Adolescența este furtuna perfectă pentru provocarea relațiilor cu părinții.

Exact asta crede și Marica! Este într-o furtună care se dezlănțuie în 5 zile din 7. Fiul ei adolescent pare că nu o aude, pare că nu o ia în seamă, pare că face totul pe invers. I se îneacă toate corăbiile de 3 ori pe zi  și pare că merge din greșeală în greșeală. Ar vrea să vorbească în fiecare zi cu el dar se lovește de un zid: ,,iar vrei să îmi ții teorie????- o întreabă. Vrea să îi spună cuvinte calde și încurajări și să îi amintească de momentele în care el strălucea: se simte respinsă sau repede dată la o parte. Marica are nevoie de un umăr pe care să se sprijine. Ce e de făcut?

Ce e de făcut? Iată:

1. Nu-i rușinați!

Adolescenții nu iau mereu decizii mulțumitoare pentru lumea adulților. Amintiți-le mereu cu fermitate și totodată cu multă căldură despre natura neadecvată și nefericită a alegerilor lor. Evitați din toate puterile să îi rușinați. Este important să își identifice greșeala și este important să renască având stima de sine încă în picioare. Nu îi faceți să se simtă pe ultimul loc. Este doar o fază ceea ce trăiesc și întreprind stâlcit acum. Va trece.

2. Spuneți-le că nu sunt proști, ci doar se dezvoltă, testează, exersează

Îi aud pe adolescenți blamându-se des: ,,Sunt cel mai prost!” ,,Cât de prost pot fi?!” ,,Prost, prost, prost!” Amintește-i adolescentului tău că el doar învață acum, doar încearcă, doar se străduiește. Vor fi multe gropi în calea lui și vor fi multe culmi de urcat. Și multe creste de pe care va cădea, indiferent cât de mare i-a fost strădania să ajungă acolo. Este  greu. Le este greu. Ar trebui să vorbim cu adolescenții noștri despre schimbările hormonale, cerebrale și fizice care le afectează și le vor afecta comportamentul și modul în care experimentează viața. Este eliberator pentru ei să știe că nu sunt proști, ci doar se dezvoltă, exersând, încercând, reușind, eșuând. Poate fi util pentru ei și le spunem cu putere că lucrurile vor deveni mai ușoare odată ce vor trece de pragul de 20 ani.

3. Alintați-i cu cuvinte iubitoare

Iubiți-i și alintați-i!

Oricât de frustrantă și de provocatoare poate fi această fază, ei tot tânjesc după cuvinte calde ce îi fac să se simtă ocrotiți și apărați, văzuți și susținuți. ,,Orice ar fi, te iubesc!”- este ceva ce merită spus, amintit, scris pentru că de multe ori adolescenții se află într-o închisoare imensă, într-un deșert enorm și văd doar acuze, etichetări și singurătate la tot pasul.

4. Nu uitați: a le ține teorie e ca și cum ai vorbi în fața unui perete gol

Lucrurile nu se mai leagă acum: poveștile nu mai capătă rădăcini în copiii tăi adolescenți. Orice sfat aduce ochi dați peste cap și e interpretat ca o critică. Merg mai bine, parcă, povestirile despre ce a pățit x și y: ,,X a făcut așa și a pățit asta…ohhhh!” Este vital să gândim înainte de a vorbi, să cumpănim vorbele și tonul. Riscăm să nu fim nici auziți, nici ascultați, nici urmăriți. Căutați metoda prin care ceva ajunge la mintea și sufletul lor, nu vă sabotați relația și nici dăruirea de zi cu zi.

5. Faceți din casa voastră un loc sigur pentru prietenii lor

Copiii tăi au nevoie de un trib la adolescență: adu tribul la voi și fă-i pe copii să se simtă în siguranță, copleșiți de bun și bine, auziți, ascultați, mângâiați. ,,Adu-i pe toți în casă!”- așa vom ști ce modele securizate și nesecurizate sunt în jurul fiilor și fiicelor noastre, vom putea acționa, îndrepta, îndepărta, apropia, spre binele lor și al nostru.

6. Bombardați-i cu povești despre oameni buni

Spuneam mai devreme că povestirile sunt ascultate: așa că povestește întâmplări despre bărbați și femei care au un nume, care au reușit și care s-au poticnit și au eșuat în anii tinereții și cărora nu de puține ori chiar le-a fost greu. Dar au izbândit și iată-i acum cum dăruiesc din ceea ce sunt și ceea ce au și iată-i cum au știut să iasă din greșeli sau să își îndrepte greșeli. Cu toții și-au asumat și au răspuns de propriile lor acțiuni.

7. Iubiți-i așa cum sunt, nu pentru ceea ce credeți că ar trebui să fie

Adolescenții, de multe ori, nu sunt ceea ce vrem noi să fie ei. Și iată-i cum ne miros uneori dezamăgirea. Pentru că ei pot mai mult, nu-i așa? Sau au cap de matematician, sau minte de poet, chiar pot dar nu vor și noi așteptăm zi de zi ca această prelungirea a noastră, a doua șansă ce ni s-a dat nouă, părintelui, să strălucească, să se împlinească, să ne împlinească, să ne răzbune! Iubiți-i pentru ceea ce au ei acum de dăruit, o zi mai mult, o zi mai puțin, iubiți-le părul și alegerea și lacrimile, și neputința.

Vă amintesc că ei sunt mult mai vulnerabili decât credem noi că sunt. Trebuie să îi iubim, mai ales dacă ei nu se pot iubi sau respecta pe ei înșiși – încă.

Marica are o listă acum pe care o va studia și o va deschide din când în când, să nu uite…Și lista ta e lângă tine?

Matei nu suportă să își audă fiica plângând. Nu poate duce momentele acelea. Ar face orice să o determine să tacă. Îi promite, el, tatăl, marea cu sarea sau o amenință sau încearcă să o facă sa înțeleagă că nu are de ce să plângă. Plânsul ei îi e greu lui, îl apasă și îl chinuie, fățuca schimonosită îl înfurie și îl face vulnerabil totodată. Nu poate empatiza cu fiica lui; se sperie de ceea ce ea exprimă, de ceea ce ea trăiește.

Matei încearcă să înțeleagă ce e cu el. Și asta nu de ieri de azi.

Adulții își stopează emoțiile

Noi, adulții chiar cheltuim o doză foarte mare de resurse energetice pentru a ne opri emoțiile. Ce e mai ciudat este că încercăm să îi determinăm pe copii să facă exact același lucru.

Emoțiile își cer drepturile cu tărie însă! Vor să iasă pe ușile blocate oricât de mult am dori să le ținem zăvorâte. În interiorul nostru avem de obicei războaie tari între forțele ce vor să iasă și forțele ce sunt determinate să încătușeze ceea ce simțim. Dacă reușim să izolăm mult timp toate aceste emoții mici și mari vom simți la un moment dat implozii spectaculoase ce erup cu putere în stres major, violență exprimată dur, depresie, anxietate răvășitoare.

Când ies la suprafață, emoțiile prea mult zăvorâte, ar putea arăta tabloul unei exprimări emoționale exacerbate; de fapt nu este așa: punctul în care s-a ajuns este rezultatul unei emoții exprimate mult prea puțin, care a rupt zăgazurile și a măturat fără stavilă multe în calea sa.

Emoții (ne)ținute sub capac

Când oala fierbe tare-tare, copiii nu mai pot ține capacul peste ea. Toți vaporii-emoții se revarsă deodată: copiii sunt fie prea obosiți, fie nu sunt tocmai într-o stare bună de sănătate, fie sunt înfometați sau tocmai li s-a rupt un nasture de la jachetă. Și atunci, dacă tot s-au întristat puțin își spun: ,,păi dacă tot mi-au dat niște acrimi hai să le las și pe cele nerostogolite de ieri și de duminică și de acum două joi să o ia la vale”. O oarecare emoție ce a ieșit la suprafață duce după sine un potop de alte emoții nerostite și neogoite din trecut.

