Se spune adesea că bunicii noștri nu vorbeau despre emoții. Nici măcar părinții noștri nu erau prea preocupați de „lumea interioară” a copilului. Dacă plângeai, ți se spunea „nu e nimic”. Dacă te supărai, ți se zicea „termină cu prostiile”. Emoțiile erau tratate ca niște accidente pe care le ignori și mergi mai departe.

Azi, trăim poate într-o epocă a emoțiilor hiper-vizibile. Vorbim despre ele, le analizăm, le „validăm” la fiecare pas. Am trecut de la negare la supraconștientizare. Este o evoluție? Poate. Dar ce se întâmplă când, în loc să oferim copiilor un far într-o furtună, devenim noi înșine barca ce se clatină?

Vorbeam, cândva, într-un articol, despre metafora părintelui ca pilot de avion. Un pilot bun, atunci când avionul intră în turbulențe, nu se întoarce speriat către pasageri. Nu țipă „tăceți, nu mă încurcați!”. Dar nici nu începe să plângă alături de ei. Nu zice „Doamne, ce mă fac? Pasagerii sunt panicați! Cine mă ajută? Cine le explică ce e cu turbulențele?”

Un copil nu are nevoie ca părintele să simtă exact ce simte el, ci ca părintele să știe ce face. Emoțiile copilului sunt reale, importante, dar nu trebuie să devină centrul de comandă al întregii familii. Un copil nu are nevoie să se simtă la cârmă.

Are nevoie să simtă că la cârmă este cineva calm, atent, sigur.

Aici apare dilema. Ne temem să nu fim părinți reci, duri, nepăsători, așa cum poate i-am simțit pe ai noștri. Dar în teama asta, riscăm să devenim părinți timorați, care caută mereu aprobarea copilului, care îl roagă să fie bine, ca să se poată simți ei bine. Emoțiile copilului devin contagioase – și nu în sensul empatiei, ci al dezechilibrului.

Poate că adevărata evoluție nu este nici negarea emoțiilor, nici hipersensibilizarea lor. Poate că pasul real înainte este să învățăm să le vedem, să le numim, să le ținem în brațe – fără să ne pierdem direcția. Ca acel pilot care spune calm: „Da, știu că ești speriat. Și e în regulă. Dar am mai fost aici. Știu ce fac. Ține-te bine. Suntem în zbor. Și vom ajunge cu bine.”

Copiii noștri nu vor uita turbulențele. Dar își vor aminti cine a fost la manșă. Și cum i-a făcut să se simtă în mijlocul furtunii.

Unii copii sunt urcați devreme pe un piedestal. Sunt lăudați continuu: „Ești cel mai cuminte!”, „Tu nu faci niciodată prostii!”, „Ești un exemplu pentru ceilalți!”. Și poate chiar așa e — sunt copii blânzi, inteligenți, atenți. Dar în această validare continuă, se strecoară o așteptare periculoasă: aceea de a nu greși niciodată.

Și totuși, ce se întâmplă când greșesc?

Apare frica. Frica de a fi dați jos de pe piedestal. Frica de a nu mai fi „cei buni”. Și-atunci, uneori, aleg să mintă. Nu din lipsă de moralitate. Nu din obrăznicie. Ci dintr-o nevoie profundă de a proteja imaginea cu care au fost mereu asociați. Pentru că, în ochii lor, o greșeală poate însemna pierderea iubirii și a acceptării.

Tudor și minciuna lui care ținea loc de scut

Tudor are 9 ani și e un copil „de nota 10”. Cuminte, politicos, premiant. Lumea îl iubește și toți adulții vorbesc despre el ca despre un copil exemplar.

Într-o după-amiază, Tudor se joacă cu o cutie de chibrituri. Fascinat, aprinde unul, apoi altul. Din greșeală, scapă un chibrit aprins pe masă și lasă o pată de arsură pe mobilă. O acoperă repede, cu teamă.

Când mama îl întreabă cine a ars masa, Tudor spune fără să clipească: 
— Nu știu. Poate bunicul. Poate o lumânare…

…Și ține minciuna până în pânzele albe. Nu pentru că e un copil rău. Ci pentru că el nu are voie să greșească. Pentru că în familia și în lumea lui, el e copilul care nu face prostii. Iar dacă a greșit, atunci ce mai e el?

Așa se naște o ruptură: între adevăr și imagine, între ce simte și ce ar trebui să fie.

Și copiii buni greșesc

Și copiii buni spun uneori minciuni. Țipă. Se înfurie. Spun lucruri grele: „Te urăsc!”, „Nu mai vreau să te văd!”. Asta nu îi face răi. Nu îi face mai puțin demni de iubire.

La fel și cu adulții. Și ei mint uneori. Țipă. Rănesc. Nu pentru că nu sunt buni — ci pentru că uneori sunt doar oameni care nu mai știu cum să gestioneze ce simt.

Nimeni nu e perfect. Nici copiii, nici părinții. Comportamentele pot fi greșite, dar asta nu înseamnă că oamenii sunt greșiți. Uneori, și cei mai buni dintre noi avem reacții discutabile. Important este ce facem după aceea.

Ce putem face ca adulți?

Să nu construim iubirea pe performanță.
Să nu învățăm copiii că sunt iubiți doar dacă sunt „cei mai cuminți” sau „cei mai buni”.
Să nu punem imaginea mai presus de adevăr.

