-Nu știu ce să mă mai fac cu Ana! Nu se implică în nimic, nu ne ajută, își rotește ochii dacă îi sugerezi să facă ceva și se retrage rapid din orice activitate. ,,Chiar acum să ajut?”-întreabă șăgalnic și asta mă mâhnește și mă irită!

Sonia, mama Anei, e nemulțumită. De fiica ei și de faptul că nu știe ce formulă magică să folosească pentru a-și mobiliza copila. Nu îi iese deloc procesul de motivare, se supără și se oprește pe ,,o stradă înfundată”. Nu crede că este în regulă să amenințe și nici să promită recompense. Ce bine ar fi dacă inițiativa s-ar naște în fiica ei, cu ușurință!

Cum planificăm lucrul în echipa familiei?

Când planifică ,,lucru în familie” este bine să avem grijă și răbdare. Toți ai casei sunt de față iar sarcinile vin ca propuneri: ,,mă gândeam ca tu să faci asta și noi asta și desigur eu voi face lucrul acesta și punem toți umărul când ridicăm și la sfârșit sărbătorim cu toții lucrul bun, împreună”. Ce traduce fiul sau fiica ta? ,,O-ho! Chiar le pasă de mine, sunt om de bază aici, uite, fără mine nu se poate! Particip la lucrul lor, de oameni mari, împreună suntem și la lucru și la sărbătoare! Ar fi bine să îmi iau treaba în serios, uite, ei chiar știu că nu pot fără mine!”

Mulțumirea interioară inundă sufletul copilului.

Fiecare copil primește, desigur, după puteri!

La 2-3 ani copilul își duce cărțile de pe covor în raft; la 4-5 ani pune mâncare în bolul cățelului și udă mușcatele din ghiveci; la 6-7 ani pune șosetele împreună, așează cumpărăturile în cămară și spală bine fructele; la 8-9 ani scoate rufele din mașina de spălat, împăturește tricourile. An după an capătă responsabilități pe care le poate duce și care îi aduc satisfacția lucrului finaliza, bine făcut cap-coadă.

Copiii pot fi ,,căpitani” în rezolvarea sarcinii sau secunzi (,,nu mă descurc fără tine, pur și simplu ești mâna mea dreaptă”).

Reamintiți așteptările!

Gândul meu puternic este acesta: adulții să nu uite să reamintească mereu așteptările. ,,Păi de câte ori să spun? I-am mai spus și data trecută, doar nu a uitat!”

Acest lucru nu prea funcționează cu toți copiii. Părintele e convins că a vorbit clar din bun început însă o reamintire a așteptărilor este potrivită mereu: elimină frustrările și de o parte și de alta!

Să nu uităm: și copiii pot avea așteptări de la părinți și este bine să îi încurajăm să le spună cu relaxare.

Să știm bine că vor exista retrageri și plictiseală și lipsă de chef de implicare în copiii noștri, oricât ne-am strădui.

Formula de aur, rostită de adult este bine să sune cam așa: ,,…suntem o familie, mereu împreună la bine și la greu; de felul în care alegem să ne comportăm depinde binele nostru. Desigur, putem înțelege că ție, copilului nu îți place că ai de făcut un lucru sau pur și simplu ești lipsit de chef. E dreptul tău să simți așa. Totuși, e bine să știi că nu primești ,,scutire” de la îndeplinirea sarcinilor doar pentru că rostești cuvintele acestea. Și noi, ca adulți, putem vocifera și spune în gura mare că nu avem chef să facem acel lucru acum. Ne ridicăm însă, ne mobilizăm și ducem lucrul la bun sfârșit”.

Sonia, mama Anei, își privește fiica cu mândrie; copila ei a înțeles rolul ei și ieri și azi și îl pune în practică bucuroasă. Chiar dacă poimâine nu va mai simți la fel, Sonia nu se va da bătută; va avea răbdare și timpul potrivit pentru ,,lucrul lui împreună” va veni iar.

Desenul a fost realizat de David-Ioan Bulboacă, elev în cls. IV-a, Prințul Nicolae, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.

Alexandra se străduise să lase emoțiile zilei de o parte și să gătească o cină tare gustoasă pentru familia ei. Voia să le fie tuturor bine și să audă povești și râsete. Fiica ei de 9 ani, Marta, era îngândurată. O simțea. O înghițitură și încă una. Apoi o auzi spunând:

-Mama, este război. Azi am vorbit la școală despre asta. Așa, în șoaptă. Mama, tata, ce înseamnă asta?

Ochii Martei au spaimă în ei însă copila dorește să audă ceva de la părinții săi, de la cei ce o ocrotesc mereu și de orice în lumea asta mare!

Părinții s-au uitat unul la altul, încurcați. Discuții ,,despre război” au auzit și ei, când erau mici. Însă, cumva, adulții le spuneau că ei nu vor mai întâlni niciodată așa ceva…

-Da, Marta, este război. Este război într-o țară vecină și suntem foarte triști pentru asta. Nu este în puterea noastră să schimbăm lucrurile. Însă este în puterea noastră să îi ajutăm pe cei aflați în nevoie, să știi!

Marta a oftat puternic. Și părinții au oftat, în ei.

Este greu. Cu copiii este cumplit de dificil să vorbim despre război. Vorbim despre război, noi, adulții, între noi, cu durere puternică. Suntem speriați și ne aflăm într-o corabie a incertitudinii. Însă copiii trebuie să știe că pot vorbi cu noi oricând despre durerea lor, despre frământările lor, despre ceea ce îi sfredelește pe dinăuntru. Este important să nu îi minimizăm, să nu îi excludem, să le explicăm noi, pe înțelesul lor, într-un mod aparte, pe care ei îl pot înțelege, ce se petrece. Dacă îi vom lăsa ,,să afle” lucrurile din zvonuri sau din direcții neverificate, îi putem debusola, speria și le putem pune bolovani imenși pe umeri.

Copiii se vor simți echilibrați, dacă pot să vorbească cu noi, adulții, părinții, bunicii, dascălii, medicii, familia lărgită, prietenii maturi apropiați; este în regulă dacă ne simt vulnerabili și triști, însă demni și cu un plan creionat, în fața lor.

Să îi lăsăm să ne întrebe despre ce simțim și să le răspundem onest, fără a hiperboliza sau bagateliza! Este important să le împărtășim opiniile noastre despre război, despre ceea ce au făcut înaintașii noștri, despre victorii și tărie, despre dreptate și nedreptate. Este important să îi ascultăm dacă se întreabă despre ce e de făcut, despre cum pot ajuta, despre cum se pot ei implica.

Este potrivit să nu îi expunem ,,știrilor de ultimă ora” și să filtrăm materialul ce ajunge spre ei.

Să le citim basme în care binele învinge mereu, chiar dacă sunt încercări ce par că descumpănesc sau destabilizează.

Este potrivit să subliniem că tot ce se petrece poate fi privit ca o oportunitate în care putem da piept cu lucruri dificile și, cu răbdare, le putem soluționa. Nu uitați că este important să fim noi, adulții, răbdători; ceea ce înainte se realiza cu multă ușurință poate să nu se mai întâmple la fel: copiii pot avea randament scăzut, pot fi debusolați și fără putere maximă de concentrare.

Este foarte important să menținem copiii în rutina lor: mesele, jocul, învățătura, distracția, sportul, activitățile din orar vor fi tot acolo pentru că doar așa echilibrul emoțional se poate realiza. Fiți siguri că dăruiți suficient timp familiei, ideii de ,,împreună” pentru a ridica, pentru toți, deopotrivă, sentimentul de siguranță.

Pentru copii și adulți, deopotrivă.

Marta a discutat cu părinții ei tot ce o frământa. Și ei au ascultat-o, iar și iar. De câte ori a fost nevoie. Părinții au reușit să facă și ei pace, în interior, cu emoțiile lor și au realizat, din nou, că situațiile de criză pe care le-au dominat i-au modelat în niște învingători!

