Octombrie cu poveste

E octombrie și zilele sunt mai scurte. Plouă, e frig. Sau e soare cu dinți. Sunt și copaci plini de miere și de flăcări peste tot. Castane și ghinde, măceșe și fructe de păducel ornează orașul și dealurile, aducând un aer de poveste în fiecare colț. Și serile? Ei bine, serile sunt pentru povești. Pentru liniștea din jurul unei cărți deschise și pentru magia care se strecoară în sufletele celor mici atunci când aud: „A fost odată ca niciodată…”.

Emoții luminate cu o lanternă?

Dr. Daniel J. Siegel, psihiatru, cercetător, profesor, specializat în neurobiologie interpersonală, spune că poveștile sunt punți către lumea interioară a copiilor. Prin ele, cei mici învață să-și recunoască emoțiile, să le lumineze cu o „lanternă” a conștienței și să transforme haosul în înțelegere. Când un părinte citește o poveste, nu oferă doar o istorisire, ci creează o conexiune profundă, un spațiu de „EuNoi”, cum îl numește Siegel, în care copilul se simte văzut, auzit și înțeles.

Binele învinge întotdeauna

Basmul, această formă veche și mereu nouă de povestire, are virtuți pe care cultura românească le prețuiește de veacuri. Așa cum arătam și în unul dintre articolele din Matricea Românească (,,Virtuțile Basmului”, 9 ianuarie 2020), el cultivă imaginația, gustul pentru frumos și credința că binele, oricât ar fi de încercat, învinge întotdeauna. Copilul care ascultă un basm învață despre curaj, prietenie, loialitate, dar și despre teamă și îndoială – emoții firești pe care învață să le îmblânzească.

Basmul rămâne o formă tăcută de rezistență și tandrețe

Într-o lume dominată de ecrane și zgomot, eu cred că basmul rămâne o formă tăcută de rezistență și tandrețe. Este o mângâiere și o lecție de viață în același timp. Căci, dincolo de eroi și zmei, adevărata magie a poveștilor este aceea că ne aduc împreună. În serile de octombrie, când ploaia bate în geam, iar lumina caldă se joacă pe paginile unei cărți, basmul devine flacăra care încălzește inimile copiilor — și, poate, și pe ale noastre.

Invitație la descoperirea lumii lăuntrice

Cartea lui Daniel J. Siegel, Harta magică a sinelui, pentru copii, este mai mult decât o poveste; este o invitație la descoperirea lumii lăuntrice. Prin limbaj simplu și imagini jucăușe, Siegel îi ajută pe cei mici să înțeleagă că fiecare gând și emoție are un rost, că furia, bucuria, teama sau tristețea pot fi observate, numite și înțelese. Așa cum un explorator își studiază harta pentru a se orienta, copilul este îndemnat să-și observe trăirile, să se împrietenească cu ele și să găsească echilibrul interior.

Pentru părinți, cartea este un ghid blând și luminos despre cum pot transforma povestea într-un moment de conectare autentică. Harta magică a sinelui ne amintește că adevărata creștere începe atunci când învățăm să ne ascultăm unii pe alții!

Mia a venit astăzi de la grădiniță cu ochii înlăcrimați. Ținea foaia strâns la piept și, printre suspine, i-a spus mamei: „Am depășit…”. Era tristă că, în încercarea ei de a colora, creionul alunecase peste linia groasă ce contura gutuia dolofană. Și asta sigur este greșit….

Mama a privit-o îngândurată. Se întreba cum să o încurajeze, fără să lase o simplă linie să umbrească bucuria Miei de a desena.

Valoarea coloratului în contur

Contururile pot cuprinde spații prietenoase pentru cei mici. Ele oferă repere clare și îi ajută pe copii să descopere formele și granițele dintre „înăuntru” și „afară”. Înăuntrul conturului și în interiorul conturului: iată două lumi ce pun concentrarea celor mici la încercare! A colora într-un spațiu delimitat sprijină atenția, coordonarea dintre ochi și mână și …răbdarea. Pentru mulți copii, această structură aduce liniște și sentimentul că au un cadru anume în care să așeze culoarea aleasă.

Riscul unei cerințe prea stricte

Atunci când coloratul „corect” devine o regulă rigidă, povestea se schimbă. Dacă i se cere copilului să nu depășească niciodată linia, bucuria desenului se poate transforma în frustrare. Motricitatea fină se dezvoltă treptat, iar mâinile mici încă învață să controleze creionul.

A cere perfecțiune prea devreme înseamnă a cere imposibilul. Și, mai mult decât atât, înseamnă a transmite mesajul că expresia personală nu e destul de bună.

Desenul ca libertate

Pentru copii este despre poveste, culoare și joacă, și nu neapărat despre reguli. Bucuria stă în libertatea de a depăși liniile, de a alege culori neașteptate și de a transforma foaia într-un univers propriu: așa se naște creativitatea și încrederea în sine. Liniile pot ghida, însă nu ar trebui să devină ziduri.