În schimb, să le spunem:

„Poți greși. Și tot te iubesc.”
„Poți recunoaște. Și nu vei fi pedepsit cu rușine.”
„Ești un copil bun chiar și atunci când ai un comportament care nu e bun.”
„Vreau să știu adevărul, oricare este el.”

Adevărata siguranță nu vine din a fi perfect. Vine din a ști că ești iubit chiar și când greșești. Acolo începe curajul. Acolo începe sinceritatea.

Pentru micii școlari lumea este o aventură continuă, iar desenul devine una dintre cele mai profunde forme prin care copiii se exprimă. În mâinile lor mici, creionul capătă puteri magice, transformând foi albe în povești vizuale pline de culoare, emoție și imaginație. Pentru ei, arta nu este doar o activitate, ci o stare de spirit, un spațiu sigur unde se regăsesc, se exprimă și cresc.

„Desenul mă face fericit, este liniștitor”

„Desenul e artă. Arta îmi dă o stare de liniște”, spune Toma A, exprimând o legătură sinceră și profundă cu creația. Aris G. completează: „Desenul mă face fericit, este liniștitor”, în timp ce David D. mărturisește simplu: „Arta mă face să fiu emoționat” (și chiar este!).

Fiecare copil simte diferit și trăiește arta în felul său. Unii o văd ca pe o bucurie – „Să desenez este o bucurie!”, spune Ioana G – iar alții o privesc ca pe o distracție plină de entuziasm, cum afirmă Iosif B: „Arta este distracție!” (el este amuzat de ceea ce realizează, este plin de zâmbet).

,,Arta este fericire pentru sufletul meu”

Copiii descoperă surse de inspirație peste tot: în natură, în jocuri, în cărți sau în desene animate. Și chiar în adâncul mării (neexplorat încă, ci doar imaginat!). Mihai E. spune cu sensibilitate: „Tot ce văd în jur mă poate inspira să desenez. Arta este fericire pentru sufletul meu.” Teodor D. își găsește personajele preferate în jocurile video, iar Marina recunoaște că „cărțile pe care le citesc mă inspiră să desenez mai mult.” Pentru Alexia C., inspirația vine din personaje și din parcurile în care se plimbă, iar Anna Maria F. își însoțește desenul cu muzică, transformând creația într-o experiență completă. (așa îi place ei să lucreze, sunetele armonioase îi sporesc inspirația…).

Pe lângă bucurie, arta aduce și dorința de evoluție. Cezar D. afirmă cu mândrie: „Vreau să desenez din ce în ce mai bine… apoi sunt mândru când mă uit la lucrarea mea”.

„Arta înseamnă să vrei cu adevărat să faci ceva”

Aceeași dorință de perfecționare o are și Anisia N: „Vreau să exersez și să fiu mai bună.” Copiii învață, prin artă, lecții importante despre răbdare, perseverență și încredere în propriile forțe. Ilinca T. spune: „Arta este pentru mine o formă de a învăța să am răbdare. Este un proces foarte lung…”, iar Antonia R. completează: „Arta înseamnă să vrei cu adevărat să faci ceva la care visezi mult.”

Pentru unii, arta devine chiar o formă de cunoaștere și înțelegere a lumii. „Mă simt bine și înțeleg mai bine lumea când desenez”, mărturisește Anisia N.

Stefan C. o vede ca pe un efort de suflet: „Pentru mine, arta este un desen foarte frumos, făcut când îți dai tot sufletul”.

Gabriel S. ne oferă o definiție largă și plină de acceptare: „Pentru mine, arta este tot ce e frumos. Oricine poate să facă artă și să arate ceva frumos.”

Toate aceste gânduri și trăiri s-au reunit sub tema „Lumea din adâncuri”, un prilej pentru copii de a-și imagina și crea universuri subacvatice pline de culoare, viață și mister.

Prin fiecare val desenat, fiecare creatură fantastică și fiecare detaliu marin, copiii au arătat nu doar talent, ci și o profundă bucurie de a explora, de a visa și de a se exprima liber. Desenul nu este doar o activitate pentru ei — este o punte spre sine și spre lume.

Copiii clasei I ,,D” din Școala Gimnazială numărul 197 sunt îndrumați zi de zi, pas cu pas, de tânăra și energica învățătoare Ioana-Daria Dănel. Aceasta le-a vorbit micuților elevi despre rubrica ,,Desenele lui David” din ,,Matricea Românească”. Toți, plini de bucurie, au dăruit imaginație și culoare. Se simte și voioșia lor, nu-i așa?

Vacanța e, pentru copii, ca o gură de aer proaspăt. E o pauză mult așteptată după luni întregi de școală, teme și orare stricte.

…dar asta nu înseamnă că procesul de învățare se oprește.

NU.

Dimpotrivă.

În vacanță, copiii învață altfel: mai liber, mai profund și adesea mai eficient. Fără presiunea notelor sau a performanței imediate, mintea lor prinde aripi. Iată 5 sfaturi ,,de aur” despre cum putem încuraja învățarea în vacanță, cu răbdare, iubire și inspirație.