Înainte de fiecare test, Mia îi cerea mamei să o asculte; iar și iar. De 5-6 ori. Și când se spăla pe mâini, și la cină, și când își leagă șireturile.

-Te rog, pentru ultima dată, ascultă-mă iar!

-Știi totul bine, ai interiorizat cunoștințele, le stăpânești, știi să le explici, e totul bine! Nu are sens să spui totul de la început!

-Mama, te rog, așa simt, nu sunt sigură pe mine, ascultă-mă!

Mama Miei nu știe ce să creadă. Ce poți face pentru un copil atât de nesigur pe el?

Unde se află rădăcinile din copacul nesiguranței copilului?

Oare felul în care reacționează colegii de clasă contează? Oare s-a râs, cumva, atunci când un coleg s-a bâlbâit, s-a încurcat, a uitat? Cum răspunde profesorul când copilul nu dă neapărat răspunsul cel bun? Și ce se petrece pe ,,grupul clasei”? Ce se scrie acolo? Cum arată mimica părinților și a bunicilor, a fraților mai mari atunci când se află notele de la test? Ce glume se rostesc? Ce ironii? Ce comparații au loc? Răspunsurile la toate aceste întrebări înclină balanța spre sigur sau nesigur!

Indiferent care ar fi răspunsurile, contează enorm ca toți copiii să își simtă familia ca stâlp ce susține, ca barometru al stării de bine. Siguranța că se află pe drumul potrivit va veni din tăria și forța ce validează din ochii și glasul părinților și mentorilor copiilor noștri. Vrem siguranță? Să sădim siguranță la rădăcină!

Ce simte copilul venind dinspre părinții lui?

În momentul în care părinții, bunicii vorbesc la adresa lor cu critică, cu supărare, cu blamare, copiii văd și aud asta. Mama e nemulțumită de sine? Și eu ar fi bine să fiu! Bunica își plânge soarta? Și eu sunt o victimă! Tata e mereu văzut prost de cei din jur? Ei bine, și eu sigur trec prin asta!

Nesiguranța părințiilor se insinuează în sufletul copilului.

Acceptarea dă aripi!

Un copil nesigur pe sine va păși în clasa fiind sigur că va da răspunsuri eronate, că ,,o va zbârci”, că nu se va descurca la lucrare. Este dificil ca un copil să aibă încredere când este pus în situația de a performa în domenii care nu îl pasionează sau pentru care nu are neapărat aptitudini. Cultura generală este mereu importantă, însă vom privi copilul prin lucrurile în care strălucește și nu prin cele în care performează mai puțin.

Părinții sunt cei care pot oferi cel mai ușor copiilor acceptarea; aceasta le va da celor mici puterea de a evolua și de a trece de granițele ce opresc nefondat. Să nu uităm că și curajul emoțional e tot curaj, că fiecare pas mic e important să fie văzut și luat în seamă.

Într-o bună zi, mama Miei nu și-a mai auzit fiica cerând sprijin. A simțit-o puternică și relaxată, stăpână pe sine.

– Voi fi cu gândul lângă tine, azi!

-Mama, fii liniștită. Eu sunt. Știu că voi ști! Și chiar dacă nu știu perfect, nu se termină lumea. Mai am o zi și încă o zi să mă perfecționez. Îți mulțumesc pentru că ai fost și ești lângă mine!

Sufletul mamei are culoarea apelor liniștite.

Desenul a fost realizat de David-Ioan Bulboacă, elev în cls. IV-a, Prințul Nicolae, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.

Sergiu și Ana sunt părinți iubitori și calzi. Și își iubesc nespus fiii.

Asta nu înseamnă că nu se supără niciodată. Asta nu înseamnă că nu pun limite clare, că nu au reguli ferme. Asta nu înseamnă că nu țin la disciplină, la o bună și clară organizare.

Pot spune însă, cu siguranță, că ei văd disciplina într-o lumină ce se rupe de ceea ce s-a înrădăcinat a fi ,,disciplinare”. Acest termen e polarizat negativ și aduce cu sine fiori, atunci când este rostit.

Concilianți și blânzi

În discuțiile mele cu părinții reiese un lucru, clar: de multe ori, ceea ce spunem și ceea ce facem valorează mai puțin decât cum ne simțim în timp ce spunem și facem.

Este important că părinții să fie concilianți și blânzi, atenți în momentele anume din viața copiilor lor.

Mereu conciliant și blând? Da, acesta este idealul. Ferm și conciliant. Hotărât și blând. Adânc, cu ton jos, și cu dragoste.

Pentru părinți este frustrant să se poarte frumos atunci când ei simt de fapt mâhnire, enervare, durere, trădare, dezamăgire. Ne surprindem spunând ,,te trimit, pedepsit, în camera ta, pentru că îmi pasă de tine!”; ,,am urlat la tine ca să ții minte și să nu mai faci a doua oară”; ,,te-am făcut de râs cu bună știință și sper să înveți ceva de aici!”

Mai rău pentru mai bine?

Dar cum poți să îl faci pe copil să fie mai bun atunci când tu îl faci să se simtă rău, mic și umilit, un zero barat?

Pentru copii e foarte greu să fie ,,ei înșiși” dacă toți cei ce îi înconjoară nu îi văd, nu îi aud, nu îi simt, nu îi prețuiesc pentru ceea ce pur și simplu copilul este: exact așa, cu bune și cu rele. E foarte greu să fii tu însuți când nimeni nu te place, când nimeni nu te validează și nu te prețuiește. Pentru unii trec ani și ani până ce descoperă cu adevărat chintesența interioară, soarele dinlăuntru. Însă atunci e tare bine și liniște și mulțumire.

Generații întregi de copii au aflat că se pune egal între dragostea și lovitură, țipat, control, forță, putere, pedeapsă și multe altele. Dar aceasta nu este dragoste.

Dragostea este înțelegere, flexibilitate, acceptare, toleranță, răbdare. Și acceptare. Am mai scris asta o dată? Foarte bine. O scriu din nou.

Cu siguranță te vei supăra pe copiii tăi uneori. Când se întâmplă acest lucru, îți poți exprima mâhnirea, amărăciunea, frica, dezamăgirea fără să-ți faci de rușine fiul sau fiica, fără să dai vina pe copilul tău. Te vei calma curând și vei relua legătura trainică și sănătoasă cu el. Dacă te pierzi și spui ceva vătămător, pur și simplu te întorci și îți ceri scuze și repari relația. Capacitatea ta de a repara relația arată copilului tău că ființele umane se pot supăra, însă asta nu înseamnă că nu te vor mai iubi. Nu este vorba despre cum să fii perfect; este vorba despre asumarea responsabilității și despre a rămâne tot acolo, în relația voastră specială.

Sergiu și Ana se supără uneori, în tumultul zilelor. Și este firesc să fie așa. Își prețuiesc însă fiii și îi tratează cu respect. Mereu. Indiferent de circumstanțe. Le mulțumesc pentru curajul de a-și recunoaște greșeala, știind consecințele. Îi învață pe copii valoarea limitelor sănătoase și sădesc, în profunzime, ancore chibzuite, echilibru și iubire.

Desenul a fost realizat de David-Ioan Bulboacă, elev în cls. IV-a, Prințul Nicolae, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.

Imediat după vacanța de iarna, chiar în prima zi de școală, Clara a ieșit de la ore cu colțurile gurii lăsate, șoptind cu lacrimi în glas:

-Azi nu a fost bine, mama…nu a fost bine deloc. Adina a zis că nu mai vrea să fie prietena mea, așa a spus.

Clara are 6 ani și este în clasa pregătitoare. Clara și Adina au fost cele mai bune prietene tot semestrul întâi. Însă prietenia pare că este acum sfârșită.