Emoțiile afișate=vulnerabilitate?

Acum să ne reamintim că lui Matei-tată bun-îi trebuia puțin sprijin: cum să ducă plânsul, lacrimile, suspinele fiicei sale?

Băieții deveniți bărbați au învățat tare repede în viața lor că trebuie să își reprime emoțiile: acestea îi fac vulnerabili, nu-i așa? Mirarea nu ar trebui să ne copleșească acum: plânsul propriilor lor copii este greu de gestionat chiar dacă nu este despre ei. Vulnerabilitatea, starea de anxietate îi copleșește și nu știu (iar și iar) să o gestioneze. Mulți oameni (și da, mulți bărbați) sunt gata să mituiască, să implore, să certe, să amenințe, să promită, să cedeze la cerințe nerezonabile, să facă orice pentru a opri plânsul.

Emoțiile este bine să fie pur și simplu acceptate, privite cu empatie, lăsate să iasă afară și să se rostogolească. Când lacrimile se vor opri, când suspinele se vor sfârși toată lumea, absolut toată lumea se va simți mai bine.

Chiar și fiica lui Matei în brațele tatălui ei ce au știut să o cuprindă.

,,Nu mai pot, mi-am pierdut iar firea, spune abătută Amelia. Iar am țipat, iar m-am enervat. Iar am făcut eu, iar am strâns eu, m-am revărsat. Și știi ceva, IAR nu am rezolvat nimic. Mi se pare că mi-am rănit fiul, i-am adresat cuvinte de care nu sunt mândră. ȘI NU L-AM ÎNVĂȚAT NIMIC! S-au poate l-am învățat doar că oboseala duce la comportamente neadecvate din partea adultului, zâmbește ea trist. Vreau să înțeleagă de ce e bine să îi cer să facă ceea ce îi cer. Vreau să interiorizeze  de ce e bine să ajute, să se autoorganizeze, de ce e bine să fim conectați mereu, de ce sunt importante regulile, de ce….. Mă simt neputincioasă uneori, chiar așa!”

,,Disciplinarea este bine să fie făcută cu dragoste și înțelegere, știi?”

Disciplinarea cu dragoste și înțelegere

Disciplinarea cu dragoste și înțelegere dăruiește copilului un sentiment de confort fizic și emoțional. Are nevoie de această stare de siguranță pentru că astfel poate interioriza ușor multe lucruri ce țin de autocontrol și de un comportament moral universal acceptat.

Disciplinarea pozitivă este acolo, mereu, constantă, fără suișuri și coborâșuri. Acest tip de disciplinare va oferi niște așteptări clare de fiecare dată: ,,știu ce se așteaptă de la mine, spune în sinea sa copilul, nu am cum să am surprize, totul este clar și fluid”.

Adulții este potrivit să trăiască ei înșiși după standardele pe care le cer de la copii!

Disciplinarea pozitivă vine cu adevărat ferm din partea unor adulți care trăiesc ei înșiși după standardele pe care le cer de la copii. Adulții sunt modele clare și fac în viața de zi cu zi ceea ce așteaptă de la copiii pe care îi îndrumă.

Disciplinarea pozitivă este despre dialog: copiii sunt antrenați să spună ce cred ei despre comportamentul lor; nu sunt trimiși în cealaltă camera, nu sunt pedepsiți prin tăcere și neconectare. ,,Aceasta este regula de respectat. Există un aspect pe care nu îl înțelegi? Există un aspect cu care tu nu ești de acord?” sau ,,Acest comportament nu este cel potrivit; ce crezi că este de făcut pentru a îl schimba?”

Dialog constructiv = disciplină

Întotdeauna prin dialog constructiv un copil simte mult respect pentru sentimentele sale, pentru gândurile sale. Părintele îl susține să privească în interior și să găsească numitorul comun între ceea ce îl definește, emoții, gânduri și norme sociale, comportamente morale. Scopul este îmbunătățirea relațiilor pe termen lung și scurt, găsirea canalelor potrivite de comunicare cu ceilalți, evitarea înstrăinării și posturii de ,,exclus”.

Nu este ușor! Este complicat să petreci o oră întreagă cu fiul sau cu fiica ta. Este un exercițiu de voință să îl asculți, să îl temperezi, să te temperezi pe tine în răstimpuri, să rămâi calm și în postură constructivă. Este foarte ușor să țipi, să îți arăți dezamăgirea și să te întorci la ale tale. Schimbarea vine în primul rând din modul în care părintele alege să abordeze situațiile.

Doar atunci când stilul nostru de disciplinare susține înțelegerea reciprocă, doar atunci copiii vor fi mai buni; asta ne va motiva să găsim moduri noi, din ce în ce mai bune pentru a îi ridica și educa.

Sofia este cea mai dulce fetiță de aproape 2 ani din tot Universul. Așa o vede mama ei și atunci cu siguranță așa este! Lucrurile totuși nu stau ca pe roze în ultimele luni: Sofia se enervează, arată că vrea doar ceva anume, aruncă, trântește, țipă și se aruncă pe jos când nu obține ceea ce vrea. ,,Ai răsfățat-o!” Așa declară sus și tare cei apropiați. ,,Ai răsfățat-o și dacă nu cobori milităria jos din pod o să vezi ce o să pățești!”

Mama e tare îndoită. Ea nu simte că a răsfățat pe nimeni. Simte că pierde undeva legătura cu fiica ei, că nu se mai înțeleg, că povețele ei nu sunt suficiente, că fiica ei nu poate asculta și nu rămâne concentrată la explicațiile mamei.

Mama simte că trebuie să cunoască mai bine această nouă etapă și să afle punți potrivite care să le conecteze pe ele două.

Câteva explicații despre Gândire

Până în jurul vârstei de 2 ani gândirea copilului tău se află în stadiul senzorio-motor. Gândirea depinde de simțuri: de auz, de văz, de gust, de miros, de pipăit. Tot ceea ce oferă aceste senzații este preluat în activitatea mentală pentru a se creiona reprezentările. Așa copilul ajunge să recunoască banana, mingea, apa sau patul. Copilul cunoaște lucrurile prin simțuri la început.

Apoi apare grozavul 2 ani și copilul începe să fie atent la legăturile dintre obiecte. Este foarte important să știm că relațiile cauză-efect nu pot fi percepute de copil așa cum le percepe adultul. Nu acum. Copilul nu își poate reprezenta urmările pe termen lung și nici explicații pompoase cu multe detalii ce implică morală și consecințe. Ceea ce poate primi copilul acum și interioriza sunt asocierile: aceleași cuvinte-explicație repetate iar și iar duc la respectarea unor recomandări: de câte ori mă apropii de ușa cuptorului mama spune ,,există posibilitatea să te arzi!” și sufla peste mâini ca și cum ar fi un pericol. Și atunci copilul învață că în preajma cuptorului e bine să fie atent.

Egocentrism cu E mare

Tot acum copilul este pătruns de egocentrism. Crede că absolut tot se învârte în jurul lui, că el este centrul Universului, că toată lumea știe ce vrea el și că toată lumea simte exact ca el. Iată-l frustrat când mama nu alege cana roșie pe care o ochise în raft pentru a îi oferi ceaiul în ea. Nu poate închega o propoziție clară nici pentru a cere și nici pentru a refuza pentru că limbajul său este insuficient dezvoltat. Și atunci se supără foarte tare și ,,din nimic” apare un tantrum puternic. Copilul de 2 ani nu este ancorat în realitate: nu desparte realul de imaginar; nu poate înțelege că unele lucruri se pot face și alte lucruri chiar nu se pot face: nu poți pune frunza la loc în pom cum era, nu poți întoarce timpul, nu poți aduce iar soarele pe cer la vremea înserării. El nu știe că nu se poate și atunci durerea lui se reflectă într-o altă criză de furie.

Un copil de 2 ani are oare autocontrol? Nu.

