Pasiunea pentru citit încolțise din anii adolescenței, când, pe lângă lecturile școlare descoperise literatura science fiction de care nu s-a mai putut despărți. Ulterior, a derulat campania “Citesc deci sunt sexy”, care arăta că adevărata frumusețe a unei femei este dată de bagajul intelectual. Succesul înregistrat i-a dat aripi, iar Rusanda a pus pe picioare un business care îmbină lectura cu partea de fashion, așa a apărut Bookletta. Geanta cu carte a ajuns pe umărul doamnelor și domnișoarelor din  America, Grecia, Africa, Republica Moldova și evident România. Am stat de vorbă cu Rusanda Davideanu, despre începuturile acestei afaceri, despre importanța lecturii și cum se armonizează cultura cu business-ul.

Interviul pe scurt:

• Când te molipsești de lectură: “Numărasem la un moment dat cam două mii de cărți. Tata, mai și scrie, iar mama iubește foarte mult cărțile, și atunci mi-au cultivat această dragoste pentru lectură. Văzându-i că citesc și că o fac cu plăcere, mi-au sădit în inconștient acest lucru”
• Cititul te face mai atrăgătoare:“Împreună cu o prietenă de-a mea am demarat campania “Citesc deci sunt sexy”, prin care încercam să le spunem femeilor că există și altceva în afara de mersul la coafor sau terasă, că pe lume sunt și alte lucruri care te fac să te simți sexy și interesantă“
• Bookletta, geanta care te provoacă la citit: “Când am văzut succesul campanei mi-am zis că asta s-ar putea transforma într-un produs. Într-o seară, ideea a început să nu-mi mai dea pace, mă gândeam la o geantă care să arate ca o vitrină pentru carte, ca oamenii să știe ce citești”

O copilărie în compania cărților

Rusanda s-a născut în Republica Moldova, într-o lume în care simplitatea zilei, se împletea cu lectura. Pasiunea pentru cărți este puternic înrădăcinată în familie, tatăl cochetează cu scrisul, iar mama este o veritabilă iubitoare de carte. “Părinții mei citesc foarte mult, am crescut într-o casă cu foarte multe cărți. Numărasem la un moment dat cam două mii de cărți. Tata, mai și scrie, iar mama iubește foarte mult cărțile, și atunci mi-au cultivat această dragoste pentru lectură. Văzându-i că citesc și că o fac cu plăcere, mi-au sădit în inconștient acest lucru”, povestește Rusanda Davideanu pentru Matricea Românească.

“Părinții mei citesc foarte mult, am crescut într-o casă cu foarte multe cărți”

Cu toate acestea, o lectură conștientă, trecută prin filtrul propriei rațiuni, a venit în adolescență, perioada marilor căutări. “Țin minte că m-am îndrăgosti cu adevărat de lectură în perioada adolescenței. Nu eram genul de cititor fervent de literatură clasică și nu mă regăseam în literatura școlară. Atunci a fost momentul când am mers către o lectură aleasă de mine, care să fie pe gustul meu, așa m-am oprit la science fiction și am început să citesc fără să mă mai pot opri“, își amintește Rusanda.

Frumusețea vine din interior

La vârsta de 19 ani, tânăra basarabeancă a trecut Prutul și a luat calea Bucureștiului. Orașul era în contrast cu urbea natală, dar nu o deranja. Încă din clasa a XII-a, Rusanda și mama ei organizau escapade culturale de câte un weekend în Capitală. “Trecerea a fost destul de contrastantă, am venit într-un oraș mare, aglomerat, cu puțină natură și fără să cunosc pe nimeni, dar cu toate acestea nu pot spune că am avut probleme de acomodare“, a zis Rusanda Davideanu.

“Am promovat ideea că cititul ne face mai interesanți, ne ajută să evoluăm în viață”

La o privire mai atentă, Rusanda a observat cu stupoare că femeile pierd prea mult timp la coafor sau la terasă, în încercarea de a deveni mai atrăgătoare. “Împreună cu o prietenă de-a mea am demarat campania “Citesc deci sunt sexy”, prin care încercam să le spunem femeilor că există și altceva în afara de mersul la coafor sau terasă, că pe lume sunt și alte lucruri care te fac să te simți sexy și interesantă. Am promovat ideea că cititul ne face mai interesanți, ne ajută să evoluăm în viață și cumva am asociat lectura cu acest cuvânt, sexy, pentru a crea un scurt circuit“, menționează Rusanda.

Când o idee devine un business de succes

Nimeni nu s-ar fi gândit că o campanie atât de îndrăzneață se va transforma într-un business cultural. “Când am văzut succesul campaniei mi-am zis că asta s-ar putea transforma într-un produs. Într-o seară, ideea a început să nu-mi mai dea pace, mă gândeam la o geantă care să arate ca o vitrină pentru carte, ca oamenii să știe ce citești. Nu prea știam cum să încep aveam doar ideea și un background în PR, atât. Am început să caut, să întreb în stânga și în dreapta, până am găsit o persoană care să-mi deseneze o geantă așa cum aveam în minte”, a zis Rusanda.

“Reacțiile femeilor care au văzut prima dată Bookleta au fost fantastice și mi-au dat curaj”

După ce a făurit primul prototip de geantă, urma proba finală, și anume întâlnirea cu clienții. “Am mers la un târg dedicat designerilor români în cadrul căruia se lansau mai multe articole. Reacțiile femeilor care au văzut prima dată Bookleta au fost fantastice și mi-au dat curaj. Totuși era un prototip, nu era făcut din cele mai adecvate materiale, țin minte că mi-a luat opt luni de zile să găsesc un plastic suficient de rezistent pentru viitoarele genți”, a destăinuit Rusanda Davideanu.

Lucrurile începeau să meargă ca pe roate, iar comenzile veneau din America, Africa, Republica Moldova, Asia. O geantă Bookletta nu vine niciodată goală, clientul primește o carte cadou, iar pentru comenzile de peste hotare, sunt incluse cărți în limba engleză. Dar, Rusanda nu s-a oprit aici, și a lansat CooltBox. “Este vorba de un produs care nu exista pe piața autohtonă. Aici vorbim de o cutie cu un abonament lunar  în urma căruia clientul primește la ușă cele mai bune cărți ale lunii, plus cele mai bune articole ale lunii dintr-o gamă largă cum ar fi produsele de make-up spre exemplu” conchide Rusanda Davideanu.

Povestea echipei AutoVortex începe în anul 2011 printr-o întâmplare neașteptată. Într-o zi, telefonul lui Ionuț începe să sune. La celălalt capăt, directorul Liceului Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” din Voluntari, care îl invită să preia o echipă de robotică. Până în acel moment, Ionuț nu construise niciodată un robot, dar în final a acceptat să-i cunoască pe elevi. Calendarul le era potrivnic, deoarece aveau la dispoziție două săptămâni să pună pe picioare un robot competitiv. Și-au trasat drept obiectiv o prezență decentă la concurs, dar ce să vezi, novicii produc surpriza și obțin locul I. De atunci, AutoVortex a câștigat medalii pe bandă rulantă și a participat la concursuri în America, Asia, Australia, Canada, Rusia, iar lista poate continua.

