Tudor, de unde vii și încotro te îndrepți? Ce ar trebui să știe oamenii despre tine?

M-am născut în orașul Turda în 12 august 1993, însă am locuit în Cluj-Napoca împreună cu familia. Am terminat clasele primare, gimnaziale și liceale la Liceul Teoretic ”Lucian Blaga” din Cluj, unde am avut profesori foarte buni. În toamna anului 2012, după terminarea liceului m-am înscris la Facultatea de Istorie și Filosofie, în cadrul Universității ”Babeș-Bolyai” din același oraș, unde am absolvit licența și masteratul. În acest moment studiez cu bucurie istoria la doctorat, la Universitatea ”Tor Vergata” din Roma, iar în viitor îmi doresc să predau mai departe elevilor, studenților ceea ce am învățat.

Care este povestea frumoasei escapade academice?

Povestea a început în 2016, când m-am înscris prima oară la concursul pentru bursele Erasmus de la facultate, prin care puteam să studiez un semestru sau două la o universitate din străinătate. Îmi doream foarte mult să încerc această experiență nouă, să văd cum este să învăț la o universitate din Occident, având în vedere că mulți din colegii mei plecau acolo. La primele două interviuri ale acestui concurs nu am fost acceptat, însă nu am renunțat, iar pentru a treia încercare m-am pregătit foarte bine. Astfel în februarie 2017 am primit bursa, am plecat la Roma, unde am studiat un semestru istoria și filosofia la Universitatea ”Roma Tre”. A fost o experiență extraordinară!

Ulterior, m-am îndrăgostit de acest oraș Italian și am căutat noi oportunități de a studia acolo. Spre încântarea mea, în 2018 am câștigat o bursă pentru studenții străini oferită de Ministerul Afacerilor Externe din Italia și astfel  am urmat un alt master de un an la Universitatea Roma Tre, până în 2019. Iar în 2021 mă întorc înapoi pentru doctorat la Universitatea ”Tor Vergata”.

Cum a luat avânt dorința de cunoaștere profundă a istoriei? Cine ți-a insuflat și se declară vinovat?

Primii responsabili cred că sunt părinții și bunicii mei pentru că, în copilărie ei mi-au sprijinit dorința de cunoaștere în diverse feluri: spre exemplu îmi cumpărau enciclopedii pentru copii sau ne uitam la filme istorice. Apoi, în clasele gimnaziale și în liceu am avut doi profesori de istorie excepționali, doamna Cozma și domnul Bilaus, care mi-au insuflat pasiunea pentru cunoașterea trecutului. De asemenea, în facultate domnul profesor Șerban Turcuș m-a îndrumat și mi-a arătat ce înseamnă studiul riguros al istoriei. Tuturor le sunt recunoscător pentru contribuția și sprijinul lor.

De ce ai ținut cont atunci când ai ales o altă țară să studiezi și să locuiești?

Spre exemplu, atunci când am plecat la Roma cu bursa Erasmus, primul criteriu a fost sa pot merge în bibliotecile din oraș. Eram în anul 2 al masteratului și lucram la o teză despre Sfântul Scaun și Transilvania în evul mediu, așadar m-am gândit că Roma era orașul potrivit pentru a găsi materiale. Și într-adevăr așa a fost.

De asemenea, Accademia di Romania în Roma m-a ajutat, oferindu-mi un loc de cazare pe perioada studiilor, la fel ca în cazul altor studenți români din Roma.

Cum vezi interesul românilor față de istorie?

Din punctul meu de vedere publicul larg are un interes mai mare față de istoria contemporană, adică perioada interbelică, anii războiului, perioada comunismului și vremurile recente anii 90`- 2000`. Apoi, cred că în rândul preferințelor ar fi istoria modernă cu domnitorul Cuza și regele Carol I, iar evul mediu și antichitatea rămân la sfârșitul listei. Oricum, mă bucur mult că încă sunt emisiuni TV dedicate istoriei contemporane și moderne, din care avem multe de învățat. Spre exemplu, pe vremuri mie îmi plăcea foarte mult să urmăresc Teleenciclopedia, difuzată sâmbăta pe TVR1.

Câte cărți ai citit până la vârsta ta? Ce carte nu ar trebui să lipsească din biblioteca fiecăruia?

Nu știu să spun un număr al cărților. Oricum, depinde de fiecare ce preferințe are. Spre exemplu, legat de istoria românilor mie mi-a plăcut mult cartea profesorului Neagu Djuvara ”O istorie a românilor povestită celor tineri”. Dânsul povestește foarte frumos evenimentele și te ajută să înțelegi ușor legătura dintre ele.

Îmbini studiile cu acțiunile de voluntariat și cu fotografia. Cum reușești?

Mi-a plăcut fotografia din timpul liceului, când mergeam după școală la cursuri foto, organizate la Palatul Copiilor. Atunci am învățat foarte multe de doamna profesoară Oana Pop, cu care am mers în tabere de fotografie. Am câștigat câteva concursuri naționale pentru copii.

În anii recenți, în timpul liber mai mergeam din când în când să fac fotografii la evenimente. Momentan, îmi place ies ocazional în natură și să fac fotografii, să surprind peisaje spre exemplu. E o activitate care mă relaxează și mă încarcă de energie. Rămâne însă doar un hobby de care mă bucur.

Ce înseamnă pentru tine voluntariatul? Ce satisfacții îți oferă?

Am început să mă implic în voluntariat doar din timpul facultății, în Cluj. Eram membru al asociației studenților de la Istorie și Filosofie, numită Asociația PhiloHistoriss și participam la diverse activități, de pildă organizam conferințe. Mi-a plăcut să lucrez într-o echipă foarte faină.

Apoi, în 2015, 2016, 2017, 2018 mă implicam vara în organizarea unui festival de film istoric național și internațional la Vatra Dornei, coordonat de un prieten din facultate, unde am avut ocazia să cunosc oameni valoroși: regizori, actori, istorici și să intru în contact cu lumea filmului.

Nu în ultimul rând, din 2018 mă implic în activitățile Ligii Studenților Români din Străinătate, filiala Italia. Mă bucur mult să fiu parte dintr-o echipă atât de dinamică și de creativă, să am colegi atât de faini. Cred că voluntariatul mi-a dat ocazia să descopăr ce îmi place și să simt că pot ajuta și că pot aduce o contribuție pentru binele celor din jur.

Care este proiectul în care ai pus cel mai mult suflet?

În acest moment proiectul de suflet este doctoratul. Îmi doresc printre altele să public teza de doctorat sub forma unor cărți în mai multe limbi și să continui să scriu.

Dar de fotografie când te-ai apucat?

Am experimentat fotografia din copilărie, de la 12 sau 13 ani, pe vremea când părinții mei aveau un aparat de fotografiat Kodak pe film color. Ulterior fotografia a devenit un hobby și am început să fotografiez și cu aparate digitale. Însă fotografia pe film are un farmec aparte.

Mulți tineri au alte preocupări la vârsta lor. Tu citești mult, faci fapte bune, te implici în proiecte. Negociezi cu timpul și pentru alte bucurii? Ce îți bucură sufletul?

Nu mă ocup de toate hobby-urile în același timp. Când eram la job și aveam un program fix de 8 ore, nu mă ocupam așa mult  de fotografie sau istorie. În schimb, în alte perioade a trecut pe primul loc studiul.

Îmi place de asemenea să ies în oraș cu prietenii, să merg pe stadion la meciuri de fotbal cu tata sau cu băieții, îmi place să joc tenis, dar le fac ocazional în timpul liber.

Hai să ne întoarcem la anii copilăriei. Unde ai copilărit și care este cea mai dragă amintire din acea perioadă?

Anii copilăriei au fost foarte frumoși! Vara mergeam la țară, la munte cu bunicii și cu verii mei, de asemenea mergeam și la mare cu părinții. Au fost foarte multe amintiri încântătoare,  îmi amintesc cu drag când eram la munte și jucam fotbal toată ziua, sau mergeam în pădure după lemne.

În schimb, o întâmplare recentă de care îmi amintesc cu drag s-a întâmplat în 2019, când am fost cu Noris Szakács, un prieten bun din facultate, la o conferință în Italia, la Todi. Spre surprinderea noastră, seara când am ajuns la hotelul rezervat din acel oraș mic medieval, nu mai erau locuri de cazare pentru noi. Recepționerul ne-a spus că în oraș avea loc un festival și toate hotelurile erau deja ocupate. Puțin dezamăgiți, am căzut de acord cu Noris că nu era exclus să petrecem o noapte dormind în parc pe o bancă. Totuși, am continuat să mai întrebăm și la alte hoteluri și în final, înainte de a ne retrage în parc, am găsit noaptea târziu, cu noroc o cameră la un hotel, în care cei ce o rezervaseră nu au mai venit.

Ce visai să devii când erai mic?

Am avut mai multe visuri îndrăznețe. De exemplu visam să devin astronom și să studiez stelele. Eram fascinat. Când aveam 9 sau 10 ani mama mi-a cumpărat enciclopedii pentru copii despre univers și chiar un telescop de jucărie.

Ce îți aduci aminte despre băiețelul Tudor? Cum era?

Tudor era un băiețel foarte vesel, care zâmbea mereu. Însă eram foarte curios despre diverse lucruri și puneam mereu întrebări, așa cum fac copiii, despre natură, despre istorie, despre univers. Îmi plăcea să stau și să-i ascult pe cei mari cum povesteau, de obicei tata îmi povestea despre ele.

Ai fost genul de elev preferat al profesorilor, cuminte, receptiv, care absorbea tot?

Nu cred că eram genul de elev preferat, dar într-adevăr era cuminte la școală. Eram receptiv față de profesorii care îmi plăceau, puneam întrebări la istorie, la filosofie, la română. Eram silitor, perseverent, dar nu am avut premiul I niciodată la școală și nici nu țineam neapărat să îl am.

Cu ce valori ai crescut în sânul familiei? Cum te-ai format ca adolescent și cu ce convingeri ai plecat în lume?

Am crescut în valori frumoase și le mulțumesc părinților și bunicilor, care m-au crescut așa. În primul rând am învățat să îi respect pe cei din jurul meu, să îi ajut dacă pot, să am răbdare și bineînțeles să fiu perseverent când îmi doresc să fac ceva important pentru mine.

Ai descoperit tainele istoriei încă din clasele primare. Te-a atras de la vârsta aceea mica?

Când eram în clasele primare atracția pentru istorie a început din joacă. Când eram în vacanță la munte, eu și vărul meu Victor ne jucam de-a Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Războiul de Independență. Ulterior, când am mai crescut mi-au plăcut foarte mult filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, iar părinții mei mi-au susținut constant această pasiune pentru istorie cumpărându-mi enciclopedii și cărți.

Unde este acasă?

Acasă este la Cluj, acasă este în toate locurile copilăriei, la munte, la Craiova (unde locuiesc bunicii mei), la țară, în toate locurile de suflet.

Ce te mai leagă de România? Te mai întorci?

În momentul când scriu aceste rânduri abia aștept să mă întorc la Roma, având în vedere că în perioada pandemiei am întârziat plecarea din România. Deocamdată îmi doresc să studiez în Italia, să fac performanță în domeniul cercetării și ulterior să revin în țară și să împărtășesc experiența și cunoștințele pe care le-am acumulat.

Sunt convins că pot aduce multe contribuții valoroase la cercetarea istoriei din România și îmi doresc să îi ajut pe tineri să își dezvolte curiozitatea față de trecutul țării. În felul acesta cred că putem construi respectul și grija față de valorile și tradițiile noastre, pe care să le lăsăm mai departe moștenire copiilor noștri.

Ce signifianță are Italia pentru tine? Este țara care te-a adoptat?

Italia este țara care mă fascinează. Cultura, arta, istoria ei au un farmec copleșitor, și îmi oferă sentimentul că e imposibil să le cuprind pe de-a întregul, e ca și cum s-ar dilata la infinit.

În Italia am cunoscut oameni extraordinari, de toate vârstele. Sunt deschiși să mă ajute și să îmi ofere ce au mai bun. Cu unii am legat prietenii frumoase.

Pe plan academic, cred că Italia se află la un nivel foarte înalt și îi încurajez pe studenții din România să vină în peninsulă și să studieze, pentru că sunt multe oportunități de burse. Intrând în contact cu o limbă și cu o cultură străină și încercând să te adaptezi ei și noilor exigențe de aici, te ajută să te maturizezi foarte profund.

Cu ce sfat vii către generațiile de acum?

Dacă ar fi să dau un sfat sau o recomandare, ar fi să îi îndemn să-și caute și să își găsească propriile pasiuni și valori. Iar această căutare interioară să fie mereu din pură curiozitate față de ei înșiși.

Sistemul educațional este mult mai bogat odată cu implicarea nefragmentată a educatoarei Florentina Romanescu. Dascăl premiat Merito în acest an școlar, formează caractere frumoase și își asumă responsabilitatea cu inima deschisă față de cele mai nobile suflete, copiii.

De peste trei decenii se află printre ei. În mijlocul lor, crede că tărie că se simte cel mai bine. Se menține vie datorită profesiei alese. Ceea ce face reprezintă motorul unei vieți încărcate doar cu gânduri senine și pozitive. Găsește zilnic resurse pentru a contribui la o viață cât mai calitativă a copiilor. Se îngrijește cu dragoste de ei, îi educă cu blândețe și-i învață să transforme bucuriile mici în bucurii mari pentru sufletul lor. Să o cunoaștem!

Să facem un exercițiu: cum e Florentina-omul? Cum e Florentina-omul de la catedră?

Florentina – omul este sensibilă, emotivă, uneori anxioasă, energică, dornică de perfecționare, punctuală, repezită, protectoare, generoasă, sinceră și cu  o mare încredere în oameni.

Florentina – omul de la catedră (în Step nu există catedră, totul este de la egal la egal), educatoarea este curioasă, neliniștită, este tot timpul în căutare de idei de a face lucrurile  interesante pentru copii, nu aleargă după  hârtii, diplome, lucrează în echipă, tratează cu respect copiii și părinții și pe fiecare membru al grădiniței, se frământă pentru fiecare copil, spune îmi pare rău, își ține promisiunile făcute.\

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dvs.?

Eu am crescut într-o familie de oameni simpli care cumpărau cărți (cele bune care se obțineau greu) și nu mi-a lipsit nicio carte în toți anii de școală. Adormeam, mică fiind, pe poezia lui  George Coșbuc, ,,Mama” pe care mi-o recita tata și pe care nu am uitat-o nici astăzi. (Care Floruța să ți-o spun, zicea tata! Și George nu mai vine, răspundeam eu!)

Am plecat cu respectul pentru muncă și profesie, m-au educat să fiu un om responsabil și corect, mi-au zis că totul se obține prin muncă și eu am văzut pe pielea mea acest lucru;  tot ceea ce am obținut a fost cu efort, nopți nedormite și muncit peste program.

De unde pasiunea și dragostea sinceră pentru copii?

Sunt copil unic și toată copilăria mea am tânjit după un frate sau o soră, îmi plăcea să am grijă de verișorii mai mici, finii și copiii de pe stradă, am suferit chiar dacă am fost înconjurată de dragostea și atenția tuturor, îmi lipsea  cu cine să vorbesc, să  mă consult,  să fac șotii, nu că n-aș fi făcut, dar cred că au alt farmec în doi. Și acum îmi este greu…

La școală, în vacanțe, îmi făceam cataloage și ascultam și puneam note. Eram fascinată de doamna mea învățătoare, Valentina Buzoi, eram prima  ei generație și știam că a fost șefă de promoție. Mi-am iubit dascălii, doamna mea educatoare cu care am avut ocazia să fim colege, nu de grădiniță, a venit în grupa mea și le povestea copiilor mei cum am fost eu, stăteau toți cu ochii mari și atenți fascinați de ceea ce povestea despre doamna lor când a fost la grădiniță.

Ce se visa să devină micuța Florentina? Cât de des vă închipuiați că sunteți în fața copiilor și le predați, ori le citeați povești?

Am frânturi de amintiri din copilăria timpurie, dar știu sigur că îmi doream tare mult o profesie legată de copii și cărți. De citit, exersam în fața păpușilor și cu cei mai mici cu care mă jucam.

Ce fel de copilărie ați avut? Sunteți singura din familie care a ales meseria aceasta?

Am avut o copilărie  senină și lipsită de grijă cu părinți implicați care aveau încredere în mine. Părinții mei proveneau din familii numeroase, șase, respectiv opt frați, poate, și de aceea au ales să fiu doar eu. Și-au ajutat frații să își termine școlile, în casă eram mereu cu o mătușă sau un unchi care trebuiau să mă ia de la creșă, cămin,  atunci când nu puteau ai mei și eram tare răsfățată, dar ascultătoare de altfel. Am o singură mătușă, sora mamei care a fost educatoare și cu care, la începutul carierei mele, mă consultam și o fac și acum, când vorbim la telefon,  o vedeam cum își  pregătea  materialele, cum învăța pentru examene. Mi se părea fascinantă munca ei, era educatoare într-un sat și îmi plăcea atmosfera unei grădinițe cu toate lucrurile în miniatură.

Ce sentimente vă încearcă atunci când vă gândiți la începuturile carierei?  

Primul meu de învățâmânt a fost la o casă de copii, Casa de Copii cu Deficiențe, unde plângeam în fiecare zi când vedeam copiii aceea neajutorați, ai nimănui, veșnic flămânzi cu nasul murdar, tunși zero și pictați cu albastru de metil peste tot. M-am îndrăgostit iremediabil de un pici blond cu ochi albaștri, ca un înger, Cristian, căruia i-am oferit toată grija și iubirea mea. Îl aduceam acasă, îl vizitam la spital, căci în urma unei neglijențe, a fost opărit de o infirmieră. Îi spuneau ,,Mototolul lui d-na Flori.” Acolo am înțeles că nu poți face această profesie dacă nu iubești copiii, era atâta nevoie de iubire acolo și  personalului nedidactic îi lipsea acest lucru. Am avut sentimentul acela de  durere și neputință, la vremea aceea, că nu am putut schimba mentalitatea celor care lucrau acolo. Eu și colege mele educatoare, cât am lucrat acolo, le-am oferit toată  dragostea .

Din ce an vă aflați printre copii?

Din anul 1990.

Ce înseamnă a fi educator? Ce înseamnă să fii educator Stepy By Step?

Pentru mine, a fi educatoare, este o bucurie, este cea mai nobilă profesie din lume. Nu cred că te poți încărca cu energie, tinerețe, frumusețe decât în mijlocul copiilor. Chiar dacă te simți stors de energie, dar nu din cauza lor, ci a comisiilor, hârtiilor care, după umila mea părere, au fost introduse pentru a ne bloca creativitatea.  Eu așa simt.  Copiii sunt cei care te împing să înveți zi de zi. Pentru că ei au o mulțime de întrebări care așteaptă răspuns. Ce înseamnă…. ? mi se pune întrebarea aceasta zilnic.

Să fiu educatoare Step by Step a fost o alegere. Mi-a plăcut tare când am vizitat această grădiniță. Veneam după ani și ani de învățământ tradițional, unde nu m-aș mai întoarce niciodată. O educatoare step by step respectă diversitatea, face  individualizare și promovează principiile democratice în educația copiilor. Copiii nu sunt puși în situația de a concura, jocurile sunt de cooperare, evaluarea  este continuă, copilul învață prin descoperire și interacționează mult cu mediul, iar familia și comunitatea sunt încurajate să fie parte din acest proces. Consider că relația cu părintele este cea mai importantă și ne diferențiază de tradițional. Părintele este partenerul nostru egal în educație și participă la activități ca voluntar, în sala de grupă, este prezent la venirea și plecarea copilului. Întâlnirile cu părinții sunt interactive și au tematici diverse.

Care este povestea Step by Step? Cum ați ajuns să fiți unul dintre pedagogii care implementează această metodă? Povestiți-mi în câteva idei despre perfecționarea dvs. pe această alternativă educațională.