Autocontrolul ne ghidează în relaționarea optimă în societate. Prin autocontrol ne modelăm reacțiile și emoțiile, impulsurile de moment. Însă autocontrolul începe să se manifeste în adolescența târzie și noi vom avea în fața noastră omuleți ce nu se pot controla. Așa că ei nu pot să își controleze nici emoțiile, nici frustrările, nici furia.

La 2 ani copiii nu știu să se joace împreună. Nu cunosc reguli: nici de joc și nici de interacțiune socială. Nu pot împărți, nu înțeleg respingerea dintr-un grup, nu primesc un copil în vechiul lor grup cu ușurință. Nu știu să gestioneze emoțiile pozitive și negative pe care le simt înlăuntrul lor după diferite interacțiuni. Și se revarsă astfel, în momente în care nu te aștepți, izbucnind într-o criză de furie de toată frumusețea.

Să nu uităm că oboseala accentuată sau foamea neogoită declanșează tantrumuri ce altfel ar fi putut fi evitate.

Mama Sofiei știe acum multe lucruri. În primul rând știe că nu este o problemă ceea ce se întâmplă cu fiica ei. Este o situație a vârstei, este o etapă de adaptare, este o perioadă în care își va susține fiica și o va sprijini. Știe că puternicul cuvânt ,,răsfăț” nu are ce să caute în descrierea relaționării din familie și știe, mai ales, că dragostea ei va rămâne ca un zid puternic în procesul de a-și înțelege și prețui fiica.

Adela are 5 ani și tare nu îi place când mătușile se apropie de ea și încearcă să o pupe, să o ciupească, să îi ridice rochița. Nu îi place ca ele să o abordeze așa. Da, îi aduc mereu cadouri și îi spun că e foarte drăguță însă ei nu îi place să fie atinsă atât de mult. Nu îi place nici de vecina de la doi care ori de câte ori îi dă ceva adus de la piață cere să o lase să îi dea un pupic. Și nu îi place nici de prietenul tatălui ei care o ridică până sus-sus și o aruncă rapid, pe nepregătite. Mama știe că nu îi plac lucrurile acestea. Ar vrea ca mama să vorbească în locul ei și să spună ,,Adela nu simte azi așa” în loc de ,,nu e politicos să te porți așa; poți supăra pe mătușa, pe vecina, pe prieten dacă faci asta”.

Da, ne dorim să avem copii politicoși și capabili să arate buna creștere. Totuși, este bine să știm că este nesănătos să îi determinăm să stea în compania unor persoane pe care nu le agreează; și nu este sănătos să le cerem să mimeze că se simt de fapt bine în prezența acestora. Îi învățăm să mintă, să disimuleze, să accepte critica, un comportament straniu, gesturi care calcă intimitatea copiilor în picioare. Dacă ignorăm ceea ce vedem în copiii noștri, le creăm o experiență ciudată care nu este conformă cu realitatea.

Trăirea copilului are prioritate

Chiar dacă simțim că adultul- care este de multe ori bine intenționat – se simte rănit pentru că fiul sau fiica ta îl respinge, susține dorința copilului de a se îndepărta. Adultul este adult, chiar poate să facă față unei situații în care nu este dorit. Copilul însă are nevoie de susținere.

Fii avocatul copilului tău

Nu îl lăsa pe copil să se simtă tras la răspundere sau făcut vinovat pentru ceea ce simte. Cu multă diplomație vei ști să explici calm situația: ,,este obosit acum”, ,,nu îi place să fie gâdilat”, ,,îmbrățișează doar când ea simte”. Dacă vei arăta tu doza necesară de diplomație sigur apele vor rămâne liniștite. Unii copii au nevoie să observe mai mult, să găsească o calitate în persoana cu care interacționează, puncte comune, interese dragi amândurora. Încurajează copilul să verbalizeze ceea ce simte: ,,vreau să mergem”, ,,vreau să mă joc în altă camera”, ,,vreau să nu merg cu tine la doamna aceasta”.

Discută cu adultul

Bineînțeles că poți să discuți și cu adultul și să îi explici nevoile copilului tău, ce îi place și ce nu îi place. Uneori vei izbândi să te faci înțeles, alteori nu. Așa că datoria ta este față de copil, să îl faci să se simtă protejat și sigur pe sine în orice situație, mai ales în prezența părinților săi.

Mama o ține pe Adela de umeri.

-Draga mea mătușă, azi Adela este hotărâtă să nu îmbrățișeze pe nimeni. Am decis să o susțin și o ajut să i  se îndeplinească vrerea! Tot ea mi-a spus să îți spun că i-au plăcut muuult clătitele cu gem și că îți mulțumește pentru ele!

Adela o privește pe mama recunoscătoare. Azi așa simte. Și când va simți altfel data viitoare va spune asta cu putere!

-Ah, ai terminat de rânduit lucrurile în camera ta! Foarte bine, bravo!

-Doamne, ce băiat cuminte, mănâncă tot! Felicitări!

-Ai pus cartea la locul ei! Fantastic! Cea mai harnică fetiță!

-Ai ajutat-o pe vecina noastră! Asta numesc eu copil responsabil!

Eu, când mă uit la rândurile de mai sus, văd laude. Și mie îmi plac laudele. Laudele sunt pârghii ce cresc stima de sine. Și eu votez cu două mâini pentru a crește stima de sine în sufletul și în mintea copiilor.

Și totuși unele încurajări îmi sună ciudat. Pot fi oferite ,,Felicitări” pentru actul de ,,a mânca”? Putem numi pe cineva ,,cel mai harnic” pentru că a așezat un obiect la locul lui?

Să ne lăudăm copiii. Cu atenție și echilibru. Gândit.

Să îi lăudăm când obțin un rezultat deosebit, după implicare și efort constant, susținut. Le vom transmite astfel că le-am văzut munca, străduința, că ceea ce au obținut li se datorează. Să îi lăudăm atunci când se străduiesc să își însușească o abilitate nouă. Le vom observa drumul, progresul. Le vom reaminti de unde au plecat și cât au înaintat, cât de sus au ajuns.

Este important să numim exact ce s-a petrecut (,,iată, azi ți-ai ținut echilibrul pe role mult mai bine!”) fără a exagera dacă progresul notabil nu și-a făcut încă apariția.

Lăudați copiii dacă ei o cer. Poate au nevoie să fie văzuți puțin mai mult pentru ceea ce sunt. Poate că sunt descurajați sau nesiguri.

Cum ar fi oare potrivit să formulăm lauda?

În primul rând, este potrivit să lăudăm specific: ,,ai îndrăznit și ți-ai făcut temele singur, bravo!”, ,,fii mândru de tine, ai dovedit cât de harnic ești!”. Mândria este bine să fie a copilului. El trebuie să fie mulțumit de ceea ce a realizat. Și părinții sunt mândri. Și familia. Însă cel mulțumit de propriul drum și propriile reușite este bine să fie copilul.

În al doilea rând, vom lăuda acțiunea și nu persoana. Ceea ce a întreprins este cu adevărat important. ,,Ce frumos ai salutat!”

În al treilea rând, lauda trebuie să oglindească trăirea ta, adultul-reper: o laudă se ridică la un cu totul alt nivel atunci când dezvăluie copilului emoțiile pe care faptele, deciziile sale le nasc în ceilalți; se ivește acum empatia și se conturează compasiunea: ,,am fost fericită când am văzut cum ți-ai susținut colegii!”.

Autoapreciere și apreciere corectă

Copilul, prin laudă, este bine să ajungă să se aprecieze singur, încă de la vârste fragede. În timp, înainte de a-i oferi lauda, este bine să îl întrebăm ce părere are el despre ceea ce a realizat și despre cum a realizat. Cu cât copilul creionează pentru sine o imagine apropiată de adevăr, cu atât va putea deveni obiectiv față de sine și se va putea coordona atunci când primește laude nerealiste sau critici voit destabilizatoare în viitor.

Ajută-ți copilul să învețe să nu lipească etichete. Nu există copii răi. Uneori, există fapte rele. Nu există oameni care sunt ,,doar așa”. Există fapte ce pot fi reparate și există șanse de a îmbunătăți totul.

