. Era flămândă și căuta ceva delicios de mâncat. Zbârnâilă a zburat peste tot prin sat, iar mirosul dulce de lapte a atras-o ca un magnet. Așa că, fără să se gândească prea mult, a zburat direct spre Festival.

Odată ajunsă acolo, Zbârnâilă a văzut toate bolurile cu lapte și s-a gândit că ar fi o idee minunată să se așeze pe unul din ele și să guste puțin. Așa că s-a așezat, chiar în mijlocul bolului cel mai mare și mai plin cu lapte.

Când sătenii au văzut musca în laptele lor proaspăt, au început să murmure nemulțumiți:

„Uite-o pe muscă! A stricat tot laptele nostru curat!”

„Ce inoportun gest! Acum trebuie să aruncăm acest bol!”

Maria, fermiera, a venit repede și a văzut ce se întâmplase. A înțeles imediat că musca nu era de vină, dar prezența ei acolo era cu adevărat inoportună. A scos musca cu grijă și a dus bolul la spălat, pentru a se asigura că totul era din nou curat.

Zbârnâilă și-a dat seama că a greșit și s-a simțit foarte rușinată. A învățat că uneori, chiar și cele mai mici acțiuni pot avea consecințe mari și că trebuie să fie mai atentă data viitoare.

În cele din urmă, Festivalul a continuat și toată lumea s-a bucurat de bunătățile pregătite. Iar de atunci, când cineva din sat voia să explice cât de inoportun poate fi un lucru, spunea: „Este ca musca în lapte!”

Și astfel, Zbârnâilă a învățat o lecție valoroasă despre cum să fie mai atentă și mai respectuoasă față de ceilalți, iar sătenii au avut o poveste amuzantă de spus generațiilor viitoare.

-Ohhhhh…, tuși, să știi că și eu sunt Zbârnăilă uneori…voi fi mai atent!

-Mă bucur că ai înțeles totul și mă bucură hotărârea ta!

Mătușa și nepotul pun deja la cale zilele de vacanță! Cu bucurie!

Și ce mai faceți voi în vacanța asta? Cum ar fi dacă am dărui copiilor noștri proverbe, zicale, snoave, expresii pline de tâlc?

De ce?

Ele sunt bijuterii ale înțelepciunii populare, transmise din generație în generație, și joacă un rol esențial în dezvoltarea copiilor. Cunoașterea înțelesurilor lor oferă numeroase beneficii, atât din punct de vedere educațional, cât și social.

În primul rând, toate aceste îmbogățesc vocabularul copiilor. Ele sunt pline de cuvinte și expresii interesante care nu se găsesc întotdeauna în vorbirea de zi cu zi. Prin învățarea zicalelor, copiii își extind vocabularul și devin mai expresivi în comunicare. În al doilea rând, zicalele ajută la înțelegerea culturii și tradițiilor. Acestea reflectă înțelepciunea și valorile unei culturi, iar prin învățarea lor, copiii ajung să înțeleagă mai bine tradițiile și obiceiurile comunității lor, precum și importanța respectării acestora.

Important este și faptul că toate ,,zicerile” contribuie la dezvoltarea gândirii critice. Adesea, ele conțin învățături morale sau observații despre comportamentul uman. Încercând să le înțeleagă, copiii își dezvoltă capacitatea de a analiza și de a reflecta asupra situațiilor și comportamentelor din viața de zi cu zi. Se îmbunătățesc și abilitățile de comunicare ale copiilor, nu-i așa? Ele sunt instrumente excelente pentru a învăța cum să transmită mesaje complexe într-un mod simplu și ușor de ținut minte. Acest lucru îi ajută să devină comunicatori mai eficienți și mai încrezători. Nu în ultimul rând, se creează o legătură temeinică cu  trecutul, punți între generații.

ÎNTÂMPLARE

– Ce să mai zic, măi vecină?! S-a împopoțonat cu pene de păun și toată lumea și-a dat seama!

-Așa zic și eu!

Cum adică? Cum adică vecinul de la 3 s-a împopoțonat cu pene de păun? Anisia se tot mira în sinea ei. ,,Asta chiar nu o înțeleg! Păi s-o întreb pe bunica!”

-Aaaaaaa… Așa se zicea și pe vremea mea! (bunica râde cu ochii închiși la gânduri din tinerețe). Când cineva își asumă merite care nu sunt ale lui, când se laudă cu lucruri pe care nu le-a făcut, când spune că munca altuia e de fapt făcută de el, atunci lumea rostește clar: ,,se împăunează”, ,,se împopoțonează cu pene de păun!” Hai să îți spun o poveste…

POVESTE

Într-o pădure fermecată, plină de copaci înalți și flori colorate, trăiau multe animale care își petreceau zilele în armonie. Printre ele se afla și o vulpe pe nume ,,Pară de foc”, cunoscută pentru istețimea și frumusețea ei lăsată de la bunul Dumnezeu, pentru blana ei de culoarea focului.

Într-o zi, Pară de foc a aflat că în pădure urma să se organizeze un mare bal al animalelor. Toți locuitorii pădurii erau invitați, iar fiecare se pregătea să își pună cele mai frumoase haine și podoabe pentru sărbătoare. Vulpea voia să fie cea mai frumoasă și să atragă toate privirile, așa că a început să caute ceva cu adevărat special.

În timp ce se plimba pe lângă un pârâu, ea a zărit câteva pene colorate pe jos. Penele erau mari și strălucitoare, în nuanțe de albastru și verde, și aparțineau unui păun care și le pierduse în timpul unei întreceri cu alți păuni. Vulpea a fost fermecată de frumusețea lor și a decis să le adune.

,,Cât de frumoasă voi fi la bal cu aceste pene!” a exclamat. A petrecut ore în șir împodobindu-se cu penele de păun, sperând să fie cea mai admirată.

Când a sosit seara balului, Pară de foc s-a prezentat mândră în fața celorlalte animale, fluturându-și coada împodobită cu penele strălucitoare. Toți s-au uitat la ea cu uimire, dar nu cu admirație! Mai degrabă priveau cu surprindere și confuzie…..

Printre invitați se afla și păunul de la care proveneau penele. Când a văzut penele sale pe coada vulpii, s-a apropiat de ea și i-a spus: „Uuuu…., de ce porți penele mele? Fiecare dintre noi are propriul farmec și nu este nevoie luam ce au alții de preț pentru a străluci…..”

Vulpea, simțindu-se rușinată, a înțeles că încercarea ei de a se împopoțona cu penele de păun nu a fost o idee bună. A lăsat capul în jos… A înțeles că frumusețea adevărată vine din interior și că nu este nevoie să își însușească lucrurile altora pentru a fi apreciată.

A doua zi, ea a renunțat la penele de păun și a mers la bal doar cu blana ei naturală și strălucirea ei de foc. De data aceasta, animalele au fost încântate de simplitatea și autenticitatea ei. Vulpea a învățat o lecție importantă: să fie mereu ea însăși și să își aprecieze propriile calități; să se mândrească doar cu lucrurile ce îi stau ei în puteri!

De atunci, roșcovana a fost cunoscută nu doar pentru istețimea și frumusețea ei naturală, dar și pentru autenticitatea și încrederea în sine. Iar în pădure, zicala ,,s-a împopoțonat cu penele de păun” a rămas ca o amintire pentru toți: adevărata valoare vine din interior, din propriile puteri și nimeni nu trebuie să se ascundă sub măști împrumutate pentru a fi apreciat!

Anisia chicotește fericită în brațele bunicii: a învățat lucruri importante și vorbe tare înțelepte!