-Știi, dacă ai venit cu fetița ta în parc, trebuie să o înveți să împartă lucrurile! Toți copiii de aici împart! Altfel nu se poate. Dacă fiica mea vrea ceva, fiica ta trebuie să împartă. Și, desigur, fiica mea- la fel!

Adriana a rămas puțin nedumerită. Oh, da, își dorea să aibă o fiică dornică să dăruiască și generoasă. Își dorea pace și armonie în jocul copiilor. Însă acum părea că e musai să își oblige fiica să se alinieze. Oare era corect?

Acum…este clar că noi toți vom dăinui într-o lume plină de grijă, dragoste, empatie, generozitate. Simțim un ghimpe în inimă când fiii și fiicele noastre sunt egoiști. Ce se crede atunci despre ei? Dar despre noi, cei ce îi creștem?

De ce ar fi potrivit ca fiica ta să își împartă păpușa pe care a dorit-o atât și abia a primit-o (poate) cu un alt copil pe care (poate) nici măcar nu îl cunoaște?

Copiii aflați la vârsta de 1, 2, 3 chiar și 4 ani doresc lucrurile pe care le văd și pe care le simt captivante: vreau să ating mingea, să o simt, vreau să o folosesc, să o arunc, să o văd cum sare. ACUM. Copilul mic nu are habar de ce înseamnă ,,este obiectul altcuiva”, ,,nu îți aparține”, ,,nu este al nostru”.

Adultul este cel care arată empatia acum

Adultul este cel care arată empatia acum. Și foarte rar copilul mic. Adultul va propune un schimb: ,,Poți să împrumuți păpușa și vei primi elefantul în schimb”. Să ne bazăm pe curiozitatea copilului. Va dori mai mult ca sigur să exploreze la rându-i ceva nou. Iar dacă nu va dori să împartă ,,acum”, vom înțelege și vom avea răbdare. Puțină răbdare ajută mereu.

Să spunem ceea ce observăm

Este potrivit să verbalizăm mereu ce vedem: ,,uite, acum tu ai găletușa roșie iar lopățica este puțin la tovarășul tău de joacă”. Sau: ,,este adevărat, amândoi doriți jucăria aceasta, să vedem cum e bine să facem”.

Pentru copilul mic, socializarea aduce beneficiul de a-i pune pe antepreșcolari în situația de a experimenta mereu comportamente noi: ce se întâmplă când smulg? Dar când cer? Ce se întâmplă dacă fac un schimb? Ce se întâmplă când trag de jucărie? Dacă țin jucăria strâns, mai poate fi luată? Dacă dau când mi se cere, ce primesc?

La orice vârstă, ceea ce învățăm noi singuri va dăinui și va prinde contur corect

Adultul este potrivit să intervină atunci când negocierea devine poate prea brutală sau copiii se pot răni. Altfel, probabil, este bine să rămână un observator ce coordonează din umbră, cu blândețe, înțelegere și mai ales răbdare.

Noi, adulții

Dacă dorim să avem copii generoși atunci noi este potrivit să avem un comportament generos.

Noi împărțim biscuiții și îi lăsăm pe copii să ne observe. Noi validăm fiecare gest plin de dăruire al copiilor noștri; îi lăudăm, îl numim: ,,asta numesc eu copil generos”. Ne ferim să grăbim procesul și ne bucurăm de fiecare pas ce ne înflorește fiul sau fiica.

Nu este ușor, pentru că nu ne simțim bine sub privirile critice ale celor din jur: ,,l-a crescut zgârcit”, ,,unde va ajunge dacă nici acum nu știe să împartă?”, ,,probabil așa sunt și părinții lui…”

Este greu să nu dăm totul de-a gata pentru a ne conforma rapid. Este delicat momentul în care ne simțim obligați să intervenim. Și totuși este atât de important să oferim posibilitatea actului de învățare socială copiilor noștri!

Adriana a înțeles: un copil împarte atunci când efectiv el simte empatie față de ceilalți; ea a decis să fie mereu un model de empatie față de fiica ei și față de ceilalți copii și părinți pe care îi întâlnește. Și este foarte împăcată cu acest lucru!

Fii bun! Fii cel mai bun! Fii AS! Fii vârful din seria ta, din clasa ta, ba chiar din generația ta!

Ridică-te, fă-te recunoscut!

Dansează ca să fii cel mai bun, fă exerciții de matematică și vei fi recrutat în echipa de olimpici! Cânți la pian, vei participa la un concurs curând? Te-ai făcut remarcat? Nu? În cât timp crezi că vei deveni cel aplaudat? Ți s-au expus lucrările? Ai umplut sălile? Ai publicat cartea? Când? Când?

O întâmplare

Kurt Vonnegut, celebrul scriitor american, a povestit la un moment dat o întâmplare din adolescența sa: avea 15 ani și își petrecea o lună din vacanța de vară lucrând alături de o echipă, la un sit arheologic. Într-o bună zi, unul dintre arheologii cu experiență l-a abordat pe adolescent, dorind să îl cunoască mai bine, și l-a întrebat dacă face un sport anume. Adolescentul a răspuns că nu face niciun sport dar că merge la cor, ia lecții vioară și de pian și participă la cursuri de teatru. Fața omului de știință s-a luminat și a exclamat: ,,WOW, bravooo!”. Adolescentul a plecat însă stingher capul și a răspuns ușor rușinat: ,,dar NU, nu merit laude, nu sunt într-adevăr bun la niciuna dintre activitățile acestea….”

Arheologul l-a privit cu blândețe, a zâmbit și i-a spus: ,,nu cred că a fi cel mai bun în ceva este adevăratul sens pentru care facem acel lucru. Ai toate aceste experiențe minunate și te bucuri de ele și fiecare în parte te învață ceva anume și fiecare te va face o persoană mai interesantă, mai dăruită, mai specială, indiferent de cât de bine o vei duce la capăt!”

Acele cuvinte l-au impresionat enorm pe viitorul mare romancier: se vedea într-o zonă soră cu mediocritatea când participa la acele activități, credea că de fapt irosește, se irosește; în loc să se concentreze pe faptul că îi făcea plăcere să fie acolo, să facă tot ce făcea, gândul său fugea mereu spre ideea că nu este capabil să atingă performanța.

Mitul talentului absolut ne-a înrobit

Am fost crescuți într-un mediu ce vedea doar performanță, pe culmi- sau hăuri. Știam că putem fi sus sau jos. Ni se povestea că nimeni nu știe cum îl cheamă pe cel de pe locul 2, că medalia de bronz e ca și inexistentă. Mitul talentului absolut ne-a înrobit și ne-a umbrit. Eram demni de ceva doar dacă spuneam ,,am câștigat”.

Să le dăruim copiilor noștri șansa să facă ceva de dragul activității în sine, să picteze pentru că au chef, să studieze o limbă străină doar pentru că simt importanța instrumentului, să schieze și să patineze pentru că le place sentimentul de zbor, să înoate pentru că se simt puțin delfini, să desțelenească geometria pentru că le-a plăcut ce au citit despre Thales. Să îi lăsăm să se joace de dragul jocului și să le spunem ce treabă grozavă fac atunci când se familiarizează cu ABC-ul de peste tot.

Vom admira persoana ce devin și îi vom admira indiferent unde vor sta agățate medaliile: pe panoplia cu victorii sau pe panoplia inimilor fericite.

Cristina și Cătălin ieșiseră la o scurtă plimbare în ochiul de soare ivit în luna lui Făurar. Se bucurau de raze plăpânde și de cer senin când, pe lângă ei, a trecut un tată ce ținea ferm mâna mică a fiului. Băiețelul plângea.

-Să știi că dacă nu te oprești acum din plâns mama ta va afla tot despre asta când ajungem acasă. Și atunci o să vezi tu…

Cristina a înghițit un nod -imaginar- și nu a spus nimic. A pășit mai departe alături de fiul ei.
Câteva minute mai târziu, Cătălin a întrebat:

-Mama, de ce tatăl acela i-a cerut băiatului său să se oprească din plâns? Nu știe că trebuie să îți plângi toate lacrimile? Nu te poți opri din plâns când chiar ai un motiv adevărat să plângi. De ce i-a cerut tatăl fiului său să se oprească din plâns ca și cum plânsul ar fi un lucru rău sau rușinos?
Cristina a oftat.