Din când în când

Lăudați copilul ca și cum nu știți că vă aude. Sunați o persoană apropiată și vorbiți ușor complice sau povestiți cu voce joasă mătușii, dezvăluind ,,șoptit” ceea ce i-ați spus fiicei voastre sau fiului vostru mai devreme. Fiți convinși că sunteți auzit de ,,cel bun de lăudat” însă dați o notă aparte momentului. Îl veți bucura enorm, îl veți face să vibreze și să simtă sentimentul de mulțumire în toți.

Și va ști sigur atunci că este cel ce a generat starea de bine!

Ne pregătim de școală!

Începe școala și anul acesta, dar în situații atipice, așa cum de altfel s-a mai întâmplat de multe ori în ani demult apuși, astupați de negura uitării.

Începe școala și e mai greu decât știam cu toții și e musai să ne adaptăm și să facem slalom printre știri contradictorii, hotărâri și răzgândiri.

Începe școala și singura constantă din tumultul emoțional din copiii noștri suntem noi. E în sarcina noastră, a părinților, să îi pregătim în suflet cum se cuvine pentru a primi cunoștințe importante în formarea lor academică și socială.

Începe școala. Ce putem face?

Calmul părintelui, exemplu de urmat

Ca părinți putem decide modul în care va participa copilul nostru la actul educativ. Când decidem ceva, să o facem cu inima deschisă, cu hotărâre, fără a comenta, eticheta, bagateliza hotărârile altor familii.

Copiii noștri au auzit nenumărate știri și conversații din martie și până azi. Câte vești, câte necunoscute! Un comportament al părintelui dominat de calm și pragmatism îl va ajuta pe copil să evite stările de anxietate, prin puterea exemplului. Realizează o listă cu ceea ce îl îngrijorează, în ordinea elocvenței frământărilor. Elaborează un plan, vezi ce este în puterea voastră să rezolvați și ce nu. Ajută-l să vadă că uneori gândul că trebuie să faci ceva e mai îngrijorător decât acțiunea în sine. Poți schimba ceva? Atunci notează rezolvarea. Nu poți schimba nimic? Atunci e timpul să lași să treacă acel lucru.

Învățăm bine în perioadele de calm

Nu este niciun secret: învățăm cu spor în perioadele cu stare de calm; profesorii și părinții (mai ales) trebuie să fie convinși că nevoile copilului vor fi satisfăcute în această direcție. Comunicarea clară, fără panică, cu argumente clare, cu blândețe și înțelegere pentru ceea ce simte copilul, ne vor ajuta pe noi toți să trecem peste această încercare anume.

Școala este despre actul de a învăța în egală măsură în care este despre socializare, despre șlefuirea abilităților de relaționare în grupurile de copii, pe orizontala interconectării. Relaționarea s-a modificat în ultimele luni. Ținem legătura cu cei dragi, desigur, chiar dacă doar în întâlniri on-line. Ne întâlnim, însă ne conectăm fizic mai puțin, respectăm distanțarea fizică din grijă către cei pe care îi îndrăgim. Este bine să îi încurajăm pe fiii și fiicele noastre să își asculte cu seriozitate colegii și prietenii fără a le ridiculiza temerile. Când grijile se adună iarăși, este potrivit să revedem listele create, să gonim din nou îndoiala și frica.

Ascultă-ți copilul! 

Ascultă, ascultă, ascultă! Acesta este sfatul meu. Uneori un copil are nevoie doar de o discuție scurtă, de lămurire clară și în cuvinte puține pentru a își reveni dintr-un episod de tremur lăuntric. Reformulați ceea ce ei au exprimat pentru a le dovedi că au fost ascultați, nu doar auziți. Acest aspect are un rol vindecător și încurajator, cu siguranță.

Ritm și siguranță 

Să creăm în familie un sentiment de siguranță identificând aspecte repetabile, un ritm al zilei și al săptămânii. Un program clar structurat, cu evenimente ce nu se schimbă și nu se anulează vor oferi copilului o ancoră într-o mare tumultoasă de incertitudini.

Da, suntem într-un proces de schimbare și da, debutul acestui an școlar a însemnat că ne-a fugit pământul de sub picioare chiar și de mai multe ori pe zi. Poate că vom avea parte de o a doua perioadă de carantină, poate că nu, însă modul în care transmitem informația copilului nostru trebuie să fie departe de a fi caracterizat drept alarmist. Presară certitudini tu, părintele, rămâi far ce ghidează cu lumină clară și constantă.

După un timp intensitatea oricărei situații scade, se stinge. Ceea ce lași tu în sufletul copilului, cu orice ocazie, este o oază de siguranță care, învățată, va fi transmisă din generație în generație.

O întâmplare dintr-un decembrie

În decembrie 2012,  alergătorul kenyan Abel Mutai, se afla într-o competiție, în Spania. Atunci când mai avea doar câțiva metri până la linia de sosire, a confundat semnele și s-a oprit, fiind convins că și-a terminat cursa și a ieșit victorios. În spatele său se afla alergătorul spaniol Ivan Fernandez. Acesta se străduise din răsputeri să îl ajungă pe atletul kenyan dar nu putuse. A realizat ce se întâmplă și a strigat către Abel Mutai să nu se oprească. Pentru că acesta din urmă nu înțelegea spaniola, Ivan l-a împins pur și simplu peste linia de sosire și competitorul kenyan a câștigat cursa.

Un reporter l-a întrebat pe Ivan: ,,De ce ai făcut asta?” Ivan a răspuns: ,,Visul meu este să ajungem să ne ajutăm și să ne susținem toți în situații ca acestea”. Reporterul a insistat: ,,Dar de ce l-ai lăsat pe kenyan să câștige?” ,,Nu l-am lăsat să câștige, el avea să câștige. Cursa a fost a lui”.  ,,Și totuși – a replicat reporterul- ai fi putut câștiga!” Ivan s-a uitat la el lung și a rostit: ,,Dar care ar fi fost atunci meritul victoriei mele? Care ar fi onoarea acestei medalii? Ce ar crede mama mea despre asta?”

Gândurile lui Ivan Fenandez au plecat spre mama sa, spre cea care îl învățase să fie om, spre cea care îi sădise valorile adevărate în suflet.

Valori sădite cu înțelepciune

Afirm cu tărie că valorile sunt transmise din generație în generație. Sunt sădite cu înțelepciune. Cu ce valori alegem să îi înălțăm pe copiii noștri? Cum le fixăm în timp? Care este puterea exemplului nostru? Ne putem aminti mereu că fiii și fiicele noastre fac ceea ce văd că fac părinții lor și nu ceea ce le spun aceștia să facă?

Respect, smerenie, altruism, compasiune, recunoștință, respect, toleranță, sinceritate, susținere, onestitate… Cât de lungă este lista noastră?

Valori și vârste

Valorile pot fi dăruite copiilor de la vârste fragede. Ei învață să fie generoși când ne văd dăruind sau împărțind și când le este apreciat gestul atunci când repetă totul din proprie inițiativă.

Valorile sunt simțite, recunoscute și respectate. Valorile sunt numite și apreciate. Valorile te ridică în ochii tăi, atunci când ești conștient de ele.

Modele pline de sevă

Valorile au fost și rămân forme de bază ce ghidează gândirea, fapta, comportamentul.

Atunci când o valoare va obține o poziție de căpătâi printre oameni, ea va căpăta înfățișarea unei norme sociale. Se vor ivi apoi valori proprii indivizilor, valori în care vor crede și vor investi, valori pe care le vor dărui și pentru care vor insista.

Părinții sunt primii care familiarizează copilul cu valoare socială. Îi arată cum  o respectă, cum o susțin, cum o rotunjesc și o împlinesc. Copiii ajung să reproducă inconștient de–a lungul vieții modele pline de sevă, ajung să așeze alte și alte valori peste fundația puternică.

Da! Încercând să-și imagineze viitorul copiilor lor, părinții ar trebui să conștientizeze cât de important este în prezent rolul lor.