Pentru Mia, „a depăși” nu este un eșec, ci un pas firesc pe drumul ei de învățare. Iar mama? Mama îi va aminti fetiței ei că desenul are valoare tocmai pentru că poartă urmele mâinilor și inimii ei.

A trecut perioada de acomodare, suntem la final de septembrie. Copiii și-au (re)descoperit la școală prietenii sau și-au făcut prieteni noi. Și asta e minunat! Dar prietenia are nevoie de ghidaj: cum arată un prieten adevărat? Cum recunoaștem florile autentice ale prieteniei?

Silvia s-a așezat lângă Daria și Mihai. Copiii ei sunt fremătători și au multe lucruri de povestit: ce a zis doamna de mate, ce glumă îndoielnică a făcut colegul de bancă, unde vor merge în excursii în toamna asta… 

…Și prietenii? Cum sunt prietenii?

-Mama, nu știu ce să cred despre Simona. Nu m-am simțit azi confortabil când am discutat cu ea. Daria a căzut pe gânduri.

-Mda, și pe mine m-a iritat azi purtarea lui Iancu, oftează Mihai.

-Asta înseamnă că e un moment tare bun să discutăm despre prieteni și prietenie, zâmbește cald mama. Hai să vă spun ce știu eu:

Prietenul competitiv

Ai observat prietenul care se compară mereu cu tine? Note, haine, atenție – orice poate deveni competiție. Și ce se întâmplă atunci când reușești ceva important? În loc să se bucure pentru tine, stă bosumflat sau chiar încearcă să îți umbrească succesul. În prieteniile adevărate, prietenii se sprijină și se bucură unul pentru altul. Prietenia nu are loc pentru competiție și invidie.

Prietenia cu condiții

„Dacă nu faci așa, nu mai ești prietenul meu!” – dacă auzi aceste cuvinte, e un semnal de alarmă. Prietenia nu se construiește pe șantaj emoțional, pe secrete apăsătoare sau pe presiuni care te pun în pericol. Prietenii adevărați îți respectă dorințele și limitele.

Posesivitatea în prietenie

Unii prieteni îți interzic să vorbești cu alții: „Ești doar prietenul meu, mi-ai promis!” – acesta nu e respect, ci posesivitate. Și, pe termen lung, poate deveni toxic și periculos.

Încrederea – temelia prieteniei

Ai încredințat un secret, iar a doua zi îl știe toată clasa? Atunci ceva nu este în regulă. Încrederea este piatra de temelie a prieteniei. Fără ea, nu există siguranță, sprijin sau stabilitate.

Echilibrul dintre a da și a primi

În prietenia autentică există echilibru: uneori dai mai mult, alteori primești mai mult. Important este ca prietenul să fie acolo, să ofere ceea ce poate – sprijin, ascultare, înțelegere. Dacă cineva e lângă tine doar ca să ia, fără să ofere, merită să te întrebi dacă e într-adevăr prieten.

-Dragii mei, prietenia adevărată nu înseamnă competiție, condiții, posesivitate sau trădare. Înseamnă sprijin, bucurie pentru reușitele celuilalt, respect al limitelor și încredere. Fii atent la semnalele de alarmă și rămâi aproape de acei oameni care îți respectă vocea, libertatea și inima. Pentru că prietenii adevărați nu îți iau lumina, ci te ajută să strălucești și mai mult. 

Pentru Daria și Mihai va fi de acum mai ușor: vor observa și vor cerne și se vor bucura de adevărații prieteni!

Asertivitatea adulților se construiește în copilărie.

Cărămizile din temelie

Da: modul in care așezăm în copilărie cărămizile din temelie contează! Dacă îi învățăm pe copii doar să se conformeze și să tacă, riscăm să creștem adulți supuși și lipsiți de inițiativă. Rolul nostru ca părinți nu este să le anulăm vocea, ci să îi ghidăm prin emoțiile lor și să le arătăm cum să își exprime nevoile într-un mod sănătos.

Nu putem încuraja conformismul în copilărie și apoi să așteptăm asertivitate la maturitate.

Înghețarea vocii copilului

Când spunem copilului (… și aici ne imaginăm un ton ,,superior” și o mimică ,,de putere”): „Te rog să taci, nu mai spune niciun cuvânt, ce crezi tu nu contează, bine? Pentru că ai doar 7 ani și eu sunt părintele, eu știu mai bine!” — îi transmitem mesajul: ,,vocea ta nu are valoare”.

Ca părinți, rolul nostru este să stabilim limite sănătoase fără să îi ,,reducem la tăcere” pe copii. În loc de: „…eu fixez limitele, punct”, putem spune: „Ceea ce vrei acum este periculos pentru tine, acesta e adevărul. Uneori vocea ta interioară și cuvintele rostite te pot duce în situații de risc, iar treaba mea este să te protejez”. Limitele sunt necesare, însă pot coexista cu respectul față de copil.

Refuzuri benefice

Orice copil primește refuzuri, limite, amânări. Și asta este bine! Un copil nu trebuie să primească tot ce dorește sau să i se permită orice impuls de moment manifestat. Aceste lucruri pot conduce la atitudinea de „mi se cuvine”. Nu putem permite acest lucru, ca părinți responsabili.