Totul a început în anul 2004, pe când lucram la Grădinița Armatei din Tulcea, ca educatoare, apoi ca director și care în urma reorganizării, a restructurării armatei s-a  considerat că trebuie desființate niște funcții și au ales grădinița care avea foarte mulți copii pentru două grupe. Probabil, a fost inspectoratul  școlar  care nu a dorit să ne preia și așa s-a distrus o unitate de învățământ. A fost o suferință pentru mine, dar și un pas înainte în activitatea mea.

M-am trezit pe 4 octombrie, după începerea anului școlar, în aer. Sigur că loc liber era la o creșă ce aparținea atunci de Grădinița cu PP nr. 3 Step by Step. Așa am început călătoria cunoașterii acestei alternative educaționale. Eram fascinată de grădiniță, de mediul educațional, de cadrele didactice, de atmosfera caldă și primitoare, de munca de echipă.  Am urmat  toate module de formare cu oameni de excepție ai Centrului Step by Step: doamna director executiv – Carmen Lică, Ioana Herseni, Carmen Anghelescu, Cristiana Boca, dar și colege formatoare din grădinița model de training din vremea aceea: doamna director Ana Pantea, Marilena Peiciu, Ghenciu Agafia, Caramilea Elisabeta, Porfiriu Daniela.

După ce am urmat modulele de step, am participat la concursul de titularizare și din anul 2007 sunt profesor  titular în această grădiniță.

Preșcolarii cresc armonios și în echilibru alături de dvs. sub îndrumarea Step by Step. De ce să se îndrepte părinții către această alternativă?

Așa înclin să cred, mă onorează și mă obligă acest lucru. Mi s-a confirmat încă o dată că mă iubesc copiii, părinții mă respectă și că facem o echipă bună împreună. Părinții caută omul din instituție, nu instituția în sine, pe de o parte.

Pe de altă parte, suntem o grădiniță cu tradiție, cu valori cu rezultate deosebite, în centrul orașului, cu o curte generoasă cu clase frumoase, cu o echipă de oameni care sunt într-o formare profesională continuă și care tratează părinții ca parteneri egali în educație. Părinții vorbesc în parc despre ceea ce se întâmplă la grădiniță și compară. Dacă au avut un copil, îl aduc aduc și pe al doilea, al treilea, chiar vin cu prieteni, rude. Am impresia că toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Rezultatele copiilor din grădinița noastră, la ciclul primar și gimnazial, ne situează pe primele locuri.

Pe ce principii se bazează această alternativă? Cu ce este diferit sistemul acesta față de cel tradițional?

Educația individualizată.  În alternativa Step by Step cadrele didactice caută să se asigure că orice copil achiziționează și dezvoltă aptitudini fizice, cognitive, emoționale, etico-morale, artistice, teoretice, sociale și practice pentru a participa la o societate democratică.

Cooperarea și colaborarea au drept scop verificarea demersurilor și experiențelor individuale de descoperire a lumii și valorizarea lor. Predarea este orientată în funcție de necesitățile copilului. Învățărea se produce prin descoperire, acceptându-se și încurajându-se moduri personale de-a înainta în formarea deprinderilor și în cunoaștere (exemple: scrisul cu mâna stângă, moduri individuale de exprimare și cunoaștere, încurajarea experimentelor de descoperire, etc)

În alternativa Step by Step, învățarea se face în ritmul propriu al copilului. Când e vorba de ritmul de dezvoltare al copiilor, este esențială respectarea stadiului individual al dezvoltării fiecărui copil, al atenției de care e capabil fiecare copil pentru achiziția corectă, și înțelegerea completă a sarcinilor și a modalităților de rezolvare a lor.

Individualizarea este facilitată și de organizarea clasei în centre de activitate. Step by Step îl încurajează pe copil a învăța și a înțelege.

Centrele de activitate

Organizarea sălii de grupă sau clasă Step by Step este un element esențial în individualizarea educației. Copiii învață în Centre de activitate – zone delimitate ale sălii, dotate cu material didactic specific fiecărei activități, în care un număr mic de copii rezolvă, individual sau în grup, sarcini adecvate nivelului lor de dezvoltare. Într-o clasă, există un centru de Alfabetizare / de Știință, de Matematică, de Artă (și centru de Audiții) de Construcții, Nisip și apă. Există aici un ,,Scaun al Autorului” pe care fiecare copil devine personajul principal, locul de unde își prezintă ideile și rezultatele și, apoi, le discută cu ceilalți, primind observațiile și sugestiile acestora.

Participarea părinților

Alternativa Step by Step consideră părinții ca primii educatori  ai copilului, parte din procesul de învățare. Părinții sunt invitați să participe efectiv la grupă, la procesul de educație în colaborare cu cadrul didactic. Prezența unui părinte un fapt firesc, nici festiv, nici perturbator. Proiectele tematice în care un părinte aduce elemente din sfera lui de activitate îl transformă în personaj principal în educație.  Învâțământul tradițional desparte principial educația școlară de cea din familie, părinții fiind simpli supraveghetori ai îndeplinirii lecțiilor și se comunică doar rezultatele unor evaluări – adesea din perspectivă unilaterală.

Formarea continuă

Centrul Step by Step oferă periodic sesiuni de formare și perfecționare pentru cei implicați în acest proces: în primul rând, cadrelor didactice, dar și directorilor, inspectorilor și părinților. Centrul Step by Step acordă asistență tehnică permanentă școlilor, cadrelor didactice și părinților din alternativa Step by Step.

Învață altceva copilul față decât ar învăța într-o clasă obișnuită?

Urmăm  aceeași programă, doar că diferența constă în metoda de formare a acestora care derivă din principiile Step by Step. Cu toate că stilul de lucru într-o clasă Step by Step pare mai tolerant, democratic  având în centru motivarea copilului pentru descoperire, cultivarea responsabilității personale și a capacității de-a decide, insuflăm valori copiilor ca: încrederea în sine și încrederea în propriul talent, curiozitatea, ascultarea, gândirea critică, expresia de sine, creativitatea, respectarea diversității, bucuria și responsabilitatea.

Se spune că ce sădești, culegi. Evident că munca, pasiunea și efortul și-au spus cuvântul și s-au făcut vizibile. Ce le transmiteți tuturor generațiilor pe care le-ați avut și copiilor?

Fiecărei generații în parte, le-am transmis cu sufletul, ochii și brațele, cât sunt de importanți pentru mine, la momentul respectiv. I-am iubit ca pe copilul meu, mai mult timp am petrecut cu ei, decât cu fiul meu, chiar și numele – l-am ales după unul dintre copii. Fiecare are loc lui în inima mea și chiar dacă m-au uitat, (primele generații, poate,  dar nu contează, eu îmi aduc aminte de fiecare, le mai țin minte și numele în proporție de 80%, și anul. Știu că au crescut frumos, sunt mândră de ei, sper să fi contribuit și eu la formarea lor ca oameni și le mulțumesc pentru toți acești ani. Ei m-au ales să le fiu educatoare, am crescut și am învățat împreună, m-au provocat să fiu mai bună ca ieri și să mă schimb eu cu fiecare generație.

,,Aș vrea să nu uite să viseze, să nu renunțe de la primul obstacol, să își  asculte inima și să își  facă  părinții, mândri de ei… Dar cel mai important este ca ei să fie mândri de realizările lor, convinși că au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a reuși, că au fost și sunt corecți, inimoși și buni pentru a aduce o schimbare în bine în lume.

Mulțumesc, copiii mei, pentru momentele speciale petrecute împreună, pentru surprizele făcute, pentru că m-ați lăsat să intru în mintea și în sufletul vostru, pentru că am copilărit alături de voi, am râs, am plâns, ne-am susținut, ne-am încurajat, ne-am jucat, am descoperit, am învățat, am evoluat!”

Când nu e lângă copil sau la catedră, o profesoară de arte plastice creează obiecte de ceramică. Cea care se ocupă de proiect, de la realizarea produselor, până la promovarea și vânzarea lor în cadrul diverselor târguri de profil este Cătălina Secu. Ce e drept, nu e singură. Face echipă cu tatăl său, tot în învățământ lucrând la rând. Reușesc ambii să insereze atelierele de ceramică în funcție de programul fiecăruia în parte.

De prin anii facultății, tânăra profesoară își clădise ideea unui atelier. Chiar a fost, după spusele sale, câștigătoarea unui proiect finanțat, dar a renunțat la el la vremea respectivă. Și totuși, în domeniul artei, Cătălina este exemplul care îți arată că nu îți ajung nici zece vieți pentru a-i descoperi toate valențele. Sunt foarte multe materiale cu care poți lucra, multe tehnici care îți dau ocazia să exersezi, să studiezi și să aprofundezi spre a fi mai bun de fiecare dată. Să o cunoaștem mai bine!

Cătălina, ce rol ocupi în societate și cât de mult te onorează ceea ce întreprinzi în prezent?

Sunt profesor doctor. Predau educația plastică pentru elevii din ciclul gimnazial. Sunt artist plastic și membru al UAP, Iași. Deși au trecut aproape 9-10 ani de când lucrez în învățământ, am momente când  mă simt că la început, căci nu mi-am imaginat vreodată că voi ajunge să predau, să vorbesc în fața altor persoane, eu fiind de fel o persoană timidă și de fiecare dată când trebuia să vorbesc în față unui public mai mult sau mai puțin numeros, obrajii mi se înroșeau și cuvintele  îmi dansau. Prin urmare, mă găsesc surprinsă și acum de această postură și onorată în același timp.

Cum reușești să jonglezi cu atribuțiile pe care le ai ca mamă cu cele de antreprenor, ipostaza cea mai nouă din viața ta?

Ei bine, aici am mare noroc de a mea familie.  Dacă nu aș avea susținerea și ajutorul lor, mi-ar fi fost înzecit mai greu, poate imposibil. În timpul săptămânii sunt  ‘profa de desen’, iar în weekend realizez atelierele de ceramică. Menționez că alături de mine în acest proiect este și tatăl meu. În timpul săptămânii, organizăm  ateliere la cerere, de obicei pentru grădinițe sau școli și încercăm să le înserăm în funcție de programul nostru de la job, ambii lucrând în învățământ. Recunosc, am avut și mai am weekend-uri în care îmi iau pauză de la ateliere pentru a mai petrece timp cu băiatul meu, căci adesea mă simt vinovată că îi răpesc din timpul nostru și în weekend, nu doar de luni până vineri. Nu este ușor, nu este greu, dar este ceva ce îmi place și mi-am dorit de foarte mult timp.

Unde te găsește acum acest interviu? Oare în propriul atelier de ceramică?

Acasă. La ora 23:00 cu copilul dormind lângă mine (mai precis, pe mine). Acum e liniște, mă pot concentra și pot răspunde la întrebări fără să fiu deranjată.

De la gând la materializarea ideii cât timp a durat? Cum a venit ideea de a da viață unui spațiu și de a împărtăși, în special cu copiii, tot ceea ce ai învățat tu?

De prin anii facultății mi-am clădit ideea unui atelier. Am început cu o sumă modică să strâng câteva materiale și un videoproiector crezând că voi începe să pun în practică dorința. Totul s-a pus pe pauză timp de câțiva ani. M-am concentrat doar pe învățământ și examenele aferente, m-am căsătorit, am făcut un copil și abia acum am reușit să clădesc ceea ce începusem atunci. Am fost una dintre câștigătoarele unei finanțări nerambursabile, însă am renunțat la proiect în ultima clipă din diverse motive personale și poate și din teamă unui colaps financiar.

Cu toate acestea, nu am vrut să renunț de tot. Deși ideea proiectului finanțat era complexă și alcătuită din mai multe ateliere plus un spațiu de joacă pentru copii mici – tip Montessori, m-am rezumat pentru început doar la atelierul de ceramică – ceea ce și iubesc cel mai mult. Prin prisma meseriei mele, dorința de a împărtăși și a lucra și aici cu copiii este una naturală, firească. Atelierul este deschis oricărei vârste, de la mic la mare.

De ce elemente are nevoie un om care să pornească o afacere în domeniul educației, mai ales că nu ai avut o plasă de siguranță?

De curaj. De ambiție și determinare. De o viziune optimistă, dar conectată și la una realistă. De oameni buni în jurul tău. Și mai ales să iubești ceea ce faci, să o faci cu drag pentru că îți place în primul rând, și nu doar pentru partea financiară care oricum nu vine așa ușor, mai ales la început.

Hai să povestim puțin și despre prima ta întâlnire cu artă! Cum s-a întâmplat și în ce moment al vieții ți-ai dat seama că nu vrei să te separi de ea?

Prima mea întâlnire a fost în liceu, în clasa a VIII-a, când a trebuit să aleg calea pe care mă voi îndrepta în următorii ani. Pe vremea aceea se numea ‘examen de capacitate’. Nefiind atrasă în mod special de obiectele pur teoretice, mi-am testat abilitățile în zona creativă, artistică, chiar dacă în anii primari și pe urmă, gimnaziali, nu am ieșit cu nimic în evidență din acest punct de vedere. Momentul în care mi-am dat seama că este ceea ce îmi doresc să fac în viitor, a fost în facultate, cel mai probabil în anii de masterat. Atunci am luat un contact mai serios cu lutul (spun asta pentru că și în liceu am cochetat puțin cu această materie având un modul în programa noastră, dar atunci nu i-am acordat mai deloc importantă).

Așa cum am menționat ceva mai sus, am avut câțiva ani o întrerupere din a lucra constant, în a fi artist plastic și asta pentru că, repet, m-am focusat pe job-ul de profesor – predominant.

Ce studii ai și cum definești în câteva cuvinte traseul tău profesional, respectiv artistic? 

Să începem cu începutul?!  Clasele primare și gimnaziale le-am urmat la o școală cu profil teoretic; a urmat liceul vocațional, Colegiul Național de Arte „Octav Băncilă”, din Iași pe secția pictură de șevalet. Am continuat facultatea la Univ.de Arte „George Enescu”, Facultatea de Arte Vizuale și Design, Iași, mergând în continuare spre masterat tot aici, având în ambele situații specializarea pe Artă decorativă – Artă murală, apoi am mers și mai departe către un doctorat în arte vizuale. În anii de master, am urmat și modulul II psihopedagogic, lucrând deja în învățământ.

Cum aș defini? Evoluție, progres, constanța, suport. Și toate acestea datorită familiei mele pentru sprijinul acordat din toate punctele de vedere.

Artist, fondatoarea unui concept. Au fost voci care te sfătuiau să te îndrepți către un serviciu stabil?

Da, cu siguranță. Chiar și vocile celor care acum mă susțin. Însă la job-ul stabil nu am renunțat.

Au fost temeri, frici, dubii, multe întrebări, rețineri că nu mă voi descurca, că nu voi avea timp, că nu voi face față. Să mai aștept, să mai crească copilul, să, să, să… Eu am perseverat și mi-am propus să mă las purtată de drum. Să văd încotro mă poartă și ce obstacole voi întâmpina. Și ce voi învăța din toate acestea. Și dacă nu acum, atunci când?!

Cum se raportează cei din jur la artă în prezent? Cum vezi din unghiul tău această relație că decurge?

Hmm, mi-e greu să răspund, căci nu cred că mă aflu în cea mai justă postura să răspund. Anii în care am fost oarecum deconectată de la artă în toate formele ei, de la a crea des, de la a participa la expoziții ca expozant sau vizitator, pur și simplu să fac parte din public, își spun cuvântul. Totuși, atât cât am putut să fiu prezentă, fizic sau în mediul online, am putut obseva faptul că lucrurile merg spre bine. Pare că se lărgește spectrul artelor vizuale, că oamenii o înțeleg altfel, că o caută și că devine (pentru publicul larg) o sursă de conectare, relaxare și deconectare de la cotidian.  Așa o fi?!

Artă însemnă talent, înseamnă pasiune, înseamnă muncă. Pentru ține ce mai semnifică?

Studiu. Persuasiune. Perseverență. Curaj în a experimenta, deci în a încerca lucruri noi. Curaj în a nu te lăsa învins de micile sau marile obstacole care apar pe traseu.

Ce proiecte ticluiești în perioada următoare?

Oh, idei am destule. Timp să fie să le și pun în practică. Îmi doresc să am timp suficient să lucrez mai mult, astfel încât să am suficiente produse spre vânzare, dar și pentru a participa la târguri.

Îmi doresc să creez un program pentru copii cu anumite tematici. Să colaborez cu alți oameni creativi din diverse alte domenii, să creăm lucruri frumoase atât pentru cei mici cât și pentru cei mari. Să reușesc să realizez și lucrări murale cu inserții ceramice și în totalitate realizate din ceramică, să colaborez cu psihologi, psihoterapeuți, să am produse de calitate și pe care să le văd cândva expuse în anumite magazine sau galerii etc. Timp și sănătate să avem pentru toate!

Muzica nu are o definiție, ci fiecare persoană îi dă muzicii propria definiție. Fiecare ascultă ce muzică vrea, ce stil vrea și ce crede că îl reprezintă. Totuși, un lucru e cert și anume că muzica unește suflete, vindecă inimi. Pentru unii, este cea mai bună prietenă. Elvira Andronicescu, tânăra din Republica Moldova ce a cucerit Italia, nici măcar nu știe când a avut prima întâlnire cu ea, în schimb, recunoaște că s-a hrănit în mod constant cu sunetele acesteia.

Compune muzică și versuri și le interpretează. Și-a lăsat amprenta și în alte proiecte, însă a descoperit că nu e locul ei acolo. Iar acum, timpul îl dedică în pregătirea ca artist la nivel internațional, în Marea Britanie.

Ce vede Elvira atunci când se uită în oglindă?

În oglindă văd persoana cea mai apropiată sufletului meu, cea care îmi va fi alături mereu și pe care tocmai din acest motiv am transformat-o în cea mai bună prietenă, deși uneori era ca un judecător sever.

Ce poartă în suflet ea?

Poartă în suflet tot ce se vede pe chip și anume trăiri, emoții, speranță, acceptare.

În jurul căror cuvinte guvernează?

Exigență, inventivă, originală, perseverență, perfecționistă, recunoștință.

Cea mai frumoasă întâlnire a ta să fie, oare, cea pe care ai avut-o cu muzica? Ce-mi poți mărturisi?

Cu siguranță muzica face parte din mine, nici nu-mi amintesc când am întâlnit-o prima dată. Să fi venit odată cu ea pe această lume?! Întotdeauna îmi făceam timp pentru muzică, au fost momente în care ar fi trebuit să învăț pentru examene la facultate și eu mergeam la repetiții muzicale. Era o hrană a sufletului, dar eu nu îmi dădeam seama.

Mă întreb, copil fiind, ai avut dorința de a cocheta și cu alte arte?

Îmi amintesc doar că desenam mult, îmi plăcea să desenez haine, modele.

Fă un exercițiu de imaginație, închide ochii, ia-mă de mână cu tine și poartă-mă în cele mai frumoase momente din copilăria ta. La ce sau cine te-a dus gândul prima oară?

Cum mergeam de mână cu mama mea și mă simțeam în siguranță. Îmi aduc aminte cu drag de toate plimbările împreună cu ea.

Elvira, cu ce valori ai crescut moștenite de la mama? 

Mama întotdeauna îmi spunea să termin orice lucru pe care îl încep și odată luată o decizie, să nu mai revin asupra acesteia. Ea și-a dorit foarte mult ca noi, copiii săi, să fim dornici să învățăm și să facem și facultate, ceea ce s-a și întâmplat. O mai auzeam câteodată cum vorbea cu mândrie că toți 3 copii ai săi adoră să învețe și au facultate.

Mama ți-a sugerat să studiezi vioara, dar legătura ei cu muzica era strânsă? Te întreb ca să înțeleg de unde talentul, înclinația și dorința ta de a studia această frumoasă artă?

Mamei îi plăcea mult muzica, îi plăcea să cânte, avea și auz muzical, însă nu a avut posibilitatea să studieze un instrument sau să facă o școală de muzică. Erau alte timpuri și ea ne-a transmis această pasiune nouă.