Interviul pe scurt:

• Cum privesc românii robotica: “Din păcate este privită foarte prost. În România progresul și lucrurile se întâmplă doar dacă sunt forțate sau doar dacă trebuie făcute. România are un potențial imens“
• Emoțiile primului concurs: “Noi nici nu știam că trebuie să avem un slogan, un logo, un echipament, eram îmbrăcați ca de pe stradă. Atunci am decis să ne spunem AutoVortex. Concursul a fost transparent, cine era bun era răsplătit, și am reușit să câștigăm locul I“
• Echipa care dă fiori străinilor: ”În Olanda au început să nu ne mai primească invocau tot felul de motive, sau făceau concursuri între ei și nu ne anunțau. În Franța au zis că nu ne mai primesc pentru că suntem țigani, aveam senzația că nu eram doriți. Clar nu suportau să fie bătuți de români, pentru că îi băteam și al scoruri mari”

Telefonul care a pus în mișcare lucrurile  

O întâmplare neprevăzută a dus la formarea primei generații AutoVortex. În anul 2011, Ionuț Panea, un simplu asistent universitar la ASE, a primit un telefon de la directorul Liceului Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” din Voluntari. ”Atunci, Școala Americană din Pipera hotărâse să organizeze un campionat de robotică în România. Cum nu erau atât de multe echipe care s-au înscris, organizatorii s-au gândit să introducă în program și doua școli de stat. S-a nimerit ca liceul din Voluntari să aibă profil tehnic și să fie invitat. Directorul, bun prieten cu mine, îmi spune de concurs primiseră un ghid cu care nu știau ce să facă, iar în final mi-a propus să mă ocup de copii”, povestește Ionuț Panea pentru Matricea Românească.

“La început era un sentiment de reticență, de ce să ne înscriem, ne gândeam să abandonăm”

Problema era că Ionuț nu plămădise până atunci niciun robot, dar în cele din urmă a spus că îi va cunoaște pe copii, cinci la număr. “Erau mai speriați ca mine. Împreună ne-am hotărât să ne apucăm de robot. Aveam doua săptămâni la dispoziție. Am făcut designul robotului, iar antrenamentele aveau loc la Școala Americană. La început era un sentiment de reticență, de ce să ne înscriem, ne gândeam să abandonăm, dar când am văzut atmosfera de la Școala Americană, energia de acolo, efectiv ne-a făcut să tragem tare în cele două săptămâni. Vine ziua concursului și un arbitru american ne întreabă care este numele echipei. Nici nu știam că trebuie să avem un nume, un slogan, un logo, un echipament, eram îmbrăcați ca de pe stradă. Atunci am decis să ne spunem AutoVortex. Concursul a fost transparent, cine era bun era răsplătit, și am reușit să câștigăm locul I. Eram foarte bucuroși. Nebunia cea mare o aflasem după, echipa câștigătoare reprezenta România la campionatul mondial din SUA“, mărturisește Ionuț.

Ionuț Panea coordonatorul echipei AutoVortex

Când drumul se bifurcă și trebuie să alegi

Pe tărâm american, echipa AutoVortex a ocupat un loc la mijlocul clasamentului. Odată repatriați aveau în față două variante: ori se mulțumeau că au văzut America și gata, ori mergeau mai departe cu robotica. Au ales-o pe cea din urmă, și  au început să ducă robotul la un alt nivel. L-am întrebat pe Ionuț dacă are vreun criteriu de selecție, și dacă da, în ce constă acesta.“La început nu puneam niciun fel de criteriu, pentru că efectiv aveam nevoie de resurse umane. Am fost pe principiul că dacă eu, un economist, am reușit să coordonez o echipă și să pun la punct un robot, cu pricepere și ambiție poți dezvolta multe lucruri. Ideea era să dăm o șansă tuturor copiilor. Chiar dacă acum vin copii din foarte multe licee din București, nu-i întreb la ce profil sunt, le dau un test bazat mai mult pe sistemul de joc al concursurilor, uneori le mai dau și întrebări bonus, mă interesează să văd cum gândesc“, a spus Ionuț.

“Ne avem ca o familie, ne ajutăm, ne iertăm când mai greșesc unii”

Hub-ul din curtea Politehnicii freamătă până la ore târzii. Lipsa rigidității specifică mediilor academice, cordialitatea și colaborarea, sunt doar câteva din ingredientele care te fac să-ți dorești să mai revii. “Poate de aceea le place, nu e un formalism, ne avem ca o familie, ne ajutăm, ne iertăm când mai greșesc unii. Copiii nu mai pierd timpul pe internet sau pe jocuri, mulți părinți se miră ce la fac. De fiecare dată ne facem un buget prin care să acoperim o parte din piese, și în același timp să găsim finanțe pentru deplasări. Trebuie să luam și copii mai mici pentru a se acomoda cu concursurile, numai așa se va realiza transferul de generații“, a zis Ionuț Panea.

Locul 1 și medalii de aur la Campionatul Internațional de Robotics FIRST Russia Championship Krasnoyarsk Siberia 2020

AutoVortex, coșmarul echipelor de peste hotare

Cu o asemenea rețetă nu ne mai miră performanțele obținute. AutoVortex a reprezentat țara la concursuri din Rusia, Asia, Spania, Hong Kong, Africa de Sud, Australia, Canada, Israel, și de cele mai multe ori nu se întorceau cu mâna goală. După toată această înșiruire de țări, am fost curios să aflu unde le-a fost cel mai greu. “Cele mai mari probleme le-am avut în Europa. Ne-am confruntat cu situații de-a dreptul bizare. Fiind o echipă foarte competitivă și impulsivă, ne doream să mergem la concursuri, iar asta deranja. În Olanda au început să nu ne mai primească invocau tot felul de motive, sau făceau concursuri între ei și nu ne anunțau. În Franța au zis că nu ne mai primesc pentru că suntem țigani, aveam senzația că  nu eram doriți. Clar nu suportau să fie bătuți de români, pentru că îi băteam și al scoruri mari. Aveam o echipă atipică, nu eram o armată de copii tocilari și necomunicativi, ba din contră“, povestește Ionuț.

“Fiind o echipă foarte competitivă și impulsivă, ne doream să mergem la concursuri, iar asta deranja”

Perioada pandemiei le-a cam încurcat planurile. Calendarul competițional a fost dat peste cap, însă, și în aceste condiții au decis să pună umărul la treabă, de această dată cu scop medical. “Am zis să construim un robot medical care să ajute la păstrarea distanței dintre medic și pacient. Aveam câțiva roboți de concurs, am stricat doi dintre ei, am extras piesele și am construit primul robot medical, Sorana. Acesta este gândit să care diverse lucruri de la doctor, sau de la asistentă, către pacient. Am anunțat autoritățile despre invenție, dar nu am primit nici un semn“, a spus pe final Ionuț Panea.