Putem valida emoțiile lor: „Da, te cred. Da, e neplăcut. Da, e frustrant. Și uneori chiar… e interesant, nu-i așa”? Rolul nostru este să îi ghidăm prin ceea ce simt, să îi ajutăm să construiască încredere în ei și în percepțiile lor.

Mitul ,,copilului bun”

Atunci când copiii trebuie mereu să se supună, când nu li se validează emoțiile și nu au voie să întrebe sau să conteste, totul vine cu un cost. „Copiii buni”, cei care fac mereu ce li se spune, riscă să devină adulți supuși, lipsiți de inițiativă și ușor de dominat.

A crește adulți asertivi și încrezători începe cu felul în care îi tratăm în copilărie. Să ne amintim mereu asta!

*Comunicarea asertivă este un stil de comunicare echilibrat, în care o persoană își exprimă opiniile, nevoile și emoțiile într-un mod clar, direct și respectuos, fără a încălca drepturile celorlalți. ( sursa: Institutul BrainMap)

„Mă plictisescccc!” De câte ori ai auzit asta și te-ai simțit instantaneu iritat(ă) sau neajutorat(ă)? Nu ești singur(ă). Mulți părinți recunosc că această replică le apasă butoane sensibile și le dă sentimentul că trebuie să intervină imediat. Ți s-a întâmplat? (mie- da!)

Tot mai des, părinții observă și împărtășesc: cei mici par mai puțin imaginativi decât erau ei în copilărie. (Măi, eu chiar găseam ceva de făcut tot timpul!)

Explicația este simplă și, în același timp, profundă: am eliminat mirarea din viețile copiilor. Lumea de azi oferă atât de multe răspunsuri rapide și stimuli constanți, încât spațiul acela gol, în care se năștea odinioară imaginația, a devenit aproape inexistent.

Gândește-te la cum era în copilăria noastră! ,,Plictiseala” nu era umplută cu joc pe iPad-uri sau desene la un click distanță. Era însoțită de întrebări ca: „Oare ce aș putea face?” sau „Cum ar fi dacă aș construi ceva din nimic?” Fără să ne dăm seama, tocmai acel gol ne împingea să creăm, să visăm, să inventăm. De fapt, mirarea – acea scânteie care aprinde creativitatea – apare adesea tocmai din plictiseală.

Acum, pare că în momentul în care copilul vine și se plânge că se plictisește, primul nostru impuls este să „facem ceva”. Să venim cu o idee, o activitate, un joc salvator. Să punem capăt văicărelii cât mai repede. Dar rolul nostru nu este să rezolvăm plictiseala. Nu este nici să o mascăm și nici să o ignorăm.

În primul rând, e bine să lași jos presiunea de pe umeri. Nu e a ta. Nu e treaba ta să umpli fiecare minut liber din ziua copilului. E doar treaba ta să fii acolo cu el, calm și cald, atunci când apare disconfortul. Poți spune simplu, validând ce simte: „Uhh, știu că poate fi neplăcut să te simți plictisit.” Iar apoi, cu un ton complice, aproape ca o șoaptă care ascunde o mică magie, continuă: „Știi ceva? Dacă vei mai aștepta puțin… am sentimentul că îți va veni o idee grozavă! Știi, și mie mi se întâmplă – când am așa, pauze în program – să mă simt plictisit. Dar știi ceva? La un moment dat, chiar dacă nu știu să îți spun exact când, îți vei da singur seama ce ai de făcut.”

Nu trebuie să inventezi activități. Nu trebuie să fii animatorul lui personal. Ce poți face însă este să-i creezi un spațiu în care să poată explora, în ritmul lui. Lasă la îndemână cărți, câteva materiale de bricolaj, un caiet de rețete sau foi și carioci. Dar nu-l direcționa. Lasă-l să se învârtă puțin fără scop. Exact acolo, în acele minute aparent pierdute, începe joaca autentică.

Știu că poate fi greu să stai pe margine. Că poate fi frustrant să auzi tânguirea și să nu intervii. Dar plictiseala nu e un eșec. Nu e o problemă de rezolvat. Este o poartă. O invitație la creativitate, autonomie și descoperire.

Așa că, data viitoare când copilul tău vine cu acel „Mă plictisesc!”, nu te grăbi să reacționezi. Ascultă-l. Validează-l. Apoi așteaptă, cu încredere.

Ceva minunat s-ar putea să se întâmple chiar din acel nimic.

Adolescența nu este o etapă de tranziție ușoară.

Pentru multe fete, este o perioadă de zbucium interior, de transformare accelerată, de frământări intense și de întrebări care nu au mereu un răspuns clar. Corpul lor se schimbă și nimeni nu le-a cerut permisiunea pentru asta. Ele sunt copile. Confuzia e firească și grea.