Într-o bună zi, într-un colț de lume, într-o situație aparte, într-o lumină neclară, într-un spațiu fără contur, copilul, tânărul, adultul va avea o alegere. Se va ghida după o valoare primită în pruncie. Va zâmbi și va rosti ferm: ,,Ce ar spune mama de asta?”

Maria pronunță cuvintele interzise:

-Dar dacă nu îmi place nimic de pe masă, eu ce voi mânca?

Rudele Adinei au rămas blocate: cum de se pronunță o asemenea impolitețe? Și Adina, mama, nu își învățase fiica nimic? Oh, semn de rea-creștere!

Cuvintele, evident, nu erau rostite, însă pluteau peste tot în aer.

Munca mătușilor pentru masa îmbelșugată nu era răsplătită! Copilului de 9 ani i se permite să spună orice, nu e disciplină în casa aceea! Un dezastru! Oare unde vor ajunge cu fata în ritmul acesta?

Și Adina nu îi spune nimic? Nu îi face măcar observație??? Pfffff…

Adina știa ce se așteaptă de la ea: în primul rând, familia aștepta ca ea să intervină și să își pună fiica la punct, să îi pună în plen pe piept o bulină mare și neagră și să o determine să guste din ceea ce s-a pregătit. Și să o oblige să își ceară public iertare pentru ceea ce pronunțase.

Maria, pe de altă parte, aștepta o variantă de alimente ,,comestibile” pentru că îi era cu adevărat foame însă limbă cu maioneză nu ar fi pus în gură pentru nimic în lume.

O datorie?

Ne simțim datori, ca adulți-părinți, să răspundem așteptărilor prietenilor sau familiei. Ei așteaptă să ne ,,disciplinăm” copiii în direct, să le arătăm cine este șeful, să îi dominăm, să îi convingem de lucrurile împământenite ,,bune”. Așteaptă să îi rușinăm public pentru că doar așa învață și ,,se învață minte”.

Ce simte atunci copilul? În primul rând simte trădare. Simte că e bagatelizat, mic, pus la colț, pus în rândul din spate. Are ochii tuturor ațintiți asupra lui și singurul lui sprijin real din comunitatea ce uneori îi e doar vag familiară, îl arată cu degetul.

Rușinea are voci puternice 

Rușinea este ceva ce îl învăluie pe copil și ceva ce are să rămână, probabil, lipit de el. Rușinea îi va susura vorbe în urechi în timp: ,,ești puțin, nu ești în stare, ei toți te văd mic, puțin, slab, neîndemânatic, nepriceput. Nu îndrăzni, nu îți propune. Visul tău nu poate fi scop, nu ai puteri, nu știi?”

Vocile celor ce ne pun în inferioritate când suntem mici, se transformă în voci proprii, în sabotori lăuntrici. Și asta este rău.

Minimizarea în public venită de la cel considerat stâlp trezește furie și durere în sufletul copilului.

Să lăsăm lucrurile să treacă, să ne facem că nu le-am auzit sau văzut?

Exclus.

Este foarte important însă unde, când și cum oferim feedback, sfat, recomandare.

Cum arătăm ce este de reparat și de îmbunătățit? 

,,Observația” nu va veni în fața tuturor. Scopul este să învățăm copilul, nu să oferim satisfacție adulților.

Putem chema copilul în altă camera și îi putem spune în cuvinte clare ce s-a petrecut: ,,mătușa ta s-a pregătit mult ca să ne facă bineveniți. Știi, tocmai i-ai transmis că de fapt nu s-a pregătit destul. Cred că este mâhnită. Sigur poți repara lucrurile spunând că îți pare rău și găsind o felie de pâine și brânză de care să te bucuri. Tu știi să îi faci pe toți să se simtă bine. Sigur îți iese și acum!”

Putem discuta mai amplu ,,după vizită” incidentul reamintindu-i copilului 5 lucruri pozitive ce îl definesc și punctând apoi comportamentul ,,de îmbunătățit” sau ,,de schimbat”

Putem discuta despre așteptările noastre din timp: ,,Dacă lucrurile se vor întâmpla așa, tu la ce soluții de gândești?”

Ca părinți, este important să ne asigurăm că întâmplările din viața copilului nostru devin lecții și nu acuze sau poveri.

Adina a găsit curând un moment în care i-a vorbit Mariei despre delicatețea momentului creat. Maria a dorit imediat să își repare greșeala și, întoarsă la masă, a prins prilejul de a lăuda brânza și de a menționa că se înșelase: masa era aranjată absolut minunat!

Toată lumea s-a liniștit: Adina făcea totuși o treabă bună iar Maria, ,,ai văzut?- e o drăgălășenie!”

Mamă și fiică învățaseră o lecție cu mai multe capitole, toate bazate pe susținere, atenție și respect.

Doina auzea încă acele cuvinte dureroase în urechi. Cuvintele îi erau spuse de mamă: ,,măi, dar tu ești chiar proasta clasei?”, ,,e ceva ce atingi și nu strici?”, ,,efectiv, mă înnebunești!”, ,,dacă mai plângi chiar o să îți dau motive de plâns!”, ,,dacă mai faci asta, te scot pe ușă!”, ,,hai că tot tu ești de vină, sunt sigură!”, ,,ce am făcut să merit un copil ca tine?”.

Și, uneori, cuvintele acestea țâșneau spre fiica Doinei. Obosită, iritată, speriată, nu putea pune vorbelor zăgaz. Aceleași cuvinte ce o usturaseră pe ea, usturau acum copilul ei.

Mama Doinei fusese mereu ocupată și avusese mult de lucru. Răbdarea intrase în sac. Indiferent cum i se adresa mama, Doina era fericită că este măcar văzută și că se discută totuși cu ea. Vorbe cu obidă sau cu vorbe încurajatoare? Nu conta. Mama i se adresa.

Copiii sunt însetați să primească atenția părinților

Se știe un lucru clar: copiii sunt însetați să primească atenția părinților. Și DA! Sunt însetați după orice fel de atenție. Vor prefera oricând să primească un tip de atenție polarizată negativ în locul a ,,niciunui fel de atenție”.

Pe de altă parte, este foarte bulversant să crești cu o astfel de atenție pogorâtă pe tine. Dacă asta ai căpătat în copilărie și în adolescență, ca adult ți se va părea oarecum firesc ca cei din jur să se supere pe tine și să te ,,puncteze” pentru că,- nu-i așa?- arată că le pasă de tine!

Dacă se poartă frumos și cu respect oamenii s-ar putea să dorească ceva… ar trebui să fii cu garda sus!

Cuvintele grele-o oglindă stâlcită

Vorbele, cuvintele-ce-caracterizează, etichetele, mesajele despre noi, primite în copilărie, devin o parte din felul în care ne vedem noi pe noi.

Dacă acele cuvinte-despre-noi-și-faptele-noastre sunt negative, spuse cu obidă, neșterse poate apoi cu păreri de rău sau vorbe despre ceea ce suntem noi bun și ceea ce facem noi bine, ele devin o oglindă stâlcită în care noi ne vedem chiar așa: proști, nedescurcăreți, neputincioși, nedemni. În lumea asta mare noi ne vom simți la fel. Niciodată nu vom fi ,,ca peștele în apă”. Mereu ne vom îndoi de ceea ce merităm și ceea ce putem înfăptui.

Ce dăm mai departe?

Nu, nu vom putea schimba ceea ce s-a petrecut în trecut. Este însă în puterea noastră, a adulților, să stăm, să analizăm, să decidem ferm ce transmitem mai departe, din ceea ce am primit, copiilor noștri. Și copiilor copiilor noștri.

Părinții noștri, (felul în care ei s-au purtat cu noi, felul în care ni s-au adresat), sunt lipiți de eul nostru lăuntric. Cuvinte din copilărie, auzite de noi, ne țâșnesc pe buze pentru fiii și fiicele noastre.

Ne răcorim când le spunem? Credem că schimbăm ceva în bine când le rostogolim?