1. Redescoperirea cititului – fără obligații, cu plăcere

Ce sfat bun! Cărțile nu trebuie să fie doar „pentru școală”. În vacanță, un copil poate citi ce îi place: povești cu detectivi, benzi desenate, basme sau cărți științifice pe înțelesul copiilor. Alegeți împreună lectura – fără liste impuse, fără cronometru. Citiți alături de ei, în parc sau seara înainte de culcare. Cititul devine astfel o aventură comună, nu o sarcină.

Este o formă blândă de a învăța limbaj, empatie și imaginație.

2. Învățarea practică – mâinile în pământ, ochii în soare

Vacanța oferă cel mai fertil teren pentru învățarea practică. Gătitul împreună, grădinăritul, construcțiile simple, micile reparații – toate dezvoltă abilități, răbdare și încredere.

Aici, greșelile sunt binevenite, pentru că nu există „nota mică/ un calificativ slab”. Copiii învață cu bucurie când sunt implicați direct, cu simțurile activate, într-un context real.

3. Înțelepciunea veche – proverbe și zicători ca poartă de trecere spre valori

O vacanță petrecută alături de bunici sau în mediul rural, sau participarea la șezători urbane, deschide poarta către o altă formă de învățare: cea prin proverbe, zicători și povești populare. „Cum îți așterni, așa dormi” sau „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi” sunt mai mult decât cuvinte – sunt lecții de viață transmise cu blândețe.

Explicându-le sensul, copiii învață despre responsabilitate, echilibru, comunitate.

4. Curiozitatea – motorul natural al învățării

Sunt curioși? Ce bine!

Lăsați-i să întrebe, să exploreze, să descopere. Când un copil întreabă „de ce zboară păsările în V?”, nu are nevoie imediat de o lecție de biologie – ci de o conversație, de o scânteie. Vizitele la muzee, excursiile în natură sau experimentele simple din bucătărie alimentează curiozitatea. Învățarea reală începe când mintea e relaxată și interesul e ,,acolo”.

5. Lăsați-i să respire – și …să fie!

Nu umpleți fiecare zi cu activități „educative”. Și joaca liberă e valoroasă. Și plictiseala e un spațiu fertil – de unde pot apărea idei, inițiative, creativitate. Copiii nu trebuie să „recupereze” în vacanță, ci să se reconecteze cu ei înșiși. În acest timp, învățarea devine mai profundă, mai autentică. Îi pregătim pentru viață, nu doar pentru școală.

Vacanța nu este o pauză de la învățare. Este o altfel de învățare: una mai blândă, mai emoțională, mai …aproape de viață! Cu răbdare, cu încredere și fără presiune, copiii pot crește frumos chiar și (sau mai ales!) atunci când… par că nu fac nimic.

De fapt, spunem noi, tocmai atunci învață cel mai mult.

Cum ne creștem copiii? Răspunsul, mai simplu decât pare, se regăsește în ceea ce le oferim lor, ca repere: valorile.

Mai presus de performanță, succes sau recunoaștere, copiii noștri au nevoie de modele care să le arate ce înseamnă empatia, cinstea, respectul și curajul de a face BINELE, chiar și atunci când nu (le) este cel mai convenabil.

Într-o lume în care competiția este adesea sinonimă cu rivalitatea acerbă, gestul atletului singaporez Soh Rui Yong la Jocurile Asiatice de Sud-Est (SEA Games) din 2023 ne amintește că adevărata măreție se măsoară nu doar în medalii, ci și în caracter.

În timpul probei de alergare 10.000 de metri, desfășurată în condiții de căldură extremă, Soh a observat că principalul său rival, indonezianul Rikki Marthin Luther Simbolon, a ratat sticla de apă la punctul de hidratare. Fără ezitare, Soh, ce venea din spate, a luat un pahar de apă, a folosit puțină, a salvat o parte din lichidul valoros, a alergat mai repede spre competitorul său și i-a întins paharul cu apă, deși el însuși se afla într-o poziție ce îi permitea să lupte pentru aur.

Acest gest spontan a fost descris de comentatorii sportivi drept „absolut sportiv” și a fost apreciat pe scară largă în presa internațională.

Soh a declarat ulterior că acțiunea sa a fost instinctivă, motivată de dorința de a concura într-o luptă corectă: „Întotdeauna am vrut să câștig într-o luptă dreaptă, așa că atunci când el și-a ratat sticla, am vrut să-i ofer o șansă să se rehidrateze înainte de a continua bătălia.”

Deși a încheiat cursa pe locul al doilea, stabilind un nou record național cu timpul de 31:10.70, Soh a câștigat ceva mult mai valoros: respectul și admirația comunității sportive internaționale.

,,De fapt – a comentat presa internațională – el a luat aurul în inimile noastre”. Este campionul absolut în fapte bune.

Gestul său este (nu-i așa?) un memento al faptului că valorile adevărate nu se învață neapărat din cărți, ci se absorb din comportamentele celor pe care îi admirăm. Copiii învață observând. Fac ce văd că fac adulții, și nu ceea ce le spun adulții să facă.

Atunci când onestitatea, compasiunea și spiritul de echipă devin reflexe în viața de zi cu zi, ele modelează nu doar un campion, ci un om complet.

Să încurajăm copiii să fie nu doar atleți excelenți, ci și oameni de caracter!