Presiunea este uriașă. Să fie perfecte! Să fie frumoase, dar „natural”. Să nu pară că se străduiesc. Să nu arate că le pasă prea mult, dar să le pese suficient. Să fie populare, să fie acceptate, să fie iubite. Și dacă, într-o zi, nu mai sunt? Dacă într-o dimineață nu se simt perfecte, dacă îndrăznesc să nu zâmbească, dacă au nevoie de timp pentru ele? Se întreabă cu o frică aproape dureroasă: „Dacă nu mai sunt perfectă, voi mai fi iubită? Voi mai fi acceptată?”

Prieteniile la vârsta asta par legături „pe viață și pe moarte”. Azi sunt lângă cele mai bune prietene, mâine nu-și mai vorbesc. Emoțiile lor sunt intense, răscolitoare, uneori greu de dus chiar și pentru ele. Când izbucnesc în lacrimi „din nimic”, nu este niciodată nimic. E doar vârful aisbergului. Sub acea lacrimă se află zile de oboseală, nesiguranță, comparații constante, respingeri subtile și teama de a nu fi prea mult sau prea puțin.

Și aici apar părinții. (Sau… ar trebui să apară!)

Fetele nu așteaptă ca părinții să repare tot. Nu au nevoie să le fie rezolvate toate problemele. Dar au nevoie disperată să nu fie singure în mijlocul furtunii. Vor să știe că, atunci când totul pare că se prăbușește, părintele nu dispare. Că este acolo, prezent. Că nu fuge de durerea ei. Că o poate cuprinde: nu doar fizic, ci și emoțional.

A fi părinte-stâlp înseamnă a nu te lăsa tras în haosul emoțional al copilului tău, dar nici a-l ignora. Înseamnă să stai. Să nu te clatini. Să nu reacționezi cu panică, cu frică sau cu furie. Să fii ancora fiicei tale. Să poți spune, chiar și fără cuvinte: „Știu că e greu. Știu că doare. Dar eu sunt aici. Și vom trece prin tot împreună.”

Dacă va învăța că furtunile nu sperie pe toată lumea, că există oameni care stau alături de ea chiar și când ea nu se poate iubi pe sine, fata ta va deveni o femeie puternică. Va ști că poate înfrunta haosul fără să-l transforme în tipar de viață. Că poate simți totul fără să fie copleșită. Va deveni o femeie care nu creează furtuni și nu trăiește în ele.

Și asta începe cu tine, părintele. Rămâi acolo. Ferm. Cu blândețe, dar cu putere. Transmite-i că totul va fi bine; nu pentru că îi promiți o viață fără obstacole, ci pentru că îi arăți că nu e singură în fața lor.

Anxietatea nu este o emoție rară în copilărie. Nu! De fapt, este o parte firească a dezvoltării emoționale. Frica de întuneric, de a rămâne singur, de eșec sau de a vorbi în fața altora, toate pot fi expresii normale ale unui creier care încă învață să gestioneze incertitudinea. Problema apare atunci când aceste frici devin intense, frecvente și interferează cu activitățile zilnice ale copilului.

La fel ca adulții, copiii pot simți neliniște, gânduri repetitive sau senzații fizice precum bătăi rapide ale inimii, dureri abdominale sau dificultăți de respirație. Ceea ce adesea le lipsește sunt uneltele necesare pentru a înțelege și calma aceste reacții. Aici intervine rolul părinților: ar fi bine ca ei nu doar să observe disconfortul, ci să îi învețe cum să navigheze prin el. Oare cum?

Mihnea este un tată care a înțeles acest lucru!

Într-o seară, în timp ce Corina, fiica lui de 9 ani, își pregătea sacul pentru excursie a părut mai tăcută decât de obicei.

— Tată… dacă mâine nu o să mă împrietenesc cu nimeni? Dacă o să stau singurică toată ziua?

Mihnea s-a așezat lângă ea, i-a pus mâna pe umăr și i-a spus cu blândețe:

— Corina, știi ce cred că simți acum? Cred că anxietatea ta încearcă să te protejeze, dar uneori o face cam zgomotos. Hai să învățăm împreună ce să-i spunem atunci când vine neinvitată.

Fetița a zâmbit slab.

— Uite, poți să-i spui așa: ,,Asta sigur e o alarmă falsă. Sunt în siguranță!” Sau: ,,Acest lucru este doar inconfortabil, însă nu este periculos. Sunt în siguranță.”

Corina a repetat cu voce joasă.

— Și când simți că valul de emoții e prea mare, spune-i așa: ,,Ceea ce simt acum sigur nu va dura la nesfârșit. Voi fi bine.”

— Ca și cum aș vorbi cu mine?

— Exact. Sau chiar cu creierul tău. Uite, mie îmi place să spun: ,,Dragul meu creier, mulțumesc tare pentru avertisment… însă sunt bine, să știi!”

Corina a râs.

— Asta sună amuzant, tati!

— Și adevărat, draga mea. Și mai ține minte ceva foarte important: ,,Oricând pot cere ajutor, știu asta bine!”

Mihnea a tras-o ușor în brațe, iar Corina și-a sprijinit capul pe pieptul lui.