Copiii noștri sunt foarte înțelepți

Când părinții transmit copiilor că nu trebuie să îți fie frică sau rușine de lacrimile tale, cei mici vor putea să facă față valului de lacrimi, suspine și amărăciuni ce uneori îi năpădesc. Tristețea, furia, frustrarea sunt emoții ce dacă vor fi cunoscute și acceptate din pruncie, nu vor mai cauza frustrări și răni necicatrizate.

Și cum să explicăm asta copiilor noștri? Și cum să îi percepem mai corect?

Niciodată un val nu este o mare. Și niciodată copiii noștri nu sunt emoțiile lor! Emoțiile trec și noi trebuie să îi învățăm pe copii să se așeze mereu pe plăci metaforice de surf ca să poată călări valul, să ajungă mereu cu picioare la mal. Rolul nostru este să rămânem pe acel mal, să le facem cu mâna, să îi încurajăm să-și țină echilibrul, să le dăm de înțeles că mereu este cineva care îi așteaptă acolo, cu un prosop cald, cu un cuvânt de încurajare, cu înțelegere în ochi, cu un umăr ce sprijină.

Cei mai mulți dintre noi, părinți de acum, am fost învățați că emoțiile sunt un lucru rău, ce trebuie azvârlit în temnița interioară și ferecat acolo cu 7 lacăte. Dacă lucrul acesta ar ieși afară ne-ar arăta vulnerabilitatea, durerea, slăbiciunea și tare nu ar fi bine. Așa că rămânem speriați de ce e în temniță și nu ne uităm deloc la ce-i acolo și nici nu încercăm să cunoaștem și nici nu vorbim despre. Așa că repetăm procesul prin care am trecut noi, fără să clipim măcar, fără să ne punem întrebări, fără să ne gândim la ce ar fi fost bine pentru noi sau ce ar fi potrivit acum pentru fiii și fiicele noastre.

Interzicem emoții și lacrimi

Interzicem emoții și lacrimi cu un gest sau un cuvânt sau abatem atenția de la emoții și lacrimi pentru că devine prea dureros pentru noi care nu știm ce e de făcut cu adevărat. A ne lăsa copiii să stea față în față cu emoțiile înseamnă a lăsa lacătele din noi să cadă, nu-i așa? Și nu știm (încă) să facem asta.

Când ne vom lăsa fiii și fiicele să se întâlnească față în față cu emoțiile lor, să se uite în ochii lor cu forță, să le domine și să reușească, vom vedea cât de repede își revin, cât de puternici se înalță.

Uneori noi, părinții, chiar noi dăm dovadă de curaj așezați lângă un copil ce suspină, validându-i sentimentele în timp ce ne privim chiar în noi frici zăvorâte de ani buni.
Să îi învățăm că nu sunt singuri și că se vor înălța spre soare susținuți de noi, de cei dragi, de cei ce le pasă.

Și cu gândul acesta să îi luăm de mână și să pășim prin lumina lui Făurar.

Părinte și copil, căutând mereu ochiul de Soare.

-Nu, chiar nu mai pot cu tot ce se întâmplă zi de zi acasă cu fiul meu! E mai mult decât pot duce! În fiecare zi îmi vine să mă întreb: ce-o mai fi azi? Ce mă mai așteaptă? Pare că fiecare oră stă să explodeze! Când văd numărul dirigintei pe ecranul telefonului mă înfior toată. Și, mai grav, mi se pare că nu mai pot avea încredere în el. Oare mă ascultă? Oare mă aude, măcar?

Maria este foarte îngrijorată. Și tristă. Ar fi vrut să aibă câteva rețete pentru anii aceștia de adolescență ai fiului ei. Cineva să o pregătească. Să existe cursuri susținute cu exemple de probleme și soluții pentru rezolvarea lor. Nu a fost să fie așa. (Și nici nu e. Niciodată, pentru nimeni).

Stresant. Și imprevizibil

Viața lângă cei mai mulți adolescenți băieți este stresantă. Și imprevizibilă. Stările lor de spirit se schimbă în funcție de schimbările hormonale și în funcție de ceea ce experimentează în viața de zi cu zi. În plus, majoritatea băieților adolescenți nu vorbesc, nu își expun trăirile, așa că părinții lor nu știu ce se petrece și nu au indicii despre ce anume le-ar putea provoca o stare sau alta.

E bine să știm că toți părinții de copii adolescenți au o sarcină grea. Așa că ar fi bine să nu uite să aibă grijă și de ei înșiși: să nu uite să se odihnească, să nu uite să stabilească mereu limite clare, să facă des lucruri ce le aduc bucurie și să nu uite să împărtășească frământările cu parteneri de ascultare potriviți sau cu grupuri de suport.

Băieții noștri adolescenți se vor înșela, vor călca pe lângă potecă, vor minți sau vor încerca să ascundă adevărul. Vor lua note proaste sau vor fi în prag de corijență, nu-și vor deschide camera pentru orele on-line sau vor adormi la ora de istorie cu capul pe bancă. Este bine să ne reamintim mereu că băieții, în special, învață prin încercări și învață văzând rezultatele erorilor. Apoi vor ști cum se face corect un lucru. După multe frământări. În ei și în tine.

Dar știi ceva?

Și noi ne vom înșela: uneori vom exagera ceva minuscul și uneori vom bagateliza ceva important. Vom spune lucruri pe care le vom regreta. Așa că îl vom lua pe ,,îmi pare rău” cu noi de mână și vom reveni la masa albă a negocierii. Băieții noștri au toleranță mare; poate vom primi o îmbrățișare la momentul împăcării. Poate nu. Însă vom ști cu siguranță că știu ce au de făcut când greșesc.

Lipsa de control

Toți vom fi speriați de lipsa de control pe care o avem asupra adolescenților. Când erau mici, pur și simplu îi luam pe sus și îi puneam în mașină, acolo îi linișteam mai devreme sau mai târziu și apoi ajungeam unde ne propusesem cu toată opunerea lor de moment. Însă acum? Cam cum poți domina un tânăr de 1,80 și 79 kg? Nu prea poți. Și nu știi ce să faci nici cu negativismul, nici cu încremenirea lui și nici cu felul gol/distrat/obraznic cu care te privește.

Este exact momentul în care ar fi bine să ai încredere în anii de muncă în care ai lucrat la rădăcina acestui copac înalt, bătut acum de vânt din toate direcțiile; dacă ai lucrat bine, și știu că ai făcut-o, lucrurile își vor găsi un făgaș. Pe la 17-18 ani, crengile devin brusc mult mai solide și cu roade care rămân și încep frumos să se coacă în soarele binefăcător.

Foame de dragoste

Tuturor adolescenților le este foame mai mereu. Și în special le este foame de dragoste!

Când îi vedem navigând, de multe ori în direcție greșită sau cu frâna de mână trasă, speriați și în defensivă, să ne reamintim câtă nevoie au de grijă și căldură. Și ei văd că lucrurile nu le ies bine. Și nu au încotro, oricât s-ar strădui. Cunosc consecințe, cunosc repere, își amintesc sfaturi și cu toate astea se mai lovesc încă o dată și încă o dată cu capul de pragul de sus. Se prăbușesc și se reclădesc în aceeași zi. Cât efort, câtă neputință, câtă dedicație! Toate la un loc.

Au nevoie de sprijin când iau decizii și când se auto-testează. Anii aceștia sunt niște ani de antrenament. Este o încercare de desprindere acum de familia de apartenență, o testare de puteri și de resurse. Cel mai bun lucru este să te ții tare și să încercă să nu trăiești viața fiului tău. Va învăța poate pe calea cea grea ce înseamnă să întârzii, să nu îți îndeplinești sarcinile, să ascunzi adevărul, să nu respecți regulile. Însă vor învăța. Este o metodă sigură de a-i pregăti pentru anii de ,,tânăr adult” ce se ivesc deja de după colț.