Iubește nespus poveștile frumoase scăldate în mireasma cafelei proaspăt măcinate. Destinul o poartă în Elveția, unde studiază Facultatea de Litere din cadrul Universității Miséricorde. Între biblioteci, cafenele și săli de lectură, se bucură de întâlniri providențiale, care au clădit omul și scriitorul de azi.  În 2008, după un proces de documentare susținut, Annie aduce în fața cititorilor o primă biografie dedicată omului de televiziune Tudor Vornicu. Isprava a fost cu repetiție, iar cu timpul a publicat mai multe biografii dedicate marilor personalități din diferite domenii. Ultima carte îl are în centru pe regretatul Sebastian Papaiani, actorul care a bucurat sufletele românilor prin devotamentul cu care a slujit scena și filmul. Azi, Bică, cum îl alintau cei dragi, ar fi împlinit 84 de ani. Emoția guvernează întâlnirea cu scriitoarea Annie Muscă, și asta, nu e rău. Am povestit despre debut, despre cum se făurește o biografie, ce presupune această specie literară, și inevitabil, despre anii petrecuți în compania marelui actor. Nu am fost singuri, de acolo de sus, Sebastian ne zâmbea.

 Interviul pe scurt:

• Biografiile marilor români, piese rare în peisajul autohton: ”Cred că biografiile sunt rare în peisajul literar pentru că necesită ani de muncă, de documentare, de interviuri nesfârșite cu tot felul de oameni, cu personajul care poate fi mai mult sau mai puțin capricios (…) Biografia nu este nici pe departe o carte de interviuri, chiar dacă o parte din ea se bazează pe conversații. Biografiile pot fi rare și prin faptul că acestea trebuie să respecte anumite criterii; nu o poți face oricum; nu poți interveni în viața personajului tău, așa cum o poți face într-un roman, de pildă.”
• O viață între două coperți: “Nu-mi propun să scot un om mai frumos decât este, dar știu că pot scoate lumina din el, fără a mă abate de la firul realității existente. Uneori îl las pe cititor să tragă singur concluziile sau să-și imagineze un anume scenariu.”
• Papaiani ne-a făcut să zâmbim din nou: ”În timpul întrevederilor noastre, Papaiani era de o naturalețe cuceritoare. Uneori foarte vorbăreț, alteori foarte îngândurat. Dar niciodată părăsit de emoție, de vivacitate, de împăcarea cu sine, de simțul realității. Iubea oamenii, iubea viața.”

Alături de regizorul Pantelie Tuțuleasa

O vrânceancă prin bibliotecile elvețiene

S-a născută în Odobești, dar originile o duc în Arva, un sat aflat pe malul stâng al Milcovului. Nu visa că într-o bună zi va făuri biografiile unor mari personalități. Poate asta a fost cheia, să iei viața pas cu pas. Destinul a purtat-o pe Annie prin diferite locuri și i-a scos în cale oameni frumoși. Ajunsă în Elveția, a studiat la Facultatea de Litere din cadrul Universității Miséricorde. “Întreaga atmosferă din universitate a contribuit într-o oarecare măsură la ceea ce fac astăzi. Și aici mă refer la biblioteci, la sălile de lectură și, mai ales, la “saloanele” unde puteai citi presa de peste zi, așezat comod într-un fotoliu. Aș aminti aici una dintre întâlnirile mele binecuvântate din punct de vedere literar și uman, cu profesorul de literatură franceză, înzestrat cu darul scrierii, Raymond Delley“, își amintește Annie Muscă.

“Întreaga atmosferă din universitate a contribuit într-o oarecare măsură la ceea ce fac astăzi”

În România anilor 2000, biografiile erau flori rare în peisajul literar, însă peste hotare situația era total diferită.”M-am apucat de scris la câțiva ani buni după revenirea mea din Elveția, deși totul se conturase cumva acolo. Încă din primele mele sejururi la Fribourg, o dată pe săptămână, mai precis duminica după-amiaza, renunțam la o cafea ca să-mi cumpăr de la chioșc o revistă. La început a fost vestita Paris Match, apoi LIRE sau L’Hebdo. De la un timp, nu plecam fără Gala, pe care o cumpăram pentru glamourul ei ce spărgea cu succes monotonia remarcabilă și atrăgătoare a târgului fribourghez. În aceste reviste, căutam reportaje și portrete de oameni de litere, de actori, de capete încoronate“, a spus Annie pentru Matricea Românească.

Alături de regizorul Dan Puican

Din tainele unui biograf iscusit

Lucrurile s-au legat frumos, iar în 2008, după lungi sesiuni de cercetare și documentare, cititorii au avut în față biografia omului de televiziune Tudor Vornicu.  Ulterior, Dan Mihăescu, Dumitru-Dorin Prunariu, Dan Puican și mulți alții, au devenit eroii lui Annie. Am decis să intru în chestiuni ce țin de bucătăria unui scriitor, așa că am întrebat care sunt ingredientele unei biografii de calitate. “În primul rând, o biografie de calitate înseamnă din start de la un an de muncă în sus. Biograful renunță la el, deși conștient sau nu, lasă fără îndoială pe alocuri amprenta personală asupra scrierii sale. Poate că acesta ar trebui să fie ceva mai “tehnic”, mai rece, dar atunci n-ar mai face literatură și nici n-ar mai avea puterea să-l interpreteze pe omul din fața lui, care nicidecum nu poate fi încadrat în anumite tipare. Personajul vine cu bune și rele, cu emoție”, precizează Annie.

“Biograful renunță la el, deși conștient sau nu, lasă fără îndoială pe alocuri amprenta personală asupra scrierii sale”

Visuri, dorințe, tristeți, bucurii, toate cuprinse între două coperți. Pare de neimaginat să poți  înmagazina o viață de om, de aceea am întrebat-o pe Annie cum e să fii în rolul celui care prezintă generațiilor viitoare chipul unei personalități ilustre. “În primul rând te încearcă sentimentul de responsabilitate față de viața omului din fața ta. Toate vorbesc: conștiința, respectul, discreția, înțelegerea, răbdarea. Nu-mi propun să scot un om mai frumos decât este, dar știu că pot scoate lumina din el, fără a mă abate de la firul realității existente. Uneori îl las pe cititor să tragă singur concluziile sau să-și imagineze un anume scenariu“, clarifică scriitoarea Annie Muscă.

Cu actorul Sebastian Papaiani

Când cerul ți-l scoate în cale pe Sebastian Papaiani

Dialogul curge frumos, interlocutorul, de un rafinament excepțional. Fără să băgăm de seamă ajungem în punctul culminant și discutăm despre ultima biografie apărută anul trecut la editura Terra din Focșani. Intitulată ”Sebastian Papaiani. De la început până la sfârșit“, cartea este o invitație de a evada din agitația cotidiană și de a petrece timp de calitate cu Bică. Este o carte de suflet și pentru suflet, cu o documentare extrem de serioasă la care s-a muncit cinci ani de zile. Primii doi, au constat în dialoguri savuroase cu Papaiani, dar după ce a plecat la cer în 2016, Annie a muncit și mai mult, conștientă că are o misiune de dus la capăt. “Sebastian Papaiani ajunsese la vârsta la care dorul de cei plecați îl întorcea adesea în urmă, tocmai acolo, în inima poveștilor trăite odinioară. Nu făcea parte din categoria celor care și-ar fi dorit “cu ardoare” să devină erou de carte, însă, nu o dată mi-a mărturisit cât de mult își dorea ca povestea vieții strămoșilor săi să fie spusă într-o carte. Mi-a vorbit ore în șir, ceasuri din noapte despre părinții săi, mai ales despre tată, motiv pentru care am dedicat tatălui un capitol special. Îl lăsam să-și ducă șirul amintirilor, așa cum îi dicta inima și nu cum îmi arăta lista mea de întrebări, pe care am abandonat-o cu desăvârșire după prima noastră întâlnire“, mărturisește Annie.