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Pe lângă studiile prețioase de economie, am avut ocazia să cunosc oameni frumoși, profesori renumiți la facultatea din Bologna (Alma Mater Studiorum Università di Bologna) unde am învățat să vorbesc și limba italiană la un nivel mai înalt și să-i cunosc tainele. Pentru mine a fost o adevărată îmbogățire a culturii personale fără de care nu aș fi astăzi cine sunt.

Care a fost cel mai mare proiect al tău? Și apropo de ele, ce ticluiești în perioada următoare și unde?

Cel mai frumos proiect al meu este activitatea de a compune muzică și versuri și de a o interpreta. Nu neg faptul că am lucrat și creat alte proiecte, însă am descoperit că nu mă reprezintă în totalitate. Pregătesc lansarea unui disc și lansarea mea ca artist la nivel internațional, în Marea Britanie. Și bineînțeles, lucrez la noi compoziții.

De ce ai ales să cânți peste granițe sau nu a fost ceva propus, ci doar un curs firesc al vieții?

A fost ceva firesc, însă realizez că în fiecare perioadă a vieții mele am avut oameni muzicieni talentați alături de mine, de la care am putut învăța și inspira. Parcă Dumnezeu mi-a pregătit calea.

Care este cea mai arzătoare dorință a Elvirei?

Nu cred că am o dorință anume. Mai degrabă pot spune că îmi doresc să-mi trăiesc orice clipă cu sens, în mod conștient, să evoluez și să fac ce-i de făcut în al meu drum.

Muzica unește suflete? Ce-mi poți spune din accepțiunea ta?

„Cine se aseamănă, se adună.” Frecvența muzicii ne adună cumva în funcție de frecvența noastră. Așa se explică și faptul că nu ne place la toți aceeași muzică. Însă ne putem transforma sau schimba gusturile, tot în funcție de frecvența noastră.

Sebastian Lupu a vrut să fie un om al oamenilor. Prima dată să devină preot, iar mai apoi, undeva pe la liceu, s-a așezat peste el dorința de a se face actor și de a fi pe scenelor teatrelor noastre. S-a făcut remarcat datorită talentului și al simțului actoricesc.

A înființat un teatru independent alături de soția sa, partenera fără de care cariera sa, poate, n-ar fi continuat. Iar dacă unii n-am reușit să-l vedem jucând pe veșnicele scânduri ale teatrelor, i-am auzit vocea în desene animate. A dublat peste 2200 de personaje și a reușit astfel să presare magie și culoare peste copilăria tuturor românilor.

Cât de frumos sau satisfăcător este sentimentul atunci când ne gândim că v-ați dedicat artei?

E frumos. Nici nu știu cum e să fii altfel. Cred că dacă ar fi altceva, ar fi înfiorător. Nu mă închipui în altă postură decât în cea în care fac ceea ce fac. Cu toate ale profesiei, cu bucurii, cu satisfacții, cu deziluzii, cu frustrări, cu foarte mult frumos, cu oboseală, e foarte greu de descris. Nu-mi plac acele declarații în care se fac tot felul de definiții estetice a ceea ce facem noi. Eu nu pot defini. Știu foarte clar că nu aș putea să fac altceva cu aceeași plăcere.

Dar în fața copiilor?

Eu nu mi-am dat seama decât foarte târziu cât bine am făcut  copiilor. Luam dublajul ca o altă sursă de venit. Nu m-am gândit că voi ajunge o vedetă pe acest sector, dar vreau să spun că e absolut uluitor ce se întâmplă, mai ales să văd că milioane de foști copii și copii s-au bucurat și se bucură în continuare de ceea ce am făcut.

Cât de multă muncă este în spatele acestui univers colorat? Ce se ascunde?

E foarte mult de muncă. E de fiecare dată surprinzător, căci lucrăm cu alți creatori care au realizat acele desene animate în limba engleză, franceză, chineză, japoneză, toate limbile pământului și noi trebuie să le spunem în limba română. Avem și surpriza momentului, surpriza poveștii și tu trebuie foarte repede să te adaptezi și să te exprimi în limba ta maternă ceea ce au vrut ei să spună.

Ce se ascunde?! Se ascunde un suflet de copil, sufletul meu de copil. Bucuria pe care o am când văd pentru prima oară acel desen, încerc să o transmit prin vocea mea și copilului care o ascultă și să aibă și el aceeași bucurie prin intermediul vocii mele. Întrebare chiar bună!

Din anii 2000 dedublați vocea desenelor animate. De la ce a pornit totul? Cum v-ați descoperit pasiunea pentru desene?

Nu a fost o descoperire. Într-adevăr, eu dublez din anii 2000. S-a fondat acest studio în Oradea și aveau nevoie de niște actori și noi eram actorii angajați la Teatrul Regina Maria și am fost noi pe prima listă ca opțiuni. Ne-am dus, nu știam ce ne așteaptă. Nu ne gândeam la dimensiunea asta. Era o provocare de a-ți descoperi vocea și de a te dedubla. Nici eu nu știam că am atâtea voci. Nu e nici pasiune sau poate am creat o pasiune de atunci pentru desene animate, nu înainte. A fost o întâmplare fericită. E un noroc imens. Dacă era în altă parte, de exemplu în Satu Mare, nu cred că m-aș fi dus. Aveam o familie de crescut, o fetiță mică care abia se născuse. Abia aveam timp să-mi trăiesc viața. Noaptea eu făceam taxi ca să-mi suplinesc veniturile. Pe lângă faptul că eram actor, făceam și taximetrie. Dar mă bucur că lucrurile au fost cum au fost în viața mea.

Garantez pe faptul că nu v-ați fi gândit, când erați la vârsta copilăriei, că o să bucurați milioane de copii atunci când creșteți „mare”. Ce se visa în vremea copilăriei Sebastian Lupu?

Să fiu ceea ce sunt acum un om și anume un om al oamenilor. Visam să fiu de folos oamenilor. Am vrut să mă fac preot, tot o profesie în slujba oamenilor. Ce mai știam, era faptul că-mi doream să devin un om frumos. Dacă am reușit, asta să-mi spună lumea. Zâmbetele, în schimb, pe care le primesc pe stradă, cam asta îmi spun. N-am visat să fiu doctor, pilot, ci visam să fiu foarte bun în ceea ce fac.

Care sunt cele mai dragi amintiri de acasă?

Îmi aduc aminte de prietenii mei cu care mă jucam în fiecare zi, până noaptea târziu. Îmi aduc aminte de colegii mei de școală pe care îi păcăleam, dar îi păcăleam frumos, jucăuș. Amintirile cu aceștia îmi sunt dragi. Poate o să par lipsit de imaginație, dar momentele împreună au fost frumoase. Mi-e dor și de casa de la țară unde plantam legume, creșteam animale pe perioada verii. Din nou spun, simt nostalgie extraordinară când mă gândesc la aceste clipe mărunte, poate, pentru unii. Mă gândesc și la familia mea pe care o am și acum, în afară de tatăl meu care va ocupa un loc special în inima mea, indiferent. El va fi veșnic eroul meu.

Ce rol a avut familia în alegerea studiilor, și apoi a meseriei?

N-am avut piedici. Am spus că am vrut să mă fac preot și eram încurajat pe ambele părți. Faptul că n-am avut piedici, a avut un rol hotărâtor în ceea ce am vrut să fac. Eu, de exemplu, nu mi-am influențat copiii. Eu nu am fost influențat, ci susținut cum am făcut la rândul meu cu copiii mei. Poate să-i arate un părinte copilului său variante, poate să-l sfătuiască, dar nu-i poate impune.

Aveți o listă impresionantă de roluri pe scena teatrului românesc, dar vă amintiți cum au fost primii ani în care ați început să lucrați în domeniu? Ce sentimente v-au încercat?

Da, îmi aduc aminte de începuturi, de stângăcii care sunt inerente. Nu există un actor să fie perfect. Dar sentimentele de atunci erau super pozitive. Aveam impresia că sunt împăratul lumii, sunt magicianul. Mă uit cu drag la Sebastian Lupu, cel de la începuturi, și râd. Însă, știu că a ales drumul bun. Modul în care a evoluat a fost unul sănătos, fără compromisuri, fără să calce pe alocuri în meserie. Dacă aș fi din nou tânăr, aș repeta și greșelile. Deși au fost dureroase unele și urâte, îmi provoacă un mare drag, deși, pe vremea aceea, erau niște tragedii.

Apropo de începuturi și domeniul artei, tot în timpul facultății, când vă perfecționați în această arie,  ați cunoscut-o și pe soția dumneavoastră. Cât a contat să vă găsiți partenera care vă înțelege programul, munca și mai mult de atât, împarte aceleași visuri?

Eu nu știu să fiu actor fără ea. Eu nici nu îmi pot închipui această meserie fără soția mea, Mirela. Eram amândoi studenți, eram în facultate. Din anul I până în anul al IV-lea am lucrat împreună, deși noi abia din al treilea an am devenit un cuplu. Cât de important acest lucru?! Este ideal. Este capital. Chiar dacă ea nu era actriță, cred că e foarte capital ca partenera să îți înțeleagă meseria. Atât timp cât  există pericol de gelozie artistică, poate să îți strice o căsnicie întreagă. La noi, uite, nu a existat vreodată. Există o înțelegere desăvârșită între noi și ca să revin la întrebare, eu nu știu cum e să nu fie împreună cu Mirela. Nici nu îmi pot închipui această meserie fără ea, mă repet.

Ce dorință arzătoare mai poartă Sebastian Lupu în inimă?

Nu are. Nu și le-a identificat. Visul meu este să fiu în căutare de alte vise, de a descoperi alte tărâmuri ale artei sau ale vieții noastre de zi cu zi. Este un proverb care-mi place tare mult: „chiar dacă aș ști că mor mâine, în seara asta tot aș învăța câte ceva”. Așadar, nu am un vis neapărat, dar sunt convins că vor apărea. Visul meu este să fiu deschis la noile visuri.

Cu Marius Stratulat nu mă întâlnesc pentru prima dată și de fiecare dată se deschide franc, vorbește fără ascunzișuri și face mărturisiri din scaunul rulant despre cum se vede viața de acolo. Îi este prieten de peste un deceniu.

La început, atunci când a avut accidentul, nu găsea niciun fir de optimism, dar a înțeles că nu poate spune stop călătoriei sale pe pământ. În pofida vieții de pe patru roți, găsește resurse să depășească orice gând negativ. Chiar a înțeles, prin mâna lui Dumnezeu, că are o misiune foarte importantă și anume aceea de a contribui, prin intermediul unei clinici medicale pe care a înființat-o, la recuperarea integrată a persoanelor care îi calcă pragul. Le este sprijin, nu doar prin exemplul lui de reușită, dar și cu servicii de calitate. L-am lăsat să povestească mai multe!

Marius, unde te găsesc și cum arată perioada aceasta a ta? Te întreb acest aspect pentru că tu ești mereu pe modul de acțiune, nu pe pauză.

Din păcate, sunt greu de găsit. Mulți îmi reproșează asta, dar sigur ne putem intersecta drumurile dacă mă cauți la biroul de dispozitive medicale sau clinică de recuperare din Vidra, Ilfov sau la clinică din Drumul Taberei din București.

Da, așa este. Sunt mereu pus pe acțiune și dacă vreau să iau o pauză cu siguranță e tot ceva antrenant de făcut.

Ce proiecte mai ticluiești în prezent? Cred cu tărie că tot ceea ce întreprinzi guvernează în jurul clinicii pe care ai înființat-o.

Într-adevăr, aproape tot ce întreprind este în strânsă legătură medicală. Proiectul meu de suflet reprezintă aceste servicii integrate de recuperare, iar proiectele de viitor apropiat sunt conexe actualei activități sau chiar mai mari.

Aș putea să laud un pic echipele mele, cum de obicei nu prea o fac până când nu simt și eu profesionalismul rafinat în fiecare nou serviciu. În echipa de dispozitive am început un nou proiect în parteneriat cu o fabrică renumită și vom produce dispozitive de ortezare de înaltă calitate pentru piața din România.

În echipa de recuperare medicală ne putem lăuda cu o reorganizare radicală și aici planurile de termen lung au devenit brusc planuri actuale așa că, cele două clinici medicale încep să dezvolte mai multe specialități, precum Medicină Fizică și de Reabilitare, Ortopedie, Urologie, Ginecologie și vor începe câte proiecte pilot pe care nu le pot prezenta chiar acum, dar promit că revin cu update.

În plus de asta, după îndelung research am ajuns la concluzia că sună bine sectorul energetic și vom dezvoltă și un prim parc fotovoltaic de 100kw.

De ce servicii beneficiază pacienții la clinică? Ce presupune o clinică de terapie?

Hai să îți povestesc ce înseamnă servicii integrate de recuperare. O persoană care dobândește o afecțiune pe termen scurt, lung sau definitiv, trece printr-o perioadă de tranziție de la o stare de obișnuință la altă stare și de obicei se întâmplă brusc. Perioadele de tranziție de la persoana validă la pacient necesită o atenție deosebită, iar noi, prin prisma experiențelor noastre am învățat să punem în valoare aceste mici lipsuri ale sistemului public sau privat de sănătate.

Îți pot da și un exemplu înainte de a spune ce servicii acordăm noi prin toate punctele de lucru. Luăm exemplu un tânăr de 14 ani accidentat pe stradă de o mașină a căreia șoferul consumase alcool. Brusc se trezește în spital, paralizat de la gât în jos, pierzând toate simțurile și mișcările și constată că viața pe care o știa până în acel moment nu mai e deloc la fel și că trece printr-o perioadă de tranziție de la persoana validă la starea de pacient pe o perioada nedeterminată. În jurul pacientului avem următoarele nevoi identificate: psihicul acestuia și al familiei trebuie să rămână cât mai puternic; are nevoie de medicație și dispozitive medicale despre care nici nu auzise sau văzuse până atunci; are nevoie de suport educațional pentru a termină școală; are nevoie de suport educativ pentru a-și adapta viață la condițiile actuale; familia are nevoie de suport educativ pentru a învăța cum să gestioneze situația nu doar medical; nevoia de  asistență juridică; nevoia de accesibilitate a locuinței; nevoia de transport adaptat nevoilor sale; nevoia de recuperare medicală; nevoia de socializare; nevoia de reintegrare socio-profesională; nevoia de reorganizare… și pot continua așa încă multe rânduri.

Revenind la ce serviciile noastre de recuperare integrată, am să le enumăr pe scurt și cu alineat:

• Asistență psihologică și juridică prin colegi sau parteneri.
• Evaluare profesională, personalizare și comercializare pentru dispozitivele medicale ce urmează a fi folosite.
• Asistență medicală de specialitate pentru Reabilitare Medicală, Urologie, Ortopedie, Ginecologie, Medicină Generală.
• Recuperare medicală în cele 3 puncte de lucru cu echipe de profesioniști și aparate de ultima generație.
• Grupuri de terapii educative și de dezvoltare pentru pacienți și aparținători.
• Dispozitive de mers, dispozitive ortopedice, dispozitive urinare, dispozitive asistive, dispozitive de recuperare a unor deficiențe.
• Transport adaptat.
• Sporturi adaptate.
• Educație sexuală.

Marius, să înțeleg că nevoile tale au fost stimulent pentru a crea un spațiu incluziv?

Da, într-adevăr de la nevoile mele și ale asociatului meu Nicu Chiosu a pornit un proiect care astăzi înglobează aproximativ 40 de angajați și parteneri, 50 de colaboratori, 5 puncte de lucru pentru activități diferite și un mare ideal incluziv. Acum au devenit nevoile noastre, ale unei echipe întregi și idealul nostru comun.

Un accident de motocicletă din 2014 te-a pus în scaunul cu rotile. Există viață și de pe patru picioare?

Da, un accident de motocicletă petrecut în anul 2011. Daaa, există viață în orice formă, pornind de la celulele care ne alcătuiesc. Cine a creat normalitatea? Dacă numești viață a fi om, a fi angajat, a fi elev, a fi părinte, a fi sportiv, a fi antreprenor, a fi regizor, a fi parte activă din comunitate, spun clar da, există viață și pe 4 roți.

Care a fost reacția lui Marius, un tânăr care abia ieșise în câmpul muncii, purta cu el aspirații și avea să aibă toată tinerețea în față?

Marius era o persoană activă și înainte, noaptea muncitor la Metrorex  și electrician de automatizări pe zi în privat. După accident, trecând prin tranziție spre o nouă viață, am vrut să opresc timpul pentru nimic din jur nu mi se mai părea normal. Dar cred că avem cu toții un scop și îmi pare bine că nu am avut pârghiile necesare să opresc ceasul.

Ușor sau greu a fost să îți accepți soarta?

Așa cum nimic important nu se câștigă ușor și eu am acceptat cu greu spusele medicilor cu care am interacționat inițial. Credeam că trăiesc un film de groază și așteptam să mă trezesc din el sau să se întâmple minuni. După acceptare, am învățat să prețuiesc tot în jurul meu și totul a devenit o minune. Sunt un om norocos și cu cât muncesc mai mult, cu atât mă simt și mai norocos.

Se plânge vreodată Marius Stratulat de faptul că el nu se mai poate deplasa fără scaunul rulant?

Sigur că se plânge și Marius că nu se mai poate deplasa fără scaun rulant, doar și el e om. Să vezi ce mă plâng de asta atunci când trebuie să merg la toaletă și scaunul meu e la reparat, când am întâlniri la costum și trebuie să îmi desfac scaunul să îl pun în dreapta sau când plec de acasă cu mașina lăsând scaunul în garaj, ori când cad cu scaunul și e distanță mare până ajung la scaun.

Viața nu se oprește la un scaun cu rotile, se pare. Ce ai învățat până la vârsta ta despre viață?

Eu vreau doar să fac lucruri, de multe ori încep și greșit și constat că și să repari e mișto, doar să faci ceva nu să stai pe bară și să arăți cu degetul spre alții. Recent am împlinit 36 de ani și nu știu când au trecut deja 12, așa că nu voi face pe filozoful, ci doar am să îți spun că timpul trece foarte repede, constatând pe propria-mi persoană, iar dacă nu înveți să trăiești clipa, ai s-o pierzi.

Pe Iustina Tudor o găsim ca artist plastic, asistent universitar, respectiv profesor formator în cadrul cursurilor și atelierelor de desen și creație pe care le organizează. Este o bucată din sistemul educațional ce contribuie calitativ la dezvoltarea și creșterea laturii creative a elevilor și studenților.

Totul a plecat din propriile nevoi care nu au fost acoperite la timp de către cei pe care i-a avut ea în fața catedrei. Întâmplările și situațiile negative din care a gustat fără să-și dorească în vremea copilăriei, au determinat-o să devină versiunea cea mai bună a profesorului pe care, din nefericire, nu l-a întâlnit.

Am înțeles de la Iustina că e parte din tot ceea ce a găsit în drumul său, iar alegerile pe care le-a făcut în viață au complotat la formarea sa. A știut să-și  extragă doar elementele constructive, cu ele defilează și le dă mai departe din iubire și respect pentru meseria pe care a îmbrățișat-o.

Iustina, care este povestea frumoasă a escapadei tale academice?

Totul a început treptat cu fiecare experiență pe care am avut-o de-a lungul anilor cu profesori care aveau mai mult sau mai puțin talent pedagogic, de la care am învățat pe rând de-a lungul anilor. Fiind un copil care avea o inteligență emoțională crescută, însă în același timp o dificultate în parcurgerea situațiilor mai puțin familiare, în primii ani de școală am amintiri neplăcute cu privire la interacțiunea cu colegii și învățătoarea. Răspunsurile mele erau în mare parte emoționale sau lipseau cu desăvârșire atunci când nu reușeam să citesc un cuvânt din abecedar sau eram prezentată ca exemplu negativ chiar de către învățătoare în fața clasei pentru manifestările mele emoționale. Astfel de experiențe am tot avut și în școala generală, iar mai apoi la liceu și chiar facultate, deși erau la o altă scară, ele au pus în prim plan în numeroase momente lipsa de profesionalism și dedicare a profesorilor. Cred cu tărie să toate aceste experiențe m-au împins spre a-mi dori să devin cea mai bună versiune a profesorului pe care mi-aș fi dorit să îl am încă din copilărie.