Noi am fost în papucii Mariei. Suntem sau vom fi. Așa că în anii aceștia în care nu va fi ușor nu ne rămâne decât să îi iubim pentru ceea ce știm că stă ascuns în interiorul lor, pentru bulgărele de aur ce suntem convinși că este acolo și să îi ajutăm să sape după el prin noroi, zăpadă murdară, bazalt neclintit sau prundiș alunecos.

O să merite. Știu asta!

Sorina căutase tot timpul să fie o mamă foarte informată, să se dezbare de metehne ale trecutului din familia ei, să fie părinte calm, cald, ferm, echilibrat, puternic și vulnerabil, să fie tot ce e bun, pe măsura puterilor ei. Se străduia să facă tot ce îi stătea în fire să formeze și să dezvolte personalitatea copiilor ei. De la o vreme, în discuțiile cu Alec, soțul ei, apărea totuși întrebarea: oare de noi doi, părinții, depinde tot? Iar răspunsul a prins la un moment dat forma: ,,depinde foarte mult totul și de cum se influențează copiii noștri, ei pe ei, ca frați, unii pe alții”.

Cea mai lungă relație din viața cuiva!

Atașamentul este cel care patronează relația dintre frați, poate cea mai lungă relație din viața cuiva, până la urmă!

Frații mai mari rămân figura către care se revarsă atașamentul fraților mai mici, nu-i așa? Ei sunt capsula de siguranță din care cei mici încep să caute și să se ridice, ei sunt cei ce mângâie, cei ce dau exemplu, cei ce dăruiesc confort dar și cei ce arată limite sociale pentru prima dată, poate. Când frații sunt singuri, au prilejul să experimenteze roluri de protectori sau rol de cel ce solicită protecția de la cineva pe care se poate baza! Câtă încredere și câtă validare se poate obține atunci!

Frații împărtășesc experiențe de viață cu totul speciale, experiențe (bune sau discutabile) care le vor întări legătura și o vor cimenta unic.

Complex cu C MARE

Dacă ar fi să întrebăm toți părinții ce au mai mult de un copil, cred că ar răspunde cu toții într-un glas (fără să aștepte o confirmare din partea specialiștilor): relațiile dintre copiii lor sunt deosebit de complexe, un iureș emoțional ce te ia pe sus când nu te aștepți și te coboară într-o poiată pașnică cu soare și fâlfâit de aripi de flutur tot când nu te aștepți.

Când totul pare că o ia razna, rivalitatea pare că devine regina neîncoronată a furtunii despre care vorbeam mai sus; ,,…nu știu ce să mai fac; se ceartă într-una! Cine e mai mare, cine mănăncă mai repede, câte minute au petrecut cu mine la lecții; țin cont de cine a stat în față în mașină ultima dată, țin cont de cine a primit felie de tort cu un milimatru mai mare, țin cont de cine trebuie să apese pe buton în lift! În competiție de dimineață până seara! E stresant și obositor!”

Chiar este.

Să fii părinte și să asiști la astfel de dispute de dimineață până seara e cu adevărat istovitor.

Și chiar când spui că nu mai poți, îi vezi susținându-se unul pe altul, îi vezi oblojindu-și rănile, îi vezi apărându-se, îi vezi întorcându-se senini spre tine și întrebându-te candid: ,,despre ce ceartă, ciupitură, îmbrâncitură, răutate vorbești?” Și chiar când crezi că nu mai poți, îi vezi dansând pe ei, frate și soră, un vals-vals legănat în dragoste și grijă, îi vezi citindu-și povești, îi vezi ținându-se de mână când traversează strada spre parc.

Ce spuneam mai devreme? Ciclonul de speriat din filmul de groază te aduce într-o clipită în luminișul din rai.

Între frați poți descoperi o grămadă de interacțiuni polarizate pozitiv și o grămadă polarizate negativ. Proporția dintre experiențe nu este egală; unii frați vor experimenta mai multe întâmplări bune, alții mai multe mai puțin bune. Acestea nu rămân la fel pe parcursul vieții. Se pot modifica în funcție de întâmplări ce întăresc frații și îi unesc sau îi determină să răcească relații. e

Un lucru este cert, ne arată istoria lumii: sângele apă nu se face! Indiferent cât de tensionată poate deveni uneori o relație frățească, frații și surorile apar mereu în poveștile oricui evocă un dram de copilărie, cu mult drag și nostalgie.

Ce putem face pentru relația dintre fiii și fiicele noastre?

Modul în care se interacționează în familie, atenția, grija împărțită de părinte, regulile casei, felul în care ne susținem credințele și valorile în fața copiilor noștri lasă o pecete pe ceea ce devin aceștia și pe relația ce va evolua o dată cu înălțarea lor: în ani, în centimetri, în experiență. Surorile vor păstra mai mereu secrete, frații vor fi mai mereu în competiție, diferențele mari de vârstă vor veni la pachet cu comportament protector/ cerere de protectorat, diferențele mici de vârstă vor dărui intimitate și tovărășie.

,,Dar nimeni n-are soră ca a mea și nimeni n-are frate ca al meu!”

Frații și surorile sunt un dar. Vin să ne completeze, să ne susțină, să ne pună pastă de dinți pe față (când dormim), vin să ne învețe să ne păzim spatele și vin să ne iubească.

Sorina și Alec fac tot ce știu ei că e bine să facă. Sunt conștienți că nu pot da totul copiilor lor.

Și se bazează chiar pe acești copii să fie sprijin unul altuia, profesori și repere și stâlpi și țărm.

Mulțumiri speciale se îndreaptă spre talentatul tânăr David-Ioan Bulboacă, 8 ani, pentru desenele reprezentative ce însoțesc acest text.

Despre o după-amiază grea:

Anca avusese o după-amiază foarte grea: nimic nu se legase peste zi, proiectul îi fusese amânat, iar coada în intersecție se întindea pe un kilometru. Era musai să ajungă la timp acasă pentru că azi copiii aveau examenul de centură la karate.

Cu chiu cu vai a ajuns doar cu câteva minute întârziere; kimonourile nu erau însă călcate, copiii repetau kata fără să își fi pregătit sacul cu tot echipamentul, pisica se cocoțase pe dulap și mieuna sfâșietor de acolo. În plus, în inbox intraseră două mailuri ce aveau nevoie urgentă de răspuns. Toate lucrurile trebuiau rezolvate și copiii mobilizați.

Într-un final, cu toate rânduite de toți, cu ultimele forțe, Anca strigă:

-Acum se urcă toată lumea în mașină. Întârziem!

În mașină a urmat o teorie lungă și cuprinzătoare susținută de mama despre responsabilitate, lucruri ,,din fișa postului tău”, punctualitate, asumare și grijă față de ceilalți. Anca își ținea tonul în frâu. Și totuși iritarea înconjoară multe cuvinte rostite.

-Vă iubesc tare mult, însă tot ce am spus acum despre voi și pentru voi este adevărat!

-Mamă dragă, ai dreptate și ne pare rău, însă știi, tot ce ai spus este pentru noi toți, nu doar pentru noi-copiii… Nimeni nu a fost cu adevărat gata la timp. Poate că data viitoare ne vom fixa rolurile din timp și poate că vom măsura timpul mai bine și poate vom îndeplini toți ce ne-am asumat din timp…

Anca ascultă tonul cald și înțelegător al fiului ei. Își amintește brusc că le promisese că va călca ea kimonourile pentru ca acestea să fie ,,la linie” și își amintește câtă nevoie au copiii de concentrare înaintea unui examen important.

Puse semnal de dreapta, se opri și, întoarsă, uitându-se în ochii copiiilor ei, spuse:

-Îmi pare rău!

Pentru că îi părea rău cu adevărat

Le spusese că îi iubește și după aceea le reproșase lucruri care ar fi putut fi rezolvate altfel. Îi părea rău că și ea întârziase, îi părea rău că starea ei rea influențase trăirile copiilor, îi părea rău că uitase ce promisese. Îi părea rău pentru presiune și pentru că preferase să arunce vina pe copii. Fusese mai ușor așa, în acea zi grea.