“Adunai din ochii lui sclipiri de viață care te însoțeau până la următoarea întâlnire”

Bică rămâne în memoria publicului prin rolurile cu care ne-a descrețit frunțile. Păcală, plutonierul de miliție Căpșună din seria B.D, Ieremia din Toate Pânzele sus, ori Gogu din Nea Mărin miliardar, sunt doar câteva frânturi din geniul actoricesc de care a dat dovadă puștiul născut în mahalaua cosmopolită a Piteștilor. Annie a avut binecuvântarea să petreacă clipe de calitate alături de Papaiani, iar munca la carte i-a dat posibilitatea să afle câte ceva despre omul din spatele personajelor.“În timpul întrevederilor noastre, Papaiani era de o naturalețe cuceritoare. Uneori foarte vorbăreț, alteori foarte îngândurat. Dar niciodată părăsit de emoție, de vivacitate, de împăcarea cu sine, de simțul realității. Iubea oamenii, iubea viața. Adunai din ochii lui sclipiri de viață care te însoțeau până la următoarea întâlnire. E curios cum “un ins care se pregătea să devină octogenar îți furniza optimismul clipelor. Da, ai putea spune că era mai ușor pentru el să privească viața cu neajunsurile ei. Trecuse prin niște etape sumbre “ale vieții care îl căliseră“, destăinuie în final Annie Muscă.

Animată de gândul unei viitoare cariere muzicale, Alina a decis să urmeze Liceul de Arte „Hariclea Darclée” din Brăila. Instrumentul căruia i-a dedicat clipe bune de muncă și exercițiu a fost pianul. Mai târziu, urmează cursurile Facultății de Arte din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați, iar, în anul patru, obține o bursă și pleacă în Norvegia la „University College”. În 2010, Alina ajunge în Capitală și descoperă climatul educațional din cadrul Grădinițelor „Arc-en-Ciel” (nivelul preșcolar al Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”), unde predă tainele muzicii. Matricea Românească a stat de vorbă cu profesoara Alina Manea despre începuturi și misiunea unui pedagog în contextul actual.

Interviul pe scurt:

• O copilărie în compania pianului: ,,Când eram mică, îmi doream să devin cântăreață. Cu timpul, am început să studiez pianul în cadrul Liceului de Arte „Hariclea Darclée”, apoi am mers la Facultatea de Arte.“
• Pedagogia, o provocare cu zâmbetul pe buze: ,,Pedagogul trebuie să se implice total. Când am început să lucrez în cadrul Grădinițelor Arc-en-Ciel, mi-am dat seama că nu-i doar un simplu job. Trebuie să găsești mereu noi metode prin care să-i faci pe copii să se îndrăgostească de orele tale.”
• Proiecte de suflet: ,,În cadrul proiectelor noastre, cititorii pot găsi recomandări de evenimente culturale care se desfășoară în București, iar în timpul pandemiei am inițiat webinarii despre cum privesc elevii școala online.”

Muzica, o dragoste la prima audiție

Întâlnirea cu muzica s-a produs la o vârstă fragedă. Născută în Brăila, destinul Alinei a fost mereu sub semnul notelor ce alcătuiau partiturile. Din clasa I, până în clasa a XII-a, studiul pianului, instrumentul căruia i s-a dedicat, avea să-i schimbe viața. <Când eram mică, îmi doream să devin cântăreață. Cu timpul, am început să studiez pianul în cadrul Liceului de Arte „Hariclea Darclée”, apoi am mers la Facultatea de Arte din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați. În anul patru de studii, am obținut o bursă la „University College” în Norvegia>, ni se destăinuie Alina.

 ,,Mi-a plăcut să le prezint copiilor tainele muzicii, și implicit pianul pe care l-am studiat atâția ani”

 

În studenție, Alina își descoperă pasiunea pentru pedagogie. ,,Atunci am început să predau lecții de pian în cadrul unei grădinițe particulare. După absolvirea facultății, m-am mutat în București, era anul 2010, și am ajuns la Grădinițele Arc-en-Ciel din cadrul Liceului Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu. Mi-a plăcut să le prezint copiilor tainele muzicii, și, implicit, pianul pe care l-am studiat atâția ani“, povestește profesoara Alina Manea.

Grădinițele Arc-en-Ciel, un nou început

Între timp, a decis că trebuie să devină profesor cu acte în regulă, astfel, s-a înscris la Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir. Fondatoarea Liceului,  profesoara Monica Șerbănescu, a sprijinit acest demers și i-a creat cele mai bune condiții pentru a putea merge la cursuri, seminarii, examene și, în parallel, să-și țină orele. Am întrebat-o pe Alina Manea cum a fost prima întâlnire cu cei mici și iată ce a răspuns: ,,Primul contact cu grupa de copii a fost de-a dreptul surprinzător. Eram foarte tânără, îmi plăcea foarte mult să cânt, copiii adorau să cânte și să danseze. S-a creat o legătură strânsă între noi. Sistemul de predare-învățare din cadrul Grădinițelor Arc-en-Ciel, este extrem de dinamic și îți oferă posibilitatea de a te dezvolta, atât ca persoană, cât  și  profesional.”

,,Muzica îi ajută pe copii să își îmbogățească limbajul; fiecare cântec conține cuvinte noi”

Pasiunea și dragostea de care dă dovadă la clasă se simt în inflexiunile vocii. Dar, cu toate acestea, o întrebare planează în aer: Ce aport are muzica în viața celor mici? ,,Este dovedit științific faptul că muzica îmbină partea de comunicare cu latura logică. Muzica îi ajută pe copii să își îmbogățească limbajul; fiecare cântec conține cuvinte noi. Apoi, dezvoltă simțul ritmic și atenția distributivă. Vreau să precizez faptul că nu există copil afon. Chiar dacă urechea muzicală nu este suficient de dezvoltată, ei bine, ritmul se poate învăța, notele la fel, sunt exerciții special create pentru a dezvolta auzul“, precizează profesoara Alina Manea.

Nici pandemia nu poate opri muzica

Pandemia a ridicat multe probleme în lume. Cultura, medicina, dar și educația au fost nevoite să găsească noi forme de exprimare. La Grădinițele Arc-en-Ciel, lucrurile s-au desfășurat într-un climat de siguranță crescută, fără a se face rabat de la calitatea actului educațional. Profesoara Alina Manea mi-a povestit cum arătau orele înainte și în timpul pandemiei. ,,Înainte, orele de muzică erau foarte dinamice. Le prezentam copiilor instrumentele muzicale, audiam compoziții, discutam despre compozitori, adăugam cântecele și joculețe ritmice. În perioada pandemiei, când orele s-au desfășurat exclusiv online, le prezentam copiilor cântecele înregistrate, apoi discutam în întâlnirile pe ZOOM; erau ore mai scurte, dar foarte concentrate“, a subliniat Alina Manea.