Ce rol ocupi în societate acum și cât de mult îți place ipostaza în care te găsesc?

În acest moment sunt artist plastic, asistent universitar și profesor formator în mediul fizic și online în cadrul cursurilor și atelierelor de desen și creație pe care le organizez și le coordonez.

Artist și profesor, două apelative care sunt tangențiale în cazul tău. Care sunt atribuțiile pe care le ai în cadrul academiei tale?

Academia NIUSSbyIustinaTudor își propune să ofere cea mai frumoasă experiență educațională pe care un copil sau adult o poate avea, contribuind atât la dezvoltarea laturii artistice, cât și la creșterea stimei de sine, a îndemânării, îmbunătățirea comunicării și orientarea cursanților către găsirea soluțiilor și organizare.

Când s-a născut ideea unui spațiu de a împărtăși și altora tot ceea ce ți-ai însușit tu de-a lungul anilor?

Ideea a venit treptat, cu 3 ani în urmă atunci când pandemia a determinat și în mediul academic predarea online a atelierelor de desen și design pe care le susțineam. Atunci am realizat că nu trebuie să mă limitez doar la studenți, am conștientizat că sunt mult mai mulți copii și tineri care au nevoie de o persoană care să îi ghideze în parcursul lor într-o manieră distractivă și educativă.

Dedicarea, talentul, informațiile, timpul tău se apleacă asupra căror persoane? Doar elevi?

Proiectul meu se adresează cu precădere copiilor începând cu vârsta de 6 ani. Avem colaborări și cu adolescenți și adulți, însă pentru a se bucura de toate beneficiile acestei experiențe este bine ca părinții să identifice din timp pasiunea copilului către pictură și desen și să îl ghideze de la cele mai fragede vârste.

Condu-mă, te rog, spre începuturile tale căci vreau să-mi faci împărtășiri despre întâlnirea ta cu arta. Cum s-a întâmplat?

Pasiunea pentru arta vizuală s-a manifestat de la vârsta de 4 ani de când desenam pe toate foile din casă și una din educatoarele de la grădiniță a remarcat înclinația mea artistică și le-a recomandat părinților să mă înscrie la un curs de desen, lucru care s-a și întâmplat 2 ani mai târziu. Am fost nelipsită de la atelierele de pictură și desen o lungă perioadă de timp, mai exact 4 ani, iar apoi părinții m-au înscris la liceul de artă. Ulterior, am urmat cursuri de grafică și design susținute de Universitatea de Arte din București, U.S.A.M.V.B. și Universitatea Politehnica.

A devenit o alegere și o pasiune din dorință proprie sau dorință ticluită în sânul familiei?

Atât pasiunea cât și înclinația artistică mi-a aparținut în totalitate, însă am avut marele noroc că am fost încurajată și susținută constant de către părinții mei să urmez acest drum.

Cât de mult influențează societatea statutul artei în prezent?

Din păcate, societatea în care trăim ne dorește insensibili la emoții, să ne reprimăm tot mai mult dorința de exprimare sub diferite forme și să ne îndepărtăm de cel mai familiar mediu în care am evoluat, natura.

Cum se raportează cei din jur la arta pe care o creezi tu? Ce simți din partea lor?

Arta pe care o creez este apreciată prin faptul că pune în prim-plan natura și relația dintre om și natură. Acea conexiune puternică care ne leagă de sensibilitatea și emoțiile noastre și care se manifestă în cele mai simple lucruri-atunci când privim păsările zburând pe cer sau când ascultăm frunzele în bătaia vântului.

Cum te raportezi tu la arta digitală? Tu ai înțeles că ajungi să transmiți arta și bucuria pentru această formă de artă doar dacă îmbini cu tehnologia modernă?

Arta digitală, dar și cea tradițională reprezintă pentru mine exprimarea cu ușurință a emoțiilor transpuse în idei, concepte, schițe, iar mai apoi lucrările finale. Este minunat să folosim tehnologia cu scopul de a accentua nevoia omului modern de a se apropia de cel mai confortabil mediu în care poate trăi, sânul naturii.

Arta înseamnă talent, înseamnă pasiune, înseamnă plăcere. Ce mai înseamnă pentru tine?

Pentru mine arta vizuală reprezintă evoluție prin educație și emoții. Este una din primele forme de exprimare a copiilor încă de la cele mai fragede vârste și este de datoria noastră să o cultivăm și să o promovăm în rândul copiilor și adolescenților.

Ai întâlnit voci negative care te sfătuiau să alegi un drum în viață, poate, mai pragmatic?

Sigur că da, cum spuneam mai devreme am întâlnit aceste voci cu precădere în rândul profesorilor pe care i-am avut de-a lungul timpului. Un aspect de luat în calcul este că adevărații influenceri care își pun amprenta asupra dezvoltării, preferințelor și alegerilor noastre nu sunt cei de pe rețelele sociale, ci sunt profesorii și învățătorii. Atunci când părinții iau decizii în privința educației copilului trebuie să privească în perspectivă care ar putea fi consecințele colaborării dintre copil și profesor pe termen scurt mediu sau lung. Să acorde atenție modului în care copilul se simte înainte și în timpul activității.

Ce proiecte ticluiești în perioada următoare?

În toamnă voi lansa prima mea expoziție de pictură în ulei care pune în prim-plan protagoniștii basmelor românești și relația lor cu natura, iar în curând voi lansa cursul de artă digitală în cadrul academiei mele.

Geanina Petre este persoana care a dovedit că nu se dă deoparte de la nimic, nici măcar atunci când e arătată cu degetul și aliniată lângă cei care cerșesc sau fură. Nici când e făcută țigancă, nici când aude chicoteli pe la spatele său având în vedere categoria din care face parte, cea de romi. Și-a văzut mereu de traiectoria sa, a ținut strâns cu dinții de obiectivele sale, iar azi o găsim în trustul Antena, dar și în brațe cu două cărți despre cum i-a fost copilăria și viața în Ferentari.

Nu se vaită prea mult, nici nu are motive, căci a avut o familie care a sprijinit-o permanent și o face în continuare, care i-a insuflat valori și credințe. Totuși, a văzut cu ochii săi violență multă în cartierul unde a copilărit, a dat nas cu poliția zilnic care patrula și veghea asupra locurilor și a avut prietene cu care mergea la braț a căror mame vindeau droguri, însă a înțeles că trebuie să discearnă singură  între ce e bine și rău.

Amintiri din Ferentari, cartea scrisă de Geanina ajunge să fie cea mai citită carte a tinerei care nu se dorea scriitoare. Subiecte tabu, lucruri interzise, lupta cu prejudecățile societății, zâmbete, toate adunate sub același cotor. Să o cunoaștem!

Geanina, cum te găsesc în prezent? Liniștită? Te întreb acest aspect pentru că o să vorbim și despre neliniștile pe care le-ai avut în copilărie.

Agitată, așa mă găsești. Eu mereu trebuie să fac ceva sau să fac planuri pentru ceva. Momentan, încerc să mă împart între muncă, casă și nouă mea pasiune pentru design vestimentar.

Iar dacă vorbim despre neliniștile din copilărie, una dintre ele a fost: „eu ce voi face  cu viața mea?” Mã îngrozea gândul să îmi găsesc un job doar pentru a mă întreține. Trebuia să fie ceva pentru care să lupt, să ajung undeva, nu doar să supraviețuiesc și eu doar asta vedeam în jurul meu. Și uneori nici măcar asta.

Simți că acum, odată și cu rolul de mamă în societate, ți-ai găsit locul?

Rolul de mamă m-a făcut să conștientizez și mai mult dorința mea de reușită. Acum nu vreau să reușesc doar pentru mine, ci pentru copilul și familia mea. Cumva, am avut mereu în mine o competiție cu propria persoană, uneori e bine, alteori, nu. Și. totodată, copilul meu este motorul vieții mele. Când am o stare proastă, mă uit în ochișorii lui și mă dezmeticesc. Nu are nevoie de o mamă care nu reușește. Copilul nu devine ceea ce îi spui, ci ceea ce vede. Și vreau să vadă în mine o mamă încăpățânată și determinată. Nu avem soare pe stradă noastră?! Îl aducem noi!

Cum te împarți între atribuțiile de la serviciu și cu cele de acasă?

Sincer, mediul în care lucrez e dinamic și haotic. Haosul și schimbările de la oră la oră au devenit parte din mine. Așa e în Tv , zăpăceală. Nu există stabilitate, poți munci o lună la un proiect ca în 10 minute să se anuleze tot. Dar, m-am obișnuit cu tensiunea asta. Iar acasă, din fericire, mama se ocupă de tot, de la copil la mâncare, curățenie etc. Dar în altă ordine de idei, nu mă regăsesc în ideea de gospodină. Adică nu aș putea niciodată să fiu doar acasă și prin bucătărie. Nu zic că e un lucru rău, dar nu ar funcționa pentru mine.

Spune-mi mai concret cu ce te ocupi în trustul Antenei, dar în special cum ai ajuns acolo!

Ohooo, long story! Drumul meu în Antena a început în urmă cu vreo 6-7 Ani. Prima dată, când mi-a încolțit ideea de a lucra în Tv, mama s-a panicat. A zis: „Cum în Tv?? Păi, cum ajungi tu acolo? Și tu ești țigancă, mamă, cum or să te primească între ei?”. Nici studii nu ai, vii și din Ferentari”. Toate lucrurile astea ea le-a zis pentru că voia să mă protejeze, îi era teamă pentru mine. În mare, avea și dreptate. Nu cunoșteam pe nimeni în domeniu, studii nici atât.

Însă, eu nu aveam niciun dubiu că nu pot, nu știu cum să îți explic . În sinea mea, eu știam că pot. Șansa a apărut când am auzit de un concurs la Radio. Era o platformă care caută oameni ce voiau să publice pe site-ul lor texte interesante. Și a fost un semn! Eu am trimis o mostră de text, pur și simplu am povestit cum e viața în Ferentari, în stilul meu. După ce am trimis mostra de text, ce crezi?! M-au chemat la biroul lor să semnăm un contract, iar eu să îmi public articolele acolo.

Am prins curaj văzând că editorul de acolo m-a validat cumva și nu am să îi uit numele niciodată. Mihai Mincan îl chema. Nu am mai auzit de atunci de el. Cred că Dumnezeu mi l-a scos în cale și de acolo m-a lăsat să gestionez eu. Articolele erau virale la momentul ăla, eu eram super entuziasmată. Și ca idee, eu la școală nu am dat vreun randament wow, era așa, să trec clasa. Și mai apoi, eu să scriu și atâția oameni să aprecieze a fost wow!

Am scris aproape un an acolo, apoi am auzit că se caută reporter la o emisiune Tv. Am aplicat, am fost la interviu și am devenit reporter. După o vreme, am aplicat la alt proiect și am scăzut în „grad” :))) Eram asistent de producție. Practic, căram chestii dintr-o parte în alta. Mâncarea concurenților din emisiuni, apă și mă asigurăm că e totul ok până începe emisiunea. Apoi, m-au pus pe departamentul de casting, adică să aduc oameni pentru diverse proiecte, de la vedete la oameni simpli. Și am rămas pe poziția asta până în prezent.

Ușor sau greu a fost să te integrezi în această „lume”? Cred cu tărie că au fost glume pe seama etniei tale, a culorii pielii, a poveștilor din Ferentari.

A fost greu la început pentru că eu trebuia să demonstrez că îmi merit locul acolo. Fiind singura pată de culoare, unora li se părea absurd să am capacitatea de a mă face utilă în domeniu. Dar mereu oamenii din jurul meu s-au împărțit în două tabere: fie mă plăceau foarte tare, fie mă disprețuiau foarte tare. Nu era cale de mijloc, asta stârneam eu.

Glume? Răutăți? De fiecare dată când apărea la vreo știre că un țigan a făcut și a dres, auzeam: „Ai dracu țigani..” și apoi își dădea seama careva că sunt prin preajmă și încerca să o dreagă” Hei, tu nu eșți așa, mă refer la ceilalți” . Nu mă încălzea cu nimic, dar îmi vedeam de treabă. Eu trebuia să țin cu dinții de acest job. Norocul meu a fost că mulți mă și simpatizau, și numărul celor care mă plăceau era mai mare decât al celor care mă disprețuiau.  Și ca să vezi, uneori prejudecățile veneau și din partea concurenților pe care i le aduceam la emisiuni.

Am avut un proiect în care unii trebuiau să stea într-o casă un număr de n zile și apoi să câștige un premiu. Unul dintre concurenți, mi-a predat mie și celorlalți colegi din producție lucruri personale, printre care un lănțișor de aur. La finalul competiției, în toată nebunia aia, lănțișorul dispăruse. Și dintre toți colegii care eram, el a zis: „Geaninei i-am predat lănțișorul!” Evident, eu în ochii lui eram cea mai suspectă, doar nu era să îi fi furat lănțișorul vreunul dintre colegii mei blonzi :)) .

La final, întreagă echipa am verificat și portofelul în care avea lănțișorul avea o găurică. Deci? Geanina nu a dus lănțișorul la amanet sau ceva, cel mai probabil a căzut prin gaură, fiind subțire și aia a fost.

Ironia vieții e că peste ani m-am reîntâlnit cu acel fost concurent și m-a felicitat pentru parcursul meu profesional și m-a întrebat dacă pot să îl ajut cu un job:)

 Apropo de locul copilăriei tale, cum îl poți descrie?

Dramă, sărăcie, scandal, bătăi. Eu le trăiam din exterior, chestiile astea se întâmplau în rândul familiilor prietenelor mele, ale vecinilor. La noi în familie a fost echilibru, stabilitate, nu pot să zic că mi-a lipsit ceva. Dar am trecut și eu prin chestii. În urmă cu mulți ani, aveam vreo 13-14 ani, magazinul părinților mei a fost spart. Cu noi în casă s-a întâmplat asta. Era un magazin la parter, 2 camere magazin, 2 de locuit. Nici până acum nu pot înțelege cum l-au spart cu noi în casă.

De fiecare dată când mă gândesc la asta, îmi dau seama ce mare e Dumnezeu. Păi, dacă vreunul dintre noi se trezea în timpul ăla să meargă la baie?! S-ar fi întâmplat o tragedie. Cu siguranță, persoanele care au intrat peste noi ne-ar fi dat la cap dacă ne trezeam. Dar Dumnezeu a fost cu noi și nu s-a întâmplat asta. Toată treaba a lăsat urme, fiind copil la vremea aia m-am speriat foarte tare. Și în perioada aia de după spargeri, pentru că s-a întâmplat de două ori, nu dormeam cu nopțile, dacă auzeam vreun zgomot, eu fugeam la ușa sau la geam. Și acum noaptea, dacă aud un zgomot mai puternic, verific uși, geamuri. Traumă, pe scurt.

Ce elemente ți-au marcat copilăria, Geanina? Violența sub toate formele? Discriminarea și rasismul venit din toate părțile? Ce-mi poți spune?

Discriminarea e un cuvânt așa dur. Unii sunt atât de ipocriți, nici măcar nu o admit. Spun că ce? Nu e vb de discriminare, e vorba de ceea ce fac țiganii. Păi bun, sunt de acord, marea majoritate a țiganilor fac chestii nasoale. Dar, atenție, nu toți facem asta! Lucrul asta nu îl înțelege societatea. Chiar o tipă mi-a zis demult: „Fă, lucrez la un de ăsta de parfumuri și fac combinații. Îi fur de rup. Oricum sunt țigancă și se așteaptă la asta!”

Deci, e un cerc vicios!  Eu vreau doar să mă cunoști și apoi să îți spui părerea despre mine, dar nu înainte.

Personal, chiar dacă am demonstrat de-a lungul anilor că sunt un om corect, muncitor, tot mă aștept din partea unor persoane cu care râd și glumesc și care, în aparență, mă respectă, dacă li se pare ceva pe dos, vin cu  „așa sunteți voi, țiganii „, tot cu concluzia asta pleacă în viață.

Dar pe mine nu mă mai rănește, rasismul este ceva ce există, și sunt două variante: fie rămâi în carapacea ta de teamă că vei fi pus la colț, fie treci de victimizarea „Vai, sunt țigan și lumea e rea” și îți depășești condiția.

Eu nu pot să trăiesc în umbra victimizării, eu nu sunt o victimă, eu sunt doar o persoană care trebuie să muncească de două ori mai mult din cauza unor mentalități. Dar e ok, pot!

Simți că trebuie să muncească romii mai mult că românii?

Întotdeauna, și nu o zic cu frustrare sau ceva. Dar așa e, sau poate depinde de oamenii pe care îi întâlnești. E așa subiectivă treaba asta! Pentru că sunt unii oameni care te văd și te îndrăgesc imediat. Și sunt alții care, deși te recomandă anumite calități, tot nu dau doi bani pe tine. În concluzie, român/ țigan ce oi fi, important e să fii om.

Încă simți că te urmăresc etichetele în viață?

Logic. Și chiar de la chestii absurde. Un exemplu, uneori îmi mai pun poze pe facebook, și în unele sunt în casă. Și chiar am prins o discuție ceva de genul: „Păi, voi țiganii, așa vă faceți casele mari!”  Nu știu dacă subiectul era cu răutate Sau cu invidie, sau ambele.

Însă, oamenii se așteaptă ca țiganii să își facă case mari cu turnulețe, vile, sau să conducă nu știu ce bmw nou. Și, evident, că toate astea agonisite din lucruri necinstite. Dar eu sunt unul dintre acei țigani care au lucrat la o casă mare în decursul a cinci ani. Pentru că ce să vezi?! Era muncă cinstită. Dar oamenii nu înțeleg asta. Sau le e mai ușor să creadă  că ai făcut vreo combinație, cred că fac asta ori din neputință lor, ori răutate și prejudecăți.

Da știu, sunt și țigani cu case cu trei etaje făcută din cerșeală, spre exemplu. Sau tâlhării. Dar nu sunt unul dintre aceste exemple. Asta mă enervează când se generalizează.

Ești o excepție, Geanina?

Nu sunt o excepție, din contră, cred că printre cunoscuții mei există persoane mult mai dotate decât mine. Din multe puncte de vedere, emoțional, psihic. Diferența dintre mine și ceilalți este „foamea” . Foamea de a reuși în viață. Foamea de a crea ceva din nimic.

Cum ai luat decizia de a-ți scrie copilăria  și viața pe care ai avut-o în Ferentari? Care este scopul cărților tale?

Din distracție. Multe faze, de fapt cartea în sine e plină de întâmplări tragico-comice. Și pe lângă că am vrut să afle și alții cum e viața în Ferentari, am vrut să arăt că dacă viața îți dă lămâi, faci limonadă, că nu contează de unde vii, ci ce faci cu ceea ce ai.

Bine, nu te gândi că m-am trezit cu dorința de a deveni scriitoare. Nici nu mă consider asta, din respect pentru cei care fac asta de o viață și o fac la un nivel. Deși cartea a fost nominalizată la cartea anului în cadrul editurii, mi-a încălzit sufletul treaba asta, însă rămâne doar la nivelul de „am făcut-o și pe asta”.

Cu ce valori ai crescut și te-au făcut omul de azi?

Valorile pe care le-am văzut la ai mei. Chiar zilele trecute treceam prin niște stări. Eram ușor debusolată și tata mi-a zis: „Nu mai dispera, toate vin la timpul lor! Nu poți forța chestii. Ai răbdare”. Chestia cu răbdarea e ceva ce eu trebuie să învăț, ai mei îmi insuflă asta, dar eu încă învăț cum să am răbdare. Eu sunt genul care își pune în minte un plan, pleacă la drum cu putere maximă, apoi, pe parcurs, dacă nu se leagă repede, pierd din energie și entuziasm. Ceea ce e o prostie, dar lucrez la asta. Am învățat de la ei mei să fiu onestă. Adică dacă tu îmi zici „Știi să lucrezi în programul Excel?” Eu să îți zic:„Nu , dar învăț” . Și multă muncă, asta am mai văzut la ai mei. Și s-a prins de mine. Deci, răbdare, muncă, onestitate. Cu asta am venit de acasă.