Copiii s-au relaxat. Și au zâmbit și s-au îmbrățișat toți trei stângaci, prinși în centuri și apoi chiar au găsit drumul cel mai scurt și mai neaglomerat și au ajuns la timp și s-au concentrat și au trecut examenul.

Uneori mai buni, uneori mai puțin buni

În viața noastră de părinți, uneori suntem mai buni și uneori suntem mai puțin buni. Important este să nu lăsăm mândria de adult atotcunoscător și atotputernic să dirijeze tot. E important să facem loc smereniei: și noi greșim, și noi putem fi ,,pe lângă” potecă. Și noi spunem ,,îmi pare rău” cu putere și sinceritate.

Despre ce este ,,îmi pare rău”?

,,Îmi pare rău” este despre respectul pe care îl purtăm copiilor noștri; ,,îmi pare rău” este despre smerenie și este despre modestie; ,,îmi pare rău” arată copiilor că pot avea încredere în părinții lor, că aceștia pot ține balanța dreaptă; ,,îmi pare rău” este semn de putere și nu de slăbiciune.

Spunem mai mereu copiilor ,,te iubesc”. ,,Te iubesc” împreună cu ,,îmi pare rău” sunt o pereche ce arată clar că nu e musai să fii perfect ca să fii iubit.

Cuvintele grele ce ni s-au aruncat în copilărie sunt purtate ca niște pietre de moară de memoria noastră; cuvintele grele neușurate de ,,îmi pare rău” (sincer și puternic) și de o explicație clară, ne urmăresc și ne lovesc atunci când coborâm panta amintirilor.

Să dăruim, noi, părinții, ,,îmi pare rău” atunci când e vremea de dăruit: să ne aplecăm, să ne smerim, să uităm de orgoliu și de poziția de atotștiutor și fără pată. Ca urmare, vom avea copii cu conștiință și cu un bagaj moral ce va schimba lumea. Eu chiar simt asta!

Povestea începe așa:

A fost o dată, ca niciodată, un mic băiețel ce mergea mereu, în vacanța de Crăciun, cu trenul, la bunici. Îi plăcea tare mult călătoria -care era scurtă- și îi plăceau foarte mult peisajele și locul lui de la geam (mereu stătea la geam!). Anul acesta se simțea mare și important; le-a cerut părinților săi să îl lase să meargă singur cu trenul la bunici. Ei îl vor conduc pe peron și bunicii îl vor lua din gara de sosire. Ce mare lucru? A crescut acum și se descurcă.

Zis și făcut! În dimineața plecării, băiețelul, cu căciulița, fularul și mănușile noi, a fost condus în gara cea mare și aglomerată de părinții săi. Avea totul pregătit: biletul și apa și gustarea și ciocolățica. Mama îi repeta cu căldură ce are de făcut. ,,Da, da, spunea băiatul sigur pe el, nu știi că știu? Mi-ai mai spus de 1000 de ori totul!”

Când mai erau câteva momente și trenul s-ar fi pus în mișcare, tatăl i-a strecurat fiului ceva în buzunarul de sus de la geacă și i-a spus: ,,Dacă îți este greu pe drum, folosește-te de ce ți-am dat!”

Fluierul s-a auzit, roțile au scrâșnit și trenul s-a pus în mișcare.

Eiiii, de acum, băiatul nostru stătea la geam. Singur. Lumea forfotea în jur, priviri ciudate și cercetătoare păreau că îl împung. Cineva începea o ceartă la mica distanță de el iar șeful de tren a comentat ceva ce nu i-a plăcut când i-a vizat biletul. Nu se putea concentra spre peisaje. Sufletul i se strânsese și colțurile gurii i-au coborât. A strâns ochii și două lacrimi mari i s-au rostogolit pe obraji.

Deodată și-a adus aminte de vorbele tatălui: parcă îi pusese ceva în buzunar. Parcă. Cu degete tremurânde a scos o hârtiuță mica. A despăturit-o și a citit cu privirea împăienjenită: ,,Sunt în ultimul vagon”.

Îmi place povestea aceasta. Am auzit-o acum ceva timp și i-am simțit importanța.

Părinții își vor lăsa copiii să își desfacă larg aripile, să zboare atunci când ei o cer. Le vor transmite că au toată încrederea în ei și în decizia lor. Le vor valida avântul și dorința de a fi ,,pe picioarele lor”.

Vor fi totuși în ,,ultimul vagon”, ori de câte ori trebuie, pregătiți să deschidă brațele, să cuprindă frici, temeri, îndoieli, lacrimi. Vor fi ,,acolo”, la ,,bază”, la locul în care poți să te umpli de sevă, să îți reîncarci bateriile, să te reevaluezi, să te scuturi, să te luminezi.

Crăciun Fericit!

Tina și Miruna supraveghează jocul copiilor. Au venit cu copiii în parc pentru că a nins puțin. Le este frig, însă copiilor nu le este și asta e tot ce contează. Totuși, parcă unul dintre copii îl aleargă pe fiul Tinei cam mult:

-Vă rog să schimbați rolurile! Acum poți să îl alergi și tu, Mihăiță, pe prietenul tău. Mihăiță se oprește nedumerit. Totuși, încearcă și el să își fugărească tovarășul. Cam fără chef.

-Te rog să nu mai arunci cu zăpadă în fata mea!- țipă Miruna. Hai, jucați-vă frumos! Fă tu mai bine singură un om mic de zăpadă.

-Nu vă cățărați!

-Nu vă dați toți pe gheață!

-Mai bine vă țineți de mâini!

-Nu trișa!

-Mai bine stați unul în spatele celuilalt!

-Eu cred că e mai bine să vă ascundeți aici!

-Cred că el ,,a mușcat din cașcaval”!

-Eu zic…

-Eu zic…

Dacă domnul Jean Piaget ar trece exact acum pe lângă Tina și Miruna, ar înlemni. O parte din viață, marele psiholog a dedicat-o studiului jocului copiilor. A spus extrem de clar că ei își învață lecțiile de viață, lecțiile despre moralitate, despre roluri, despre ascensiune, despre limite, în jocul pe care îl dezvoltă, în jocul cu reguli (reguli pe care încearcă să le încalce ca să vadă ce se poate întâmpla), în jocul cu roluri.

Părinții nu suportă conflictul

Noi, adulții, ne străduim parcă să intervenim mai mereu, în ultimii ani, cât de repede se poate: rezolvăm dispute ce nici nu se încheagă, care doar plutesc în aer. Explicăm regulile iar și iar pentru că nu putem suportăm conflictul. Supervizăm totul și îi ținem într-un cadru perfect și artificial.

Conflictul ,,bun”

Conflictul ar putea fi însă cel mai important lucru din joc. Chintesența. Cadrul ce îi ajută să înflorească, să ajusteze, să înțeleagă, să vadă limita, să vadă că se poate, că e bine să îndrăznească.

Evident, nu toate conflictele sunt bune. Doar unele. Nu vei învăța nimic dintr-un conflict în care ai fost abuzat și terorizat.

Totuși, conflictele bune ar putea fi la tot pasul.

În prezent, în marea majoritate a timpului, adulții se asigură că zona este ,,liberă de conflicte”: asigură perimetrul, supraveghează regulile, supraveghează jocul, îl coordonează, îl închid și îl deschid.

Ce ar fi de zis?

Dacă nu ne putem abține și decidem să fim prezenți, poate ar fi bine să ne limităm la a spune: ,,…dacă aveți nevoie de mine, să știți că sunt aici” sau ,,sunt absolut sigur că vă descurcați, însă mă puteți chema dacă intervine ceva”, ,,vă ascult pe amândoi”, ,,eu pot doar să vă pun întrebări, însă răspunsurile sunt la voi…”, ,,se petrece ceva aici?”.

Să îi lăsăm să se testeze, să testeze regulile, reacția grupului, să învețe despre moralitate și să își satisfacă dorințe doar visate prin intermediul jocului, să le permitem să exploreze prin joacă tot ce e dincolo de confort și siguranță și lucruri aranjate perfect, în ordine.