,,Pedagogul trebuie să fie un exemplu pentru fiecare elev”

Iubește pedagogia și caută tot timpul să se perfecționeze. Spune apăsat că un profesor nu trebuie să se rezume doar la a transmite informații, el trebuie să devină un exemplu pentru copii. A fi dascăl nu e un simplu job, spune Alina. Trebuie să fii într-o permanentă căutare a perfecțiunii, să găsești cele mai bune metode și să-i faci pe copii să se îndrăgostească de orele tale. Când nu e la catedră, este implicată în proiecte de suflet. ,,Am un proiect de suflet alături de prietenele mele, toate cu experiență în pedagogie. În cadrul proiectului, cititorii pot găsi recomandări de evenimente culturale care se desfășoară în București, iar în timpul pandemiei am organizat webinarii despre cum privesc elevii școala online“, detaliază Alina Manea.

Vorbind despre pedagogie, școală, profesori și elevi, profesoara Anastasia Popescu, cea al cărei  nume apare pe frontispiciul școlii, al Liceului, sublinia faptul că „Pedagogul trebuie să ardă ca o flacără”. Preluând mesajul, Alina Manea – colegele și colegii săi  – dovedesc  cât de îndreptățită și făuritoare de viitor este această viziune.

În fața blocului, la școală, în pauze, pe plajă, nu se mai oprea din bătut mingea. Era în timpul orei, ușa se dă de perete, iar în prag apare antrenorul echipei SNC Constanța. O privire străbate clasa, apoi întrebă de Florentina. După câteva momente de tăcere, dintr-o bancă răsare sfios o mână. “Ok, aș vrea să vii la antrenamente”, spuse antrenorul pe un ton apăsat. Ulterior a ajuns la CFF Clujana, a debutat în echipa națională de senioare la 15 ani, apoi a plecat peste hotare. A îmbrăcat tricoul celor de la S.S Lazio, Apollon Limassol, iar în prezent pe cel al echipei daneze F.C Nordsjælland. În sezonul 2015-2016, Florentina joacă sfert de finală în Champions League și luptă cu naționala în preliminariile campionatului european. Este nominalizată la categoria, cea mai bună jucătoare din Danemarca, și inevitabil, câștigă. Am schimbat câteva pase cu Florentina Olar-Spânu, căpitanul echipei naționale de fotbal feminin și am povestit despre debut, viața de sportiv și performanțe.

Interviul pe scurt:

• Când o ușă se deschide pe neașteptate: “Era în timpul orei de religie. A intrat și a întrebat cine este Florentina. Nu îmi aminteam să fi făcut ceva rău, așa că am ridicat sfios mâna. Antrenorul aflase de la niște colegi că îmi plăcea fotbalul și că eram foarte bună. După ce s-a prezentat, m-a invitat la antrenamente“
• Sacrificiile unei campioane: “Locuiam la cămin și stăteam câte șapte fete în cameră. Ne spălam echipamentul la lighean în apă rece, iar antrenamentele le făceam pe zgură. Nu aveam baza noastră, azi ne antrenam într-o parte a orașului, mâine în alta. Țin minte că de multe ori eram cu sacul de mingi în tramvai“
• Cea mai bună jucătoare din Danemarca: “Am avut un sezon foarte bun. Jucasem sfert de finală în Champions League, cu naționala eram în preliminariile campionatului european. Munceam atât de mult încât la un moment dat antrenorul mi-a spus că sunt obsedată. Deci cheia succesului este munca“

Florentina Olar-Spânu, căpitanul echipei naționale de fotbal feminin

O copilărie sub semnul jocului de fotbal

În fața unui bloc din Constanța, căpitanii fac echipele. Printre ei apare o fată, Florentina. Juca de plăcere și nu o făcea deloc rău. “De mică mi-a plăcut fotbalul. Jucam în fața blocului cu prietenii, apoi la școală înainte de ore, după ore, chiar și în pauze. Fiind din Constanța, în vacanța de vară jucam fotbal pe plajă. La zece ani, cât avem atunci, nu mă gândeam că voi ajunge fotbalistă, era pur și simplu o joacă“, povestește Florentina Olar-Spânu pentru Matricea Românească.

“Era în timpul orei de religie. A intrat și a întrebat cine este Florentina. Nu îmi aminteam să fi făcut ceva rău”

Soneria vestește sfârșitul pauzei, iar meciul se întrerupe. Florentina și ceilalți colegi se îndreptă spre clasă cu gândul la repriza a doua. La un moment dat, în timpul orei se aude o bătaie în ușă. În prag apare antrenorul echipei SNC Constanța. “Era în timpul orei de religie. A intrat și a întrebat cine este Florentina. Nu îmi aminteam să fi făcut ceva rău, așa că am ridicat sfios mâna. Antrenorul aflase de la niște colegi că îmi plăcea fotbalul și că eram foarte bună. După ce s-a prezentat, m-a invitat la antrenamente. A fost o veste fantastică, abia așteptam să ajung acasă și să le povestesc părinților“, își amintește Florentina.

Florentina în primii ani de școală

Setea de a fi campioană se potolește cu muncă

Părinții nu s-au împotrivit deloc, ba din contră, au încurajat-o să se exprime prin sport. În timp ce evolua pentru echipa din Constanța, Florentina a fost selecționată la naționala de senioare. Avea doar 15 ani și mustea de talent. “La echipa națională aveam colege de la Cluj. Știam că ele sunt campioane. Ajunsă acasă, le-am spus părinților că eu vreau să fiu campioană și asta însemna să plec la Cluj. Tata m-a susținut, dar mama nu a fost de acord. În cele din urmă a cedat. Când am plecat am promis că îi voi face mândri“, a spus Florentina.

“Locuiam la cămin și stăteam câte șapte fete în cameră. Ne spălam echipamentul la lighean în apă rece”

Episodul se întâmpla în timpul liceului. Plecarea la Cluj a fost o lecție de maturizare. “A trebuit să fiu responsabilă, să am grijă de mine, să respect și să mă fac respectată, pentru că altfel nu poți supraviețui în societate. Locuiam la cămin și stăteam câte șapte fete în cameră. Ne spălam echipamentul la lighean în apă rece, iar antrenamentele le făceam pe zgură. Nu aveam baza noastră, azi ne antrenam într-o parte a orașului, mâine în alta. Țin minte că de multe ori eram cu sacul de mingi în tramvai”, a spus Florentina Olar-Spânu.

În tricoul celor de la SS Lazio

Triumf românesc pe tărâm danez

Creștea de la meci la meci, iar asta a stârnit interesul echipelor de peste hotare. Prima a fost S.S Lazio, care a transferat-o pe româncă într-o perioadă în care avea dreptul să aibă doar un un stranier în lot. După un sezon în Seria A, Florentina evoluează pentru Apollon Limassol cu care joacă an de an în grupele Uefa Champions League. Acum este jucătoarea celor de la F.C Nordsjælland. Am întrebat-o pe Florentina de ce a ales campionatul nordic și cum este privit fotbalul feminin acolo. “Am vrut o schimbare, mi-am dorit un nivel mai ridicat așa am decis să vin în Danemarca. Aici, fotbalul feminin se bucură de mult mai multă atenție în comparație cu România. Condițiile sunt mult mai bune, danezii au o echipă națională mult mai competitivă, au jucat finală de campionat european, meciurile sunt televizate, e altceva“.