Mama Clarei s-a prăbușit în interiorul ei. Știa cât de importantă este o prietenie, mai ales acum. Pentru ea era foarte greu să asiste la durerea fiicei ei. Știa cât de important este să fii văzut, plăcut, acceptat, dorit.

Este foarte greu să vedem cum copiii noștri au probleme cu prieteniile. Acesta lucru este însă un aspect normal, care face parte din viața oricui; va fi nevoie de adaptare emoțională, de conștientizare a conflictelor, de rezolvare a acestora, de învățarea unor abilități anume în comunicare.

Când mă gândesc la mama Clarei (și la toate mamele din lume) îmi vine să le spun așa:

Prima și prima dată ASCULTĂ. Doar ascultă.

Nu este deloc ușor, deși pare ușor. Noi, părinții, avem toți un bagaj emoțional ce ne irită și ne macină.

Când vezi copilul tău experimentând durere socială, se ițesc situații și provocări din propriul tău trecut. Când zona ce are grijă de emoții în  creierul nostru este activată, suntem predispuși să ne conectăm în  comportamente inutile, poate prematur, întrerupând (exact așa cum nouă nu ne place să ni se întâmple), oferind sfaturi nesolicitate și încercând să controlăm finalul situației.

Fii conștient de emoțiile care apar în tine și caută să pui stavilă atunci când apare dorința de a repara, remedia, face ceva în stilul tău. Permite-i copilului tău să povestească tot, până la capăt, în ritmul lui, rememorând, revăzând, înțelegând, luminând. Când suntem conștienți de emoțiile noastre, vom ști când vine momentul potrivit pentru a rosti.

Ați ASCULTAT cu atenție? Da? Foarte bine.

E un moment bun să empatizați.

E un moment foarte important. De ce? Empatie întărește relația cu fiul și fiica ta și, în plus, mută focusul de pe zona emoțiilor pe zona rațiunii, pe zona care rezolva efectiv situațiile. Se sparge blocajul emoțional și se ajunge în zona în care ni se permite, doar pentru că ne-am simțit auziți și înțeleși să trecem ușor ușor mai departe.

Prin empatie pusă în funcțiune putem vedea lucrurile din punctul de vedere al copilului nostru și îi putem oferi un spațiu sigur acolo unde nu ajunge judecata sau critica.

E timpul apoi să pui întrebări!

Cele mai bune întrebări se vor afla în începutul unor discuții grozave.

Veniți spre copii cu o minte deschisă și curioasă, puneți întrebări care vă vor ajuta să înțelegeți ce se află sub ,,foile de ceapă” și aveți răbdare până ajungeți la miezul situației.

Ce te-a deranjat cel mai mult în ceea ce s-a întâmplat? Cum te-ai simțit când s-a întâmplat asta? Cum crezi că s-a simțit prietenul tău?

Dacă ai putea să te întorci și să faci ceva diferit, ce ai face?

Răspunsuri apar acum și sunt un portal bun ce ne poartă în planul de rezolvare activă a situațiilor.

Ce vrei să faci acum?

Prin inițierea unei conversații despre modul în care copilul tău vrea să meargă mai departe, îl vom face să se gândească puternic la ceea ce ar putea face lucrurile mai puțin neplăcute data viitoare când prietenul te lasă deoparte.

Așa că e un moment bun să oferi perspective, să spui povești, să arăți cum ai procedat tu când ți s-a întâmplat ție.

Faceți echipă pentru a rezolva situații. E important!

Ai încredere în copilul tău!

În ciuda oricăror sentimente neplăcute pe care le poți avea tu, ca părinte,  este esențial să faci un pas înapoi și să îi oferi copilului timp și spațiu pentru a proceda așa cum dorește în relațiile sale cu semenii.

Clara a discutat mult despre ce se petrecuse cu Adina. Mama ei a ascultat-o, a oftat, a ajutat-o să își pună întrebări corecte.

Apoi, într-o zi, de nicăieri, Clara i-a sărit mamei în brațe și i-a spus:

-Să știi că eu și Adina suntem iar prietene. Azi am vorbit și…și pur și simplu suntem prietene din nou!

Prietenia? Ce cuvânt minunat!

Începând din luna februarie, articolele rubricii ,,Cum ne creștem copiii” vor primi în dar ilustrații realizate de tânărul David-Ioan Bulboacă. David este un băiat extrem de curios și talentat, fascinat de oameni, emoții, învățătură și nou. Îi urăm Bun Venit!

Părinții lui Tudor ar fi făcut orice ca să îl știe fericit. Doar fericit.

Au putut ani întregi să șteargă tot necazul din fața lui, să nu îl lase să sufere, să îi satisfacă orice nevoie. Gândeau înaintea lui pașii și se pregăteau pentru 2-3 variante de soluții.

Ajuns la vârsta la care pășește în colectivitate, Tudor a aflat că nu totul se termină fericit. Că nu există doar final bun. S-a necăjit, desigur, iar părinții lui au suferit lângă el. Ce e de făcut? Ce e de făcut?

A ajuta copiii noștri să navigheze prin viață este o parte vitală și plină de provocări a rolului de părinte. Există lucruri pe care ar trebui să le spui copilului tău și care îl vor ajuta să răzbească prin drumul vieții: uneori acesta e domol, alteori întortocheat.

Iată câteva lucruri pe care ar trebui să le spunem fiilor și fiicelor noastre tot timpul:

Și eșecul face parte din viață.

Din anumite motive, mulți părinți ai zilelor noastre cred că ar trebui să-și protejeze copiii de eșec. Cu orice chip. La fel ca și noi, copiii trebuie să eșueze și să învețe din asta pentru a crește. Este vital ca ei să înțeleagă că insuccesul este o oportunitate de învățare și că nu căderea este cea care îi definește. Niciodată. Contează modul în care reacționează la acel eșec, contează modul în care răspund și modul în care se ridică după fiecare trântă. Vor ști, din ce în ce mai bine, ce este de făcut și cum îi ajută acest lucru să facă față la tot ce va urma.

Nu te compara cu ceilalți!

De prea multe ori copiii noștri se compară pe ei înșiși (și succesul lor) cu alții din grupurile lor de colegi și prieteni. Este important să știe că nu trebuie să compare ceea ce fac ei cu ceea ce fac alții sau cu modul în care o fac alții. Dacă vor o comparație, aceasta poate fi cu ei, cei de ieri, de săptămâna trecută sau de acum un an.

Întărirea acestor lucruri este ceva care ar trebui să fie mereu pe lista importantă de cuvinte pe care le spui copilului tău. Călătoria fiecăruia este diferită; ritmul este diferit, scopul este diferit.

Dacă ceva nu se simte în regulă, îndepărtează-te de el!

Copiii se confruntă cu un atac constant de informații și stimuli care face dificilă încrederea în propria intuiție. Acest lucru este valabil mai ales deoarece tehnologia a devenit o forță dominantă în viața copiilor. Este vital să încurajăm copiii să se îndepărteze de situațiile sau de oamenii care îi fac să se simtă inconfortabil. Este printre lucrurile pe care ar trebui să le spunem copiilor noștri continuu. Trebuie să le transmitem să aibă încredere în instinctele lor și să nu regrete niciodată că au spus NU dacă ceva pur și simplu nu se simte în regulă pentru ei.

Mesajul pozitiv este acesta: petrece timp cu oameni care te fac mai bun, lângă care tu crești, care îți dăruiesc o stare de bine. Pe măsură ce copiii noștri se măresc și se descurcă singuri cu colegii și prietenii, influența noastră devine mai mică și mai mică.

Ei vor căuta confort, sfat, alinare la alții, la grupul de apartenență, la prieteni. De aceea, este vital să se înconjoare cu oameni care le îmbogățesc viața și îi încurajează, îi motivează, îi ridică.