În astfel de momente, nu dispar toate grijile copilului, dar se așază semințele rezilienței. Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți prezenți, care îi învață cum să fie buni cu ei înșiși, chiar și când frica le bate la ușă. Iar vocea interioară pe care o formează azi – calmă, blândă și curajoasă – va deveni mâine scutul lor în fața furtunilor vieții.

Corina a avut o excursie grozavă! Și-a făcut prieteni imediat și a vizitat locuri minunate! Ah, ce zi bună!

Vacanța mare nu înseamnă doar timp liber – e un timp magic în care copiii pot crește altfel: prin artă, povești și muzică.
Vacanța de vară e o șansă unică să umplem sufletele copiilor cu frumusețe, cu vis, cu emoție.

Copiii au nevoie de artă, povești și muzică la fel cum au nevoie de iubire, mâncare și joacă liberă. Nu sunt mofturi, nu sunt opționale.

Sunt vitamine pentru inimă și minte, mai ales când timpul curge altfel, fără clopoțel și teme, în vacanța cea mare.

O poveste spusă sub un copac, o melodie fredonată în mașină, un desen făcut pe marginea unei mese – toate acestea construiesc universul lăuntric al unui copil. În vacanța de vară, când au libertate, când nu sunt presați de teste și note, copiii pot înflori cu adevărat.

…Dar pentru asta au nevoie să fie hrăniți și altfel.

Să le dăm mai mult decât distracție pasivă. Să le oferim timp pentru visare, pentru pictat, pentru citit cu voce tare, pentru cântat fără rușine, pentru dans cu poftă! În vacanța mare, să le dăm libertatea de a fi ei înșiși – creativi, sensibili, curioși.

Arta, muzica și poveștile nu sunt doar pentru școală. Sunt pentru viață.
Și tocmai în vacanța de vară, când ritmul încetinește, avem cea mai frumoasă ocazie să le cultivăm în suflete. Un copil care trăiește o vacanță plină de frumusețe va duce mai departe o viață plină de sens.

Creionul lui Cristian

Cristian era un băiat tăcut, cu ochi mari și cuminți. La școală, stătea mereu în banca a doua, destul de aproape de tablă, dar niciodată ,,prea în față”. La orele de arte, se simțea mic. Colegele lui, mai ales Ana și Miruna, desenau fluturi care păreau gata să zboare de pe pagină. Prindeau umbre, lumină, proporții… Primeau mereu laude. „Ce talent!”, „Extraordinar!”, „Bravo, fetelor!”, spunea doamna.
Cristian doar își învârtea creionul și colora cât mai simplu. Nu era rău, dar nici „wow”. Așa credea el.

Când a venit vacanța de vară, Cristian s-a dus la țară, la bunicul lui. Acolo era liniște, aer curat și, în fiecare dimineață, miros de iarbă tăiată și ceai cu mușețel și mentă.

Într-o după-amiază leneșă, stătea în curte, mâzgălind ceva cu un băț în nisip. Bunicul s-a apropiat încet, s-a uitat peste umăr și i-a spus simplu:

— Ai mână bună. Dacă îți place, desenează. Nu pentru alții. Pentru tine.

Atât. Fără aplauze. Fără comparații. Doar o ușă deschisă.

A doua zi, Cristian a cerut un caiet vechi. A început cu o frunză. Apoi un măr. A desenat găinile din curte. Apoi motanul. În fiecare zi mai așeza pe coli câte ceva. Bunicul trecea pe lângă el și spunea doar: „Azi pare mai rotund mărul.” Sau „Pisica aia chiar pare să doarmă.”

Niciodată „bravo!” strident. Dar mereu acolo, cald.

Până în august, Cristian avea un caiet plin. Într-o zi, și-a desenat bunicul dormind în șezlong. A dus desenul în bucătărie. Bunicul l-a privit lung, a zâmbit și a zis:

— Aici ai pus suflet din tine. Se simte…

În septembrie, Cristian s-a întors la școală. La prima oră de arte, a scos o foaie curată și a început să deseneze fără teamă. Nu pentru notă. Nu pentru doamna. Pentru că îi plăcea.

Cristian nu mai era băiatul care „nu se pricepea”.

Era băiatul care descoperise, în vacanța mare, că talentul nu strigă. Se așază în liniște și crește, dacă îl lași.

Ca părinți, uneori ne confruntăm cu insistențele copiilor noștri. Cer același lucru din nou și din nou, poate cu speranța că, dacă ne obosesc suficient sau dacă ne provoacă o reacție emoțională, vom ceda. Dar aici apare o lecție importantă, atât pentru ei, cât și pentru noi: consistența emoțională este una dintre cele mai puternice forme de educație.

Când un copil insistă — „pot, te rooog… hai, dar de ce nuu?” — tentația e să ne pierdem răbdarea sau să ne simțim vinovați. Dar reacțiile noastre nu trebuie să se schimbe odată cu intensitatea cererii lor. Nu trebuie să ridicăm tonul. Nu trebuie să ne încruntăm. Nu trebuie să dăm explicații peste explicații, ca să „convingem”. Copilul va învăța curând că nu emoția dictează decizia.