“Munceam atât de mult, încât la un moment dat antrenorul mi-a spus că sunt obsedată. Deci cheia succesului este munca”

Era sezonul 2015-2016, același tărâm danez. Florentina face un campionat fantastic și este nominalizată alături de două jucătoare daneze de lot național, pentru titlul de cea mai bună jucătoare. Când s-a anunțat câștigătorul, stupoare, nu-i posibil. “Am avut un sezon foarte bun. Jucasem sfert de finală în Champions League, cu naționala eram în preliminariile campionatului european. Munceam atât de mult, încât la un moment dat antrenorul mi-a spus că sunt obsedată. Deci cheia succesului este munca.“

Florentina și micul Patrick

O mare parte din reușitele sale, sunt datorate echilibrului din familie. Când nu e pe teren, își petrece timpul cu micul Patrick și cu soțul. Ajunsă la 34 de ani, nu se gândește să agațe ghetele în cui. Simte că mai poate juca la nivel înalt. Cu toate acestea un moment al retragerii va fi, așa că o întreb pe Florentina ce va face atunci. “Am licența B, iar anul viitor aș vrea să încep licența A. O variantă ar fi să devin antrenor, îmi e destul de greu să mă văd în altă parte decât pe terenul de fotbal“, conchide optimistă Florentina Olar-Spânu.

Talent, perseverență, dorință, și multă muncă, sunt doar câteva din atributele lui Sergiu. Tânărul s-a îndrăgostit de muzică pe filieră maternă. A început cu pianul, iar când a mai crescut  a fondat Ansamblul vocal a cappella Crescendo Band, o premieră pentru Republica Moldova. Cum era firesc, premiile nu au încetat să apară și odată cu ele s-au deschis noi uși. Acum, Sergiu Garabajii studiază canto la Academia Națională de Muzică ”Gheorghe Dima”  din Cluj, iar asta e doar începutul.

Interviul pe scurt:

• Artistul prin ochii lui Sergiu Garabajii: “Artistul știe să pătrundă în inima spectatorului, să-l emoționeze și să reușească să-i transmită emoții prin ceea ce cântă“
• Primele tangențe cu muzica: “Îmi aduc aminte cu duioșie de primii mei ani de învățăcel, când nu aveam încă instrument și eram nevoit să-mi desenez un pian improvizat pe o masă ca să pot exersa“
• Muzica religioasă, balsam pentru suflet: “Creaţiile religioase, pe lângă faptul că sunt foarte valoroase din punct de vedere artistic, sunt pline de pietate, sunt profunde şi au puterea de face ordine în sufletele răvășite, sau din contră, în cele prea exaltate“

Când viața te provoacă să cânți

Copilăria lui Sergiu stă sub semnul notelor muzicale. Provine dintr-o familie în care mama fusese cântăreață, probabil de acolo a moștenit “microbul“ muzicii. “Mi-am rugat mult părinții să mă înscrie la o școală de muzică din oraș. Acolo am început să cânt la pian. Îmi aduc aminte cu duioșie de primii mei ani de învățăcel, când nu aveam încă instrument și eram nevoit să-mi desenez un pian improvizat pe o masă ca să pot exersa. A fost o etapă pe cât de grea, pe atât de minunată, pentru că întotdeauna atitudinea și voința trebuie să facă tandem pentru a reuși”, povestește Sergiu Garabajii pentru Matricea Românească.

“Când nu aveam încă instrument eram nevoit să-mi desenez un pian improvizat pe o masă ca să pot exersa”

După terminarea gimnaziului s-a înscris la Centrul de Excelență în Educație Artistică ”Ștefan Neaga” din Chișinău. Dar, când era în anul I, Sergiu dă frâu spiritului creator și pune bazele Ansamblului vocal a cappella Crescendo Band, o premieră în peisajul muzical de peste Prut. “Am încercat să adun colegi care împărtășesc aceleași valori și principii estetice. Inițial am pornit de la un mesaj bine definit, şi anume de a transforma energia și talentul într-un produs inedit artistic, inspirat de ultimele tendințe în sfera artei scenice“, spune Sergiu.

Crescendo Band, o premieră muzicală peste Prut

S-a format o trupă de zile mari care a cântat și încântat peste tot. Profesorii Tatiana Daniță și Oleg Constantinov, au crezut în acești tineri și au vegheat asupra lor. Timpul se scurge, iar Crescendo Band a realizat producții precum Set your sail (by Markus Detterbeck), Carol of the bells (pentatonix’s cover), Euphoria (by Lorren), Te rog & Cum ne noi – (Carla’s Dreams COVER), Retro Medley, Noapte de vis, Uptown Funk (by Mark Ronson ft. Bruno Mars) și altele. “Am colaborat cu National Youth Orchestra în proiectele Pop Simfonic 2 și Pop Simfonic 3. Un succes pe care l-am obținut alături de colegii din trupă a fost duetul realizat împreună cu Formația a capella TheExchange din SUA pentru piesa Uptown Funk de Bruno Mars la Filarmonica Națională Serghei Lunchevici din Chișinău“, a zis Sergiu Garabajii.

Muzica religioasă și ansamblul vocal Sacramento

Gata, acum schimbăm placa. Sergiu mă duce într-o sferă în care sacrul se împletește armonios cu profanul. Vorbim de ansamblul vocal religios Sacramento, pe care l-a fondat acum câțiva ani. Curios, l-am întrebat de ce s-a orientat către acest gen de muzică. “Creaţiile religioase, pe lângă faptul că sunt foarte valoroase din punct de vedere artistic, sunt pline de pietate, sunt profunde şi au puterea de face ordine în sufletele răvășite, sau din contră, în cele prea exaltate. O parte din mine se regăsește în muzica religioasă. Am amintiri frumoase legate de orice liturghie cântată şi de oamenii care au participat la ele“, a destăinuit Sergiu Garabajii

“Tind să cred că divinitatea ne înzestrează pe toţi cu talent şi “nebunie” creatoare”

Munca și dragostea cu care a slujit muzica i-au adus multe satisfacții sufletești, dar, și multe premii. În 2017, Ministrului Educației, Culturii și Cercetării din Republica Moldova, i-a acordat Premiul Național pentru realizări și performanțe deosebite în domeniul cultural artistic. Nu m-am putut abține nici de această dată și l-am întrebat pe baritonul Sergiu Garabajii, care este mentalitate cu care abordează concursurile. Este un vânător de premii? “Nu sunt omul care vânează premii. Lucrul la care mă gândesc atunci când merg la concurs este prestația scenică și dorința de autodepășire. În artă, dar şi în orice alt domeniu, este întotdeauna loc pentru mai bine, iar acest lucru e posibil doar prin încercări“, conchide Sergiu.