Dacă părinții lui Tudor ar putea să dea timpul înapoi, ar proceda altfel. L-ar împuternici pe el, pe fiul lor și l-ar susține: la greu și la bine. Știu însă ce au de făcut de acum în colo și au încredere că sădesc bine pământul la rădăcina băiatului minunat!

Poveste:

,,Tatăl și fiul merg alene într-o plimbare, într-o pădure. Sunt și poteci bătătorite, și noroi, și gropi și piedici.

-Fii atent pe unde calci!- spune tatăl.

-Oh, tată, fii tu atent pe unde calci! Eu pășesc în urmele pașilor tăi!

Cum devin băieții bărbați

Băieții nu devin bărbați, domni în adevăratul sens al cuvântului, fără antrenament și îndrumare din partea bărbaților buni în viața lor, în special din partea taților lor.

(Și nici băieții cu un comportament discutabil nu devin ,,răi” fără influență. Nu-i așa?)

Când atenția adulților ar fi bine să fie în alertă?

Ei bine, este foarte important să nu te amuzi pe seama celorlalți în fața fiului tău!

Fie că este un lucru făcut în glumă sau poate cu intenție, să-ți râzi de alții în fața fiului tău va avea un impact major. Transmite un mesaj periculos că un astfel de comportament ar putea fi acceptabil atunci când îi vedem pe alții că sunt diferiți sau că fac lucrurile diferit față de felul în care procedăm noi.

Să-ți pierzi cumpătul cu el sau cu alții este un comportament ce va fi imitat. Și neplăcut atunci când va ieși la iveală.

Foarte puține lucruri sunt la fel de toxice la un bărbat ca furia necontrolată. Mulți băieți cresc cu răni sufletești provocate de mânia unui tată. Și mulți băieți poartă furia unui tată în propria lor maturitate și în rolul lor de părinte. Să ne păstrăm echilibrul în emoții. Vom avea doar de câștigat!

A răspunde cu sarcasm înseamnă a răspunde cu dorința de a-l face mic, mai mic pe cel din fața ta. Dacă stai bine să te gândești, așa este!

Când fiul tău îți pune o întrebare ai tendința de a răspunde cu un ton sarcastic: „Dar nu ți-am spus deja asta?”, ,,De câte ori vrei să răspund la asta?”, ,,Poți să găsești răspunsul chiar și tu?”

Din păcate, tații care nu și-ar numi niciodată fiii „proști” în față îi pot face pe fiii lor, din neatenție, să se simtă mai puțin prin sarcasm. Cel mai bun remediu pentru sarcasm este o bună doză de răbdare și smerenie. Răbdarea și smerenia picură binele în suflet și în minte.

Cum te porți cu femeile? Tu, tatăl? Cum le tratezi? Ce glume faci când vorbești despre femeile din jurul vostru?

Este extrem de important ca tații să arate respect față de femeile sau fetele din casa lor, din jurul lor oricând și mai ales când fiul este de față! Este important modul în care interacționezi cu mama și surorile fiului tău, cu bunica și cu mătușile precum și modul în care tratezi și vorbești despre femei în general. Băieții care cresc fără a respecta femeile au de obicei exemple extrem de slabe de urmat în acestă arie.

Fiul tău va deveni mai mult decât ceea ce tu, tatăl lui, spui! Va deveni ceea ce tu ești, ceea ce tu dăruiești și imprimi în matricea sa!

Poveste:

,,Tatăl și fiul merg alene într-o plimbare, într-o pădure. Sunt și poteci bătătorite, și noroi, și gropi și piedici.

-Fiule, spune tatăl, ocolește groapa aceasta, nu te lăsa amăgit de noroi și vei ajunge în siguranță pe calea cea solidă, bătătorită!

-Oh, tată, te-am urmărit cu atenție! Pășind în urmele pașilor tăi voi ajunge cu bine la destinație!”

– Sunt din ce în ce mai îngrijorată, stresată, supărată, anxioasă, nedumerită, împietrită. Ce se întâmplă cu fiica mea? Orice sfat pe care îl dau se lovește de un zid de piatră, orice încercare de a face o sugestie este privită prin niște ochelari ce transformă adevărul și metamorfozează totul în ceva ce pare că irită imediat. Orice dorință de apropiere din partea mea pare că urmărește ceva. Oare mă ascultă? Oare mă aude, măcar? Oare voi mai putea să reiau legătura cu fetița cea veselă, încrezătoare, plină de viață?

Tina este foarte tristă și îngrijorată. Se vede, nu-i așa? Și-ar fi dorit un rețetar pentru anii aceștia din adolescența fiicei ei. O pregătire specială. ,,Ce să faci în caz de…”. Ceva care să funcționeze mereu. ,,În acest caz pui trei picături de lămâie și totul se repară”. Ar fi avut nevoie ca cineva să o pregătească. Să existe cărți miraculoase cu exemple de probleme și soluții evidente pentru lămurirea lor.

Nici ea și nici ceilalți părinți nu au primit cartea aceasta. Pentru că nu există.

Nu știi ce vine azi

Viața lângă cei mai mulți adolescenți este destul de grea. Și plină de incertitudine. Stările lor de spirit se schimbă în în funcție de ceea ce experimentează în viața de zi cu zi dar și în funcție de schimbările hormonale. Grupul de prieteni (îi știi bine pe prietenii fiicei tale?) are un rol major în formarea adolescentului, desigur.

Adolescenții tind să își expună mai puțin trăirile așa că părinții lor nu știu exact ce se întâmplă și ce anume le-ar induce o stare sau alta.

Este un lucru bine știut: toți părinții de adolescenți au o sarcină deloc ușoară. Ar fi tare bine să nu uite de ei înșiși: să nu uite să se odihnească, să nu uite să stabilească mereu limite clare, să facă și lucruri ce le aduc plăcere și să împărtășească temerile cu parteneri de ascultare gata să discearnă sau cu grupuri de suport dedicate.

Copiii noștri adolescenți se vor înșela, vor călca pe lângă drumul cel drept, vor ascunde adevărul (în cel mai fericit caz), poate vor minți, se vor răzbuna nefondat, vor crede că știu ei mai bine. Poate că vor fi în prag de corijență, poate vor adormi cu capul pe bancă la prima oră, constant, și poate vor refuza vehement să își deschidă camera la orele on-line.

Vor învăța ,,prin încercări” și vor trăi consecințe mai mult sau mai puțin dureroase.

Apoi vor ști cum se face corect un lucru. După multe lupte, tergiversări, lovituri de pragul de sus.

Dar și noi, părinții, ne vom înșela: vom sufla și în iaurt, ne vom îngrijora fără motiv, ne vom îndoi și ne vom face gânduri negre când nu e cazul. Ne vom aduna însă forțele și vom veni iar și iar la mijloc de drum, la negocieri cu gând de pace, încercând o altă cale, mai puțin umblată, cu speranță și cu iubire.

Dragostea e mereu soluția

Când îi vedem alunecând, de multe ori în direcție greșită sau împiedicându-se, în defensivă și, în plus, speriați, să ne reamintim câtă nevoie au adolescenții noștri de dragoste și căldură. Să știți că ei văd că lucrurile nu le ies bine. Și văd că sunt blocați într-o buclă, oricât s-ar strădui. Ei își amintesc reperele și știu că există consecințe însă, cu toate acestea, nu se pot opri din a experimenta, din a încerca, din a alege greșit.

Se prăbușesc și se reclădesc în aceeași zi. Vedeți neputința, vedeți strădania, vedeți chinul? Sunt toate într-un singur loc.

Este o încercare de desprindere acum de cuib, o încercarea a forțelor și a ceea ce a acumulat fiecare. Cel mai bun lucru este să te ții tare și să încercă să nu trăiești în locul adolescentului tău. Va învăța poate pe calea cea grea ce înseamnă să întârzii, să ratezi termenul limită, să ascunzi adevărul, să te abați de la cutume. Totuși, fiecare va învăța. Este o cale sigură de a-i pregăti pentru anii de ,,tânăr adult”, ani ce sunt aici, chiar aici, aproape îi atingi cu mâna.