Când auzeai voci negative, de unde îți luai resursele?

Le aud și acum. Îmi luam și îmi iau resursele din faptul că nu am încă tot ce îmi doresc.

Dacă ar fi să ne uităm în urmă la devenirea sa, am putea să spunem că alegerile pe care le-a făcut Andrei Jipa în viață sunt cele care l-au construit. Hotărârile pe care le-a luat legate de studii, l-au influențat vreme de aproape un deceniu jumătate, dar care au avut un impact major asupra formării sale. Fiind omul cu viziuni largi, nu a îmbrățișat limitele. Guvernează în jurul ideii că ceea ce îți aduce confort, dăunează.

A lucrat în bancă, în mediul privat, iar când părea că traiectoria sa profesională este una liniară, Andrei s-a reorientat. În gândurile sale s-a așezat dorința de a deveni antreprenor care, se pare, a adus cu un an în urmă schimbarea. A dat viață unui spațiu prin care se dezvoltă abilități de negociere, lucrul în echipă, dar se gustă și din distracție prin intermediul aniversărilor, unor jocuri creative sau activități de team building. Să-l cunoaștem!

Andrei, de ce antreprenor acum și nu salariat? Poate pentru a nu mai aștepta aprobarea șefului și de a nu-ți mai pune limite?

Am avut statutul de angajat încă din primul an de facultate, mai concret din 2008 până în octombrie 2022. După 14 ani lucrați ca angajat, am dorit să văd lucrurile și din alt unghi pentru a avea o vedere de ansamblu. Mereu mi-a stârnit interesul ideea de a încerca ceva pe cont propriu. Statutul de angajat mi-a conferit o stabilitate în toți acești ani, însă am vrut să îmi pun amprenta pe ideile mele și să le dezvolt. Statutul de angajat oferă atât beneficii, cât și constrângeri.

Personal, sunt de părere că  fiecare dintre noi ar trebui să încerce cel puțin o dată un business. Am fi mult mai departe. Această experiență ne crește ca oameni și ne poate dovedi că suntem mai mult decât credem noi ca am fi.

Cum ai ales ideea de business? Nu ți-a fost frică să te arunci fără o plasă de siguranță?

Sunt de părere că pentru a reuși, în primul rând trebuie să faci ceva ce-ți place. Iar eu mi-am dat seama că îmi place să relaționez cu oamenii prin intermediul jocurilor și al activităților aplicate. Bineînțeles, au fost modificări de-a lungul timpului până să ajungă la această formă. Și cred că despre asta e vorba în primul rând în afaceri. Despre pasiune, adaptabilitate și proactivitate.

Mereu mi-au plăcut formele aplicate de dezvoltare. Cred că oamenii prin joc învață mult mai ușor, este mai plăcut și se creează relații sociale puternice. Mai ales în aceste vremuri în care suntem foarte mult pe online și socializarea față-n față are de suferit.

Ulterior, ideea de a face și zile de naștere pentru adolescenți a venit ca o extensie, întrucât particularizăm activitățile în funcție de vârsta participanților. Ne bucurăm când vedem că timp de câteva ore sunt prezenți și angrenați în activități. Când pleacă la final cu zâmbetul pe buze, ne dăm seama că tot efortul din spate merită.

Cât despre plasa de siguranță,  cred că asta este ceea ce ne ține departe de potențialul nostru. Mereu căutăm plasa de siguranță. Și asta nu te determină să dai 100% pentru că, în mod inconștient, știi că ai și altă variantă. Situația trebuie gândită, analizată atent, iar dacă te decizi că vrei să mergi pe acel drum o să se alinieze multe lucruri în favoarea ta. Îmi place mult o vorbă de-a lui Denzel Washington: “If I’m going to fall, I’m going to fall forward” Dacă este să eșuez, măcar voi vedea ce am greșit și ce voi putea face mai bun.

Care au fost primii pași ai demarării? Poate oamenii de echipă sau te-ai bazat doar pe ține pentru a-ți crește „copilul”?

Ideea proiectului am conceput-o singur. Implementarea a fost realizată de către mine și cu unele ajutoare (familie și prieteni). Îi mulțumesc surorii mele, Anca Jipa (arhitect) care m-a ajutat cu amenajarea și multe alte sfaturi. Le mulțumesc pe această cale părinților și prietenilor că mă susțin și că-mi sunt aproape. Am avut sesiuni de brainstorming, discuții, gândit avantaje și dezavantaje. Ulterior, am căutat oameni pasionați de acest domeniu pentru a lucra împreună cu ei. Pe această cale îi mulțumesc lui Carmen Iablonschi, omul meu de bază în acest proiect.

Hai să auzim cum poate să sune o reorientare profesională! Care este frumoasă poveste a conceptului Ludic-joc și minte?

Povestea Ludic a început cu ideea de a lucra cu oameni prin mijloace aplicate și jocuri. Fiind o persoană sociabilă, am considerat că mi se potrivește o astfel de activitate. Cât am lucrat în mediul corporatist, am luat parte la multe team building-uri și activități de formare, cursuri, etc. Mi-am dat seama că mă atrage mult partea această de activități, jocurile de echipă și ce înseamnă ele în spate. Am vrut ca Ludic să fie și un spațiu fizic, în Iași, pentru team building. Ulterior, am dezvoltat ideea întrucât mi-am dat seama că în orașul Iași vârsta adolescenților nu este foarte bine deservită pe partea de zile de naștere și activități creative. Pe lângă zile de naștere,  am ajuns să colaborăm și cu școli pe programul “Școala Altfel” și “Școala Verde” și susținem inclusiv ateliere și workshop-uri de educație financiară, psihologie, teatru.

Numele de Ludic îl aveam în cap cu un an înainte de a începe. Simțeam nevoie de a avea și un descriptiv, iar după multe frământări, joc&minte mi s-a părut potrivit deoarece rezumă ce se întâmplă aici. Ne jucăm și ne punem mintea la contribuție.

Ce se întâmplă sub egida acestuia? Ce activități sau proiecte se ticluiesc?

În cadrul Ludic susținem :

🡺    Activități de echipă (team building) – atât indoor în locația noastră din Iași, cât și outdoor, în diverse locații din țară.

🡺    Zile de naștere pentru oameni mari sau adolescenți

🡺    Workshop-uri și ateliere creative

🡺    “Școala Altfel” și ” Școala Verde” – proiecte educaționale desfășurate în școli

Partea frumoasă este că suntem adaptabili și particularizăm activitățile în funcție de vârsta participanților și scopul lor. Mai urmează noi proiecte în perioada următoare  la care momentan lucrăm.

Educația este permanentă. Nu zic eu asta, ci este un concept în continuă dezvoltare pe durata întregii vieți. Dorești să contribui, prin intermediul jocurilor de echipă, la calitatea relațiilor celor care îți calcă pragul?

Văzusem în cadrul unei conferințe TED,  un cercetător pe nume Robert Waldinger (psihiatru, Harvard School) care vorbea despre concluziile celui mai îndelungat studiu din lume (început în 1938 și continuat pe copiii lor), iar întrebarea era “Ce ne facem fericiți și sănătoși de-a lungul vieții?”. Concluziile studiului: relațiile umane de calitate. Cu familia, prietenii, colegii. Să ne simțim apreciați și conectați cu ei. Ne bucurăm să contribuim într-o mică măsură la acest scop. Da, suntem de părere că educația este permanentă și că ne putem forma obiceiuri, ne putem dezvolta și învăța pe durata întregii vieți.

Și ca să revin la întrebare, prin intermediul activităților și jocurilor din cadrul Ludic căutăm metode practice de a pun în valoare factorul uman, relaționarea, gândirea creativă și analitică.

Ai avut vreun mentor care să te direcționeze, oameni care să te inspire sau ai pus singur pe hârtie tot ce doreai să se întâmple sub pălăria Ludic?

Un  singur mentor propriu zis care să mă ghideze, nu. Dar oameni care să mă inspire da, cu siguranță. Proiectul de la idee până la forma actuală a avut mai multe modificări și adaptări. Pentru că business-ul trebuie îmbinat cu adaptabilitatea pentru a construi ceva pe termen lung. Adaptabilitate la cerințele pieței, la nevoile oamenilor.

M-au ajutat prietenii cu sfaturi, cu gândirea structurată, cu discuții în care am putut gândi “outside the box“, să gândim puncte tari și puncte slabe și cum se poate dezvolta acest proiect. Se zice că pentru a crea ceva original, trebuie să te inspiri câte un pic din mai multe părți. Nimeni nu creează ceva nou, de la 0 fără să aibă alte „ustensile“ sau surse de inspirație pentru creația sa. Personal, am căutat mult, am pus cap la cap, am luat ideile cu care am rezonam și am creat Ludic.

Andrei, cât de mult te întregește nouă ta ipostază pe care ai îmbrățișat-o?

Încă este o stare cu care trebuie să mă obișnuiesc. Adaptarea de la viața de angajat la cea de antreprenor a venit mai natural decât mi-am imaginat. Am un program asemănător (cu ore extra time aici). Încă nu mă simt confortabil să mă prezint drept antreprenor, fondator și încă mă pune într-o poziție ușor stingheră această titulatură. Dar ca libertate de mișcare, de expresie, de relații create  și provocări – este mult mai fain și intens.

Au fost și voci negative prin preajma ta care îți spuneau să nu lași un serviciu stabil pe ceva nesigur?

Au mai fost, dar puține. Și am încercat să le minimizez impactul asupra mea. Sunt o persoană destul de analitică și până să iau decizia de a-mi da demisia, am gândit toate scenariile, am calculat. Iar sfaturile de a nu risca vin de obicei de la oamenii care joacă la sigur toată viața.

Îți trebuie curaj, îndrăzneală sau ce element e necesar să deții pentru a face o schimbare în câmpul muncii?

Este un mix din toate aceste elemente. Trebuie în primul rând făcut un research temeinic, de identificat nevoile, costurile și publicul țintă pentru a deschide o afacere. Dacă ideea este validată, implementarea și execuția este de asemenea foarte importantă. Când activezi într-un domeniu creativ, nevoia deseori trebuie creată și oamenii invitați în povestea ta. Trebuie să dai totul pentru a reuși și a ieși din zona de confort. Doar așa crești ca om, ca business. Vorbesc aici de telefoane, prezentări, mail-uri, networking, evenimente, bătut la uși, trebuie să te expui cât mai mult pentru a-ți maximiza șansele de reușită. Și mereu să te reinventezi și să te adaptezi pieței și nevoilor ei.

Inclusiv ideea de a-ți scrie cel mai negru scenariu pe hârtie și dacă ești capabil să îl duci, să te descurci cu el, devine foarte eliberator. Dacă vizualizezi ce vrei să faci și ai curajul să o spui cu voce tare, se va întâmpla!

Pentru unii, catalogul este un instrument de nelipsit din mână, dar pentru dascălul Cătălin Zaman este un obiect de care, de cele mai multe ori, se lipsește în fața elevilor săi. Chiar și de metodele de predare cu care a fost obișnuit în anii de generală ai săi, atunci când educația era puternic ancorată în comunism.

A fost profesor premiat Merito în 2021 după ce, la Evaluarea Națională, patru dintre elevii săi au obținut nota 10 la limba română, disciplina pe care o predă, și alți 10 elevi au luat note peste 9. Crede cu tărie că munca sa trebuie continuată, chiar și îmbunătățită.

Este împământenit în satul Clondiru, satul unde s-a născut. Cea mai mare satisfacție pe lângă familia pe care și-a întemeiat-o alături de soția sa, tot cadru didactic, este cea în care își exercită meseria și își urmează drumul profesional chiar în locul natal. Școala în care predă, văzută prin ochii și sufletul său, este spațiul pe care-l numește „acasă”, cel mai frumos loc din lume. Să facem cunoștință cu profesorul Cătălin Zaman!

Sunteți bucată din sistemul educațional românesc. Ați dorit să fiți un altfel de profesor. Datorită profesorilor pe care i-ați avut la rând sau din cauză?

O foarte mică și neînsemnată bucată. Am dorit încă de pe băncile facutății să reprezint altceva pentru elevii mei, orele să arate altfel, relația profesor-elev să fie altfel, actul de predare să fie altfel. M-am gândit că dacă elevul vine cu drag și fără teama de a fi sancționat, se va schimba totul. N-a fost chiar așa, iar lucrurile concrete de care m-am lovit au fost adevărate ziduri pe care a trebuit să le escaladez împreună cu elevii mei.

Am fost elev de generală în anii `90, educația era puternic ancorată în comunism. Cred că lipsa comunicării între elevi și profesori a fost dintotdeauna un minus al sistemului. Chiar și astăzi se mai întâmplă asta, deși îmi place să cred că în cazuri izolate. În facultate, în schimb, am găsit un mediu modern care m-a pregătit, m-a șlefuit și m-a format cu adevărat, mi-a întărit toate aspirațiile pe care le aveam și am înțeles că acesta este drumul meu pe care trebuie să-l urmez cu consecvență.

Dascălul Cătălin Zaman se lipsește de catalog, de predarea rigidă, de memorarea materiei. Ce v-a determinat să personalizați metodele de predare-învățare?

Sunt un dascăl care recunoaște că a învățat zi de zi de la elevii săi. Am privit permanent evaluarea ca pe un feedback, așa cum și este, de altfel. În momentul în care rezultatele nu au fost corespunzătoare, am schimbat imediat ceva la mine. Nu sunt genul de profesor care să dea vina pe elevii săi și să-și asume merite doar când rezultatele sunt bune. Câștigăm sau pierdem împreună, pentru că acolo, între acei patru pereți noi trebuie să armonizăm cumva totul. Și, în plus, sunt efectiv mâhnit să aud că încă se mai practică metoda dictării, 50 de minute de dictare doar ca să treacă timpul. Nu ne putem plânge că avem elevi analfabeți funcțional, o bună parte din vină este la noi.  Ca să vă răspund la obiect, copiii, ei m-au determinat și mă determină permanent să adaptez, să schimb, să revin atunci când simt că ceva nu este cum trebuie.

Ați fost declarat profesor Merito în 2021. Nu ați dorit acest titlu, pur și simplu s-a întâmplat. Pe merite, evident. Cu ce a mai venit acest titlu? Poate și mai multă responsabilitate față de elevi?

După episodul Evaluării Naționale 2020, am simțit că  viața a fost infinit de bună cu mine, iar cariera mi-a oferit satisfacții la care nici nu visam. Vorbeam cu soția, cadru didactic și ea, sfătuitorul meu în orice problemă, și îi spuneam că nu cred că voi mai trăi emoții și sentimente ca acelea din ziua rezultatelor. Și în două săptămâni a sunat telefonul de la Merito. Gala Merito a fost un moment unic, efectiv și acum resimt emoțiile și cât de special m-am simțit în acea seară.

Desigur, a fost un premiu care a arătat că am făcut bine ceea ce am făcut, că munca mea a fost apreciată, dar trebuie continuată și, obligatoriu, îmbunătățită. Am resimțit cumva o presiune o perioadă, însă m-am regrupat și mi-am spus că nu trebuie să fac decât ceea ce fac în mod obișnuit. Așteptările au fost mai mari, atât din partea elevilor, cât și din partea comunității.

Titlul acesta m-a adus, însă, într-o rețea de profesori extraordinari, cu care am legat prietenii și de la care învăț permanent. Este o comunitate de învățare extraordinară care îți oferă resurse nebănuite.

Cu ce gând intrați zilnic la clasă?

În cariera unui dascăl cel mai mare pericol cred că este autosuficiența, gândul că ai realizat multe și că este suficient asta. Îmi repet zilnic că n-am realizat nimic și încerc zilnic să mă motivez să fiu un profesor mai bun, un profesor altfel, de care elevii noștri au atât de multă nevoie. Îmi doresc zilnic să fiu mai bun decât cel care am fost ieri, iar lecțiile mele să fie mai bune decât cele din anii trecuți. De aceea, niciodată nu folosesc aceleași fișe de lucru de la un an la celălalt, niciodată nu folosesc aceleași teste, niciodată nu abordez aceleași metode. Încerc mereu să reinventez și să mă reinventez.

Cât de importantă a fost triada elev-profesor-familie în decursul acestor ani? Cât de important este parteneriatul cu familia, dar și cu comunitatea?

Nici nu este posibilă o educație de calitate dacă eliminăm această triadă. Elevii sunt oglinda noastră, a profesorilor. Oricât de tare doare asta, sunt și momente în care conștientizez că am eșuat, însă caut soluții, permanent. Am avut parte de o comunicare specială, mulți dintre foștii mei elevi îmi sunt astăzi prieteni, ei și familiile lor. Pentru că relația mea cu ei nu se încheie la capătul celor patru ani de gimnaziu. Și să știți că este foarte motivant să știi că ai susținerea părinților.

Cum este școala în care predați și ce înseamnă pentru dumneavoastră?

Școala în care predau…Este Humuleștiul sufletului meu. Eu sunt acasă, acolo am crescut, am fost elevul școlii. M-am întors după 8 ani de pauză să încerc să îi ajut pe copiii de acolo, din satul meu natal, poate cel mai frumos loc din lume pentru mine. Pentru că acolo mă simt acasă. De aceea mi-a fost greu și să plec de acolo, este singurul meu loc de muncă, am refuzat constant să plec și tot constant am realizat că am ales soluția corectă. Am fost un încăpățânat și am crezut în copiii mei până la capăt. Sunt 18 ani de muncă și nu știu dacă mă credeți, dar îmi știu toți elevii cu nume, prenume, locul în care erau în bancă, nota de la Evaluare, ce sunt astăzi și multe alte aspecte. Nu am încetat să mă interesez de ei, pentru că fiecare are locul său în inima mea.

Ce sentimente vă poartă având în vedere că vă întâlniți zilnic cu soția în cancelarie?

Între timp s-au mai schimbat lucrurile. Soția s-a transferat la o școală din oraș, dar nu a fost rău cât am fost împreună. Vorbim mult despre școală, despre copii, nu ne rupem de mediul în care lucrăm, pentru că școala înseamnă enorm pentru amândoi. Am ales meseria asta din toată inima și încercăm să o facem amintindu-ne zilnic de motivele care ne-au adus aici. Soția mea este cel mai bun profesor pe care îl cunosc eu.

Sunt valori pe care dorim prin propriul exemplu, prin îndemnuri să le transmitem copiilor mereu. Care sunt cele pe care doriți la rând să le dați mai departe elevilor de la clase? Ce le spuneți mai mereu și credeți că e necesar să țină cont în viață?

Le spun mereu să aibă încredere în ei și să-și urmeze visul, indiferent care este acela și cât de departe poate fi  într-un anumit moment. Să nu renunțe nici în momentele grele și să creadă în forțele lor. Pentru mine e o onoare să lucrez cu copiii, iar la final de gimnaziu, le spun chiar și asta, că a fost o onoare să lucrez cu ei. Indiferent de meseria pe care o vor alege, să fie cei mai buni, pentru că așa le va fi bine. Fie că vor ajunge intelectuali sau muncitori, să fie cei mai buni, să fie căutați, să nu fie superficiali, să fie corecți, onești și, dacă viața le oferă mult, să nu uite să-și împartă celor care nu au avut norocul acesta. E un sentiment incredibil să poți să-l ajuți pe cel de lângă tine. Le mai spun să rămână modești, indiferent unde îi va duce viața și să-și amintească că acolo, în acele patru săli de clasă, este un om mărunt și neînsemnat care se gândește la ei și pe care îi așteaptă oricând pot ei să se întoarcă.

Dar fiicei dumneavoastră?

Beca este visul sufletului meu. Eu sunt, poate, un tată atipic, mi-am dorit fetiță cu toată ființa mea. Și când mă gândeam cum va fi fata mea, exact ca Beca arăta, exact ca Beca se comporta. Îi spun că oriunde plec, mă voi întoarce la ea. Oricât aș fi de ocupat, seara avem momentul nostru, spunem povești, pe care trebuie să le inventez conform dorinței ei…gen: „Spune-mi povestea cu fluturașul, căprioara și tăietorul de lemne!”.