Să-i învățăm că adevărata victorie se obține atunci când ne susținem unii pe alții și când competiția devine o oportunitate de a demonstra nu doar forța fizică, ci și noblețea sufletului.

„Trăim într-o lume în care, uneori, pare că doar victoria contează. Dar acest moment surprins de voi toți ne reamintește ce este cu adevărat important în sport: cinstea, respectul și modestia.” Soh Rui Yong

Ce este fair play-ul? Explicații pe înțelesul copiilor

Fair play înseamnă să fii corect, să respecți regulile și să îi tratezi pe ceilalți cu respect, indiferent dacă te joci, faci sport sau lucrezi împreună cu colegii. Este un fel de a spune: „Joacă frumos, nu trișa și fii un prieten bun.” Atunci când alegi să ai fair play, arăți că ești o persoană cu bun-simț și cu inimă bună.

De ce este important să ai fair play?

Fair play-ul este important pentru că ne ajută să ne purtăm frumos unii cu alții. Când suntem corecți, ceilalți au încredere în noi și vor să fie prietenii noștri. Ne putem distra mai bine și ne simțim mândri de noi, chiar dacă nu câștigăm. În plus, învățăm să pierdem fără să ne supărăm și să câștigăm fără să ne lăudăm.

Ce învățăm din fair play?

Un lucru important pe care îl învățăm este că nu contează doar să câștigăm, ci mai ales cum ne purtăm în timp ce jucăm. Este mai bine să pierzi cu cinste decât să câștigi prin înșelăciune. Respectarea regulilor ne învață să fim disciplinați, iar ajutorul oferit colegilor sau adversarilor ne face mai buni. Când dăm dovadă de fair play, arătăm că avem caracter și că ne pasă de ceilalți.

Exemple pentru copii, din viața copiilor

Un exemplu simplu este atunci când, într-un concurs de alergare, un copil observă că altcuiva i-a căzut pantoful. În loc să treacă pe lângă el, se oprește și îl ajută. Chiar dacă pierde câteva secunde și poate nu mai câștigă, gestul lui este lăudat de toată lumea.

Un alt exemplu este dintr-o întâmplare de la fotbal, în curtea școlii. Dacă un copil dă un gol, dar recunoaște sincer că a atins mingea cu mâna, chiar dacă arbitrul nu a văzut, arată că este cinstit. Această sinceritate este o formă clară de fair play.

Îndemnuri

Iată trei îndemnuri simple și puternice, potrivite pentru a încuraja copiii să aleagă fair play-ul în orice situație:

Îndemnul 1: Joacă pentru bucuria jocului, nu doar pentru victorie!
(Ce contează cel mai mult este să te distrezi și să fii corect, nu doar să fii primul, știi?)

Îndemnul 2: Fii cinstit, chiar și când nimeni nu te vede!
(Adevăratul fair play se vede atunci când alegi să faci ceea ce e corect fără să aștepți aplauze, înțelegi?)

Îndemnul 3: Respectă-i pe ceilalți așa cum vrei și tu să fii respectat!
(Cuvintele frumoase, gesturile corecte și spiritul de echipă fac din tine un jucător adevărat, nu uita!)

Ce rămâne în urma fair play-ului?

Fair play-ul nu este doar pentru sport. Adevărul este că e o lecție de viață. Când alegem să fim corecți și să ne purtăm frumos, devenim oameni mai buni. Așa este! Adevărații campioni nu sunt doar cei care ridică trofee, ci și cei care știu să respecte jocul, pe ceilalți și pe ei înșiși.

Desenul e minunat! Rubrica ,,Desenele lui David” nu ne lasă să uităm acest lucru! Desenul este valoros și în procesul de învățare al literelor.

Nicidecum învățarea literelor nu trebuie să fie un proces rigid sau plictisitor. Din contră, pentru copii, literele pot deveni personaje, obiecte sau lumi de explorat, dacă le oferim libertatea de a le transforma prin desen. Desenul nu doar că fixează forma literei în memorie, dar o leagă de o imagine familiară, dându-i viață și sens. Astfel, literele nu mai sunt simboluri abstracte, ci prieteni de joacă în lumea poveștilor vizuale.

Imaginați-vă un copil care învață litera M.

În loc să o repete mecanic pe o foaie de hârtie, o transformă în doi munți înalți, acoperiți de zăpadă. Din vârful lor, coboară un râu albastru, iar pe margine poate apărea o căsuță sau un urs care se odihnește. Sau litera P, care devine intrarea misterioasă într-o peșteră. Copilul desenează umbre, liliaci și poate chiar o comoară ascunsă înăuntru. La litera O, cercul se umple cu culoare și se transformă într-o oală aburindă, în care fierbe supa preferată sau poate o poțiune magică.

Aceste transformări vizuale nu doar că sporesc plăcerea copilului de a învăța, dar creează conexiuni mentale profunde între simbol, sunet și imagine. Litera A devine un avion gata de decolare, B se umflă și se înalță ca un balon cu aer cald, iar R se alungește și prinde flăcări, pregătindu-se să zboare spre stele, sub forma unei rachete colorate.

O activitate simplă și eficientă este ca, în fiecare săptămână, copilul să descopere o literă nouă, să o asocieze cu un cuvânt familiar și apoi să creeze un desen în care litera să fie integrată natural. Părinții pot ghida procesul punând întrebări: „Unde merge racheta ta?” sau „Ce ai pus bun în oală?” Astfel, desenul devine o ocazie de comunicare, descoperire și povestire.