Putem răspunde simplu, cu calm, exact la fel de fiecare dată, ca un disc stricat care redă același mesaj, în același ton: „Înțeleg că îți dorești asta. Acum răspunsul este nu.”

Este important să ne păstrăm tonul cald, postura deschisă, privirea liniștită. Nu e nevoie să convingem, nu e nevoie să ne justificăm excesiv. Copilul va învăța că indiferent cât de mult insistă sau ce emoții încearcă să provoace, părintele rămâne calm, echilibrat, prezent.

Și asta, la sfârșitul zilei, creează siguranță.

O întâmplare

Ioana își roagă mama să o lase să rămână peste noapte la prietena ei. Îi spune de mai multe ori, încearcă să o convingă, devine chiar puțin agitată:
— Te rog, mamiii, doar azi! Promit că nu mai cer nimic altă dată!

Mama îi răspunde cu voce blândă și calmă, privind-o în ochi:
— Îți înțeleg dorința, Ioana. Însă în seara asta nu cred că e o idee bună. Nu, nu vei merge acum. Dar mă voi gândi la asta pentru o dată viitoare.

Ioana insistă, ridică tonul, își încruntă sprâncenele. Mama nu cedează și nici nu se înfurie. Spune, tot la fel, cu aceeași voce:
— Am înțeles, draga mea. Îți dorești mult. Răspunsul rămâne același pentru acum.

La un moment dat, Ioana renunță. Poate e puțin dezamăgită, dar în interior, învață o lecție esențială: părintele meu e ferm, dar calm. Și nu mă respinge, ci mă ghidează.

Ce este de spus?

Calmul constant este una dintre cele mai mari puteri ale unui părinte. Nu cedăm, dar nici nu ne înfuriem. Nu schimbăm decizia, dar nici nu ne schimbăm starea. Le arătăm copiilor că iubirea noastră e fermă și blândă în același timp. Asta le oferă siguranță, predictibilitate și, în timp, încrederea că lumea are limite sănătoase — și că ele nu se schimbă în funcție de emoția momentului.

Se spune adesea că bunicii noștri nu vorbeau despre emoții. Nici măcar părinții noștri nu erau prea preocupați de „lumea interioară” a copilului. Dacă plângeai, ți se spunea „nu e nimic”. Dacă te supărai, ți se zicea „termină cu prostiile”. Emoțiile erau tratate ca niște accidente pe care le ignori și mergi mai departe.

Azi, trăim poate într-o epocă a emoțiilor hiper-vizibile. Vorbim despre ele, le analizăm, le „validăm” la fiecare pas. Am trecut de la negare la supraconștientizare. Este o evoluție? Poate. Dar ce se întâmplă când, în loc să oferim copiilor un far într-o furtună, devenim noi înșine barca ce se clatină?

Vorbeam, cândva, într-un articol, despre metafora părintelui ca pilot de avion. Un pilot bun, atunci când avionul intră în turbulențe, nu se întoarce speriat către pasageri. Nu țipă „tăceți, nu mă încurcați!”. Dar nici nu începe să plângă alături de ei. Nu zice „Doamne, ce mă fac? Pasagerii sunt panicați! Cine mă ajută? Cine le explică ce e cu turbulențele?”

Un copil nu are nevoie ca părintele să simtă exact ce simte el, ci ca părintele să știe ce face. Emoțiile copilului sunt reale, importante, dar nu trebuie să devină centrul de comandă al întregii familii. Un copil nu are nevoie să se simtă la cârmă.

Are nevoie să simtă că la cârmă este cineva calm, atent, sigur.

Aici apare dilema. Ne temem să nu fim părinți reci, duri, nepăsători, așa cum poate i-am simțit pe ai noștri. Dar în teama asta, riscăm să devenim părinți timorați, care caută mereu aprobarea copilului, care îl roagă să fie bine, ca să se poată simți ei bine. Emoțiile copilului devin contagioase – și nu în sensul empatiei, ci al dezechilibrului.

Poate că adevărata evoluție nu este nici negarea emoțiilor, nici hipersensibilizarea lor. Poate că pasul real înainte este să învățăm să le vedem, să le numim, să le ținem în brațe – fără să ne pierdem direcția. Ca acel pilot care spune calm: „Da, știu că ești speriat. Și e în regulă. Dar am mai fost aici. Știu ce fac. Ține-te bine. Suntem în zbor. Și vom ajunge cu bine.”

Copiii noștri nu vor uita turbulențele. Dar își vor aminti cine a fost la manșă. Și cum i-a făcut să se simtă în mijlocul furtunii.

Unii copii sunt urcați devreme pe un piedestal. Sunt lăudați continuu: „Ești cel mai cuminte!”, „Tu nu faci niciodată prostii!”, „Ești un exemplu pentru ceilalți!”. Și poate chiar așa e — sunt copii blânzi, inteligenți, atenți. Dar în această validare continuă, se strecoară o așteptare periculoasă: aceea de a nu greși niciodată.

Și totuși, ce se întâmplă când greșesc?