Pasiunea pentru teatru o animă din fragedă pruncie, însă, odată cu trecerea timpului, Ivona Boitan descoperă regia și decide să plece pe această cale. Vine în Capitală unde urmează Facultatea de Teatru, secția regie, apoi viața capătă o cu totul altă traiectorie și se angajează în industria publicității și în televiziune. O întâlnire providențială a făcut-o să revină în teatru, unde a regizat spectacole de mare succes. Cu ele a colindat țara și chiar lumea. Totuși, descoperind Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”, a avut revelația unei noi  perspective, cea de dascăl de religie. Matricea Românească a stat de vorbă cu Ivona Boitan despre începuturi, proiecte și misiunea de a sluji din postura profesorului de religie.

Articolul pe scurt:

• Întâlniri providențiale: ,,Unul dintre momentele care mi-au marcat existența, din foarte multe puncte de vedere, este întâlnirea cu Liceului Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu. Toată ideea cu profesoratul a venit din discuțiile despre educație și școala românească, iscate de vizionarea de către elevi a piesei mele Candele Nestinse și a faptului că viitorii mei colegi, profesorii, au apreciat textul în mod deosebit, Liceul transformându-se aproape într-un sponsor al piesei.”
• Destinul teatrului în contextul actual: ,,Teatrul nu are ce căuta online, teatrul este experiență vie. Faptul că putem viziona spectacole înregistrate, sigur ajută, dar emoția teatrului se naște din legătura actorului cu publicul.”
• Ateliere de teatru la Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”: ,,În primul rând copiii trec peste teama de a vorbi în public, se deschid și scapă de trac. Anul trecut am lucrat commedia dell’arte; a fost o atmosferă deosebită. Acum, respectând cerințele de distanțare fizică, am lucrat monologuri și discursuri.“

Modulul ”Actorie pe pâine” ținut de Ivona Boitan în cadrul Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”

Când drumul pe care mergi te poartă într-o lume nouă

S-a născut în Cluj-Napoca, dar, la vârsta de doi ani, s-a mutat cu familia la Târgu Mureș. De la vârsta de 5-6 ani, Ivona și-a dorit să devină actriță. În trecut, atât tatăl cât și unchiul său fuseseră animați de această dorință, dar, la vremea respectivă, această profesie nu era văzută cu ochi prea buni. ,,Cu timpul, am descoperit că e mai interesant să fii regizor. Perioada facultății a fost foarte interesantă. Erau anii ’90, iar noi, ca studenți, eram foarte implicați din punct de vedere social”, spune Ivona Boitan.

Nu a fost o renunțare la teatru, cât, mai degrabă, o necesitate de a câștiga niște bani pentru a-mi întreține familia

După terminarea studiilor, pronia a purtat-o pe Ivona într-o lume nouă, cea a publicității și a televiziunii. ,,Trecerea a fost oarecum forțată. Nu a fost o renunțare la teatru, cât, mai degrabă, o necesitate de a câștiga niște bani pentru a-mi întreține familia. Cum din teatru nu câștigam suficient, am apelat la această variantă. În publicitate nu am stat prea mult, dar în televiziune am lucrat zece ani în cadrul mai multor departamente de promovare, apoi în producție. Acolo am început să scriu la modul real și mi s-a deschis această cale către scris“, povestește Ivona Boitan.

Reîntoarcere pe tărâmul teatrului

Se părea că îndepărtarea de meleagurile teatrului era definitivă. Ivona credea că va fi nevoită să lucreze toată viața în zona mass media. Dar Dumnezeu a hotărât contrariul. ,,La un moment dat, un fost coleg de televiziune a dorit să facă un spectacol special pentru copii, un musical, mai exact. M-a rugat să-l scriu, pornind de la o carte a mea pentru copii care se numește Magie într-un pahar cu apă. Și a ieșit un spectacol în regim independent care a fost foarte bine primit“, menționează Ivona.

Candele Nestinse este un spectacol care vorbește despre preoții, poeții și elitele anilor ‘50, care au pierit în pușcăriile comuniste

De la acel spectacol lucrurile au început să se lege într-un mod firesc. ,,Am ajuns să mă întâlnesc cu actrița Ana Calciu și am făcut primul spectacol, Brâncovenii. Terminam un spectacol și apoi începeam altul. De un real succes s-a bucurat spectacolul Candele Nestinse. Cu el am fost de două ori în Belgia, apoi în Anglia. Spectacolul vorbește despre preoții, poeții și elitele anilor 1950, care au pierit în pușcăriile comuniste. Nu am dorit să punem în discuție ideologii, ci să prezentăm destine care au avut un anumit parcurs și care, la un moment dat, au fost deturnate, distruse, de niște oameni care nu au avut capacitatea intelectuală și spirituală de a-i înțelege“, precizează Ivona Boitan.

Spectacolul Candele Nestinse în regia Ivonei Boitan

O nouă provocare, profesor la Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”

Totul reintrase pe un făgaș normal. Turnee, aplauze, însă o nouă provocare a apărut în viața Ivonei. ,,M-am întâlnit cu  Monica Șerbănescu, fondatoarea Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, iremediabil fermecată de lumea evocată de spectacolul „Candele nestinse”, piesă pentru care a devenit un adevărat sponsor. Toată ideea cu profesoratul  am discutat-o împreună, încercând să conturăm portretul profesorului de religie pe care îl dorea pentru elevi. Am tot povestit, iar, la un moment dat, dânsa mi-a sugerat să devin profesoară de religie pentru mai multe clase din cadrul liceului“, își amintește Ivona Boitan.

Cred că un profesor de religie bun primește un har, are de îndeplinit o slujire față de Dumnezeu și față de copii

Acum, pe parcursul vacanței de vară, la Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”, se desfășoară multe proiecte dedicate copiilor. Ivona Boitan organizează atelierul de teatru. Pe final de dialog, am întrebat-o care este aportul acestor cursuri în dezvoltarea celor mici și cum au decurs orele de Religie online. ,,În primul rând, copiii  trec peste teama de a vorbi în public, se deschid și scapă de trac. Anul trecut am lucrat commedia dell’arte; a fost o atmosferă deosebită. Acum, respectând cerințele de distanțare fizică, am lucrat monologuri și discursuri. În ceea ce privește Religia predată online, a fost foarte greu, pentru că Religia nu este o oră de informație. Materiile de real s-au adaptat mai bine în sfera online, dar partea de uman este legată de emoție, de afectivitate. Când le povestești ceva copiilor trebuie să-i emoționezi; este foarte greu să transmiți emoție vorbind într-un monitor. Dar încercăm să recuperăm acum în Școala de Vacanță.“

Vacanțele de vară ale Alexandrei au fost presărate cu momente unice. Trezitul la cinci dimineața, mersul la câmp, hrănitul animalelor, toate acestea se petreceau în satul Talpa Ogrăzile din județul Teleorman. Era o lume în care dăinuia rânduiala, iar munca era făcută spre lauda lui Dumnezeu. Când bunica Alexandrei a urcat la cer, tânăra a început să-i caute costumul cu gândul de a păstra vie amintirea mediului în care crescuse. Atunci a început o căutare în urma căreia a salvat numeroase piese populare. Am stat de vorbă cu Alexandra Negrilă despre începuturi, lumea satului și proiectele pe care le pregătește.