Pur și simplu nu știm altfel. Dar ȘTIM că putem cunoaște tot ce e în împărăția lui ,,așa DA” și putem lua modele de acolo. Respirăm adânc și nu mai lăsăm cuvinte, priviri, grimase să o ia la sănătoasa, să izbucnească și să lovească simțirea copilului. Este greu dar nu este de nedovedit și nerezolvat.

Tot ceea ce a fost disfuncțional în familia ta trebuie numit, recunoscut, dizolvat și disipat în 4 zări. Și tu și fiul și fiica ta meritați cu totul și cu totul altceva.

Doina s-a analizat. A știut ce nu e potrivit să mai rostească. A observat starea care o ține nedomolită. A recunoscut contexte ce o irită și nu o lasă să fie ea, cea răbdătoare și înțelegătoare, cea capabilă să disciplineze cu blândețe și calm.

A scos zale din lanțul ce o străbătea. A lăsat doar verigi strălucitoare și calde, doar bucăți pe care le simțea ale ei.

Lucrurile s-au petrecut treptat. A avut nevoie de timp și răbdare cu propria-i persoană. Însă A VRUT schimbarea. Și a avut-o și a dăruit-o!

Georgiana împachetase tot, cu grijă. Gemenii erau nerăbdători să plece în excursie. Le plăcea muntele și zburdau în drumeții îmbrățișate de verde.

Georgiana avea un plan: în fiecare zi le va dărui altceva: o zi la piscină, o zi pe poteci, pentru a observa frunze și trunchiuri, o zi la herghelie, o zi în peșteră. Planuri amănunțite erau așternute demult pe hârtie, cu variante de program, zilnic. Să nu se plictisească. Să fie umplut fiecare minut.

Trebuie să facem ceva

Primele două zile au trecut cu chiot și încântare. Fiecare oră fusese trăită la maxim.

-Și mâine? întrebă mama. Mâine să mergem în peșteră?

Copiii priveau tăcuți.

-Sau poate vreți să studiem râul în amonte.

Tăcere.

-Încă o tură la piscină?

-Mama, cum ar fi ca mâine să nu facem nimic?

,,Nimic? Oh, dar trebuie să facem ceva. Altfel cum vom putea bifa toate propunerile de pe listă?”

-Da, mama, hai să nu facem mâine nimic.

-Îhh..mmm…bine?

Zilele în care nu facem nimic

Când era mică, Georgianei îi plăcea să nu facă nimic. Prin fața ochilor treceau acum după-amiezi în care timpul stătea în loc, doar pentru ea. Își găsea o bancă în parc și rămânea acolo, de una singură, ore întregi. Privea copacii ce o înconjurau și îi dădeau un sentiment de ocrotire. Se gândea la ziua de ieri și încerca să se împace cu ceea ce se întâmplase. Zâmbea în timp ce se gândea la mâine, legăna picioarele și privea norii. Se prefăcea că e altcineva sau se gândea ce e în mintea oamenilor ce treceau prin fața băncii. Încerca să își ghicească viitorul și se gândea ce va fi când va fi mare. Se teleporta la curtea Regelui Soare și proba rochii din muselină așezate perfect peste crinoline imense.

Acel timp cu ea, unic, acel timp în care visa, era Paradisul.

Timpul copiilor cu ei înșiși este ceva de neînlocuit

E timpul când se analizează, când se cunosc, când își văd nuanța pielii și nuanța sufletului. Sunt ei dezgoliți și puternici, netemători și întrebători, sunt ei, mai atenți la ceea ce devin, la greșeli și la reușite.

În agendele noastre superpopulate de activități pentru ei, scrise acolo cu dragoste și grijă pentru înălțarea lor, să scriem cu majuscule: azi-NIMIC. Acest spațiu alb din agenda este un dar prețios, un timp de calitate, o oază de regăsire.

Prezent în viața ta

Amintindu-și toate aceste lucruri, Georgianei i s-a părut brusc minunată ideea aceasta…de a nu face nimic.

A doua zi s-au trezit și au rămas așa: fiecare în tovărășie cu el însuși. Au vorbit puțin și s-au privit, întorși spre ei, mult.

Listele au stat pitite și sentimentul că nu este un părinte capabil să umple timpul copiilor a dispărut din mintea mamei.

Fiecare a zâmbit și și-a amintit și s-a întărit sau a întrebat. Și fiecare a reușit să fie prezent în viața lui, în această zi, sosită ca un dar, în care a fost bine să se domolească, să reflecteze, să se conecteze, să își atingă gândurile și să își propulseze visele.

Cornelia stă pe băncuța de lângă bazinul de înot. Radu înoată, face un bazin sau unul jumate, apoi se oprește, îi face cu mâna mamei. Se scufundă, se mai bălăcește. Cornelia e fericită că Radu face mișcare. Nu lucrează ,,chiar cum ar trebui”- așa a spus antrenorul- însă îi face plăcere să simtă apa și asta e tot ce contează pentru ea. Nu știe ce ar fi bine să îi spună pentru ca el să fie ,,altfel” motivat. Dar poate e bine și așa…

La doi metri de Cornelia este așezată o bunică. Bunica croșetează ceva, un cerc alb, miraculos, fără să privească lucrul de mână. Ochii îi sunt îndreptați spre nepoată. Îi spune continuu fetiței:

-Da, e bine, numără! Unu-doi-trei, scoate capul și respiră! Întinde corpul, întinde picioarele! Uită-te la mână, e cam îndoită, nu uita ce am vorbit!

Nepoata e ochi în ochi cu bunica: se oprește, o ascultă, dă din cap, se avântă într-un nou ,,bazin”.

-M-ai văzut, bunico? Cum a fost acum?

-Muuult mai bine!

Nepoata trage aer în piept și pleacă într-o nouă cursă cu ea însăși.

,,Ce noroc!- se gândește Cornelia. Sigur bunica aceasta a fost înotător de performanță, antrenor….”

Cornelia se apropie cu sfială:

-Bună ziua! Nu am putut să nu remarc ce ,,antrenor” desăvârșit sunteți pentru nepoata Dumneavoastră. Se vede că sunteți un adevărat specialist în domeniu!

-Oh, draga mea, nu este așa, zâmbește cald și complice bunica. Eu nu știu deloc să înot. Ba chiar îmi e cam frică de apă. Da, am urmărit competiții la televizor și am auzit comentarii, ba chiar am citit și cărți despre ,,postura corpului în apă”. Nepoata mea nu știe asta! Ea e fericită că facem ceva grozav împreună și e convinsă că știu tot ce e bine și că împărtășesc cu ea. Am făcut-o să îi placă înotul, să dorească să se perfecționeze singură. Vezi? Uite rezultatul! Devine din ce în ce mai bună, se bazează pe mine și…de acum se bazează pe ea.

Cornelia este încântată și emoționată. Nu poate să creadă că e posibil ce a auzit. Și totuși, este atât de real.

Încrederea în copil: un neegalat fertilizator

Încrederea unui adult în copil este un fertilizator de neegalat. Îi spui copilului că știi că poate, îi transmiți profund că tu crezi în el, îi povestești că e de neegalat și de neîntrecut. Și el începe să fie: înotător, alergător, curajos, calm, tolerant, echilibrat, cumpătat, ,,cel ce își ține mereu cuvântul”, punctualul, creativul, atentul. Pui lampa cu lumină puternică pe comportamentul pozitiv și acesta crește cu putere, drept și viguros.

Cornelia și-a făcut un plan: s-a uitat cu atenție la mâinile bunicii (până în sufletul ei), le-a urmărit; își va lua o croșetă și va învăța și ea să fie Cornelia care croșetează curaj!

Mirela nu era în apele ei. Se va întâlni iar cu tot ,,clanul”; mătuși, verișoare, unchi și cumnați vor deschide iar discuția: Tudor e prea mămos și ea încurajează asta și uite, peste două-trei luni își face buletin. De ce nu se dă în lături? Să se retragă odată din discuții, să îl lase doar pe tată să trateze cu el. Oare ea, mama, nu își dorește un bărbat dur și puternic? Așa cum sunt ei în neam?