Această metodă funcționează pentru că cei mici gândesc în imagini, nu în abstract. Asocierile vizuale consolidează memoria, iar procesul creativ elimină frica de greșeală. Mai mult, părinții care desenează alături de copii se apropie de lumea lor și creează un spațiu de învățare afectiv și relaxat.

Când litera e desenată, copiii învață alfabetul cu un strop de imaginație și multă culoare! Fiecare linie trasată de un copil este o încercare curajoasă de a înțelege lumea. Lăsați-i să deseneze liber și veți vedea cum literele devin pași mici, dar siguri, spre învățare și încredere în sine.

Tu știi? Fiecare literă poate fi o aventură. Nu grăbiți copilul să le învețe pe toate, ele, literele! Lăsați-l să le descopere pe rând, cu creionul în mână și imaginația liberă. Uneori, cel mai bun abecedar este o coală albă și un zâmbet larg.

Într-o dimineață blândă din vacanța de primăvară, bunica și nepoata ei priveau grădina înverzind încet, cu primii muguri apărând pe ramuri și florile de liliac pregătindu-se să înflorească. Soarele mângâia pământul cu raze calde, iar aerul era plin de miros de nou început. Păpădia invadase iarbă și bănuții galbeni străluceau cu speranță. Nepoata, curioasă și zâmbitoare, îi spuse bunicii: „Abia aștept să vină vara! Să mă joc cu prietenii, să râdem… Știi, uneori, când vine școala sau când ne certăm, nu mai e la fel. De ce se schimbă prietenii? De ce nu stau prieteniile mereu la fel?”

Bunica o privi cu blândețe și îi răspunse: „Ce bine că te-ai gândit la asta! Primăvara e timpul perfect să vorbim despre prieteni. Vezi copacii din grădină? Așa sunt și prieteniile în viață. Sunt trei feluri de prieteni: frunze, crengi și rădăcini.”

Fata înclină capul ușor. „Cum adică?”

„Prietenii-frunze,” spuse bunica, „sunt ca mugurii de acum. Apar repede, sunt frumoși și aduc bucurie, dar nu rămân mereu. La prima adiere mai rece, se pot desprinde. Așa sunt prietenii care apar în momente vesele, dar dispar când lucrurile devin mai grele.”

„Aha… și ceilalți?”

„Prietenii-crengi sunt mai puternici. Poți să te sprijini de ei, să te bazezi pe ajutorul lor, dar uneori, când greutățile sunt prea mari, se pot rupe. Sunt alături de tine pentru o vreme, dar nu neapărat pentru totdeauna.”

Nepoata dădu din cap.

„Și rădăcinile?”

„Prieteniile-rădăcină sunt cele mai rare și mai importante. Ei nu se văd, dar te țin în picioare. Sunt mereu acolo, prin toate anotimpurile vieții, indiferent de vânt sau ploi.”

Fetița zâmbi și privi copacul din curte, unde mugurii abia se deschideau.

„A-ha! Cred că o să îi cunosc pe toți, pe rând…”

„Exact,” zâmbi bunica. „Primăvara e începutul. Și e bine să știi că deși nu toți prietenii vor rămâne, fiecare îți aduce ceva prețios.”

În grădina vieții, a învăța să recunoști prietenii care trec, cei care te sprijină și cei care rămân, e poate una dintre cele mai valoroase lecții pe care o poți primi. Să fim lângă copiii noștri în început de primăvară, în vară, în toamnă și în iarnă, cu tot sprijinul și cu toate învățăturile noastre!

„Te-ai distrat?”

Maria îl întâmpină pe Alex cu un zâmbet larg și întrebarea pe buze. „Cum a fost? A fost bine?”

Toma o întrebă pe Andra, fiica lui: ,,Ai venit? Ce bine! A fost grozav, nu-i așa?”

Sună cunoscut? De câte ori nu ne întâmpinăm copiii așa, imediat ce intră pe ușă, întorcându-se de la o petrecere, o excursie, o vizită, o activitate? Întrebările vin firesc, din dorința de a fi alături de ei, de a afla, de a-i simți aproape. Dar, fără să ne dăm seama, răspunsul pe care îl așteptăm e, de multe ori, deja scris: Da, a fost bine. M-am distrat. A fost frumos.

Azi totul a fost bine?

Copiii simt asta. Simt așteptarea noastră, dorința de a auzi că totul a fost „bine”, „frumos”, „distractiv”. Dar viața lor emoțională e mai complexă decât un simplu „m-am distrat”. Poate au simțit și un gol în stomac. Poate s-au simțit neînțeleși, sau dați la o parte. Poate au fost entuziasmați, dar și puțin speriați. Poate s-au bucurat, dar și-au dorit să plece mai devreme.

(Uneori, în spatele întrebării „Te-ai distrat?” se ascunde și propriul nostru FOMO – fear of missing out. Ne dorim ca cei mici să nu piardă nimic, să trăiască tot ce e frumos, să fie mereu parte din „ceva grozav”. Dar viața nu e o colecție de momente perfecte. Când le cerem mereu confirmarea că a fost „bine”, riscăm să le cultivăm și lor teama de a nu rata, de a nu fi suficient, de a nu fi „în pas” cu ceilalți. Ce-ar fi dacă i-am învăța, în schimb, că e în regulă și să nu fie mereu extraordinar?)

