Matei nu suportă să își audă fiica plângând. Nu poate duce momentele acelea. Ar face orice să o determine să tacă. Îi promite, el, tatăl, marea cu sarea sau o amenință sau încearcă să o facă sa înțeleagă că nu are de ce să plângă. Plânsul ei îi e greu lui, îl apasă și îl chinuie, fățuca schimonosită îl înfurie și îl face vulnerabil totodată. Nu poate empatiza cu fiica lui; se sperie de ceea ce ea exprimă, de ceea ce ea trăiește.

Matei încearcă să înțeleagă ce e cu el. Și asta nu de ieri de azi.

Adulții își stopează emoțiile

Noi, adulții chiar cheltuim o doză foarte mare de resurse energetice pentru a ne opri emoțiile. Ce e mai ciudat este că încercăm să îi determinăm pe copii să facă exact același lucru.

Emoțiile își cer drepturile cu tărie însă! Vor să iasă pe ușile blocate oricât de mult am dori să le ținem zăvorâte. În interiorul nostru avem de obicei războaie tari între forțele ce vor să iasă și forțele ce sunt determinate să încătușeze ceea ce simțim. Dacă reușim să izolăm mult timp toate aceste emoții mici și mari vom simți la un moment dat implozii spectaculoase ce erup cu putere în stres major, violență exprimată dur, depresie, anxietate răvășitoare.

Când ies la suprafață, emoțiile prea mult zăvorâte, ar putea arăta tabloul unei exprimări emoționale exacerbate; de fapt nu este așa: punctul în care s-a ajuns este rezultatul unei emoții exprimate mult prea puțin, care a rupt zăgazurile și a măturat fără stavilă multe în calea sa.

Emoții (ne)ținute sub capac

Când oala fierbe tare-tare, copiii nu mai pot ține capacul peste ea. Toți vaporii-emoții se revarsă deodată: copiii sunt fie prea obosiți, fie nu sunt tocmai într-o stare bună de sănătate, fie sunt înfometați sau tocmai li s-a rupt un nasture de la jachetă. Și atunci, dacă tot s-au întristat puțin își spun: ,,păi dacă tot mi-au dat niște acrimi hai să le las și pe cele nerostogolite de ieri și de duminică și de acum două joi să o ia la vale”. O oarecare emoție ce a ieșit la suprafață duce după sine un potop de alte emoții nerostite și neogoite din trecut.

Emoțiile afișate=vulnerabilitate?

Acum să ne reamintim că lui Matei-tată bun-îi trebuia puțin sprijin: cum să ducă plânsul, lacrimile, suspinele fiicei sale?

Băieții deveniți bărbați au învățat tare repede în viața lor că trebuie să își reprime emoțiile: acestea îi fac vulnerabili, nu-i așa? Mirarea nu ar trebui să ne copleșească acum: plânsul propriilor lor copii este greu de gestionat chiar dacă nu este despre ei. Vulnerabilitatea, starea de anxietate îi copleșește și nu știu (iar și iar) să o gestioneze. Mulți oameni (și da, mulți bărbați) sunt gata să mituiască, să implore, să certe, să amenințe, să promită, să cedeze la cerințe nerezonabile, să facă orice pentru a opri plânsul.

Emoțiile este bine să fie pur și simplu acceptate, privite cu empatie, lăsate să iasă afară și să se rostogolească. Când lacrimile se vor opri, când suspinele se vor sfârși toată lumea, absolut toată lumea se va simți mai bine.

Chiar și fiica lui Matei în brațele tatălui ei ce au știut să o cuprindă.

Scarlett Onica

Scarlett Onica

Scarlett Onica este psiholog, pedagog, formator, inițiator de programe educaționale și susținător înfocat al instinctului matern.
,,Pentru mine, copilul, la orice vârsta, stă în centrul Universului. În sesiuni de consiliere susțin părinții să își descopere potențialul pedagogic, să învețe să folosească puterea cuvântului ce ridică, să reușească să își vadă copiii prin ceea ce sunt și nu prin ceea ce sunt mai puțin. Ascult plenar, cu empatie, mă bucur de desțeleniri și reușite și prețuiesc legăturile trainice, nevăzute, ce leagă generațiile."
Scarlett Onica

Ultimele postari ale lui Scarlett Onica (vezi toate)

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Disciplinarea: cu dragoste, cu înțelegere
Trăirea copilului are prioritate
o dublă pasiune medicină şi literatură despre medicii artişti slider
O dublă pasiune: între medicină și literatură