Trăirile Tinei nu ne sunt străine. Anii aceștia au buzunarele burdușite cu dragoste și răbdare. Dacă știm că am udat bine rădăcina, că am pus acolo, la bază, tot ce poate fi mai bun, nu ne rămâne decât să așteptăm să treacă ceața cea densă, vântul cel asurzitor, poleiul înșelător și să ghidăm atent ramurile cele tinere spre anotimpul solar, dătător de lumină și strălucire.

Va merita!

Crăciunul copiilor, de Octavian Goga

Pomul Crăciunului, de George Coșbuc

Despre Oana se spunea că știe să vorbească ,,din ochi cu fiicele ei”. Cum adică ,,din ochi”? Adică știa cum să le transmită ceea ce voia printr-o simplă privire. Privirea venea la pachet cu microexpresii ale feței, însă fetele știau mereu că mama le încurajează, le laudă, le atenționează, le oprește, le dă putere, le cheamă, le spune că sunt în siguranță.

La rândul lor, știau de acum și ele cum să întrebe din ochi și cum să comunice ușor, cum să aprobe și să se bucure sau să transmită îngrijorare, dragoste, nemulțumire, exuberanță. Cu tot chipul lor.

Chipul părinților reprezintă lumea toată

Pentru copii, chipul părinților reprezintă lumea toată, din primele clipe de viață. Fața fiecărei mame și fiecărui tată este bine să fie îmbogățită cu multe expresii ce vorbesc, dincolo de cuvânt, de vorbe ce încorsetează sau ce promit recompensă. Până să începi să rostești ceva, să ții teorii, să îți susții punctul de vedere, copilul are nevoie de răspunsul tău ce pleacă din inimă.

Cei mai mulți părinți sunt gata să justifice, să argumenteze logic, să povestească ce e de făcut și să susțină puncte de vedere.

E un timp bun, uneori să putem arăta, pe chipul nostru, ca într-un luciu perfect de apă, ceea ce trăiește copilul nostru. Să îi oglindim emoțiile. Este important să ne așezăm corect pe chipul nostru și propriile noastre emoții. Până la vorbe, până la propoziții, până la teorii.

Uneori uităm să vorbim cu sufletul, uităm să transmitem simplu ceea ce bătăile inimii trimit spre fiii și fiicele noastre. Ne blocăm impulsurile în raționament complicat și rigid, în ziduri logice și reci.

Ne bazăm pe ceea ce ne oferă cogniția noastră și păstră emoțiile și instrumentele lor într-un sertar prăfuit, ca pe o Cenușăreasă a relaționării.

Copiii se hrănesc din ceea ce exprimăm. Au de aici imbold și mesaj corect și nu se mai simt ai nimănui, în așteptarea a ceea ce înseamnă adevărată trăire.

Să ne amintim

În postura noastră de părinți, suntem în fiece zi rezultatul relației cu proprii noștri părinți. Să analizăm ce am primit și ce dăm mai departe. Să modificăm proporțiile: să dăm ce simțim cu adevărat, nu doar ce gândim și trecem prin filtre iar și iar.

Ascultă-ți copilul și oferă-i contact vizual, fiind întors spre el cu tot corpul. Arată-i că ceea ce spune e important cu adevărat pentru tine.Dăruiește-i feedback printr-o bătaie pe umăr, un zâmbet, un ton ce motivează și bucură. Zâmbește cu colțurile gurii, zâmbește din ochi. Povestește mereu cu expresivitate, cu interes pentru ceea ce transmiți și pentru reacțiile lui. Manifestă curiozitate față de ce povestește fiul sau fiica ta. Lumina vie din suflet răspândește-o pe chip și vei dărui enorm!

Oana vorbește din ochi cu fiicele ei. Și-a ascultat instinctul, de multe ori, a făcut ce a simțit, a realizat că poate un zâmbet e suficient și o mică dungă între ochi oprește un comportament mai puțin plăcut. A folosit cuvintele, desigur, însă a lăsat prima data chipul să îi vorbească.

Chipul mamei? Neprețuit!

O seară în familie

Într-una din serile de la începutul unui Decembrie, în casa Elenei se organiza o seară în familie. Toți se adunau în jurul unui mese joase, se aprindea o lumânare mică, biscuiții dulci și sărați erau la îndemână. Copii și adulți se așezau încet-încet și se destăinuiau cu lucruri de peste zi.

– Azi am aflat la școală o poveste grozavă, spuse Elena. O poveste care m-a impresionat tare!

-AAAAA! Te ascultăm!

– Povestea se pare că îi aparține unui vorbitor de succes, Dan Clarck. Cel mai mult contează mesajul acestei povești…

O întâmplare

,,Odată, demult, un fiu stătea la rând cu tatăl său să cumpere bilete pentru Circ. După o așteptare grea, rămăsese doar o familie până să se ajungă în fața ghișeului. Această familie era deosebită. Erau opt copii, toți probabil sub vârsta de 12 ani. După felul în care erau îmbrăcați puteai spune că nu erau foarte bogați, din contră; hainele lor erau însă îngrijite și curate. Copiii erau bine crescuți, și așteptau în liniște la rând. Vorbeau emoționați despre clovni, animale și spectacolul pe care aveau să îl vadă în acea seară. Era clar că erau pentru prima dată la Circ și bucuria asta în viața lor era fără margini. Tatăl și mama erau în fruntea grupului, încântați. Mama îl ținea de mână pe soțul ei, privindu-l ca și cum i-ar fi spus „Ești cavalerul meu, ești cel ce ne aduce fericirea!”. El zâmbea și se bucura să-și vadă familia încântată.

Doamna de la ghișeu l-a întrebat pe bărbat câte bilete dorește. El a răspuns cu mândrie: „Aș dori să cumpăr opt bilete pentru copii și două bilete pentru adulți”. Doamna de la bilete i-a spus prețul. În acel moment, soția bărbatului îi dădu drumul mâinii, lăsă capul în piept, iar ochii tatălui se făcură mari. S-a aplecat apoi puțin mai aproape de geamul ghișeului și a întrebat: „Cât ați spus?” Vânzătoarea a repetat prețul. Omul nu avea destui bani. Cum să se întoarcă și să le spună celor opt copii ai săi că nu are suficienți bani pentru a-i duce la Circ?

Văzând ce se întâmplă, tatăl tânărului ce aștepta nerăbdător și el, a băgat mâna în buzunar, a scos o bancnotă de 20 de dolari și apoi a lăsat-o să cadă pe jos.

Apoi s-a aplecat repede, a ridicat bancnota de 20 de dolari, l-a bătut pe umăr pe omul ce nu găsea pe moment o soluție și i-a spus: „Domnule, hârtia asta v-a căzut din buzunar”. Omul a înțeles ce se întâmpla. A apreciat gestul în situația disperată. S-a uitat direct în ochii tatălui tânărului, i-a luat mâna cu amândouă mâinile și, cu voce tremurată, a răspuns: ,,Mulțumesc, mulțumesc, domnule. Acest lucru înseamnă imens pentru familia mea.”

Tânărul și tatăl lui s-au întors pe călcâie și au mers acasă. Cei 20 de dolari erau banii pe care i-ar fi plătit pentru propriile biletele de Circ. Nu au apucat să vadă spectacolul atunci, însă au simțit o bucurie mult mai mare decât ar fi putut-o da vreodată orice Circ din lume.

În acea zi fiul a învățat valoarea gestului de a da.”

În jurul unei mese mici

În jurul mesei mici se așternu liniștea. Povestea în sine și felul în care Elena povestise îi înfiorase pe toți.

-Ce ai înțeles tu din această poveste frumoasă?