Apropo de ea, a fost Rebeca, poate, un stimulent care a contribuit la schimbarea perspectivei dumneavoastră de a preda și de a vă apropia de elevi?

Întotdeauna am fost apropiat de elevii mei. Dar Beca, da, m-a făcut poate să fiu mult mai înțelegător, să-i privesc prin ochi de părinte. Este clar o diferență. Și Beca m-a învățat multe, așa cum m-a învățat fiecare elev pe care l-am avut. Aș vrea, ca peste ani, când privește către mine, să fie mândră de ceea ce am realizat, chiar dacă fiecare realizare la școală înseamnă, din păcate, timp mai puțin cu ea. Dar Beca este prezentă în fiecare activitate a mea, fie că vorbim de timp liber sau de timp pentru școală. Corectez cu ea alături, proiectez cu ea alături, vorbesc foarte mult cu ea și ea mă întreabă foarte multe, fiind foarte curioasă.

Aveți emoții la Evaluarea Națională sau sunteți statornic pe elevi și pe potențialul lor cognitiv?

Mult mai multe decât elevii mei. Oricum sunt un emotiv de fel, în ciuda tuturor cunoștințelor pe care le transmit elevilor, știu că rezultatul poate depinde de atât de multe lucruri care pot părea nesemnificative, de la emoții la inspirația de moment, de la concentrare la starea de sănătate. Îmi place să-i pregătesc pe elevi și pentru toate aspectele care nu țin neapărat de ceea ce scriu pe foaie. Și am emoții, pentru că mi-aș dori ca fiecare să-și atingă potențialul maxim și să fie mulțumit cu nota pe care o obține.

Unde ar trebui să fie schimbarea în educație în accepțiunea dumneavoastră? La nivel macro sau micro?

Sunt schimbări care ar trebui să vină de peste tot. Și tot vorbim despre ele de 30 de ani și ele tot nu apar. E aceeași Mărie, dar cu altă pălărie. Și este păcat, pentru că există calitate în Educație, există oameni care se implică, există familii implicate, elevi cu o disponibilitate mare de a învăța…Trebuie și instrumente. Dacă aș răspunde la întrebarea aceasta, ne mai trebuie două numere de-ale revistei.

În general se vorbește foarte bine despre Finlanda. Este renumită pentru sistemul revoluționar din învățământ și este luată drept bun reper. România aderă la un sistem atât de bine închegat, cu o didactică nordică care îi pregătește pe elevi atât din punct de vedere școlar, dar și pentru viață.

Greta Predoi, directoarea Școlii Generale Butea din Iași, a făcut strigare la metodele finlandezilor de când a fost plecată cu o bursă Erasmus. Timpul a demonstrat că și copiii din România pot fi educați în armonie, într-o atmosferă care are scopul de a alunga presiunea pusă pe umerii elevilor și de a-i învăța să se bucure la școală. „Am văzut că nu exista sonerie, ci muzica anunța pauza. Pe holuri erau băncuțe, fotolii unde elevii ascultau muzică, citeau, priveau filmulețe educative. Aceste preocupări îi determinau pe elevi să fie foarte liniștiți, calmi, să nu alerge, să nu se bată. Atunci mi-am promis mie că nu voi ieși la pensie până nu voi reuși să aduc aceste dotări și în școala mea.” De aici a plecat schimbarea. Să o cunoaștem!

Cine este Greta Predoi atunci când se dezbracă de „hainele școlare”?

Am fost și sunt o persoană cu capul pe umeri, uneori rece și cel mai adesea cerebrală. Am avut dese momente în viață când a trebuit să fiu foarte puternică și să mă încăpățânez să  fac față clipelor neplăcute.

Care sunt coordonatele după care vă ghidați zilnic?

Zilnic fac apel la echilibru, responsabilitate și  creativitate.

În jurul cărei devize vă învârtiți atât în viața personală, cât și profesională?

Trăiește în așa fel încât fiecare zi să conteze.

Haideți să vorbim puțin și despre escapada dumneavoastră academică. Ce ați studiat și de când sunteți parte din sistemul educațional?

Am absolvit Facultatea de Tehmologie Chimică, profilul chimie-fizică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, promoția 1989. De la absolvire și până în prezent am lucrat la Școala Gimnazială Butea din județul Iași. Din martie 1998 sunt și directoarea acestei școli.

A fost o dorință ticluită în minte de când erați copilă să fiți dascăl sau gândul acesta a crescut odată cu înaintarea în ani?

De mic copil mi-am dorit să devin învățătoare. Modelul meu a fost doamna mea din copilărie , pe care o port în suflet mereu.

Ce înseamnă pentru sufletul dumneavoastră să fiți printre copii? Ce vă luați frumos de la ei?

Să ții în palmă sufletul unui copil este un privilegiu. Să fii important în viața unui copil este un dar divin. Zilnic mă încarc cu energie pozitivă, învăț lucruri noi, caut soluții potrivite provocărilor.

Ce doriți să le insuflați la rând?

Îmi doresc ca toți elevii noștri să ajungă oameni responsabili, cetățeni implicați activ în viața comunității din care provin.

Cu ce atribuții vine funcția de director?

Directorul exercită conducerea executivă a unității de învățământ.

Merită să fii dascăl sau director? Unde ați găsit satisfacțiile cele mai mari având în vedere vechimea în învățământ?

Merită să fii dascăl, dar dacă te preocupă soarta tuturor copiilor poți face lucruri importante pentru toți doar din poziția de director. Pentru că eu de 25 de ani sunt director din această funcție mi-am adunat satisfacțiile.

Ce-mi puteți mărturisi despre școala pe care o coordonați? Cum ați găsit-o și la ce nivel ați ridicat-o?

Sunt mândră de școala în care muncesc. E una din mediul rural unde ne străduim ca elevii și angajații să se simtă foarte bine și să dea tot ce au mai bun. Avem aproape toate condițiile existente la nivel european, de noi depinde valorizarea la maxim a acestora. Școala aceasta s-a transformat radical de-a lungul timpului. Îmi aduc aminte prima mea zi de școală, când  le-am văzut pe doamnele profesoare, învățătoare încălțate cu cizme de cauciuc, cu perii de sârmă în mână cum frecau podelele, apoi le tratau cu motorină.

Cu ce provocări v-ați întâlnit pe parcurs?

Provocările școlilor din rural au fost întotdeauna destul de mari, de la lipsă de personal la lipsă de fonduri.

Un om este construit atât din mulțumiri, cât și din tristeți. Care este mulțumirea dumneavoastră cea mai mare legată de meseria aleasă?

Mă bucur că am reușit, împreună cu reprezentanții comunității, să le oferim copiilor o școală normală.

Dar aveți și gânduri care vă apasă? Sunt obstacole cu care ați dat nas și nu le-ați depășit?

Mereu trebuie să căutăm soluții pentru a asigura resursele materiale, consumabilele necesare desfășurării activităților didactice deoarece finațarea pe elev nu ne poate asigura fondurile necesare. Cu fondurile insuficiente m-am luptat toată cariera.

Ce proiecte ticluiți în prezent în școala pe care o manageriați?

În prezent implementăm proiectul „Stop bullying – Vocea mea contează”, proiect scris cu elevii din bordul elevilor din Teach, căutăm soluții pentru a crește motivația de învățare pentru toți elevii din gimnaziu. Am demarat deja un proiect de meditații online la limba română și matematică cu ajutorul voluntarilor Teach, punem la cale vizite de studiu care să fie oportunități de învățare autentică și altele.

O școală fără clopoțel. O școală cu muzică din timpurile noastre. Cum de? De unde această idee?

Într-un proiect Erasmus am vizitat o școală din Finlanda unde am văzut că nu exista sonerie, ci muzica anunța pauza. Pe holuri erau băncuțe, fotolii unde elevii ascultau muzică, citeau, priveau filmulețe educative. Aceste preocupări îî determinau pe elevi să fie foarte liniștiți, calmi, să nu alerge, să nu se bată. Atunci mi-am promis mie că nu voi ieși la pensie până nu voi reuși să aduc aceste dotări și în școala mea. Și timpul a demonstrat că se poate și la noi să fie aceeași atmosferă pe care am văzut-o eu în Finlanda.

De unde ar trebui să plece schimbarea, doamna director?

Schimbarea pleacă de la noi toți. Fiecare dintre noi cei din școală și din societate trebuie să conștientizăm că dacă vom dori doar să ne plângem că nu avem, că nu ni se dă  nu vom progresa.

Și familia este un pilon în educarea copiilor. Cum rezumați colaborarea cu acestea?

A fost anevoioasă colaborarea cu familia de-a lungul timpului. Din fericire părinții încep să fie din ce în ce mai deschiși față de școală. Mai este mult de lucru, dar suntem pe drumul  cel bun.

Este educația instrumentul cel mai sigur cu care pot dăinui în viață copiii?

Totdeauna le spun copiilor, mai mari sau mai mici, că educația este pașaportul spre succes.

Cu ce gând plecați de acasă zilnic?

Când mă îndrept spre ușa, deja, în mintea mea se creionează noi strategii prin care să aduc în școală și alte oportunități de dezvoltare pentru copiii noștri.

Emma Paveliuc este adolescenta crescută fără tablete, telefoane și televizor. A înțeles că acestea îți folosesc în viață, pot fi utile, dar nu face abuz de ele mai ales că în majoritatea timpului este ba la școală, ba o găsim pictând. Își „vinde” timpul pe pasiunea sa-arta. A reușit să câștige Marele Premiu Internațional la Concursul Afișe pentru Pace, organizat de Lions Clubs International. Au fost aproximativ 650.000 lucrări înscrise în concurs din toată lumea, iar în finala de la New York a fost aleasă din 120 lucrări finaliste.

Vede în școală un aliat perfect. Pe când unor adolescenți le oferi bucuria de a învăța mai greu, pe atât de ușor o captezi pe Emma către disciplină, materii de învățat, hobby-uri de șlefuit. Să o cunoaștem!

Emma, guvernezi în jurul unei pasiuni. Cum ai descoperit că îți place arta?

De când eram mică,  am simțit o atracție față de culori, am început sa pun ideile mele pe foaie încă de la grădiniță.

Talentul este cheia, dar nu suficient în artă. De ce mai e nevoie ca să fii vizibil?

Pe lângă talent ai nevoie și de voință și de muncă. Trebuie sa muncești mult, altfel alte persoane, deși nu sunt la fel de talentate ca și tine, te pot depăși deoarece devotamentul față de pasiune e mai puternic decât talentul. Desigur și mediul în care creezi contează. Împreună rezultă succesul dorit. O parte din cheia succesului este și eșecul, care ne învață cum să devenim mai buni și cum să ne depășim pe noi înșine.

Talentul este moștenit și șlefuit în sânul familiei? Ce-mi poți spune?

Eu m-am născut într-o familie de artiști. Tatăl și fratele meu mai mic împărtășesc dragostea pentru muzică, iar eu și cu mama mea ne regăsim în arta plastică. Aici am avut posibilitatea de a-mi dezvolta abilitățile, ceea ce a condus spre reușitele mele, de care sunt mândră.

Talentul este o cale de afirmare socială? Ce consideri în accepțiunea ta?

Noi, prin talent, ne afirmăm și ne diferențiem de ceilalți. Asta este ceea ce ne face unici.

Povestește-mi despre ultimul titlu câștigat, despre participarea ta în cadrul acestei competiții.

Am reușit să câștig Marele Premiu Internațional la Concursul Afișe pentru Pace, organizat de Lions Clubs International. Au fost aproximativ 650.000 lucrări înscrise în concurs din toată lumea, iar în finala de la New York am fost aleasă din 120 lucrări finaliste. Sunt recunoscătoare Clubului Lions D Iași, care mi-a susținut participarea la această competiție!

Inspirată de tema concursului de anul acesta, “Lead with compassion ” am lucrat la acest desen cu pasiune și am fost determinată să îmi folosesc această șansă pentru a împărtăși lumii viziunea mea despre leadership si valori în care cred. Desenul meu reprezintă o persoană indigenă care susține toate valorile care ne ghidează spre fapte bune. Eu cred ca un leader adevărat este cel care pune nevoile celuilalt înaintea nevoilor sale. Pe lângă serviciile ce ne protejează, și religiile, la rândul lor, ne arată o altă perspectivă, de această dată spirituală, ce ne îndrumă spre calea păcii.

Ce sentimente poartă o adolescentă în astfel de momente?

Mă simt fericită, recunoscătoare și onorată că am fost desemnată câștigătoarea unui concurs atât de important!

Presupun că nu a fost prima participare în cadrul unui concurs. Ce ai învățat din toate acestea?

Am învățat să aloc din ce în ce mai mult timp desenului, ca să îmi îmbunătățesc abilitățile.  Am învățat că munca pentru pasiunea ta este foarte importantă și te definește. Am devenit mai pricepută și am considerat un prilej de îmbunătățire fiecare lucrare pe care am creat-o. Totuși progresul este unul continuu, mereu înveți ceva nou ce te ajuta la dezvoltarea ta. Limita este cerul!

În jurul căror altor cuvinte te mai perinzi, Emma?

Dacă ar fi să folosesc câteva cuvinte care mă pun în valoare, aceste ar putea fi: talentată, empatică, drăguță, muncitoare, creativă, isteață.

Cum arată viața unei adolescente care se împarte între activitățile școlare și cele extrașcolare? Cum reușești să jonglezi cu toate atribuțiile?

Atunci când am ales Colegiul Național de Artă ,,Octav Băncilă” mi-am asumat că timpul liber va fi ocupat de desen. Într-adevăr, este mai dificil să mă împart între școala si artă, dar simt că viitorul meu va fi unul asigurat dacă voi găsi soluții la probleme în loc să mă concentrez pe probleme. Îmi place sa iau inițiativă, iar acest program este cel mai bun mod de a mă pregăti pentru anii ce vor urma.

Care sunt planurile tale de viitor?

Aș dori ca în viitorul apropiat să organizez o expoziție personală în care să împărtășesc oamenilor gândurile și sentimentele mele. Mi-ar plăcea ca desenele mele să inspire oamenii  și să resimtă emoțiile pe care le transpun în arta mea.

Vrei să dobândești si să îți faci o carieră pe această zonă sau vrei să te perfecționezi în alt domeniu? Care este dorința ta legată de traseul tău profesional sau e devreme să vorbim încă de asta?

Ador desenul și asta este parte din viața mea! Aș vrea să port acest dar cu mine permanent, de aceea cariera mea va fi pe zona aceasta artistică. Mereu am fost bucuroasă să ajut, de aceea am sa găsesc o cale să combin această pasiune pentru desen cu dorința de a-mi ajuta semenii.

Ce visuri mai poartă o adolescentă?

Un lucru important pentru mine este sa mă descopăr pe mine și să descopăr prin călătorii cât mai multe din  cultura altor țări. Doresc să colind lumea și să dăruiesc gândirea pozitivă și altora. Visez să călătoresc prin toată lumea și îmi doresc să aprofundez cunoștințe despre limbile vorbite de alte popoare.

Când negociezi cu timpul liber, cum ți-l petreci?

Atunci când am timp liber mi-l petrec cu familia, cu prietenii, cu animalele mele de companie în special cu Leo, câinele meu, sau ascultând muzica. Este relaxant sa îmi petrec pauzele în acest mod. Primăvara ador să stau la soare și să citesc iar vara, în anotimpul meu preferat, abia aștept să mă bucur de mare!

Dacă ar fi să vii cu mulțumiri pentru cum te-ai construit și cum te-ai format, căror persoane din viața ta te-ai adresa?

In primul rând părinților mei, care au fost mereu iubitori si care m-au susținut întotdeauna! Am simțit mereu un sprijin din partea lor iar acest lucru m-a ajutat să îmi ating visul și să mă bucur de reușitele mele. Nu as fi putut sa progresez fără doamna profesor de la Colegiul Național de Artă “ O. Băncilă” din Iași,  Miea Grivinca, care m-a îndrumat în a-mi perfecționa tehnicile de lucru. În ultimul rând, aș vrea sa mulțumesc organizațiilor Lions: Lions Club D Iași și Lions Clubs Internațional care m-au făcut să strălucesc în fața oamenilor din întreaga lume cu acest concurs!

Marian Paraleu este înrudit cu determinarea și credința și împreună au reușit să dezvolte abilitățile de antreprenoriat pe care le-a moștenit de la părinții săi. Mici întreprinzători, deținători ai unui magazin alimentar, i-au insuflat fiului lor, prin exemplul propriu, cum pot transforma un gând în ceva palpabil. Astfel, Marian primii bani i-a câștigat la 16 ani, iar de atunci se dezvoltă continuu atât pe plan profesional, cât și personal.

A știut să înlăture prin ambiție toate vocile negative care, poate, n-au crezut în el. A învins și prejudecata tinereții pentru că a intrat cu dârzenie în lumea antreprenoriatului. E greu de spus dacă toți oamenii se nasc cu simțul antreprenoriatului sau și-l conturează pe parcurs, dar tânărul care face subiectul zilei este o persoană curajoasă și care își asumă cu maturitate riscuri, deși vârsta din buletin îi arată anii la care unii încă se distrează. A pus bazele unui business în marketing și ce face, face cu pasiune, element cheie pentru un succes real. Să-l cunoaștem!

Marian, dacă ai da pagini înapoi din viața ta și te-ai întoarce puțin cu gândul în trecut, ce mi-ai putea spune despre începuturile tale în câmpul muncii?

Am început să lucrez devreme. Am avut norocul de a ști din prima clipă ceea ce îmi doresc să fac pe termen lung. Eu am făcut primul an de facultate la Constanța, însă, din dorința de a învăța marketing online de la profesioniști și de a găsi tot mai multe oportunități, așa cum caută toți tinerii, în anul doi m-am mutat în București cu tot cu facultate și m-am angajat în una dintre cele mai bune agenții din țară.

La ce vârstă ți-ai câștigat primii bani și cum i-ai fructificat?

Primii bani i-am câștigat în jurul vârstei de 15-16 ani. Țin minte și acum ca și cum s-a întâmplat ieri. Au fost 30 de lei. Instinctul meu nu a fost să îi cheltui, i-am strâns. Nici acum nu i-am cheltuit, oficial. Am câștigat bani pe toată perioada liceului și în facultate și nu am avut nevoie să cheltui din economii pentru a cumpăra lucruri, a merge în vacanțe sau a mă distra, ca orice tânăr.

De unde dorința această sădită în tine de a câștiga propriii bani la nici 18 ani, deși tu aveai tot sprijinul părinților tăi?

Dorința mea de a câștiga bani nu a fost declanșată de neajunsuri. Provin dintr-o familie modestă, însă nu mi-a lipsit niciodată nimic. Pur și simplu mi-a plăcut ideea de a avea propriii mei bani. Nu știu în ce măsură conștientizăm eu atunci beneficiile independenței financiare, însă faptul că am câștigat bani așa devreme, m-a ajutat, mai târziu, să nu fac din bani un scop și să privesc banii ca pe o consecință a performanței profesionale. Așa am reușit să mă focusez pe performanță și dezvoltare, nu pe sume.

Ce te-a motivat să alegi drumul antreprenoriatului? Te-a găsit el pe ține sau tu pe el?

Eu m-am născut într-o familie de mici antreprenori. Părinții mei aveau magazin alimentar atunci când eu aveam 4-5 ani și am început să percep lumea care mă înconjoară. Mai glumesc uneori și spun că eu m-am născut, probabil, printre facturi și bonuri fiscale. Cred că ne-am găsit reciproc. I-am avut ca model pe părinții mei și cred că asta m-a motivat cel mai mult atunci când am decis să pornesc pe acest drum.

Tu și antreprenoriatul sunteți un tot unitar?