Azi a nins. Tina și Miruna și-au condus copiii în parc. Le arată banca pe care vor sta: chiar acolo, lângă chioșcul cu ceai fierbinte. Și asta doar pentru cazul în care simt că au nevoie de ele. Apoi le urează joacă plăcută și îi lasă într-un loc din care îi vor lua mult mai învățați decât sunt acum. Pentru că ele știu că joaca e o școală cu Ș mare.

-Ți-a adus testul?

-Da. Am luat 9.

-9? Și Matei cât a luat?

-Tot 9.

-Și Miruna?

-10.

-A, Miruna ia mereu 10, vezi?

Dinu s-a bosumflat. A muncit tare-tare să ia nouăle acesta la fizică. Îi e greu la fizică și a petrecut ore lungi ca să înțeleagă singur problemele. A așteptat o laudă de la mama lui, un cuvânt de apreciere. Prima ei reacție este însă de a afla ce au făcut ceilalți. Ei ce au făcut? Au fost mai buni ca el? Comparația aceasta îl macină. Mereu. Vrea să fie văzut el. El și efortul său susținut.

De ce ne comparăm într-una copiii?

De ce ne comparăm între noi? Ce urmărim cu acest ,,cel mai bun” sau ,,mai bun”. Ne plac gradele de comparație ale adjectivului? Am reținut doar superlativul absolut din gramatica de-a opta?

O comparație sănătoasă poate fi benefică deoarece ne ajută să evoluăm, să ne adaptam, să ne potrivim în societate, să ne stabilim marcajele ce trimit spre calea cea bună. Un jalon urcat mai sus ne va face să ieșim din găoace, din cămașa prea strâmtă de acum și ne va propulsa. Pot mai mult și sunt mai mult, desigur. Știu asta și sunt pregătit să ajung acolo, în noul meu loc. Tot ceea ce ne ajută să ne transformăm va fi salutat.

Suntem îndeajuns de buni?

Ce se întâmplă când ni se transmite, încă din perioada preșcolară, că suntem comparați? Înțelegem că nu suntem îndeajuns de buni pentru adulții din jurul nostru, adulți care contează enorm pentru noi, adulți de afecțiunea cărora depindem zi de zi, adulți în care ne oglindim, adulți în ai căror ochi așteptăm scânteia de bucurie și mândrie că noi suntem. Oare azi am fost destul de bun? Mi-am mulțumit mama? Tatăl meu e bucuros că mă are? Doamna m-a pus pe lista ,,fruntașilor”?

,,Sunt destul de bun pentru ei” se va transforma în mintea copilului în ,,sunt destul”? Merit?

Merit afecțiune și dragoste și recunoaștere? Dacă nu o primesc este sigur vina mea. Eu nu reușesc, eu nu sunt sufficient.

Doar vârfurile primesc apreciere?

Doar vârfurile primesc apreciere și doar cel mai bun contează. Și merită ceva.

,,După competiții nu ne amintim cine a luat argintul sau bronzul”. Așa că doar efortul celui mai bun contează.

Așa să fie oare?

Cu toții strălucim în răstimpuri și cu toți suntem pe primul loc din când în când. Părinții este bine să rămână acei abili observatori ai momentelor de strălucire. Toate acestea din urmă vor fi evidențiate iar copiii vor fi ajutați să se vadă prin ele.

Competiția cu sine

Competiția cu sine este un lucru bun cât timp oferă creștere interioară și bucurie. Ea devine nocivă în secunde de autoblamare: ,,nu sunt în stare de nimic”, ,,sunt un prost, un leneș, un neputincios”. ,,Sunt un ratat. Au dreptate ceilalți să nu mă placă”.

Autoflagelarea dureroasă și autosabotarea ne va dărâma copiii și tinerii, ne va dărâma pe noi, adulții.

Să ne bucurăm de ceea ce înfăptuim, să ne bucurăm de victorii mici și de starea de bine pe care o dăruim în jur, să ne fim recunoscători nouă pentru puteri nebănuite și curajul de a fi și a acționa în momente în care ne simțim înghețați și împietriți.

Să ne observăm copiii, să le observăm efortul, dăruirea, avântul. Să îi vedem cel mai des pe ei, evoluția lor și dăruirea lor.

Și, cel mai important, dialogurile noastre cu fiii și fiicele noastre să semene cu acesta:

-Ați primit rezultatele la test?

-Da. Am luat 9!

-Oau! Cred că ești așa mândru de tine! Oh, eu cu siguranță sunt! Ai muncit așa mult…Știu sigur cât te-ai străduit! Haide, să îi dai și tatălui tău vestea cea bună!

Bucuria îl cuprinde pe băiatulcarealuat9lafizică. El contează. E bun. Poate. E mulțumit de sine.

Și copilul tău simte la fel?

Felicia este extrem de tristă. Tristă și nervoasă. Fiica ei a fost obraznică cu bunica; ba chiar a bătut din picior și a țipat. Nu o recunoaște. Bunica a strecurat un ,,ar fi bine să o pedepsești! E de neconceput felul în care se poartă…”. Se tot gândește ce ar fi de făcut…

Ce ar fi de făcut?

În primul rând ar fi foarte potrivit ca Felicia să se calmeze. A se păstra în starea de enervare, iritare, supărare puternică nu ajută absolut deloc. Poate ar fi bine să meargă puțin la baie și să își țină mâinile în apă rece, poate ar fi bine să numere până la zece sau să inspire și să expire profund. Orice exercițiu de liniștire este binevenit.

Adultul trebuie să se gândească la ceea ce are de făcut, iar un gând clar și ferm nu se poate iți înconjurat de o mare de emoții.

Hai să ne reconectăm!

Primul gând ar fi bine să fie acesta: hai să ne reconectăm: eu, adultul și tu, copilul. Haide să o luăm de la capăt, hai să ne așezăm unul lângă altul; să revedem regulile de comportament stabilite, să explicăm încă o data de ce un anumit act nu este permis sau de ce este bine să avem grijă cu un anumit aspect, să expunem copilului ce anume este deranjant, de ce va trebui să suporte niște consecințe, să îl apreciem că are curajul de a își recunoaște greșeala.

Copiii fac orice pentru ca adultul, părintele, să îl vadă, să îl aprecieze

Un copil nu se poartă rău decât în momentul în care legăturile s-au desprins cumva de ce înseamnă ancorele lui. Așa că ceea ce ar fi bine să fie în grija adultului ar fi exact reînnodarea acestor fire nevăzute. Este în natura noastră- și în special în natura copiilor- să ne dorim să îi mulțumim pe cei dragi. Copiii fac orice pentru ca adultul, părintele, să îi vadă, să îi aprecieze. Conectarea și starea de bine îi țin exact în această zonă polarizată de pozitivism. Este ușor, prin urmare, să revenim în zona de confort, sigură, în care copilul își va aminti bunele practici.

Reconectare. Cu R mare

Cel mai adesea părinții sunt intrigați: cum să mă port calm, ba chiar cald și cu înțelegere cu acest copil care a făcut o faptă rea? Este un efort mare din partea părintelui această reconectare însă este bine să ne gândim pe termen lung la modul în care se vor așeza lucrurile. Dacă devenim conștienți că reconectarea este ceea ce îi trebuie pentru a-și intra rapid în matca de bine, cum am putea face altfel?

Reconectare, discuție, amintirea regulilor, asumare, sfaturi, povești cu consecințe; iată câteva alternative la o izbucnire plină de iritare urmată de o pedeapsă din care nu se înțelege mare lucru.

Felicia este pregătită pentru toate astea. Încerci și tu?

Adolescența este furtuna perfectă pentru provocarea relațiilor cu părinții.