-Am învățat despre cât de important este ajutorul dat la timp, exact așa cum are nevoie de el celălalt! Am învățat că uneori a te pune pe tine deoparte este cel mai mare dar pe care ți-l poți face. Am învățat cum compasiunea îți poate dărui aripi, te poate umple de stare de bine nețărmurită.

Părinții Elenei au simțit în acea seară o stare de liniște.

Fiica lor creștea și devenea înțeleaptă și bună.

Până la urmă, într-o lună a DARULUI, ce își pot dori mai mult doi părinți?

Cristia este mamă de adolescenți.

Cristiei îi este greu: își iubește copiii și se luptă în fiecare zi cu adolescenții ei. Asta e istovitor!

Nu se mai recunoaște pe sine. Și nu îi mai recunoaște pe ei.

Chiar, ce o fi cu ei????

Adolescenții explodează. Des. Când nu explodează, se gândesc la următoarele: „Părinții mei nu au habar, așa că ce rost are să încerc să mă explic? Mă voi izola…”

Îndepărtarea sau explozia sunt ambele modalități prin care adolescenții tăi încearcă să-și gestioneze stresul și să se apere. De fapt, acestea pot fi singurele moduri prin care adolescentul tău știe să comunice atunci când lucrurile devin intense – ceea ce, desigur, provoacă doar mai multe conflicte.

Iată 6 secrete pe care le-am găsit cu adevărat utile pentru a comunica cu copiii în anii deloc ușori ai adolescenței:

Nu ai nevoie de comportamentul bun al copilului tău

Nu simți și nu arăta că ai nevoie de cooperarea, validarea sau comportamentul bun al adolescentului tău. De îndată ce ai nevoie de ceva de la copilul tău ca să te simți mai bine, te-ai pus într-o poziție vulnerabilă pentru că el nu trebuie să ți-l dea.

Când ai nevoie de ceva și nu îl primești, vei încerca în mod natural mai mult controlând și manipulând mai mult. Iar adolescentul tău va deveni din ce în ce mai sfidător sau pasiv conformator – niciunul dintre acestea nu este bun.

Adevărul este că nu ai nevoie de nimeni altcineva care să te sprijine. Puteți să vă validați și să vă rezolvați propriile probleme. Deci, dacă copilul tău se comportă, aceasta este problema lui. Problema ta este să decizi cum vei alege să te comporți față de el. Asta e în mâinile tale, nu ale lui.

Întreabă-te: „Cum vreau să mă comport, indiferent cum se comportă el? Ce pot suporta și ce nu pot suporta?”

Recuperează-ți puterea și spune-ți: „Dacă copilul meu țipă la mine, în loc să am nevoie de el să se oprească, pot să mă întorc și să plec și să nu mă angajez în conflict”.

Spune-i copilului tău că nu vei vorbi cu el până când nu te va aborda civilizat. Iată adevărul: atunci când nu încerci să-ți faci copilul să se schimbe sau să se formeze, te vei putea gândi la alegeri mai bune pentru tine. Și copilul tău va fi mai puțin sfidător pentru că nu va avea cui să reziste. Când nu încerci să-l controlezi și nu reacționezi la el, va trebui să se lupte mai degrabă cu el însuși decât cu tine.

Cunoaște-i prietenii, cunoaște-ți inamicii!

Sună dramatic, replica pare desprinsă dintr-un film. Este vital să știm cercul de prieteni al adolescentului nostru.

De-ndată ce au ieșit pe poarta casei, adolescenții se depărtează de noi și se apropie de visul urât ce cuprinde un număr mare de părinți: gașca, prietenii care devin extrem de importanți. Apartenența la un grup nou e  firească și oferă validare, siguranță, asemuire pozitivă; gașca de amici începe să aibă mai multă greutate din punct de vedere emoțional. Nivelul de influență al părintelui către copilul său adolescent este de aproximativ 30%. Cumva, până în adolescență este timp de pus bun și bine la rădăcină. Dacă ai dat când a trebuit valori și coloană vertebrală, rar se va mai întâmpla ceva nepotrivit în adolescență.

Ai grijă la cuvinte, la tonul folosit: criticile aruncate asupra copilului vor deveni vocea lui interioară care îi va spune, la maturitate, că nu este bun, că nu este în stare, că nu merită. Rolul unui părinte este însă să-i cultive stima de sine și să îl ajute să se vadă într-o oglindă care să-i dea încredere. Vocea ta este bine să fie auzită, mai mult decât vocea grupului, voce neformată, fără experiență de viață. Fără verticalitate.

Adu-i pe toți acasă. Toată gașca! Vorbește cu prietenii lui. Ce îți poți dori mai mult decât să îi ai aproape pe oamenii care au cea mai mare influență asupra copilului tău? Aproximativ 70% putere de influență?

În plus, când o să te comenteze în fața prietenilor, cineva va avea puterea să spună: ,,Uite, eu am cunoscut-o atunci pe maică-ta și e cool, nu știu de ce te plângi atât…”

Nu faceți nimic până când sunteți amândoi calmi

O regulă generală este să eviți să faci ceva până când calmul nu te cuprinde și pe tine și pe copil tău. Adevărul este că nu trebuie să-i răspunzi copilului tău când ești supărat sau când copilul tău este supărat și în fața ta. Nu poți spune nimic. Puteți dura câteva minute sau mai multe dacă aveți nevoie.

Când emoțiile s-au temperat, poți să stai și să vorbești cu el. Nu este niciodată bine să încerci să aduci în discuție un subiect dificil sau să rezolvi un conflict când e uragan între voi. Deci, dacă fie tu, fie copilul tău sunteți supărați, faceți o pauză și reveniți când puteți aborda lucrurile într-un mod mai calm.

Dacă încercați o conversație cu adolescentul și el este nepoliticos sau iritat și iritant atunci trebuie să deveniți atenți și să vă asigurați că nu vă lăsați târât într-o ceartă.

Repetă o propoziție care să îți fie scut: „Nu merg acolo indiferent ce se spune sau face…” Fă asta constant pentru a te calma și a căpăta putere.

Și nu te simți rău dacă ești atras din nou într-o luptă ocazional – a rămâne puternic nu este ușor. Cu cât refuzi mai mult să te implici, cu atât va fi mai ușor să rămâi calm.

Cristia este lângă copiii ei adolescenți. Uneori e greu. Uneori e mai ușor.

La sfârșitul zilei, dragostea este cea mai puternică.

Adolescența se scrie cu E mare. De la Explozie – partea I

Cristia este mamă de adolescenți.

Cristiei îi este greu: își iubește copiii și se luptă în fiecare zi cu adolescenții ei. Asta e istovitor!

Nu se mai recunoaște pe sine. Și nu îi mai recunoaște pe ei.

Chiar, ce o fi cu ei????

Adolescenții explodează. Des. Când nu explodează, se gândesc la următoarele: „Părinții mei nu au habar, așa că ce rost are să încerc să mă explic? Mă voi izola…”

Îndepărtarea sau explozia sunt ambele modalități prin care adolescenții tăi încearcă să-și gestioneze stresul și să se apere. De fapt, acestea pot fi singurele moduri prin care adolescentul tău știe să comunice atunci când lucrurile devin intense – ceea ce, desigur, provoacă doar mai multe conflicte.

Iată 6 secrete pe care le-am găsit cu adevărat utile pentru a comunica cu copiii în anii deloc ușori ai adolescenței:

Porniți cu înțelegere, chiar și atunci când nu înțelegeți nimic!

Iată un secret simplu care te va ajuta în tot ceea ce faci cu adolescentul tău. Indiferent cât de greu ar fi, încearcă să începi toate interacțiunile cu copilul tău cu înțelegere, chiar dacă nu ești pe deplin de acord sau chiar nu înțelegi destul de clar despre ceea ce vorbește cu tine.