Eu așa simt. Mai ales de când am început să acumulez experiență, trec toate informațiile din jurul meu prin filtrul gândirii de antreprenor. Antreprenoriatul nu se rezumă doar la bani. Ca antreprenor, ai nevoie să știi psihologie, inteligență emoțională, comunicare și alte abilități de interacțiune și dezvoltare interumană. Nu cred că aș fi reușit să mă dezvolt într-un timp atât de scurt fără a fi antreprenor. Antreprenoriatul e parte din mine și pot spune că este motorul poveștii mele de viață.

De când ai închegat o relație cu Convertimo? Cum s-a născut acest business?

Convertimo a apărut în 2019. Când am înființat firma mai aveam o luna de zile până împlineam 23 de ani. Eram la vârstă (încă consider că sunt) la care puteam să risc totul. Mi-am dat seama că viață mă va aduce pe drumul antreprenoriatului la un moment dat și cu cât încep mai devreme, cu atât e mai bine, pentru că aveam libertatea de a eșua și de a lua-o de la capăt în orice moment, că și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar cu multe lecții învățate.

Altfel eșuezi la 23 – 24 de ani decât la 30-35 când prioritățile și responsabilitățile vieții de adult sunt altele. Asta m-a motivat să încep devreme.

Ce presupune această firmă? Ce servicii oferă?

Convertimo este o agenție de marketing digital care nu vinde servicii, ci soluții de promovare pentru companii. Serviciile sunt doar pionii prin care aducem rezultate. Clienții cumpără de la noi rezultate și soluții la nevoile pe care le au. Dezvoltăm și implementăm strategii de marketing de la A-Z prin servicii precum design web, promovare plătită prin Google și Facebook Ads, social media, copywriting sau e-mail marketing.

Care sunt pilonii fără de care nu ai fi reușit?

Primul pilon fără de care nu aș fi reușit este, de departe, susținerea părinților din primii 2 ani. Atunci când alți tineri erau descurajați de părinți pentru a nu își “pierde” cartea de muncă, eu am fost susținut, fără urmă de îndoială.

Mai departe, am reușit să mă diferențiez prin factorul uman, modul în care comunic și lucrez cu cliențîi. Majoritatea clienților mi-au devenit prieteni iar asta nu ne-a afectat relația de colaborare, ci din contră, i-a făcut pe ei să se relaxeze și să își poată exprimă liber nemulțumirile sau ideile pentru a găsi împreună cele mai bune soluții care să ne conducă către performanță. Sunt promotorul conceputului H2H (human to human), consider că afacerile sunt cu și despre oameni.

Ce ai fi vrut să fi știut la începuturile tale în antreprenoriat și ai aflat mai târziu?

Mi-ar fi plăcut să știu că oamenii cumpără de la oameni și că, cu cât produsul sau serviciul pe care vrei să îl vinzi este mai scump, cu atât clientul devine mai atent atunci când își alege furnizorii. Deci, lecția pe care am învățat-o, dar mi-ar fi plăcut să o știu, este că așteptările clientului sunt direct proporționale cu prețul.

Ești un exemplu pentru mulți tineri, iar cei care încă nu te cunosc, cred cu tărie că s-ar lăsa impresionați de la prima audiție a poveștii tale. Cu ce îndrumări ai veni către ei?

Să nu renunțe niciodată, să îndrăznească să viseze departe, să devină profesioniștii în domeniile în care vor să performeze, să fie modești, perseverenți, corecți și transparenți. Acestea consider eu că sunt “ingredientele” formării unui tânăr de succes.

De ce are nevoie un tânăr care s-a luptat, poate, și cu vocile negative care îi șopteau că n-o să reușească pentru că nu are experiență și care s-a luptat și cu prejudecată tinereții?

Are nevoie de dorința de a reuși. Dorința de a reuși trebuie să fie mai puternică decât teama de eșec. Prejudecată tinereții trebuie să o ia ca pe o lecție. Să învețe din fiecare experiență și să vadă partea bună a situației de fiecare dată.

De exemplu, atunci când la Convertimo o ofertă ne este refuzată, noi nu considerăm că am pierdut un client, ci că avem mai mult timp pentru a lucra cu alți clienți care își doresc să lucreze cu noi. Fiecare client pierdut ne aducem mai aproape de un alt client câștigat.

Cu ce valori ai crescut, Marian, în sânul familiei tale și guvernezi acum în jurul lor?

Acum îmi vin în minte: corectitudinea, sinceritatea,  iubirea și susținerea necondiționată.

Ce ai moștenit de pe partea maternă? Dar cea paternă?

De la mama cred că am moștenit răbdarea, empatia și bunătatea față de ceilalți, iar de la tată loialitatea.

Ce ai învățat tu până acum de la viață? Ce ți-ai luat frumos pentru suflet?

Am deprins mai multe lecții dintre care acum pot spune că am învățat că nu există nu se poate, că modestia deschide și cele mai înalte uși,  că suntem suma oamenilor de care ne înconjurăm și că acceptarea de sine și autenticitatea ne elimină multe dintre limitările subconștientului și ne eliberează calea către performanță atât pe plan personal, cât și profesional.

Trăiește în casă cu autismul zilnic, dar nu ar face uitat cuvântul acesta, pentru că dacă ar fi așa, ar însemna pentru Carmen Ghercă să uite de Robert, fiul său. Prin el, consideră că aduce mai mult bine în viața persoanelor cu elemente din spectrul autist precum se identifică și tânărul care, în inima sa, Carmen îi este mamă de 27 de ani.

Încă are nevoie de ea ca să îi fie sprijin permanent. Deși sunt multe aspecte la care se descurcă, nu este încă independent și, probabil, nu va ajunge niciodată la un nivel de 100% de independență deoarece, indiferent de terapii, autismul nu se vindecă total, ci doar se recuperează.

Carmen, pe lângă resursele pe care le are zilnic din ipostaza de mamă, reușește să fie atentă, să ajute, să se implice și pentru semeni de-ai lui Robert în interiorul organizației ANCAAR pe care o conduce. La centru, tinerii și adulții cu autism vin zilnic pentru a beneficia de terapiile de care au nevoie, pentru a socializa și pentru a învăța abilități de viață independentă. Cred cu tărie că la bunăstarea lor, Carmen nu contribuie cu puțin.

Dacă ar fi să dați o culoare prezentului, ce culoare ar avea?

Prezentul nu poate avea, pentru mine, decât o singură culoare, cea albastră, aceasta fiind culoarea desemnată la nivel internațional pentru a marca Ziua Internațională pentru Conștientizarea Autismului.

Dacă ar fi să dați ani înapoi și ați avea o superputere, ați schimba diagnosticul fiului?

Nu, fiindcă asta ar însemna să îl schimb pe Robert. Dar aș schimba lumea din jurul lui, pentru a-l accepta așa cum este.

Ce ați învățat de la Robert?

Am învățat că poți fi fericit cu foarte puțin și că bucuriile chiar vin din lucrurile simple de care noi am uitat să ne bucurăm.

Ce ați învățat despre dumneavoastră ca om, ca femeie, ca mamă de când s-a născut Robert?

Datorită lui Robert mi-am descoperit abilități pe care nu credeam că le am – să vorbesc în fața camerelor TV, să merg în Parlamentul European și să vorbesc despre nevoile persoanelor cu autism din România, să gestionez un ONG cu tot ce presupune funcționarea acestuia, să organizez evenimente, să fac PR și fundraising. Am înțeles că trebuie să fiu puternică și să lupt pentru copilul meu cu toată forța, fiindcă doar eu pot să-l ajut cu adevărat. Am învățat să mă ridic de fiecare dată când cad și să nu renunț chiar dacă, de multe ori, sunt tentată să o fac.

Cum e să trăiți cu autismul zilnic în casă?

Ne-am obișnuit, face parte din viața de zi cu zi. Știm deja că timpul se învârte în jurul nevoilor lui Robert, dar încercăm să le acoperim și pe ale noastre, fiindcă este important să fim noi bine pentru ca lui să-i fie bine. Încercăm să ne construim viața firesc, dar bineînțeles că sunt și momente sau zile când este mai greu să o facem. Clar că învățăm, mereu, câte ceva despre autismul lui Robert și că provocările sunt mereu altele. Important este să le depășim.

Cum ați trăit momentul când ați auzit prima dată că Robert e suspect de elemente din spectrul autist?

De multe ori, mi s-a cerut să povestesc ceea ce simte o mamă atunci când află că are un copil cu autism și, de fiecare dată, am folosit această parabolă.

Pentru orice femeie, perioada în care este însărcinată este una dintre cele mai frumoase. Pe parcursul celor nouă luni, te pregătești pentru aducerea unui copil pe lume, cu emoție, cu nerăbdare, plină de curiozitate, cu speranță, așa cum te pregătești pentru o călătorie unică în viață, într-o țară pe care toată viața ai visat să o vizitezi. Îți faci bagajele, îți cumperi bilet, dicționare sau ghiduri de conversație, studiezi istoria țării și formele de relief, clima, încerci să afli cât mai multe lucruri despre oamenii pe care urmează să-i întâlnești și despre viața lor.

Și iată, sosește ziua mult așteptată când te îmbarci în avionul ce te va duce către destinația dorită. Inima îți tresaltă, palmele îți transpiră și îți simți pulsul undeva în gât…

Totul e nou, neașteptat, plin de necunoscute…Și, deodată, auzi vocea pilotului răsunând în boxele avionului…. Îți spune că, din motive tehnice, vor fi nevoiți să aterizeze în altă parte, într-o țară uitată de lume, despre care nu știi absolut nimic. Ești brusc îngrozită, îți spui că nu este posibil, că tu ai bilet pentru țara mult visată și te întrebi ce vei face și cum.

Dar avionul aterizează și ești nevoită să cobori… Totul în jur este necunoscut, oamenii se feresc de tine și nimeni nu-ți dă o mână de ajutor. De fapt, nici nu știi cum să o ceri, fiindcă nu cunoști limba pe care cei din țara în care ai ajuns, o vorbesc.

Ușor sau greu a fost să acceptați constatarea medicală pusă de medici?

A fost foarte greu. Toată perioada de după aflarea diagnosticului a fost foarte dificilă, pentru că nimeni nu ne dădea nicio șansă. Iar în România se știa atât de puțin despre autism. Practic, nu aveai de la cine să ceri ajutor sau un sfat și nici nu găseai informații pe internet. Au fost chiar perioade de depresie, dar am reușit să le depășim, pentru că am înțeles că trebuie să acceptăm că Robert nu este așa cum ni l-am imaginat că va fi și că trebuie să fim lângă el, atunci când nimeni nu era.

Unii ar spune că a fi mama unui copil cu autism este un stres continuu. Ce îmi puteți declara despre asta?

Nu aș putea spune că este un stres continuu, dar există un stres mai mare decât atunci când ești mama unui copil tipic. Mereu poate apărea ceva care poate modifica starea copilului și trebuie să știi sau să încerci să gestionezi situația. De exemplu, o schimbare a rutinei zilnice, poate produce o criză care, normal, duce la apariția stresului pentru cei din jur, dar mai ales pentru mama copilului. Sunt stresante și situațiile în care copilul trebuie să treacă prin experiențe noi sau atunci când trebuie să meargă la medicul dentist, de exemplu. Pentru noi, era dificil de gestionat situația în care ne confruntam cu lipsa energiei electrice, fiindcă Robert devenea foarte agitat. Dar, în timp, am învățat cum să-l ajutăm să depășească și această situație.

Este greu să trăiești în România când copilul tău are autism?

Nu este ușor. În România, persoanele cu autism încă sunt discriminate. Deși lucrurile s-au mai schimbat, încă sunt copii cu autism care nu sunt primiți în grădinițe sau în școli, sunt părinți care fac eforturi uriașe să plătească terapia copiilor, nu există servicii de sănătate specializate pentru ei, și aici revin iar la problema intervențiilor dentare, iar pentru adulții cu autism nu există servicii. Dar, cel mai greu este să reușim să schimbăm mentalitatea despre persoanele cu dizabilități, formată în anii de comunism.

De unde v-ați luat forța în tot acești ani?

Din credință, dar și de la familie și de la prietenii care ne-au rămas aproape. Și, bineînțeles, de la Robert. El este motivația mea.

Cum este Robert acum și cum s-a dezvoltat în conformitate cu anii pe care îi are?

Robert este un tânăr de 27 de ani care are nevoie de sprijin permanent. Deși sunt multe aspecte la care se descurcă, nu este încă independent și, probabil, nu va ajunge niciodată la un nivel de 100% de independență. Mereu am spus că s-a născut prea devreme. Acum, cu siguranță, ar fi avut alte șanse.

Deși nu vorbește, am găsit mijloacele de a comunica cu el prin intermediul calculatorului sau tabletei, scrie și citește și, mai nou, chiar pictează.

Dar, cel mai important pentru noi, este faptul că este fericit și vom face tot ce ne stă în putere să fie fericit în continuare.

Timpul a fost un contra-cronometru ca să-l aduceți la același nivel cu copiii de vârsta lui?

Deși fiecare părinte de copil autist își dorește acest lucru, noi am realizat, la un moment dat, că Robert nu va reuși niciodată să ajungă la același nivel cu copiii de vârsta lui. Timpul contează, pentru că începerea terapiei cât mai devreme posibil, crește mult șansa copilului de a evolua. Doar că în autism, orice achiziție se face cu multă răbdare și perseverență. Iar timpul, pentru noi, părinții care au deja copii deveniți adulți, nu este un prieten. Știți care este dorința unui părinte de copil cu autism? Să trăiască cu o zi mai mult decât copilul său. Fiindcă nu știm ce se va întâmpla cu copiii noștri atunci când noi nu vom mai fi. Mereu ne punem această întrebare și trăim cu frica acelei zile.

Au fost momente grele. Primirea diagnosticului, acceptarea, societatea rea, o Românie nepregătită, terapiile scumpe, dar totuși, care au fost cele mai frumoase momente trăite alături de el sau fiecare zi este o sărbătoare?

Atunci când Robert a reușit să învețe ceva nou sau să facă ceva singur. Acele momente sunt adevărate bucurii pentru că știm cât de greu a fost, pentru toți, ca el să ajungă la un anumit nivel. Momentele în care el este zâmbește sunt cele mai frumoase, fiindcă tot ce contează pentru noi este starea lui de bine.

Lăsați-i gând lui Robert cu ocazia noastră.

El știe că noi îl iubim foarte mult și că mereu vom încerca totul pentru ca viața lui să fie mai bună și demnă.

Carmen, v-ați îndreptat către toți copiii cu autism. Nevoile fiului  a fost motivația întreagă?

Atunci când am aflat despre autism, am crezut că sunt singura mamă din lume care are un copil cu această tulburare. După ce am cunoscut și alți părinți care mă căutau din dorința de a afla mai multe sau îmi cereau ajutorul, am hotărât să încercăm să îi ajutăm, așa cum puteam noi să o facem.

Cum a început povestea cu asociația?

Așa s-a născut asociația. Atunci când am întâlnit, la un curs susținut de un specialist din Suedia, și alți părinți. La acea întâlnire, am fost sfătuiți să ne unim și să devenim vocea copiilor noștri, pentru care să luptăm împreună.

Ce se întâmplă în interiorul ei? Ce proiecte se ticluiesc?

Dacă la început, scopul asociației era de a aduce părinții împreună, încetul cu încetul, am început să oferim servicii pentru copii, iar acum pentru tineri și adulți cu autism.

La centrul ANCAAR Iași, tinerii și adulții cu autism vin zilnic pentru a beneficia de terapiile de care au nevoie, pentru a socializa și pentru a învăța abilități de viață independentă.

Aceștia merg împreună la film, în excursii, învățăm să facem cumpărături și să gătim, pictăm, creăm obiecte din ceramică (ornamente pentru Crăciun, mărțișoare, etc) pe care încercăm să le valorificăm pentru a acoperi o parte din costurile asociației. ANCAAR Iași este singurul loc unde sunt primiți cu dragoste și unde ei se bucură să fie alături de prietenii lor și de terapeuți.

Credeți că aceasta e misiunea dumneavoastră în viață, cea de a avea sub aripă copiii cu aceste tulburări?

Mereu m-am gândit că Dumnezeu ni l-a trimis pe Robert cu un scop. Probabil că misiunea mea în această viață este aceea de a încerca să aduc mai mult bine în viața persoanelor cu autism și a familiilor acestora, prin Robert.

Și sper să reușesc să o duc până la capăt.

Pe când unii adolescenți au preocupări cu prietenii sau în fața calculatorului atunci când stau de vorbă cu timpul liber, Andreea Iordache se ocupă să se perfecționeze în fotografie și face și cu dragă inimă voluntariat, fiind secretara voluntarilor în cadrul Teatrului ,,George Ciprian”.

Reușește să gliseze și să jongleze cu atribuțiile pe care le are ca elevă, punându-le fără doar și poate pe primul loc, cu cele pe care le înfăptuiește din pasiune pentru arta fotografică stradală și cu cele în care este implicată la teatru. La finalul clasei a IX-a a participat la primul său voluntariat. A fost în cadrul proiectului ,,Școala din parc”, organizat de Biblioteca Județeană ,,Vasile Voiculescu” din Buzău. Nu avea nicio așteptare. Până în acel moment nu mai auzise de alt voluntariat la nivelul orașului.

De când a început să guste din acest tip de activități, ea a înțeles cât de mult o ajută în dezvoltarea și formarea sa. Ce carieră vrea să îmbrățișeze pe lângă pasiunile în jurul cărora se perindă, aflăm de la invitata zilei, Andreea Iordache. Cred cu tărie că va avea un start frumos în viață pentru care a meritat ca unele clipe din adolescența sa să fie, poate, sacrificate, dar și pentru că a învățat ce înseamnă responsabilitățile și asumarea lucrului temeinic făcut.

Andreea, cum arată viața unei tinere? Ce atribuții îmbrățișezi în viața ta?

Am o viață foarte diversă, plină de responsabilități și atribuții, cum ar fi studiile, pasiunile personale, voluntariatul. Fotografia este pasiunea mea principală, îmi place să iau trenul și să merg dintr-un oraș în altul pentru a fotografia clădiri și oameni (street photography). În ceea ce privesc voluntariatul, m-am implicat și încă mă implic activ în orice activitate apare în orașul meu, dar voluntariatul la Teatrul ,,George Ciprian” rămâne cel mai important în sufletul meu. Acolo mă dezvolt în fiecare zi, oamenii de acolo sunt ca o a doua familie pentru mine. Pe lângă toate acestea, îmi ajut și părinții la treburile casei.

Glisezi între școală, activități extracurriculare, pasiuni și voluntariat. Ușor sau greu este, frumos și/sau complex?

Nimic nu este greu atunci când faci totul din plăcere. Dacă îți dorești ceva cu adevărat vei reuși să-ți împarți timpul pentru a reuși să le faci pe toate. Este important să existe un echilibru între școală și pasiuni, voluntariat. Mereu îmi spun că trebuie să mă ocup întâi de liceu și să învăț pentru a putea face și restul activităților pe care le am programate în timpul liber.  Mă bucur că nu am fost niciodată pusă în situația de a alege între școală și voluntariat, am norocul că părinții mei mă susțin în tot ceea ce-mi doresc și mă ajută la fiecare pas. Sunt recunoscătoare că pot să-mi îmbin pasiunea de suflet, fotografia, cu voluntariatul la Teatrul ,,George Ciprian”.

O pasiune pe care ți-o dezvolți și te apreciez totodată este fotografia. Cum ai descoperit-o?

Acum câțiva ani, am descoperit pasiunea pentru fotografie atunci când am primit un aparat foto de la părinții mei ca dar de Crăciun. Însă, fiind încă un copil, am renunțat rapid după ce am constatat că nu îmi ies fotografiile și nu mă descurc. Cu un an în urmă, în timpul unei excursii la Brașov împreună cu prietenii mei, am împrumutat aparatele lor foto și am realizat că doresc să am propriul aparat de fotografiat pentru a captura momente speciale. După ce am discutat cu părinții mei, m-au susținut și mi-au cumpărat propriul aparat foto o săptămână mai târziu. Am început să fac street photography cu o prietenă în fiecare săptămână, apoi am explorat și fotografia de teatru și de concert. Am fost norocoasă să am în jurul meu oameni care să mă încurajeze și să mă învețe tot ce știu astăzi. Acum, nu-mi pot imagina viața fără fotografie.