Validăm doar bucuria?

Dacă validăm doar bucuria, dacă aprobăm doar „fun-ul”, ce se întâmplă cu restul emoțiilor? Mai au ele loc în poveste?

Poate e timpul să ne schimbăm întrebările. Să le facem mai prietenoase cu lumea lor interioară, mai atente la nuanțe.

Ce-ar fi să întrebăm:
– Care a fost cea mai surprinzătoare întâmplare a zilei tale?
– Ai avut azi o provocare? Cum i-ai făcut față?
– Îmi spui și mie cum te-ai simțit atunci?
– Dacă ai putea schimba ceva la ziua de azi, ce ai schimba?
– Cu cine ai stat cel mai mult de vorbă?
– Cum te-ai simțit lângă colegul cel nou?
– E ceva ce nu ai înțeles, dar ți-ai dori?
– Ce te-a făcut curios azi?
– Dacă ai putea da o culoare zilei tale, ce culoare ar fi?

Așa aflăm mai mult decât un simplu „bine”. Aflăm despre prieteni, despre provocări, despre bucurii, dar și despre frici. Despre ce au învățat și ce i-a pus pe gânduri. Aflăm despre lumea dinlăuntrul lor.

Și poate, mai ales, le arătăm că toate emoțiile lor sunt binevenite. Că nu trebuie să fie mereu „bine”. Că și tristețea, dezamăgirea sau confuzia sunt parte din poveste.

Și că noi suntem aici să le ascultăm. Cu adevărat.

Paul are patru ani. Cuburile mari îi dau de furcă; nu vor să stea așa cum el le pune. Se foiește și oftează. Când se ridică brusc, din greșeală, dărâmă paharul cu apă aflat pe colțul mesei. A înghețat. Nu știe ce să facă acum; apa se prelinge, iar paharul se rostogolește pe podea. Ridică ochii spre mama sa. Ziua mamei a fost lungă și deloc ușoară! Reacția ei? Una plină de iritare:

„Paul, fii mai atent! De câte ori ți-am spus să ai grijă? Nu se poate să faci atâtea prostii!”, ridică cu ea tonul, frustrarea răzbătând din glasul ei.

David a încremenit. Nu voise să facă mizerie, dar acum se simțea vinovat și speriat. Lacrimile i s-au adunat în ochi, iar corpul lui mic tremură ușor. Nu înțelege de ce mama e atât de supărată pe el pentru un accident.

Calmul părintelui face diferența

Într-o situație ca aceasta, calmul părintelui face diferența. În loc să reacționeze impulsiv, mama ar fi putut respira adânc și ar fi putut să spună: „Ups, ai vărsat apa. Hai să ștergem împreună, te ajut să îți repari greșeala…”

Această reacție, aceste cuvinte i-ar fi oferit lui David un exemplu despre cum să își gestioneze greșelile fără panică.

Copiii și controlul emoțiilor

Copiii nu au încă abilitatea de a-și controla emoțiile așa cum o fac adulții. Ei învață din comportamentul nostru. Dacă ne pierdem calmul, îi învățăm că greșelile sunt ceva de speriat.

Dacă le oferim răbdare, ei ne vor împrumuta liniștea și, treptat, vor învăța cum să gestioneze situațiile dificile fără teamă.

Este nedrept să le cerem copiilor să rămână calmi în momente dificile doar pentru ca noi să ne simțim în control

Siguranța emoțională a unui copil nu ar trebui să depindă de capacitatea lui de a acționa matur, ci de stabilitatea și maturitatea părinților. Copiii sunt în plin proces de dezvoltare, iar creierul lor nu este încă pregătit să gestioneze emoțiile așa cum o face un adult. Este nedrept să le cerem să rămână calmi în momente dificile doar pentru ca noi să ne simțim în control.

Responsabilitatea revine părinților: noi trebuie să le oferim un model de echilibru și autocontrol, noi trebuie să fim conștienți că ei nu pot să se liniștească abordând un comportament matur pe care încă nu sunt capabili să-l afișeze. Atunci când un copil este copleșit de emoții, are nevoie de un părinte care să-i ofere calm, înțelegere și siguranță, nu de cineva care îl ceartă pentru reacția sa.

Dacă un copil învață că trebuie să își reprime sentimentele pentru a evita furia sau frustrarea părintelui, va crește cu teama de a exprima ceea ce simte. În schimb, dacă este întâmpinat cu răbdare și empatie, va învăța treptat să își regleze emoțiile. Copiii „împrumută” calmul nostru și, cu timpul, dezvoltă propriile mecanisme de autocontrol.

Maturitatea și echilibrul nostru sunt fundația pe care fiicele si fiii noștri își construiesc siguranța emoțională. Trebuie să fim pentru ei un exemplu de stabilitate, astfel încât să crească încrezători, știind că emoțiile lor sunt valide și că, în timp, vor învăța să le gestioneze.

Lecția unei mame despre eșec și creștere

Delia își iubește fiul, pe Paul, mai presus de orice. Îl protejează, îl ghidează, îi netezește drumul ori de câte ori viața îi pune obstacole în cale.