Exact asta crede și Marica! Este într-o furtună care se dezlănțuie în 5 zile din 7. Fiul ei adolescent pare că nu o aude, pare că nu o ia în seamă, pare că face totul pe invers. I se îneacă toate corăbiile de 3 ori pe zi  și pare că merge din greșeală în greșeală. Ar vrea să vorbească în fiecare zi cu el dar se lovește de un zid: ,,iar vrei să îmi ții teorie????- o întreabă. Vrea să îi spună cuvinte calde și încurajări și să îi amintească de momentele în care el strălucea: se simte respinsă sau repede dată la o parte. Marica are nevoie de un umăr pe care să se sprijine. Ce e de făcut?

Ce e de făcut? Iată:

1. Nu-i rușinați!

Adolescenții nu iau mereu decizii mulțumitoare pentru lumea adulților. Amintiți-le mereu cu fermitate și totodată cu multă căldură despre natura neadecvată și nefericită a alegerilor lor. Evitați din toate puterile să îi rușinați. Este important să își identifice greșeala și este important să renască având stima de sine încă în picioare. Nu îi faceți să se simtă pe ultimul loc. Este doar o fază ceea ce trăiesc și întreprind stâlcit acum. Va trece.

2. Spuneți-le că nu sunt proști, ci doar se dezvoltă, testează, exersează

Îi aud pe adolescenți blamându-se des: ,,Sunt cel mai prost!” ,,Cât de prost pot fi?!” ,,Prost, prost, prost!” Amintește-i adolescentului tău că el doar învață acum, doar încearcă, doar se străduiește. Vor fi multe gropi în calea lui și vor fi multe culmi de urcat. Și multe creste de pe care va cădea, indiferent cât de mare i-a fost strădania să ajungă acolo. Este  greu. Le este greu. Ar trebui să vorbim cu adolescenții noștri despre schimbările hormonale, cerebrale și fizice care le afectează și le vor afecta comportamentul și modul în care experimentează viața. Este eliberator pentru ei să știe că nu sunt proști, ci doar se dezvoltă, exersând, încercând, reușind, eșuând. Poate fi util pentru ei și le spunem cu putere că lucrurile vor deveni mai ușoare odată ce vor trece de pragul de 20 ani.

3. Alintați-i cu cuvinte iubitoare

Iubiți-i și alintați-i!

Oricât de frustrantă și de provocatoare poate fi această fază, ei tot tânjesc după cuvinte calde ce îi fac să se simtă ocrotiți și apărați, văzuți și susținuți. ,,Orice ar fi, te iubesc!”- este ceva ce merită spus, amintit, scris pentru că de multe ori adolescenții se află într-o închisoare imensă, într-un deșert enorm și văd doar acuze, etichetări și singurătate la tot pasul.

4. Nu uitați: a le ține teorie e ca și cum ai vorbi în fața unui perete gol

Lucrurile nu se mai leagă acum: poveștile nu mai capătă rădăcini în copiii tăi adolescenți. Orice sfat aduce ochi dați peste cap și e interpretat ca o critică. Merg mai bine, parcă, povestirile despre ce a pățit x și y: ,,X a făcut așa și a pățit asta…ohhhh!” Este vital să gândim înainte de a vorbi, să cumpănim vorbele și tonul. Riscăm să nu fim nici auziți, nici ascultați, nici urmăriți. Căutați metoda prin care ceva ajunge la mintea și sufletul lor, nu vă sabotați relația și nici dăruirea de zi cu zi.

5. Faceți din casa voastră un loc sigur pentru prietenii lor

Copiii tăi au nevoie de un trib la adolescență: adu tribul la voi și fă-i pe copii să se simtă în siguranță, copleșiți de bun și bine, auziți, ascultați, mângâiați. ,,Adu-i pe toți în casă!”- așa vom ști ce modele securizate și nesecurizate sunt în jurul fiilor și fiicelor noastre, vom putea acționa, îndrepta, îndepărta, apropia, spre binele lor și al nostru.

6. Bombardați-i cu povești despre oameni buni

Spuneam mai devreme că povestirile sunt ascultate: așa că povestește întâmplări despre bărbați și femei care au un nume, care au reușit și care s-au poticnit și au eșuat în anii tinereții și cărora nu de puține ori chiar le-a fost greu. Dar au izbândit și iată-i acum cum dăruiesc din ceea ce sunt și ceea ce au și iată-i cum au știut să iasă din greșeli sau să își îndrepte greșeli. Cu toții și-au asumat și au răspuns de propriile lor acțiuni.

7. Iubiți-i așa cum sunt, nu pentru ceea ce credeți că ar trebui să fie

Adolescenții, de multe ori, nu sunt ceea ce vrem noi să fie ei. Și iată-i cum ne miros uneori dezamăgirea. Pentru că ei pot mai mult, nu-i așa? Sau au cap de matematician, sau minte de poet, chiar pot dar nu vor și noi așteptăm zi de zi ca această prelungirea a noastră, a doua șansă ce ni s-a dat nouă, părintelui, să strălucească, să se împlinească, să ne împlinească, să ne răzbune! Iubiți-i pentru ceea ce au ei acum de dăruit, o zi mai mult, o zi mai puțin, iubiți-le părul și alegerea și lacrimile, și neputința.

Vă amintesc că ei sunt mult mai vulnerabili decât credem noi că sunt. Trebuie să îi iubim, mai ales dacă ei nu se pot iubi sau respecta pe ei înșiși – încă.

Marica are o listă acum pe care o va studia și o va deschide din când în când, să nu uite…Și lista ta e lângă tine?

Matei nu suportă să își audă fiica plângând. Nu poate duce momentele acelea. Ar face orice să o determine să tacă. Îi promite, el, tatăl, marea cu sarea sau o amenință sau încearcă să o facă sa înțeleagă că nu are de ce să plângă. Plânsul ei îi e greu lui, îl apasă și îl chinuie, fățuca schimonosită îl înfurie și îl face vulnerabil totodată. Nu poate empatiza cu fiica lui; se sperie de ceea ce ea exprimă, de ceea ce ea trăiește.

Matei încearcă să înțeleagă ce e cu el. Și asta nu de ieri de azi.

Adulții își stopează emoțiile

Noi, adulții chiar cheltuim o doză foarte mare de resurse energetice pentru a ne opri emoțiile. Ce e mai ciudat este că încercăm să îi determinăm pe copii să facă exact același lucru.

Emoțiile își cer drepturile cu tărie însă! Vor să iasă pe ușile blocate oricât de mult am dori să le ținem zăvorâte. În interiorul nostru avem de obicei războaie tari între forțele ce vor să iasă și forțele ce sunt determinate să încătușeze ceea ce simțim. Dacă reușim să izolăm mult timp toate aceste emoții mici și mari vom simți la un moment dat implozii spectaculoase ce erup cu putere în stres major, violență exprimată dur, depresie, anxietate răvășitoare.

Când ies la suprafață, emoțiile prea mult zăvorâte, ar putea arăta tabloul unei exprimări emoționale exacerbate; de fapt nu este așa: punctul în care s-a ajuns este rezultatul unei emoții exprimate mult prea puțin, care a rupt zăgazurile și a măturat fără stavilă multe în calea sa.

Emoții (ne)ținute sub capac

Când oala fierbe tare-tare, copiii nu mai pot ține capacul peste ea. Toți vaporii-emoții se revarsă deodată: copiii sunt fie prea obosiți, fie nu sunt tocmai într-o stare bună de sănătate, fie sunt înfometați sau tocmai li s-a rupt un nasture de la jachetă. Și atunci, dacă tot s-au întristat puțin își spun: ,,păi dacă tot mi-au dat niște acrimi hai să le las și pe cele nerostogolite de ieri și de duminică și de acum două joi să o ia la vale”. O oarecare emoție ce a ieșit la suprafață duce după sine un potop de alte emoții nerostite și neogoite din trecut.

Emoțiile afișate=vulnerabilitate?

Acum să ne reamintim că lui Matei-tată bun-îi trebuia puțin sprijin: cum să ducă plânsul, lacrimile, suspinele fiicei sale?