Iată un exemplu des întâlnit: îți găsești fiul online, pe chat, cu prietenii ei când ar trebui să-și facă temele. Te înnebunește acest lucru pentru că te gândești: „Abia se descurcă la școală, mâine are test la fizică și un proiect de predat la geografie și nu pare să-i pese sau să înțeleagă că trebuie să-și facă temele”.

Adolescentul tău, pe de altă parte, se gândește: „Trebuie să intru online și să vorbesc cu Dan. Dacă nu ne împăcăm după cearta pe care am avut-o astăzi pe hol, toate clasa va fi mâine împotriva mea.”

Tu ai dreptate. Și fiul tău are dreptate.

Tu și copilul tău trăiți în două realități diferite. Întrebați-vă copilul, sincer, de ce vorbește. Încercați să înțelegeți realitatea lui, chiar dacă nu o înțelegeți complet. După ce știi ce se întâmplă, încearcă să spui:

„Înțeleg cât de greu este pentru tine când te cerți cu unul dintre prietenii tăi. De asemenea, știu că trebuie să treci acest test mâine. Temele școlare sunt treaba ta și este responsabilitatea ta să le faci cât mai bine posibil. Să ne așezăm și să ne gândim la o modalitate bună de a-ți gestiona timpul în seara asta. Sunt aici dacă vrei să vorbim sau să te ajut cumva.”

Încercați să nu spuneți „înțeleg, dar…”, ceea ce pur și simplu va descalifica ceea ce tocmai ați spus. Să nu uităm că acest cuvânt mic, ,,dar” este o gumă de șters perfectă ce anulează ceea ce am dăruit mai devreme. Începeți prin a arăta înțelegere și încercați să vă puneți mai întâi în papucii copilului înainte de a-i spune ce ar fi bine să schimbe.

Cumva, acest lucru tinde să deschidă urechile preadolescenților și adolescenților. În loc să simtă că trebuie să se apere de tine, ei de fapt ascultă.

Nu vă emoționați prea tare și nu o luați personal

Emoția este inamicul tău atunci când încerci să faci legătura cu adolescentul tău. Amintește-ți că ceea ce spune și face el nu este o reflecție asupra ta. S-ar putea să nu-ți placă cum se comportă – sau chiar cum gândește – dar ține-ți emoțiile departe de asta, chiar dacă comportamentul lui te afectează.

Nu spun că este un lucru ușor de făcut. Este greu, dar este foarte, foarte eficient și este o abilitate pe care o poți învăța la fel ca oricare alta. Ce ar fi dacă ai repeta: „Aceasta este doar meseria de a fi părinte. Nu este personal.”

Când putem să ne gândim așa, nu există niciun motiv să fii supărat pe copilul tău pentru că este el însuși. Poate că face o alegere proastă, dar poate că nu este capabil, acum și aici, pentru a face una mai bună. Poate îi lipsesc încă instrumentele. Sau poate le are și nu știe să le folosească. Așadar, treaba ta este să-l ajuți și să-l ghidezi spre alegeri mai bune, astfel încât să poată, la rândul său, să dezvolte abilități mai bune de rezolvare a situațiilor.

Încercarea de a te concentra doar pe meseria ta ca părinte, te va ajuta să fii mai puțin emoțional. Când te simți frustrat, amintește-ți, nu o lua personal. Inițial, copilul tău nu te va plăcea când stabilești limite. Cui îi plac limitele și îngrădirile? Spuneți-vă că aceasta este pur și simplu o situație de rezolvat și face parte din treaba ta de părinte.

Pune întrebări sincere… Întrebări care nu urmăresc nimic ascuns

Cere-i adolescentului tău ideile lui și colaborează.. Lasă-l să vadă că tu crezi în el și că nu ești supărat pe el. Când îl lași să vadă că ai încredere în abilitățile lui și că are spațiu să rezolve singur lucrurile, vei începe să-ți dezvolți adevărata încredere în el.

Nu puneți întrebări anume care vă pun copilul în defensivă. Întrebări precum „De ce nu te poți trezi la timp? Iar nu o faci deși ai promis? Iar??? Ce e în neregulă cu tine?” , duc doar la conflict, nu la rezolvare. În schimb, încercați să deschideți o conversație cu: ,,Malvina, ai vreo idee despre cum te-ai putea trezi la timp?”

Dacă spune că nu știe, oferă câteva alternative și întreabă care dintre ele i s-ar potrivi. Spune-i adolescentului tău că toate aceste situații e musai să fie rezolvate. Oferă-i ocazia, oferă-i oportunitatea de a-și rezolva propriile probleme.

Asigurați-vă că îi spuneți că sunteți acolo pentru a-l ajuta să găsească soluții, pentru a se consulta cu el.

O! Și, desigur, lăsați-l să se ocupe de consecințele naturale ale comportamentelor sale. A fi stăpânul situației date înseamnă a fi stăpânul consecințelor.

Scopul tău final este să-ți ajuți copilul să gândească singur. Gândirea pentru sine îl va ajuta, la rândul său, să simtă că are un anumit control asupra lumii lui.

Ascultă deschis ceea ce spune și roagă-l să se gândească critic la fiecare alegere. Care ar fi consecințele firești ale fiecărei alegeri și cum s-ar simți în a face față acestei alegeri?

Fii lângă fiul tău, fii lângă fiica ta. Ei nu cer asta sau chiar dau de înțeles contrariul. Totuși, au mare nevoie de tine!

(va urma)

Adolescența se scrie cu E mare. De la Explozie – partea II-a

Părea că Mariei i-a reușit tare bine treaba cu părințeala. Fetele erau la ,,cel mai bun liceu” și ,,exact la facultatea dorită”, de acum.

Mereu era la unison cu tatăl fetelor, ei doi transmiteau la fel ce era de transmis către copii.

Toate acestea îi făceau să se poarte cumva anume în grupul de prieteni: dădeau mereu sfaturi (uneori necerute, e adevărat), combăteau orice idee ce era diferită de a lor, și începeau formulările cu ,,uite cum se face, uite cum am făcut eu, uite cum este bine”.

Există lucruri universal valabile?

Există oare formule sigure și absolute de ,,crescut copiii”?

Ceea ce este valabil pentru o familie sau pentru un copil anume se poate lucra oricând și cu oricine?

Fiecare copil este unic.

Fiecare familie are un spațiu irepetabil, cu valori, reguli, obiceiuri de viață, mod de abordare, sentimente și idei anume.

Desigur, există valori universale și atitudini ce este bine a fi înflorite pentru binele fiecărui copil.

În general, părinții nu sunt neapărat flexibili unii cu ceilalți.

Tendința celor ce li se închegă lucrurile este să devină siguri că modul lor de a aborda tehnicile de parentaj este cel mai bun din lume și trebuie luat ca un calup, ca o rețetă de netăgăduit.

Cum e sufletul părinților?

În sufletul părinților ce caută iar și iar soluții externe se strecoară mereu îndoiala. Dau tot ce trebuie? Sunt? Pot? Dacă fac așa, va fi mai bine? Dacă voi urma acest sfat, voi avea rezultate?

Înainte de orice, este bine să îți simți fiul și fiica. Să înveți să îți asculți copilul, cu urechea cea fină, cu inima, să asculți ce e dincolo de cuvânt, de plâns, de lamentare, de ignoranță, de rebeliune, de negare, de opoziție, de bravare.

Ceea ce este înăuntru, uneori închis și încapsulat, nu este neapărat ceea ce se încheagă în cuvinte.

Este important să avem răbdare până ce deschidem capsula ce ține în sine lucruri nespuse pentru că poate nu a fost momentul potrivit sau pentru că poate nu a fost contextul cel bun.

Fiecare copil este bine să se simtă în siguranță atunci când vorbește și se deschide, are nevoie de validare și acceptare.