Dacă Paul uită să-și facă tema, Delia îi amintește și chiar îl ajută să o termine. Dacă are o problemă la școală, Delia vorbește în locul lui cu cei ce pot fi de ajutor. Dacă se teme să încerce ceva nou, Delia intervine pentru a-l scuti de orice disconfort.

Fiecare eșec posibil al lui Paul este resimțit de Delia, ca și cum s-ar fi petrecut deja, și ca un eșec personal. Ea face tot ce poate pentru a-l împiedica să treacă printr-un moment greu.

Fără să își dea seama, tocmai această iubire intensă, această grijă fără limite, acest impuls de protejare permanentă, îl împiedică pe Paul să învețe lecțiile esențiale ale vieții.

Eșecul nu este un capăt de drum

Eșecul nu este un capăt de drum, ci o parte esențială a dezvoltării. Copiii care nu sunt lăsați să greșească nu învață să fie independenți, nu își dezvoltă reziliență și nu își construiesc încrederea în sine. Dacă un părinte își asumă mereu rolul de salvator, copilul va rămâne dependent de el și va ajunge să se teamă de orice provocare.

Să ne retragem, treptat

Pentru a-și ajuta cu adevărat copilul, Delia trebuie să învețe să se retragă treptat. În loc să intervină imediat, poate să îi ofere lui Paul spațiu pentru a lua decizii, pentru a experimenta consecințele propriilor alegeri și pentru a găsi soluții. Sprijinul ei trebuie să fie unul emoțional, nu unul care îl privează de responsabilitate.

Decizii grele, decizii necesare

Astăzi, Delia a luat o decizie grea, dar necesară. A ales să nu mai intervină imediat când Paul se lovește de dificultăți. A hotărât ,,să fie împreună cu el, nu mereu în locul lui”. Și-a promis că va fi acolo să-l sprijine, dar fără să-i rezolve problemele cum ai clipi.

Va fi greu să se abțină, desigur, va fi greu să nu intervină la fiecare obstacol, dar știe că asta îl va ajuta pe Paul să crească. A hotărât să-l lase să trăiască atât lucrurile bune, cât și pe cele dificile. A hotărât să îi permită să se bucure de propriile-i reușite, dar să învețe și din greșeli. Să descopere că e capabil, puternic și pregătit pentru viață.

Uneori, cea mai mare dovadă de iubire este să-l lași pe copil în unele momente din viață să învețe singur.

-Oh, mama! Mă tem uneori de ceea ce simt! Mă tem de emoții, nu știu ce să fac cu ele.

Ce ar putea face Ecaterina? S-a așezat lângă fiica ei și a început să povestească:

Hmmm… Emoțiile nu au glas, însă ele comunică cu noi mai profund decât orice cuvânt rostit. Dacă ne-am opri și le-am „asculta”, am descoperi că fiecare emoție are un mesaj, o lecție, o chemare spre conștientizare și evoluție. Departe de a fi doar reacții spontane, ele, emoțiile noastre, sunt ghizi interiori care ne pot ajuta să ne înțelegem mai bine și să ne trăim viața cu adevărat.

Frustrarea, acea stare de nemulțumire care ne apasă pieptul, nu este dușmanul nostru. Dacă ar putea vorbi, ne-ar spune: ,,Sunt aici ca să te fac să mergi înainte! Nu sta blocat, folosește-mă ca pe un combustibil pentru schimbare.” Este o energie care ne împinge să depășim obstacolele, să căutăm soluții, să ne dezvoltăm.

Frica, acea emoție care ne face inima să bată mai repede, ne-ar șopti: ,,Sunt reală doar atât cât mă lași tu să fiu. Te pun în alertă, dar nu sunt o sentință. Nu mă lăsa să te controlez, ci folosește-mă ca pe un semnal că trebuie să fii atent, nu să te oprești.” Frica ține de instinctul nostru de supraviețuire, dar nu trebuie să ne paralizeze, ci să ne pregătească pentru ceea ce urmează.

Tristețea ne-ar învăța să acceptăm pierderile, să ne recunoaștem vulnerabilitatea: ,,Sunt doar un profesor. Simte-mă, acceptă-mă, apoi dă-mi drumul. Când o vei face, vei înțelege ce este cu adevărat important pentru tine.” Tristețea ne dă răgaz să reflectăm, să ne recăpătăm echilibrul și să ne descoperim puterea de a merge mai departe.

Anxietatea, de multe ori percepută ca o povară, ne-ar spune cu sinceritate: ,,Sunt doar un semnal, nu o condamnare. Respira adânc, reechilibrează-te, ai curaj să pășești în necunoscut. Poți să o faci!” Este o invitație la auto observare, la conștientizare, la găsirea unor mecanisme de adaptare mai eficiente.

Bucuria, acea emoție pe care toți o căutăm, ne-ar lua de mână și ne-ar împinge să ne așezăm în  prezent: ,,Îmbrățișează-mă cât sunt aici! Viața e minunată, deschide ochii, alege să vezi binele din jur.” Bucuria ne reamintește că fericirea nu este doar un scop, ci o stare care poate fi cultivată în fiecare moment.