Băieții deveniți bărbați au învățat tare repede în viața lor că trebuie să își reprime emoțiile: acestea îi fac vulnerabili, nu-i așa? Mirarea nu ar trebui să ne copleșească acum: plânsul propriilor lor copii este greu de gestionat chiar dacă nu este despre ei. Vulnerabilitatea, starea de anxietate îi copleșește și nu știu (iar și iar) să o gestioneze. Mulți oameni (și da, mulți bărbați) sunt gata să mituiască, să implore, să certe, să amenințe, să promită, să cedeze la cerințe nerezonabile, să facă orice pentru a opri plânsul.

Emoțiile este bine să fie pur și simplu acceptate, privite cu empatie, lăsate să iasă afară și să se rostogolească. Când lacrimile se vor opri, când suspinele se vor sfârși toată lumea, absolut toată lumea se va simți mai bine.

Chiar și fiica lui Matei în brațele tatălui ei ce au știut să o cuprindă.

,,Nu mai pot, mi-am pierdut iar firea, spune abătută Amelia. Iar am țipat, iar m-am enervat. Iar am făcut eu, iar am strâns eu, m-am revărsat. Și știi ceva, IAR nu am rezolvat nimic. Mi se pare că mi-am rănit fiul, i-am adresat cuvinte de care nu sunt mândră. ȘI NU L-AM ÎNVĂȚAT NIMIC! S-au poate l-am învățat doar că oboseala duce la comportamente neadecvate din partea adultului, zâmbește ea trist. Vreau să înțeleagă de ce e bine să îi cer să facă ceea ce îi cer. Vreau să interiorizeze  de ce e bine să ajute, să se autoorganizeze, de ce e bine să fim conectați mereu, de ce sunt importante regulile, de ce….. Mă simt neputincioasă uneori, chiar așa!”

,,Disciplinarea este bine să fie făcută cu dragoste și înțelegere, știi?”

Disciplinarea cu dragoste și înțelegere

Disciplinarea cu dragoste și înțelegere dăruiește copilului un sentiment de confort fizic și emoțional. Are nevoie de această stare de siguranță pentru că astfel poate interioriza ușor multe lucruri ce țin de autocontrol și de un comportament moral universal acceptat.

Disciplinarea pozitivă este acolo, mereu, constantă, fără suișuri și coborâșuri. Acest tip de disciplinare va oferi niște așteptări clare de fiecare dată: ,,știu ce se așteaptă de la mine, spune în sinea sa copilul, nu am cum să am surprize, totul este clar și fluid”.

Adulții este potrivit să trăiască ei înșiși după standardele pe care le cer de la copii!

Disciplinarea pozitivă vine cu adevărat ferm din partea unor adulți care trăiesc ei înșiși după standardele pe care le cer de la copii. Adulții sunt modele clare și fac în viața de zi cu zi ceea ce așteaptă de la copiii pe care îi îndrumă.

Disciplinarea pozitivă este despre dialog: copiii sunt antrenați să spună ce cred ei despre comportamentul lor; nu sunt trimiși în cealaltă camera, nu sunt pedepsiți prin tăcere și neconectare. ,,Aceasta este regula de respectat. Există un aspect pe care nu îl înțelegi? Există un aspect cu care tu nu ești de acord?” sau ,,Acest comportament nu este cel potrivit; ce crezi că este de făcut pentru a îl schimba?”

Dialog constructiv = disciplină

Întotdeauna prin dialog constructiv un copil simte mult respect pentru sentimentele sale, pentru gândurile sale. Părintele îl susține să privească în interior și să găsească numitorul comun între ceea ce îl definește, emoții, gânduri și norme sociale, comportamente morale. Scopul este îmbunătățirea relațiilor pe termen lung și scurt, găsirea canalelor potrivite de comunicare cu ceilalți, evitarea înstrăinării și posturii de ,,exclus”.

Nu este ușor! Este complicat să petreci o oră întreagă cu fiul sau cu fiica ta. Este un exercițiu de voință să îl asculți, să îl temperezi, să te temperezi pe tine în răstimpuri, să rămâi calm și în postură constructivă. Este foarte ușor să țipi, să îți arăți dezamăgirea și să te întorci la ale tale. Schimbarea vine în primul rând din modul în care părintele alege să abordeze situațiile.

Doar atunci când stilul nostru de disciplinare susține înțelegerea reciprocă, doar atunci copiii vor fi mai buni; asta ne va motiva să găsim moduri noi, din ce în ce mai bune pentru a îi ridica și educa.

Sofia este cea mai dulce fetiță de aproape 2 ani din tot Universul. Așa o vede mama ei și atunci cu siguranță așa este! Lucrurile totuși nu stau ca pe roze în ultimele luni: Sofia se enervează, arată că vrea doar ceva anume, aruncă, trântește, țipă și se aruncă pe jos când nu obține ceea ce vrea. ,,Ai răsfățat-o!” Așa declară sus și tare cei apropiați. ,,Ai răsfățat-o și dacă nu cobori milităria jos din pod o să vezi ce o să pățești!”

Mama e tare îndoită. Ea nu simte că a răsfățat pe nimeni. Simte că pierde undeva legătura cu fiica ei, că nu se mai înțeleg, că povețele ei nu sunt suficiente, că fiica ei nu poate asculta și nu rămâne concentrată la explicațiile mamei.

Mama simte că trebuie să cunoască mai bine această nouă etapă și să afle punți potrivite care să le conecteze pe ele două.

Câteva explicații despre Gândire

Până în jurul vârstei de 2 ani gândirea copilului tău se află în stadiul senzorio-motor. Gândirea depinde de simțuri: de auz, de văz, de gust, de miros, de pipăit. Tot ceea ce oferă aceste senzații este preluat în activitatea mentală pentru a se creiona reprezentările. Așa copilul ajunge să recunoască banana, mingea, apa sau patul. Copilul cunoaște lucrurile prin simțuri la început.

Apoi apare grozavul 2 ani și copilul începe să fie atent la legăturile dintre obiecte. Este foarte important să știm că relațiile cauză-efect nu pot fi percepute de copil așa cum le percepe adultul. Nu acum. Copilul nu își poate reprezenta urmările pe termen lung și nici explicații pompoase cu multe detalii ce implică morală și consecințe. Ceea ce poate primi copilul acum și interioriza sunt asocierile: aceleași cuvinte-explicație repetate iar și iar duc la respectarea unor recomandări: de câte ori mă apropii de ușa cuptorului mama spune ,,există posibilitatea să te arzi!” și sufla peste mâini ca și cum ar fi un pericol. Și atunci copilul învață că în preajma cuptorului e bine să fie atent.

Egocentrism cu E mare

Tot acum copilul este pătruns de egocentrism. Crede că absolut tot se învârte în jurul lui, că el este centrul Universului, că toată lumea știe ce vrea el și că toată lumea simte exact ca el. Iată-l frustrat când mama nu alege cana roșie pe care o ochise în raft pentru a îi oferi ceaiul în ea. Nu poate închega o propoziție clară nici pentru a cere și nici pentru a refuza pentru că limbajul său este insuficient dezvoltat. Și atunci se supără foarte tare și ,,din nimic” apare un tantrum puternic. Copilul de 2 ani nu este ancorat în realitate: nu desparte realul de imaginar; nu poate înțelege că unele lucruri se pot face și alte lucruri chiar nu se pot face: nu poți pune frunza la loc în pom cum era, nu poți întoarce timpul, nu poți aduce iar soarele pe cer la vremea înserării. El nu știe că nu se poate și atunci durerea lui se reflectă într-o altă criză de furie.

Un copil de 2 ani are oare autocontrol? Nu.

Autocontrolul ne ghidează în relaționarea optimă în societate. Prin autocontrol ne modelăm reacțiile și emoțiile, impulsurile de moment. Însă autocontrolul începe să se manifeste în adolescența târzie și noi vom avea în fața noastră omuleți ce nu se pot controla. Așa că ei nu pot să își controleze nici emoțiile, nici frustrările, nici furia.

La 2 ani copiii nu știu să se joace împreună. Nu cunosc reguli: nici de joc și nici de interacțiune socială. Nu pot împărți, nu înțeleg respingerea dintr-un grup, nu primesc un copil în vechiul lor grup cu ușurință. Nu știu să gestioneze emoțiile pozitive și negative pe care le simt înlăuntrul lor după diferite interacțiuni. Și se revarsă astfel, în momente în care nu te aștepți, izbucnind într-o criză de furie de toată frumusețea.