Mirela se simte bine lângă fiul ei aflat în pragul adolescenței. De fapt, toți trei-mamă, fiu, tată- se simt bine împreună. Tudor alege din fiecare părinte ce îi trebuie, lucrurile sunt armonioase. Și totuși, dacă ea greșește?

Mamele primesc avertismente

Sfătuiesc mamele să rămână conectate cu fiii lor. Da: tot timpul mamele vor primi avertismente din partea grupului restrâns sau lărgit ce le înconjoară: ,,…nu va mai fi băiat puternic dacă nu faci cumva să dispari din peisaj, să vezi! Mai ales când trece în adolescență!”

Societatea și băieții ce relaționează ,,sărac”

Mesajul sună destul de brutal: îl vrei dur, descurcăreț în tot, independent, stăpân pe forțele sale? Vrei să-și croiască un drum bun în lumea bărbaților lumii? Atunci fă tu, mama, un pas în spate și lasă-l să se descurce fără un model al relaționării feminine.

Apoi, peste câțiva ani, societatea devine critică: ,,…ce-i cu băieții aceștia? Nu-și pot păstra o relație de durată, nu își asumă, relaționează puțin și sărac… Unde o fi fost și mama aceea a lui să îi arate căldură și afecțiune?”

Când mamele doresc să dezvolte puterea lăuntrică din băieții lor vor realiza acest lucru ținând vii firele nevăzute, contactul cald și plin de sevă. Nu îi vor alunga, nu le vor transmite că trebuie să fie total diferiți de ele, de felul în care tratează ele lucrurile, de felul în care le descurcă și le cresc.

Un model masculin este important în viața fiului. Este un lucru de netăgăduit. Tații sunt cei ce dezvoltă abilități diverse, sunt cei ce își vor ajuta fiii să facă față mai bine stresului și frustrării și cei ce vor arăta, prin propriul bun exemplu cum poate fi ținută agresivitatea sub control, sau cum poate stima de sine să fie păstrată la cote înalte.

Suportul patern și suportul matern

Valoarea puternică a suportului patern nu exclude, la nicio vârstă a băiatului, prezența caldă și echilibrată a mamei în viața fiului; retragerea forțată a acesteia are note de  abandon pentru copil; acest proces aduce doar urmări nefaste în viața bărbatului în care băiatul se transformă.

Granița între ,,băiețelul mamei” și ,,fiul ce rămâne conectat cu mama” este subțire, însă cu tact și răbdare vom ști cât să păstrăm în fiecare talger astfel încât proporția potrivită să dăruiască acestei lumi un bărbat puternic și echilibrat emoțional.

Mirela știe azi ce are de făcut. A pus pe ,,mute” ecoul ce îi sună în urechi rostogolit de la cuvintele celor din jur. A dat ,,tare” vocea instinctului lăuntric, hotărârilor benefice din familia mica și a rămas bucuroasă, grijulie și fermă în viața fiului ei.

Și adolescentul? Adolescentul crește echilibrat și sigur, cu modele benefice, securizate,  în jurul lui.       

Ochii Marei sunt rotunzi și strălucitori. Măsoară gardul de jos și până suuuus! Josul îl poate cuprinde însă partea de sus e până la nori. Dincolo de gard e larmă și-s chicoteli. Mara e curioasă și vrea să știe ce e pe partea cealaltă. Își face curaj, pășește printre tufele de trandafir. Pune piciorul pe ghizd. Se poticnește. O data și încă o data. Apoi reușește. E mai aproape de momentul în care își culcă curiozitatea. Se prinde cu mânuțele de vârful gardului. Și alunecă. Se julește ușor pe cot. Dar e în regulă și reia procesul și….

-Doamne, Mara! Glasul bunicii este foarte speriat și aproape mustrător. De ce te-ai urcat pe gard? Vrei să cazi??? Spune-mi! Oh, și te-ai julit! Și ce tare! Dacă se infectează rana? De ce nu te astâmperi? Spune-mi? Data viitoare să vezi tu ce pățești! Doar mai încearcă o singură data să vezi tu ce tare cazi!

Aventuroșii sigur pățesc ceva?

Mara are 5 ani. Ea nu aude neapărat cuvintele bunicii (izvorâte din grijă); ea aude: aventuroșii vor păți sigur ceva. Curiozitatea se pedepsește. Chiar dacă ție ți se pare sau știi că nu e grav, instinctele te înșeală- altcineva știe mai bine! Adevărul suprem e la mine, adultul. Vei da greș. Dacă stai la locul tău primești laude- altfel, nu! Ieși din ,,bula ta” și ți se va întâmpla ceva rău.

Și tot așa, se umple cămara Marei de cuvinte nerostite, ce o vor urmări și o vor limita poate toată viața.

Altoiul îndoielii din copiii noștri

Sădim, doar din grijă, uneori, altoiul îndoielii în copiii noștri. Folosim cuvinte pe care le-am auzit mereu atunci când noi eram copii și le dăruim mai departe, fără preget, generațiilor ce vin. Și ei, ca și noi, vor crește cu simțământul că nu sunt suficient de capabili, că mereu greșesc ei undeva, că nu au muncit destul, că doar alții merită; au mereu gândul că ,,bine că am atât când alții au mai puțin și nu e frumos să cer, să doresc să mă înalț”, ,,lasă, e bine și atât”, ,,dacă îndrăznesc mai mult cine știe ce se mai întâmplă”.

Sabia lui Damocles este sus, știm bine, însă e alegerea noastră să ne trăim viața cu ochii doar la ea sau să trăim așa cum ne mulțumește, cu putere lăuntrică în fața oricărui pericol.

Vocea adultului, sună mută, țipând, în urechi decade întregi, intră în ființa noastră și pleacă ,,la pachet”, cu bune și mai puțin bune (desigur) spre fiii și fiicele noastre.

Dincolo de gard e lumea colorată și viața și reușita și descoperirea sinelui și a puterilor lăuntrice, dincolo de gard sunt încercările ce te fac semeț, dincolo de gard e învățătura și-s probele lui Făt –Frumos.

Să îi lăsăm dincolo de gard, să-i păstorim cu răbdare și încredere, să avem știință că vor putea, că le-am fost suficient sprijin bun.

Ochii Marei sunt rotunzi și strălucitori. E tot curioasă însă bunica i-a spus că nu-i va fi bine dacă încearcă.

-Mara, vrei să te urci pe gard? Mătușa Marei îi zâmbește cu toată inima.

-Da…dar dacă o să cad?

-Hmmm… există posibilitatea să cazi și există posibilitatea să nu cazi! Hai să vedem ce va fi azi.

Curajul năvălește în Mara. Se cocoață, încet și sigur, știind că se poate baza pe mobilitatea ei și pe voința ei. E sus, pe gard, fericită. Tu o vezi?

Ioana și Răzvan își doresc foarte mult ca fiul lor să crească pătruns de încredere în sine.

,,Cum să fac oare asta?”- se întreabă mama. Tot timpul am fost sensibilă și ușor de rănit și mi-a fost așa greu, ca adult, să mă pun pe picioare!

,,Cum să fac oare asta?- se întreabă tatăl. În toată copilăria mea am fost comparat și puțin lăudat, certat pentru greșeli și neluat în seamă pentru reușite. Mi-a fost tare greu, ca adult, să mă echilibrez!

Lucrurile ce vin de hăt-departe, din copilărie, nu ne dau pace nouă, părinților ce cu atenție le conștientizăm.

Ce e de făcut?

Puținele lucruri mici care sunt cărămizile din temelia unei puteri enorme se aștern așa:

Este bine să ne uităm mereu la dăruire, la efort și mai puțin la câștigul dintr-o cursă sau dintr-o acțiune. ,,Ai alergat bine, cu viteză și cu multă coordonare. Tu ești trist că nu ai câștigat cursa însă ai fost muuult mai bun decât ai fost ieri și mă bucur că nu ai renunțat!” Actul consecvent este cel ce te ridică și te formează și nu o cupă aurită dintr-un moment. Și DA! Ideal este să îi oferim recunoaștere pentru efort și nu pentru titlul de cel mai bun și atunci când medalia îi lucește la gât!