Furia, adesea privită ca o emoție negativă, ar dezvălui un alt adevăr: ,,Sunt gardianul tău. Mă ridic să te protejez, să-ți arăt că ai limite ce trebuie respectate. Spune STOP!” Este un semnal că ceva nu este în regulă, că valorile noastre sunt amenințate, și ne împinge să acționăm pentru a restabili echilibrul.

Speranța, acel fir subțire de lumină chiar și în cele mai întunecate momente, ne-ar zâmbi blajin: ,,Nu plec niciodată, sunt aici. Indiferent cât de grea este noaptea, răsăritul va veni.” Speranța ne dă forța de a continua, de a crede în schimbare și în bine.

Pacea, acea stare de liniște interioară pe care o căutăm cu toții, ne-ar împărtăși un secret simplu: ,,Sunt cu tine mereu. Doar oprește zgomotul din jur, din mintea ta, și mă vei găsi.” Ea vine din acceptare, din echilibru, din armonie cu sine și cu lumea.

Iar dragostea, poate cea mai puternică emoție dintre toate, ne-ar încuraja: ,,Sunt bătaia de inimă a universului, cea care vindecă, care apropie sufletele. Lasă-mă să te călăuzesc spre ce e adevărat și bun.” Dragostea este forța care ne dă sens, care ne face să ne simțim conectați, să trăim cu rost.

Emoțiile sunt mai mult decât stări trecătoare. Ele sunt sfetnici, povățuitori, gardieni și pavăză. Dacă le ascultăm, ne pot ghida spre o viață mai autentică, mai înțeleasă, mai împăcată. Tot ce trebuie să facem este să le acceptăm, să le înțelegem mesajul și să le folosim ca trepte spre auto cunoaștere și evoluție.

„Copiii trebuie învățați cum să gândească, nu ce să gândească” ne spune antropologul Margaret Mead

În era digitală, copiii noștri sunt, în mare parte, consumatori.

E un adevăr.

Accesul rapid la tehnologie le oferă un flux constant de informații, jocuri și conținut video, ceea ce îi transformă în utilizatori pasivi. Platformele de socializare, aplicațiile și videoclipurile scurte îi captivează, dar rareori le stimulează creativitatea.

Totuși, există și copii care devin creatori.

Unii scriu povești, desenează digital, programează jocuri sau creează conținut video original. Diferența o face educația și încurajarea explorării. Dacă sunt ghidați corect, copiii pot folosi tehnologia nu doar pentru consum, ci și pentru a-și exprima ideile.

Copiii pot fi atât consumatori, cât și creatori. Creatori. Și noi îi dorim așa. Responsabilitatea noastră, ca adulți, este să-i îndrumăm spre un echilibru, astfel încât să nu fie doar spectatori ai lumii digitale, ci și arhitecții ei.

Ca părinte, poți face multe pentru a încuraja copilul să fie un creator, nu doar un consumator al tehnologiei. Vrei și tu câteva idei?

Oferă tu alternative creative: încurajează-l să scrie povești, să deseneze, să construiască sau să creeze conținut propriu, în loc să petreacă ore întregi pe platforme de divertisment pasiv.

Folosește tehnologia ca un instrument de creație: există aplicații și programe care permit editarea video, programarea de jocuri, compunerea de muzică sau designul grafic. Ajută-l să descopere aceste resurse și să le folosească productiv.

Fii tu un model pozitiv: dacă tu folosești tehnologia în mod creativ (scrii, fotografiezi, creezi proiecte), copilul va învăța prin exemplu și va fi mai motivat să facă la fel.

Stabilește limite echilibrate: nu interzice tehnologia (fructul oprit este cel mai dorit…), dar setează reguli clare pentru a evita consumul pasiv excesiv. De exemplu, pentru fiecare oră de consum, propune o activitate creativă. Cu tine, cu prietenii, cu tovarășii de la clubul de pictură.

Încurajează curiozitatea și explorarea: oferă-i cărți, cursuri derulate în persoană sau materiale educative care să îi dezvolte imaginația și abilitățile practice. Înscrierea la cluburi de artă, de prim ajutor, robotică sau scriere creativă, cor, gătit, teatru și câte și mai câte reprezintă soluții excelente.

Ce mai citim pe această temă?

„The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains” – Nicholas Carr

Cartea explorează cum internetul modifică modul în care gândim, învățăm și creăm, argumentând că expunerea excesivă la conținut pasiv poate limita creativitatea copiilor.

„Copiii digitali. Cum să-ți crești copilul în lumea actuală” – Gabriela Maalouf

O carte practică ce oferă sfaturi pentru părinți despre cum să își ajute copiii să folosească tehnologia într-un mod echilibrat, stimulând creativitatea și gândirea critică.

„Creierul copilului tău. 12 strategii revoluționare pentru a cultiva mintea în dezvoltare a copilului tău” – Daniel J. Siegel & Tina Payne Bryson 

Cartea explică modul în care tehnologia și mediul influențează dezvoltarea creierului copilului și oferă strategii concrete pentru a-l ajuta să devină mai creativ, autonom și echilibrat emoțional.

Toate sunt o alegere excelentă pentru părinții care vor să înțeleagă mai bine cum să sprijine creativitatea și dezvoltarea sănătoasă a copilului lor în era digitală.

Noi vrem să înțelegem mai bine tot ce ține de sfera digitală. Tu?