Apare frica. Frica de a fi dați jos de pe piedestal. Frica de a nu mai fi „cei buni”. Și-atunci, uneori, aleg să mintă. Nu din lipsă de moralitate. Nu din obrăznicie. Ci dintr-o nevoie profundă de a proteja imaginea cu care au fost mereu asociați. Pentru că, în ochii lor, o greșeală poate însemna pierderea iubirii și a acceptării.

Tudor și minciuna lui care ținea loc de scut

Tudor are 9 ani și e un copil „de nota 10”. Cuminte, politicos, premiant. Lumea îl iubește și toți adulții vorbesc despre el ca despre un copil exemplar.

Într-o după-amiază, Tudor se joacă cu o cutie de chibrituri. Fascinat, aprinde unul, apoi altul. Din greșeală, scapă un chibrit aprins pe masă și lasă o pată de arsură pe mobilă. O acoperă repede, cu teamă.

Când mama îl întreabă cine a ars masa, Tudor spune fără să clipească: 
— Nu știu. Poate bunicul. Poate o lumânare…

…Și ține minciuna până în pânzele albe. Nu pentru că e un copil rău. Ci pentru că el nu are voie să greșească. Pentru că în familia și în lumea lui, el e copilul care nu face prostii. Iar dacă a greșit, atunci ce mai e el?

Așa se naște o ruptură: între adevăr și imagine, între ce simte și ce ar trebui să fie.

Și copiii buni greșesc

Și copiii buni spun uneori minciuni. Țipă. Se înfurie. Spun lucruri grele: „Te urăsc!”, „Nu mai vreau să te văd!”. Asta nu îi face răi. Nu îi face mai puțin demni de iubire.

La fel și cu adulții. Și ei mint uneori. Țipă. Rănesc. Nu pentru că nu sunt buni — ci pentru că uneori sunt doar oameni care nu mai știu cum să gestioneze ce simt.

Nimeni nu e perfect. Nici copiii, nici părinții. Comportamentele pot fi greșite, dar asta nu înseamnă că oamenii sunt greșiți. Uneori, și cei mai buni dintre noi avem reacții discutabile. Important este ce facem după aceea.

Ce putem face ca adulți?

Să nu construim iubirea pe performanță.
Să nu învățăm copiii că sunt iubiți doar dacă sunt „cei mai cuminți” sau „cei mai buni”.
Să nu punem imaginea mai presus de adevăr.

În schimb, să le spunem:

„Poți greși. Și tot te iubesc.”
„Poți recunoaște. Și nu vei fi pedepsit cu rușine.”
„Ești un copil bun chiar și atunci când ai un comportament care nu e bun.”
„Vreau să știu adevărul, oricare este el.”

Adevărata siguranță nu vine din a fi perfect. Vine din a ști că ești iubit chiar și când greșești. Acolo începe curajul. Acolo începe sinceritatea.

Pentru micii școlari lumea este o aventură continuă, iar desenul devine una dintre cele mai profunde forme prin care copiii se exprimă. În mâinile lor mici, creionul capătă puteri magice, transformând foi albe în povești vizuale pline de culoare, emoție și imaginație. Pentru ei, arta nu este doar o activitate, ci o stare de spirit, un spațiu sigur unde se regăsesc, se exprimă și cresc.

„Desenul mă face fericit, este liniștitor”

„Desenul e artă. Arta îmi dă o stare de liniște”, spune Toma A, exprimând o legătură sinceră și profundă cu creația. Aris G. completează: „Desenul mă face fericit, este liniștitor”, în timp ce David D. mărturisește simplu: „Arta mă face să fiu emoționat” (și chiar este!).

Fiecare copil simte diferit și trăiește arta în felul său. Unii o văd ca pe o bucurie – „Să desenez este o bucurie!”, spune Ioana G – iar alții o privesc ca pe o distracție plină de entuziasm, cum afirmă Iosif B: „Arta este distracție!” (el este amuzat de ceea ce realizează, este plin de zâmbet).

,,Arta este fericire pentru sufletul meu”

Copiii descoperă surse de inspirație peste tot: în natură, în jocuri, în cărți sau în desene animate. Și chiar în adâncul mării (neexplorat încă, ci doar imaginat!). Mihai E. spune cu sensibilitate: „Tot ce văd în jur mă poate inspira să desenez. Arta este fericire pentru sufletul meu.” Teodor D. își găsește personajele preferate în jocurile video, iar Marina recunoaște că „cărțile pe care le citesc mă inspiră să desenez mai mult.” Pentru Alexia C., inspirația vine din personaje și din parcurile în care se plimbă, iar Anna Maria F. își însoțește desenul cu muzică, transformând creația într-o experiență completă. (așa îi place ei să lucreze, sunetele armonioase îi sporesc inspirația…).

Pe lângă bucurie, arta aduce și dorința de evoluție. Cezar D. afirmă cu mândrie: „Vreau să desenez din ce în ce mai bine… apoi sunt mândru când mă uit la lucrarea mea”.