Cu voluntariatul când ai făcut cunoștință? Cum a fost prima întâlnire?

La finalul clasei a IX-a am participat la primul meu voluntariat. A fost în cadrul proiectului ,,Școala din parc”, organizat de Biblioteca Județeană ,,Vasile Voiculescu” din Buzău. Nu aveam nicio așteptare pentru că până în acel moment nu mai auzisem de alt voluntariat la nivelul orașului meu. Cred că bucuria și căldura cu care ne-au primit coordonatorii a fost punctul de plecare pentru tot ceea ce avea să urmeze. Mă bucur de faptul că, la aproape doi ani distanță, activitățile de voluntariat sunt susținute și încurajate mult mai mult.

Ocupi funcția de secretar al voluntarilor. În ce organizație și cum te responsabilizează acest rol?

Voluntariatul în cadrul Teatrului ,,George Ciprian” mi-a acordat multe oportunități printre care și cea de secretar al voluntarilor. Sigur, nu este o experiență potrivită pentru toată lumea, mai ales pentru cei care nu au răbdare, dar pe mine mă pasionează ceea ce fac. Responsabilă sunt de mică, îmi place să-mi însușesc atribuții și să duc tot ceea ce am de făcut la bun sfârșit. Sper și cred că acesta a fost unul dintre principalele motive pentru care am primit această funcție.

Ești o tânără care știe deja ce domeniu vrea să îmbrățișeze în viața profesională sau gândurile tale încă vorbesc între ele? Spre ce înclini?

Sincer, știu că nu mai este atât de mult timp până ce va trebui să aleg ce voi face cu viitorul meu, dar gândurile mele sunt împărțite. Pe de o parte îmi doresc să continui în domeniul matematicii, informaticii, să merg la Politehnică, la Automatică sau la Facultatea de Matematică. Pe de altă parte, dacă ar fi să mă ghidez după ceea ce fac cu cea mai mare plăcere, probabil aș merge pe contabilitate, management. Toate lucrurile acestea le fac cu mare drag, dar trebuie să-mi dau seama ce-mi doresc să fac cu adevărat.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din activitățile de voluntariat?

Satisfacția implicării în proiecte și empatia față de toți oamenii cu care am ocazia să interacționez cred că sunt cele mai importante beneficii pentru suflet, în urma activităților de voluntariat. Bucuria pe care o văd pe fața persoanelor din jurul meu, mă ajută și-mi dă energie să-mi continui treaba până la bun sfârșit. Mă simt împlinită când realizez aceste activități, simt că fac ceea ce trebuie și că locul meu este acolo.

De ce ai îndruma adolescenții să facă voluntariat?

Cred că voluntariatul este activitatea care ne dezvoltă cel mai mult. Adolescenți fiind, trebuie să acumulăm cât mai multe informații din domenii diverse, să fim puși în cât mai multe situații diferite. Din punctul meu de vedere, activitățile de voluntariat ne responsabilizează, ne ajută să ne consumăm timpul productiv și ne învață să lucrăm în echipă. Voluntariatul ne ajută să ne îmbunătățim stima de sine, să cunoaștem oameni noi și să avem curajul să ne exprimăm opiniile.

Ce ai învățat tu despre viață până la anii tăi?

Viața nu este atât de ușoară precum mi-am imaginat când am fost mică. Toți ne dorim să creștem, să fim adulți și niciodată nu credem când părinții ne spun ,,când o să fii mare, o să-ți dorești să fii iar copil”. Așa a fost și în cazul meu. Odată ce am crescut, au venit responsabilitățile și deciziile cu privire la viața mea. Am înțeles că nu primesc nimic pe gratis și că trebuie să muncesc mult pentru a realiza ceea ce-mi doresc și să nu aștept să-mi cadă din cer pentru că nu se va întâmpla. Nimic nu se poate fără muncă și dedicare. Viața e grea, dar frumoasă. Merită din plin să o trăiești!

Ce proiecte ticluiești în viitorul apropiat?

În cadrul voluntariatului la Teatrul ,,George Ciprian”, avem un proiect în desfășurare, despre care nu vă pot spune foarte multe încă, până nu-l vom face public. Totul a pornit de la o idee care nu părea realizabilă, dar cu ajutorul coordonatoarei voluntarilor, Georgiana, care ne susține în orice moment, și a celei mai bune prietene a mea, Ștef, cu care formez o echipă excelentă, am reușit să punem bazele unui proiect, care sperăm noi, să aibă mare succes. Ne dorim să lăsăm ceva în urma noastră următoarelor generații de voluntari, dar și comunității orașului nostru.

După ce considerente te ghidezi în viață, Andreea? Sau credințe, valori, idei.

,,Nimic nu este imposibil”. Mereu am asta în cap când vreau să fac ceva, sau când simt că nu reușesc ceea ce-mi propun. Am început să cred în aceste cuvinte, cu și mai multă tărie, după ce am avut oportunitatea să-i iau un interviu actorului Denis Hanganu în cadrul voluntariatului de la Teatrul ,,George Ciprian”. M-a uimit tot ceea ce a avut să-mi povestească și mi-a spus: ,,Cred că indiferent de moment, trebuie să fii pregătit că dacă, cumva, printr-un context fericit, se oprește trenul în gară, să urci în el”. Atunci am înțeles. Am înțeles că trebuie să accept orice oportunitate sau provocare pentru că acestea nu se vor mai întoarce niciodată. Nu trebuie să ratez niciun moment pentru a putea reuși.

Nicoleta Gavrilă este dascăl de trei decenii și niciodată nu și-a practicat meseria stând cu mâinile la spate. Mărturisește că merită să fii dascăl dacă ai vocație, dacă intri cu bucurie interioară în sala de clasă. Dacă nu, te îndeamnă să o iei pe alt drum și să te reorientezi profesional. A fost declarată Profesorul Anului din mediul rural în ediția 2023 la categoria prevenirea abandonului școlar și nu se va opri din a-și da toate resursele pentru elevii săi.

Dacă în primii 15 ani ai săi de când este bucată din sistemul educațional, obiectivul era urmarea unei facultăți la școala din Arad, la școala din Valea Mănăstirii luptă ca elevii să nu abandoneze studiile și să aibă o cât mai mare frecvență la ore. Vine și cu stimulente de ordin material, dar nu înainte de a le fi mamă, confidentă, psiholog, prietenă.

Copiii din clasă sunt 100% de etnie rromă, dar asta nu-i face să fie diferiți de ceilalți copii, spune învățătoarea. Acești copii, din păcate, se confruntă cu lipsuri de toate felurile. Unii sunt din familii monoparentale, ba au părinții plecați în străinătate, ba nu au venituri financiare, dar cu toate acestea Nicoleta a observat că se bucură de fiecare clipă a existenței lor. Pentru ea, asta este o lecție adevărată. A îmbrățișat ideea datorită elevilor că nu contează cât de bogat sau de sărac ești, că lucrurile mici pot deveni mari și că fiecare moment merită prețuit. Mai multe despre învățămintele pe care le primește zilnic în rândurile de mai jos!

Credeți că profesorii sunt cei mai importanți piloni în sistemul de educație? De la ei ar trebui să plece schimbarea?

Sistemul educațional românesc, după părerea mea, nu este pregătit pentru generația actuală, este un sistem bazat pe memorarea unui volum mare de informații. În zilele noastre o informație o găsești foarte ușor printr-o singură căutare pe Google, deci nu reținerea informației este importantă, ci filtrarea și înțelegerea ei. Aici consider că trebuie să intervenim noi profesorii. Cu puținele mijloace tehnice pe care le avem, trebuie să-l facem pe elev să înțeleagă materia predată, nu să-l obligăm să memoreze pagini întregi din manual, transformându-l în analfabet funcțional.

Schimbarea trebuie să plece de la noi toți: profesori, părinți, societate. Dacă dorim să avem o țară puternică și respectată în lume trebuie să avem oameni educați și sănătoși. Pilonii de bază ai unei societăți sunt educația și sănătatea.

Merită să fii dascăl? Unde ați găsit satisfacțiile cele mai mari având în vedere cei peste trei decenii petrecute în învățământ?

Da, merită să fii dascăl dacă ai vocație pentru această meserie, dacă nu, meseria de dascăl devine o corvoadă, devii apatic, dezinteresat, iar toate acestea se răsfrâng asupra copiilor. Meseria de dascăl nu este un job. Un dascăl nu trebuie să lase cartea din mână, tot timpul trebuie să se pregătească, să urmeze cursuri și să fie într-o permanentă transformare, iar toate acestea costă timp și bani.

Dacă atunci când intri la clasă și vezi copiii în bănci și nu simți o bucurie interioară, ar fi bine să renunți și să o iei de la capăt în alt domeniu.

În cei 30 de ani am lucrat în două medii diferite, într-o școală din jud. Arad și școala actuală din Valea Mănăstirii, comuna Țițești, jud. Argeș. Pentru mine copiii sunt la fel, standardele sunt diferite, dacă la Arad obiectivul era urmarea unei facultăți, în Valea Mănăstirii lupt ca acești copii să nu abandoneze școala.

În accepțiunea dumneavoastră educația este arma cu care putem dobândi în viață?

Dacă toți cetățenii unei țări ar reuși în viață prin educație, am fi o societate perfectă. Da, prin perseverență, prin cei cu care ne înconjurăm, prin renunțări, printr-o educație sănătoasă se poate reuși în viață.

Ce a stat la baza motivației dumneavoastră de a fi bucată din sistemul educațional? A fost dorință proprie, joc ticluit al vieții sau o îndrumare venită din partea familiei?

Totul a venit de la sine, de mică am simțit că trebuie să fiu ca doamna educatoare pe care o sorbeam din ochi. Acasă jucam rolul de educatoare, iar păpușile le transformam în elevi.

Fiecare dintre noi ne naștem cu o vocație pentru un anumit domeniu, important este să-l descoperim și să-l dezvoltăm. Foarte important, tinerii trebuie lăsați să-și găsească singuri drumul în viață, noi doar să-i observăm și să-i sfătuim acolo unde credem că greșesc.

Care este frumoasa poveste a escapadei dumneavoastră academice?

După finalizarea studiilor, mi-am urmat soțul la Arad, un oraș frumos, dar total necunoscut. Eram doi tineri pierduți în lume. Primul nostru ghid, care ne-a purtat și mult noroc, a fost taximetristul care ne-a luat de  la gară și aflând că nu suntem din oraș, ne-a plimbat peste tot arătându-ne toate obiectivele importante printre care și Inspectoratul Școlar.

Fără să stau prea mult pe gânduri, oricum nu aveam nimic de pierdut, am intrat în clădire și prima persoană cu care m-am întâlnit a fost chiar doamna inspector de la învățământul primar. Practic acela a fost debutul meu în învățământ. Timp de 15 ani am profesat în jud. Arad unde mi-am desăvârșit pregătirea pedagogică.

În acești 15 ani, ultima generație de copii a fost cea mai frumoasă, cea mai emoționantă, deoarece printre elevii mei s-a aflat și propriul meu copil.

Când credeam că nimic nu mă va face să plec din Arad, aveam tot ce îmi doream, o familie frumoasă cu doi băieți minunați, Robert și Radu, am primit vestea că soțul trebuie să se mute cu serviciul în Argeș. Așa am ajuns în actuala școală, cu copii total diferiți față de cei de la Arad, dar, TOTUȘI LA FEL.

Dar a traseului profesional? De cât timp vă aflați în școala în care predați în prezent?

De când mă știu, viața mea a fost legată de activitatea didactică, pedagogică. Nu mă văd făcând altceva. Mai mult, de când activez la Valea Mănăstiri am descoperit că pe lângă profesia de dascăl, trebuie să fii și părinte pentru copiii din clasă, să suplinești părintele biologic pentru a putea să intri în sufletul micuților, să le cunoști problemele, să-i faci să aibă încredere în tine, să te iubească, să-i faci să-și dorească să vină la școală.

Școala de la Valea Mănăstirii m-a primit cu multe provocări. Eram obișnuită cu copii din familii din mediu favorizat, care lăsau viitorul copiilor lor în mâinile mele.

La Valea Mânăstirii am găsit copiii în an terminal care nici măcar nu aveau caiete, creioane, manuale. Practic am ajuns într-o altă emisferă a învățământului românesc.

Văzând acea clasă, nu ai cum să nu plângi, dar ajută la ceva? Lacrimile sunt suficiente ca pe băncile clasei să apară caiete, creioane și cărți? Școala pe care am urmat-o, gradele didactice, cursurile pe care le-am urmat sunt oare suficiente să pot face ca acei copii să învețe să citească și să socotească? NU!

Mi-a trebuit multă răbdare, vocație, dar cel mai important a fost să reușesc să-i privesc pe acei copii ca pe propriii mei copii. Să-i apropii, să-i înțeleg și să-i îmbrățișez atunci când au nevoie. Uneori, o bucățică de ciocolată face minuni. Așa a luat ființă dulapul cu bunătăți.

Ce-mi puteți spune despre școala în care predați?

Școala nu este diferită față de școlile din România, pot spune chiar că, pe alocuri, beneficiază de dotări superioare multor școli din mediul rural, din acest punct de vedere pot să spun că mă simt norocoasă.

Mai mult, pe parcursul acestor 15 ani, am reușit, în parteneriat cu Universitatea de Stat din Pitești să înființăm o mică bibliotecă. Împreună cu Asociația Dăruim Zâmbete – Zâmbete Colorate cu sediul în Pitești am organizat evenimente în urma cărora copii au primit haine, încălțăminte, rechizite, jucării și dulciuri. Foarte mulți oameni cu suflet mare m-au ajutat să achiziționez diferite materiale didactice.

În acest moment, în ultimele o 100 de zile împreună, am inițiat un concurs în urma căruia elevul care nu lipsește nicio zi de la școală până la finalul anului, primește de la o familie din Câmpulung un calculator. Omul sfințește locul.

Care este profilul elevilor de la clasa dumneavoastră?

Copiii din clasă sunt 100% de etnie rromă, dar asta nu-i face să fie diferiți de ceilalți copii. Cu toate neajunsurile și acești copii au acces la informație, problema este filtrarea ei. Ca orice copil și cel de etnie rromă nu iubește învățarea mecanică, nu suportă să-i torni informația cu polonicul. Dacă folosești metode moderne de predare-învățare, să-i dai informația cu lingurița, dându-i timp pentru sedimentare, atunci ai rezultate.

Dacă pasiunea pentru meseria ta este superioară altor dorințe, creezi un profil al clasei cel puțin egal cu profilul altor clase din medii favorizate.

Ce ați învățat de la copii? Ce v-ați luat frumos pentru suflet?

Este foarte greu sau chiar imposibil să schimbi obiceiurile unei clase de copii 100% rromi într-o clasă așa cum o știam eu, predând la altă școală. Și atunci am încercat să mă schimb eu, deoarece era imperios necesar să-i înțeleg. Acești copii, din păcate, au probleme, unii sunt monoparentali, au părinții plecați în străinătate, nu au venituri financiare etc, dar cu toate acestea trăiesc și se bucură de fiecare clipă a existenței lor.

Pentru mine asta este o lecție, nu contează cât de bogat sau de sărac ești, iubește viața așa cum este ea și bucură-te de fiecare clipă pe care o trăiești. ,,Fă rai din ce ai!,,

Cea mai mare provocare a fost să-i determinați să vină la școală. Cum ați reușit?

Absenteismul este un flagel care s-a așternut destul de mult peste școlile din România, iar în școlile din mediu defavorizat a crescut alarmant. Școala noastră nu face excepție. Ce am făcut? Simplu, le-am aflat nevoile, iar ulterior le-am acoperit. Sunt foarte puțini copii din zone defavorizate care vin la școală din nevoia de a învăța.

Pentru a-i aduce la școală, am încercat să transform clasa într-un mediu plăcut, superior condițiilor lor de trai. Am folosit metode de predare – învățare bazate pe joc, i-am implicat în cât mai multe activități extrașcolare la nivel local cât și județean, iar sala de clasă am transformat-o într-o sală de basm ori de câte ori a fost nevoie.

Toate activitățile de la clasă sunt publice, pe pagina mea de Facebook, prin aceasta încercând să realizez o legătură și mai bună cu părinții în ideea de a-i lăsa să vină la școală.

Elevii au fost implicați în diferite proiecte: „FRDS-Școala face diferența”, POCU „Școala după școală” și „Masă caldă în școli”. Aceste proiecte au contribuit decisiv la prevenirea abandonului școlar. Ei știu că dacă vin la școală au posibilitatea să servească o masă, pot să îmbrace o haină sau să primească o jucărie.

Dar cât de mare a fost bucuria după?

Este greu de exprimat în cuvinte ce simt atunci când intru în clasă și văd toate băncile pline. Mă simt împlinită, practic nu am venit degeaba la școală, parcă și lecțiile sunt mult mai ușoare. Sunt și zile, când vremea nu ne ajută, prezența este mai scăzută, dar este de înțeles, sunt copii care stau departe, pe dealuri, iar drumul până la asfalt este impracticabil.

Ce mesaje primiți zilnic de la copii?

Mesajele copiilor sunt ca un pansament pentru mine. Dragostea pe care o văd în ochii lor îmi confirmă faptul că venirea la școală nu este o corvoadă, din contră, o fac din plăcere, parcă vor să evadeze în lumea poveștilor. Nu este zi în care să nu primesc bilețele cu inimioare și mulțumiri.

Îmbrățișarea colectivă, la plecare, a devenit un ritual zilnic.

Cu ce alte provocări v-ați mai întâlnit de-a lungul anilor?

Cea mai mare provocare, pe lângă dorința de a nu abandona școala, a fost să particip cu copii din clasă la concursuri școlare și olimpiade.

De asemenea, am reușit să-i fac să-și înțeleagă obiceiurile și tradițiile lor înființând un ansamblu de dansuri țigănești cu care particip la diferite evenimente ,,Steluțele rromilor din muscel”, ,,Ziua comunei Țițești” și multe alte concursuri.

Ce signifiantă are pentru dumneavoastră titlul primit în cadrul Galei Profesorilor? Cât de mult v-a onorat?

Titlul primit la GALA PROFESORUL ANULUI DIN MEDIUL RURAL EDIȚIA 2023, CATEGORIA: PREVENIREA ABANDONULUI ȘCOLAR  a fost pentru mine o încununare a celor 15 ani de activitate și de luptă împotriva abandonului școlar într-o școală dintr-un mediu defavorizat.

Nicio clipă nu am lăsat garda jos, au fost zile când am fost epuizată psihic, dar nu am renunțat. Acest titlu mă onorează, dar mă și obligă în aceeași măsură. Simt că pot să fac mai mult pentru această comunitate. Educația este singura cale ca tinerii din Valea Mănăstirii să reușească în viață, să aibă un loc de muncă și să-și câștige existența.

Nu este ușor să profesezi într-o asemenea școală unde performanța se măsoară prin numărul celor care nu abandonează școala, dar îi încurajez pe colegii care predau în asemenea școli să nu se dea bătuți, să persevereze, iar pe dumneavoastră media, să-i descoperiți, să-i faceți cunoscuți și să-i încurajați în demersul lor.

Ce proiecte ticluiți în perioada următoare?

Deoarece elevii mei sunt la finalul clasei a IV-a, urmează să organizez, cu sprijinul unui om cu suflet mare, o reuniune de absolvire.

De asemenea, cu ajutorul Asociației Dăruim Zâmbete-Zâmbete Colorate, școala noastră va fi dotată cu 6 videoproiectoare și vom organiza diferite activități de  „Ziua Copilului”.

Un alt proiect de suflet va fi reamenajarea clasei și achiziționarea de rechizite pentru o nouă generație de copii. Acest lucru este posibil cu ajutorul financiar oferit de Teach for Romania.