Să nu uităm că oboseala accentuată sau foamea neogoită declanșează tantrumuri ce altfel ar fi putut fi evitate.

Mama Sofiei știe acum multe lucruri. În primul rând știe că nu este o problemă ceea ce se întâmplă cu fiica ei. Este o situație a vârstei, este o etapă de adaptare, este o perioadă în care își va susține fiica și o va sprijini. Știe că puternicul cuvânt ,,răsfăț” nu are ce să caute în descrierea relaționării din familie și știe, mai ales, că dragostea ei va rămâne ca un zid puternic în procesul de a-și înțelege și prețui fiica.

Adela are 5 ani și tare nu îi place când mătușile se apropie de ea și încearcă să o pupe, să o ciupească, să îi ridice rochița. Nu îi place ca ele să o abordeze așa. Da, îi aduc mereu cadouri și îi spun că e foarte drăguță însă ei nu îi place să fie atinsă atât de mult. Nu îi place nici de vecina de la doi care ori de câte ori îi dă ceva adus de la piață cere să o lase să îi dea un pupic. Și nu îi place nici de prietenul tatălui ei care o ridică până sus-sus și o aruncă rapid, pe nepregătite. Mama știe că nu îi plac lucrurile acestea. Ar vrea ca mama să vorbească în locul ei și să spună ,,Adela nu simte azi așa” în loc de ,,nu e politicos să te porți așa; poți supăra pe mătușa, pe vecina, pe prieten dacă faci asta”.

Da, ne dorim să avem copii politicoși și capabili să arate buna creștere. Totuși, este bine să știm că este nesănătos să îi determinăm să stea în compania unor persoane pe care nu le agreează; și nu este sănătos să le cerem să mimeze că se simt de fapt bine în prezența acestora. Îi învățăm să mintă, să disimuleze, să accepte critica, un comportament straniu, gesturi care calcă intimitatea copiilor în picioare. Dacă ignorăm ceea ce vedem în copiii noștri, le creăm o experiență ciudată care nu este conformă cu realitatea.

Trăirea copilului are prioritate

Chiar dacă simțim că adultul- care este de multe ori bine intenționat – se simte rănit pentru că fiul sau fiica ta îl respinge, susține dorința copilului de a se îndepărta. Adultul este adult, chiar poate să facă față unei situații în care nu este dorit. Copilul însă are nevoie de susținere.

Fii avocatul copilului tău

Nu îl lăsa pe copil să se simtă tras la răspundere sau făcut vinovat pentru ceea ce simte. Cu multă diplomație vei ști să explici calm situația: ,,este obosit acum”, ,,nu îi place să fie gâdilat”, ,,îmbrățișează doar când ea simte”. Dacă vei arăta tu doza necesară de diplomație sigur apele vor rămâne liniștite. Unii copii au nevoie să observe mai mult, să găsească o calitate în persoana cu care interacționează, puncte comune, interese dragi amândurora. Încurajează copilul să verbalizeze ceea ce simte: ,,vreau să mergem”, ,,vreau să mă joc în altă camera”, ,,vreau să nu merg cu tine la doamna aceasta”.

Discută cu adultul

Bineînțeles că poți să discuți și cu adultul și să îi explici nevoile copilului tău, ce îi place și ce nu îi place. Uneori vei izbândi să te faci înțeles, alteori nu. Așa că datoria ta este față de copil, să îl faci să se simtă protejat și sigur pe sine în orice situație, mai ales în prezența părinților săi.

Mama o ține pe Adela de umeri.

-Draga mea mătușă, azi Adela este hotărâtă să nu îmbrățișeze pe nimeni. Am decis să o susțin și o ajut să i  se îndeplinească vrerea! Tot ea mi-a spus să îți spun că i-au plăcut muuult clătitele cu gem și că îți mulțumește pentru ele!

Adela o privește pe mama recunoscătoare. Azi așa simte. Și când va simți altfel data viitoare va spune asta cu putere!

-Ah, ai terminat de rânduit lucrurile în camera ta! Foarte bine, bravo!

-Doamne, ce băiat cuminte, mănâncă tot! Felicitări!

-Ai pus cartea la locul ei! Fantastic! Cea mai harnică fetiță!

-Ai ajutat-o pe vecina noastră! Asta numesc eu copil responsabil!

Eu, când mă uit la rândurile de mai sus, văd laude. Și mie îmi plac laudele. Laudele sunt pârghii ce cresc stima de sine. Și eu votez cu două mâini pentru a crește stima de sine în sufletul și în mintea copiilor.

Și totuși unele încurajări îmi sună ciudat. Pot fi oferite ,,Felicitări” pentru actul de ,,a mânca”? Putem numi pe cineva ,,cel mai harnic” pentru că a așezat un obiect la locul lui?

Să ne lăudăm copiii. Cu atenție și echilibru. Gândit.

Să îi lăudăm când obțin un rezultat deosebit, după implicare și efort constant, susținut. Le vom transmite astfel că le-am văzut munca, străduința, că ceea ce au obținut li se datorează. Să îi lăudăm atunci când se străduiesc să își însușească o abilitate nouă. Le vom observa drumul, progresul. Le vom reaminti de unde au plecat și cât au înaintat, cât de sus au ajuns.

Este important să numim exact ce s-a petrecut (,,iată, azi ți-ai ținut echilibrul pe role mult mai bine!”) fără a exagera dacă progresul notabil nu și-a făcut încă apariția.

Lăudați copiii dacă ei o cer. Poate au nevoie să fie văzuți puțin mai mult pentru ceea ce sunt. Poate că sunt descurajați sau nesiguri.

Cum ar fi oare potrivit să formulăm lauda?

În primul rând, este potrivit să lăudăm specific: ,,ai îndrăznit și ți-ai făcut temele singur, bravo!”, ,,fii mândru de tine, ai dovedit cât de harnic ești!”. Mândria este bine să fie a copilului. El trebuie să fie mulțumit de ceea ce a realizat. Și părinții sunt mândri. Și familia. Însă cel mulțumit de propriul drum și propriile reușite este bine să fie copilul.

În al doilea rând, vom lăuda acțiunea și nu persoana. Ceea ce a întreprins este cu adevărat important. ,,Ce frumos ai salutat!”

În al treilea rând, lauda trebuie să oglindească trăirea ta, adultul-reper: o laudă se ridică la un cu totul alt nivel atunci când dezvăluie copilului emoțiile pe care faptele, deciziile sale le nasc în ceilalți; se ivește acum empatia și se conturează compasiunea: ,,am fost fericită când am văzut cum ți-ai susținut colegii!”.

Autoapreciere și apreciere corectă

Copilul, prin laudă, este bine să ajungă să se aprecieze singur, încă de la vârste fragede. În timp, înainte de a-i oferi lauda, este bine să îl întrebăm ce părere are el despre ceea ce a realizat și despre cum a realizat. Cu cât copilul creionează pentru sine o imagine apropiată de adevăr, cu atât va putea deveni obiectiv față de sine și se va putea coordona atunci când primește laude nerealiste sau critici voit destabilizatoare în viitor.

Ajută-ți copilul să învețe să nu lipească etichete. Nu există copii răi. Uneori, există fapte rele. Nu există oameni care sunt ,,doar așa”. Există fapte ce pot fi reparate și există șanse de a îmbunătăți totul.

Din când în când

Lăudați copilul ca și cum nu știți că vă aude. Sunați o persoană apropiată și vorbiți ușor complice sau povestiți cu voce joasă mătușii, dezvăluind ,,șoptit” ceea ce i-ați spus fiicei voastre sau fiului vostru mai devreme. Fiți convinși că sunteți auzit de ,,cel bun de lăudat” însă dați o notă aparte momentului. Îl veți bucura enorm, îl veți face să vibreze și să simtă sentimentul de mulțumire în toți.

Și va ști sigur atunci că este cel ce a generat starea de bine!