Copiii vor fi parte din ceea ce suntem noi azi

Ceea ce facem îl învață și îl modelează pe fiul nostru. Ceea ce spunem sensibilizează cel mai mult interiorul fiicei noastre. Contează cum privim, cum zâmbim, cum ne luminăm la față, cum admirăm, cum dăruim, cum validăm, cum onorăm, cum respectăm, cum tolerăm, cum arătăm empatie și compasiune.

Când crezi că doar Maria are adevărul absolut (în buzunarul de la piept), să știi că te înșeli. Este bine să ascultăm (și, da, să admirăm), însă este foarte important să trecem prin filtrul propriu tot ceea ce aflăm că funcționează perfect la alții și fără doar și poate rezolvă toate neajunsurile relaționării părinte-copil. Ascultă-ți instinctul tău de părinte, luptă-te să lași glasul său să fie auzit, împletește mereu doar fire pe care le simți potrivite și prielnice creșterii copiilor tăi, relației ce vă definește și vă împlinește!

La 16 ani Cristian fusese în ultima vacanță la bunici. Vacanță din aceea grozavă, cu povești seara, în țârâit de greieri și fâlfâit de porumbei ce-și căutau locul în porumbar. Vacanță cu muzică de stele și un Car Mare ce se răsfăța pe cerul îndestulat.

O seară anume îi venea în minte. O seară mai altfel decât toate. Bunicul îl luase lângă el, cu blândețe și îi dăruise cele mai grozave sfaturi, cele mai profunde cuvinte. Cu dragoste și nădejde că va planta bine cuvintele-semințe.

-Știi, bunicule, mai devreme sau mai târziu se deschid uși în viață. Și afară lumina soarelui strălucește sau peste tot e numai negură. Vezi tu, atunci sunt cele mai delicate momente: viața ta te adâncește și îți pune poveri mari pe umeri. Dragul bunicului, așa să fie oare? Ce scornește viața? Uneori ne dezamăgește doar ca să vedem realitatea așa cum este ea și să nu ne mai jucăm cu iluzii. Alteori sfărâmă tot ce e în plus și supărarea noastră e nesemnificativă pentru că în final rămâne doar ce este cu adevărat important. Viața îți scoate în cale încercări și te pune în mișcare până ce reușești să accepți ceea ce nu se poate schimba. Și să știi (mie mi s-a întâmplat!) viața îți poate trimite cei mai ciudați oameni din lume pentru a te vindeca. Oameni pe care nu îi puteai vedea drept cei ce arată buna cale! Viața îți dă ghiont cu cotul pentru a te opri să te mai uiți în afară cu jind și pentru a te ajuta să privești înăuntru cu atenție și admirație.

Nepotul ascultă atent și tot ce spune bunicul îi atrage toată atenția și nici că-l lasă să plece de pe loc.

-Să nu uiți, dragul moșului, că viața vine spre tine cu putere și te împinge la mal până când chiar îți dai seama că este timpul să nu mai lupți contra râului tumultuos; este timpul să lași apa purificatoare să curgă prin tine, să te prefaci în zăgaz deschis ce primește cu înțelepciune.

Sunt momente în care viața te muncește și te scutură până când poți elimina singur frica știind că iubirea și credința sunt ceva-ul ce nu te lasă nicicând la greu, dragul bunicului!

Uneori viața lovește cu forță și creează în tine exact atâtea bucăți câte sunt necesare pentru ca lumina să poată să te pătrundă pe deplin. Să nu îți fie teamă de asta!

Viața poate să transmită ba șoptit, ba urlat același mesaj, de zeci de ori, până ce tu vei fi dispus să auzi și să asculți.

Când ai nevoie să zbori, o să fii dezlegat de rădăcini; dar nu le vei uita nicicând. Viața dă ușor și greu, frumos și urât, dă material și spiritual: dă tot ce trebuie pentru a te ajuta pe tine să evoluezi.

Uneori nu îți dă ce vrei- (râde bunicul) -îți dă ce știe că îți trebuie pentru a te înălța. Viața poate alege ca în loc de cântatul cocoșului să aducă un fulger pe post de ceas deșteptător.

Nepotul are 16 ani. Și se simte mai înțelept și iubit, simte că i se poartă de grijă, simte că știe să primească darul zilei de azi. Bunicul l-a învățat că fiecare zi din viață ascunde o comoară!

,,-Eugen este mereu nesigur pe el, mărturisește mama lui. Ezită, pare că nu poate ajunge la nicio concluzie dacă nu verifică totul cu mine. Oh, ce să fac?”

Mama lui Eugen se frământă. Și ca ea sunt mulți părinți. Ce pot face părinții copiilor nesiguri pe ei înșiși?

Un gând bun ar fi să descopere sursa nesiguranței copilului

Din vreme în vreme, copiii își pierd încrederea în ei în urma unui eșec, în urma unui act de respingere socială, ca urmare a bullying-ului sau cyberbulling-ului sau în urma cuvintelor părinților sau profesorilor, umplute cu critică nemotivată. Glumele nepotrivite, ce ridiculizează, ironizează (indiferent de intenția inițială) au ca urmare sentimentul de nesiguranță în copil. Pot afirma cu tărie că acei copii ce își simt părinții aproape, cu sprijin afectiv dăruit la timp, se descurcă în viața de zi cu zi, își rezolva singuri situațiile, își asumă riscuri.

Cum ar fi dacă părinții și-ar analiza propria lor nesiguranță?

Și părinții au nesiguranța strecurată în suflet deseori!

Se îndoiesc de ei ca părinți, se îndoiesc profesional, se îndoiesc gândindu-se la actualele vremuri tulburi, la siguranța zilei de mâine.

Este foarte important ca părinții să acorde importanță felului în care ei vorbesc despre ei înșiși: dacă se critică-desigur, copiii se vor critica, dacă se blamează-desigur, copiii se vor blama, dacă ,,își plâng soarta”-desigur, copiii vor învăța să facă aidoma. Copiii pășesc în urmele lăsate pe pământ de părinții lor. Să nu uităm asta!

Încrederea țâșnește când pasiunile înfloresc!

Cum ar putea avea încredere în sine un copil care nu strălucește în diferite domenii însă este comparat cu ceilalți exact în această zonă gri pentru el? Un copil nesigur pe el însuși va intra în clasa fiind sigur că nu va ști lecția, că nu se va descurca la testare. Este dificil ca un copil să aibă încredere când este este pus în situația de a își asuma provocări în zone care nu îl interesează sau pentru care nu are neapărat aptitudini. Vom încuraja desigur dobândirea culturii generale însă vom privi copilul prin lucrurile în care excelează și nu prin cele în care excelează mai puțin.

Părintele este potrivit să arate mereu aprecierea pentru calitățile fiului sau fiicei sale și să îl accepte sau să o accepte așa cum este.

Părinții sunt persoanele care pot oferi cel mai ușor copiilor acceptarea; aceasta le va da celor mici energia de a evolua și de a-și depăși granițele ce limitează. Părinții își vor susține copiii să se pregătească pentru situațiile noi cu care se pot confrunta, îi vor încuraja să încerce lucruri noi, le vor spune că nu e musai să se simtă curajoși de fiecare dată când ineditul bate la ușă. Le vor spune iar și iar că și curajul emoțional e tot curaj, că fiecare pas mic e de lăudat și apreciat.

Cu multă răbdare și cu sfaturi bune ,,în rucsac”, mama lui Eugen și-a păstorit fiul zi de zi. A fost acolo să asculte, să spună povești auzite sau trăite ce se potriveau momentului, a fost acolo să vadă evoluție și ratare, a fost acolo să amintească faptul că mâine este o altă zi, a fost acolo să spună că învățăm din fiecare experiență, oricum ar fi ea. Și s-a bucurat tare când fiul ei a rostit răspicat într-o bună zi:

,,-Stai liniștită! Chiar am încredere în mine, știu că voi reuși!”