„Arta înseamnă să vrei cu adevărat să faci ceva”

Aceeași dorință de perfecționare o are și Anisia N: „Vreau să exersez și să fiu mai bună.” Copiii învață, prin artă, lecții importante despre răbdare, perseverență și încredere în propriile forțe. Ilinca T. spune: „Arta este pentru mine o formă de a învăța să am răbdare. Este un proces foarte lung…”, iar Antonia R. completează: „Arta înseamnă să vrei cu adevărat să faci ceva la care visezi mult.”

Pentru unii, arta devine chiar o formă de cunoaștere și înțelegere a lumii. „Mă simt bine și înțeleg mai bine lumea când desenez”, mărturisește Anisia N.

Stefan C. o vede ca pe un efort de suflet: „Pentru mine, arta este un desen foarte frumos, făcut când îți dai tot sufletul”.

Gabriel S. ne oferă o definiție largă și plină de acceptare: „Pentru mine, arta este tot ce e frumos. Oricine poate să facă artă și să arate ceva frumos.”

Toate aceste gânduri și trăiri s-au reunit sub tema „Lumea din adâncuri”, un prilej pentru copii de a-și imagina și crea universuri subacvatice pline de culoare, viață și mister.

Prin fiecare val desenat, fiecare creatură fantastică și fiecare detaliu marin, copiii au arătat nu doar talent, ci și o profundă bucurie de a explora, de a visa și de a se exprima liber. Desenul nu este doar o activitate pentru ei — este o punte spre sine și spre lume.

Copiii clasei I ,,D” din Școala Gimnazială numărul 197 sunt îndrumați zi de zi, pas cu pas, de tânăra și energica învățătoare Ioana-Daria Dănel. Aceasta le-a vorbit micuților elevi despre rubrica ,,Desenele lui David” din ,,Matricea Românească”. Toți, plini de bucurie, au dăruit imaginație și culoare. Se simte și voioșia lor, nu-i așa?

Vacanța e, pentru copii, ca o gură de aer proaspăt. E o pauză mult așteptată după luni întregi de școală, teme și orare stricte.

…dar asta nu înseamnă că procesul de învățare se oprește.

NU.

Dimpotrivă.

În vacanță, copiii învață altfel: mai liber, mai profund și adesea mai eficient. Fără presiunea notelor sau a performanței imediate, mintea lor prinde aripi. Iată 5 sfaturi ,,de aur” despre cum putem încuraja învățarea în vacanță, cu răbdare, iubire și inspirație.

1. Redescoperirea cititului – fără obligații, cu plăcere

Ce sfat bun! Cărțile nu trebuie să fie doar „pentru școală”. În vacanță, un copil poate citi ce îi place: povești cu detectivi, benzi desenate, basme sau cărți științifice pe înțelesul copiilor. Alegeți împreună lectura – fără liste impuse, fără cronometru. Citiți alături de ei, în parc sau seara înainte de culcare. Cititul devine astfel o aventură comună, nu o sarcină.

Este o formă blândă de a învăța limbaj, empatie și imaginație.

2. Învățarea practică – mâinile în pământ, ochii în soare

Vacanța oferă cel mai fertil teren pentru învățarea practică. Gătitul împreună, grădinăritul, construcțiile simple, micile reparații – toate dezvoltă abilități, răbdare și încredere.

Aici, greșelile sunt binevenite, pentru că nu există „nota mică/ un calificativ slab”. Copiii învață cu bucurie când sunt implicați direct, cu simțurile activate, într-un context real.

3. Înțelepciunea veche – proverbe și zicători ca poartă de trecere spre valori

O vacanță petrecută alături de bunici sau în mediul rural, sau participarea la șezători urbane, deschide poarta către o altă formă de învățare: cea prin proverbe, zicători și povești populare. „Cum îți așterni, așa dormi” sau „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi” sunt mai mult decât cuvinte – sunt lecții de viață transmise cu blândețe.

Explicându-le sensul, copiii învață despre responsabilitate, echilibru, comunitate.

4. Curiozitatea – motorul natural al învățării

Sunt curioși? Ce bine!

Lăsați-i să întrebe, să exploreze, să descopere. Când un copil întreabă „de ce zboară păsările în V?”, nu are nevoie imediat de o lecție de biologie – ci de o conversație, de o scânteie. Vizitele la muzee, excursiile în natură sau experimentele simple din bucătărie alimentează curiozitatea. Învățarea reală începe când mintea e relaxată și interesul e ,,acolo”.

5. Lăsați-i să respire – și …să fie!

Nu umpleți fiecare zi cu activități „educative”. Și joaca liberă e valoroasă. Și plictiseala e un spațiu fertil – de unde pot apărea idei, inițiative, creativitate. Copiii nu trebuie să „recupereze” în vacanță, ci să se reconecteze cu ei înșiși. În acest timp, învățarea devine mai profundă, mai autentică. Îi pregătim pentru viață, nu doar pentru școală.

Vacanța nu este o pauză de la învățare. Este o altfel de învățare: una mai blândă, mai emoțională, mai …aproape de viață! Cu răbdare, cu încredere și fără presiune, copiii pot crește frumos chiar și (sau mai ales!) atunci când… par că nu fac nimic.

De fapt, spunem noi, tocmai atunci învață cel mai mult.