Este important să îl facem pe copil să înțeleagă că nu va fi iubit și plăcut de toată lumea. (Și nu, nici el nu poate iubi sau simpatiza pe toată lumea). Gândul ce trebuie clădit sună așa: ,,dacă această prietenie a mea nu a mers bine, vor merge altele. Este în regulă să nu fiu compatibil cu toți, este în regulă să nu mă placă toți chiar dacă eu știu că ceea ce fac fac bine”. Important este verbul ,,a te înțelege”: ne înțelegem cu cei mai mulți oameni și asta înseamnă consens, acceptare, toleranță, respect. Un copil puternic va interioriza importanța acestor cuvinte.

Este musai să nu criticăm felul în care un copil a performat și și-a expus efortul. Copilul vede dezamăgirea părintelui și începe să simtă frica de eșec sau de performanță care nu e la cote înalte. Astfel, copilul va evita să încerce lucruri noi care îl pot coborî de pe piedestal în ochii lui și în ochii celorlalți. Mai puțină critică și mai mult feedback plin de onestitate, clădit pe lucruri realizate și subliniind neapărat ce i se va întâmpla bun dacă se străduiește să performeze mai bine și mai bine. În plus este benefic să formulăm frazele astfel încât să reiasă clar că rezultatele mai slabe sunt urmarea unei mai slabe pregătiri și nu rezultatul lipsei de talent.

Oferă-i tu, părintele, noi experiențe mereu, expune-l la lucruri inedite, treptat, gradual în dificultate, însă în ritm constant. ,,Neîncercatul” este o parte clară a devenirii lui iar un copil ce s-a lovit constant de nou nu se va bloca în fața noului din viață. Își va aminti experiența, sentimentul în fața ineditului și va gusta din plin din noua felie pe care viața i-o pune în față. Fii lângă copil când îi oferi noul și bucură-te alături de el de desțeleniri.

Învață-l ce știi tu să faci, lasă-l să îți vadă bucuria atunci când te ocupi de lucruri care îți fac plăcere, la care te pricepi, în care excelezi. Vorbește-i despre efuziunea din tine în momentul respectiv. Nu este obligatoriu să îi placă și lui același lucru însă cu siguranță se va simți sigur pe el atunci când exteriorizează fascinația despre ceea ce îl face fericit, oricare ar fi acest lucru.

Chiar și atunci când ești chinuit de îndoieli (,,…off, e prima lui tabără, oare se va descurca? Se va hrăni/îmbrăca/socializa/juca….”) nu îi împărtăși copilului temerile tale. El, firește, le are pe ale lui. Cuvintele tale îi vor secera bruma de încredere și puterea de a se desprinde. ,,Deși am emoții pentru această despărțire, simt din tot sufletul că te vei descurca cu brio!”- iată o formulare ce dă aripi, putere și încredere în propriile resurse.

Vorbește cu copilul tău despre emoțiile sale, învață-l să le numească, să le accepte și să le rotunjească pe la colțuri. Bucurie, tristețe, furie, supărare- orice emoție va fi trăită și simțită până la capăt, învățată și ghidată. Copilul, stăpân al emoțiilor, va reuși să se înalțe peste inimă frântă sau va ști cum să îi umple pe cei din jur cu starea sa de bine.

Setează așteptările sale pentru vârsta sa. Îndrumă-l să se raporteze la sine și nu la fratele mai mare sau la adult. Reacțiile și reușitele sale sunt direct proporționale cu experiența sa de viață, cu puterile sale cu ceea ce a acumulat. Da, modelul și așteptarea poate fi cea observată la părinte, de exemplu. însă această reușită vine la pachet cu efort lung și susținut în ani și nu poate fi obținut într-o frântură de secundă. Expuneți copilul la această informație și el va căpăta liniște și răbdare la gândul că într-o bună zi va performa așa cum își dorește.

Ioana și Răzvan așează cu răbdare pietre serioase la temelia pe care e scris ,,încredere în sine”. Fiecare reușită este o victorie ce merită sărbătorită și fiecare poticnire este doar o lecție pentru părinți și fiu.

Să căutăm și noi pietrele de temelie importante și să le așezăm cu răbdare și hotărâre la fundația pe care se urcă fiii și fiicele noastre în fiecare zi.

Alina este iritată. Fiica ei ,,a reacționat foarte rău la școală” azi.  A plâns pentru că ea crede că a făcut ,,prost” la lucrarea de la mate. De ce trebuie să se supere pentru atâta lucru? De ce trebuie să dea satisfacție colegilor care sigur ,,sunt cu ochii pe ea”? Și cine știe ce o să creadă doamna? Poate crede că fetița este foarte certată acasă, nu?

Gândurile acestea  aterizează non stop în mintea mamei și îi cresc starea de nervozitate.

Uf! Va trebui să aibă o discuție foarte serioasă cu Manuela pe seară!

Este bine sau nu să ne reprimăm emoțiile?

Ne aducem aminte cu toții de bebelușii noștri! Absolut niciunul nu are nici cel mai mic impuls de a-și reprima emoțiile! Din contră: plâng, țipă până nu mai pot, strigă, râd, zâmbesc, fac tot ceea ce simt imediat. Părintele permite inițial toate aceste emoții și apoi, în timp, începe să meșterească în zona în care emoțiile se manifestă: asta poți manifesta, asta nu. Asta se cade, asta nu se cade. Niciodată să nu mai faci asta, mereu să faci celălalt lucru. Chiar dacă e greu, chiar dacă nu simți. Acestea sunt rigorile, acestea sunt cutumele, așa dai bine, așa nu.

Cele mai grele sunt emoțiile reprimate. Le ducem cu noi în spate ani și ani, le facem depozit și stăm drepți în zilele ce vin cu pietre de moară legate înlăuntru: corect mascate, atent prinse.

Patru emoții provocatoare

Emoțiile noastre mari și provocatoare sunt patru: bucuria, tristețea, furia și teama.

Citește tu, părintele, manifestarea și încadreaz-o acolo unde trebuie; apoi spune-i copilului că îi știi emoția, că ai cunoscut-o și tu, că îl înțelegi, că îl auzi, că e firesc să simtă asta. E bine, poate, să îți amintești că cel ce se află în fața ta nu este un mic adult. Copilul reacționează direct proporțional cu experiența sa de viață, cu ceea ce a trăit efectiv până atunci. Așa că nu este momentul să te gândești la consecințe, la ceilalți, la tine sau la ceea ce se crede despre o anumită manifestare. Este timpul să te gândești cum și ce poți să îți înveți copilul despre ce simte și cum manifestă ceea ce simte.

Unde se duc emoțiile reprimate, când se duc?

De cele mai multe ori, dacă nu ajung să fie exprimate, rostite, emoțiile fie se duc în ,,scorburi” de unde veghează nedorit și izbucnesc când nimeni nu așteaptă, fie vor apărea, hiperbolizate și neadecvate în momente din viață ce nu oglindesc deloc situația de moment.

Sentimentele ascunse și ținute sub capac sfârșesc fie prin implozii fie prin explozii. Fie că sunt somatizate și fac rău înăuntrul corpului, fie că sunt aruncate exploziv și fac rău în jur, reprimatele trăiri ajung să capete încărcătură nocivă și distructivă.

Alina s-a gândit mai bine. Tare nu îi plăcea, mică fiind, să i se spună ce trebuie să simtă sau cum trebuie să se abțină. S-a hotărât azi să își primească acasă fiica în tihnă, să o ajute să își numească singură emoția și să asculte răbdătoare de ce au curs lacrimi și de ce s-a născut suferința.

Și azi și mâine și poimâine este ziua potrivită să încercăm și noi să ne primim la fel copiii.