Articolul pe scurt:

• Universul țăranului român: “Era o viață care își avea propria rânduială. O lume în care țăranul era respectat, iar munca avea un rol foarte important. Oamenii erau cu frică de Dumnezeu, un lucru pe care nu l-am mai întâlnit în ultimii ani“
• Costumul popular transcede moartea: “Eram în Apuseni și am întâlnit o doamnă care avea un costum superb era costumul ei de mireasă. Dânsa dorea să fie îngropată cu el, iar eu am întrebat de ce vrea să facă acest lucru. S-a uitat la mine și a zis: cum o să mă recunoască bărbatul meu pe lumea cealaltă? Soțul dânsei murise când era tânăr”
• Răspândirea tradițiilor în secolul tehnologiei: “Trebuie să găsim o formă actuală prin care să-i apropiem pe copiii secolului XXI, de aceste valori (…) Din punctul meu de vedere o fotografie va dăinui mai mult decât costumul în sine. Piesa poate fi mâncată de molii, poate să fie mistuită de un incendiu, dar fotografia, mai ales în acest secol în care tehnologia e la un click distanță, va rămâne acolo”

Mireasă din Sălaj  Foto: Ileana Rădulescu

Amintiri dintr-o copilărie la țară

Vacanța, poate cea mai așteptată perioadă din an. Copiii uită de manuale, ghiozdane, caiete, și plecă în diferite excursii. Pentru Alexandra, această perioadă era presărată cu munca la câmp și trezitul de la ora cinci. “Am început școala la București, dar tot ce însemna vacanță era la țară. Colegii mei mergeau la munte, la mare, în străinătate, iar eu cu fratele meu făceam vacanța la țară. Ne trezeam la cinci dimineața mergeam la sapă la porumb, trebuia să dăm de mâncare la animale, nu era comod. Acum parcă regret că nu am petrecut mai mult timp la sat“, spune Alexandra Negrilă pentru Matricea Românească.

Oamenii erau cu frică de Dumnezeu, un lucru pe care nu l-am mai întâlnit în ultimii ani

Când vorbește de lumea satului, Alexandra se transformă. Tonul vocii emană candoare, ochii sclipesc, iar în minte încep să-ți vină tot felul de imagini menite să te poarte în universul țăranului român. “Era o viață care își avea propria rânduială. O lume în care țăranul era respectat, iar munca avea un rol foarte important. Oamenii erau cu frică de Dumnezeu, un lucru pe care nu l-am mai întâlnit în ultimii ani. Orice activitate, fie că tăia un animal sau făcea pâine, toate erau făcute pentru Dumnezeu. Apoi inteligența țăranului, chiar dacă erau oameni care avea o singură clasă, ei bine aveau o înțelepciune, care, din păcate a dispărut“, povestește Alexandra.

Costum din Teleorman -Talpa   Fotograf: Patricia Toma

Portul popular, marcă identitară a țăranului

Acum opt ani de zile, bunica Alexandrei a plecat la cer. Momentul nu a fost deloc ușor. Nu dispărea numai un om, dispărea o lume impregnată de tradiții. “Atunci, de dorul ei am început să-i caut costumul, dar nu l-am mai găsit. Am încercat să păstrez undeva amintirea bunicii și a mediului în care a crescut. Acesta a fost momentul care m-a făcut să colectez piese populare“, a zis Alexandra Negrilă.

Oamenii din satul românesc se recunoșteau după portul pe care îl aveau

Inițial mergea prin sate și se interesa dacă oamenii mai au costume populare. Ce a văzut nu a fost deloc îmbucurător. Piese vechi erau fie aruncate, fie folosite ca preș la intrare, fie puse așternut pentru câini. “Am avut cazuri în care oamenii mi-au oferit costumele cu tot dragul, dar și cazuri în care nu au vrut să se despartă de ele. Mă bucur enorm când văd bătrâne care vor să se îngroape cu aceste costume. Inițial nu înțelegeam. De ce să îngropi patrimoniul textil al României? La un moment dat eram în Apuseni și am întâlnit o doamnă care avea un costum superb era costumul ei de mireasă. Dânsa dorea să fie îngropată cu el, iar eu am întrebat de ce vrea să facă acest lucru. S-a uitat la mine și a zis: cum o să mă recunoască bărbatul meu pe lumea cealaltă? Soțul dânsei murise când era tânăr. Oamenii din satul românesc se recunoșteau după portul pe care îl aveau“, lămurește Alexandra.

Costume din Bihor   Foto: Ileana Rădulescu

Despre întâlniri și viitoare proiecte

În 2016, Alexandra făcea un master în turism. Acolo a întâlnit-o pe Ileana Rădulescu, o tânără pasionată de istorie și fotografie. “Din vorbă în vorbă, Ileana mi-a spus că își dorește să pozeze pe cineva îmbrăcat în ie, iar eu i-am spus că am mai multe cămăși. Am făcut câteva poze și le-am urcat în mediul online. Reacțiile au fost peste așteptări, așa că am vrut să aflu mai multe despre cămășile pe care le purtam. O căutare pe Google, dar nu am găsit nimic. Am vorbit cu Ileana și am zis să facem noi ceva în această direcție pentru că nu e ok să nu ai informații“, spune Alexandra.

Mă consider un om care are ceva de lăsat în urma lui

Și-au pus mintea la treabă și au gândit un ONG prin care să-i atragă pe oamenii mari, dar și pe cei mici, către istoria portului și a satului românesc. “Trebuie să găsim o formă actuală prin care să-i apropiem pe copiii secolului XXI, de aceste valori. Pentru început vom lansa în această toamnă un catalog în parteneriat cu Muzeul din Alexandria. Prima parte a catalogului are un format plăcut ochiului, un format care să placă atât copiilor cât și adulților. Mă consider un om care are ceva de lăsat în urma lui. Din punctul meu de vedere o fotografie va dăinui mai mult decât costumul în sine. Piesa poate fi mâncată de molii, poate să fie mistuită de un incendiu, dar fotografia, mai ales în acest secol în care tehnologia e la un click distanță, va rămâne acolo“, conchide optimistă Alexandra Negrilă.

Primele tangențe cu lumea parfumului au apărut timpuriu, la vârsta de patru ani. Iulia căuta în curtea bunicului diverse plante cu scopul de a obține miresme îmbietoare. Nu visa că va ajunge parfumier, dar firul destinului a purtat-o către acest domeniu. Din acel joc candid avea să se nască mai târziu Luviane Atelier de Parfumerie, un business care încântă prin eleganță și rafinament. Am intrat în universul înmiresmat al Iuliei și am discutat despre începuturi, pasiunea pentru arta parfumeriei și evoluția unui brand cu miros divin.

Articolul pe scurt:

• Când pandemia te provoacă să te adaptezi: “Practic nu am mai putut ține partea de servicii. În ceea ce privește produsele am fost destul de intuitivi și am creat pachete de mostre pe care le-am pus pe site de unde pot fi comandate. În astfel de situații trebuie să fim creativi. Ori ești creativ, ori pui lacătul, variantă de mijloc nu există“
• Secretul parfumurilor Luviane: “Foarte multă bucurie și dragoste. În momentul în care intru în atelier și închid ușa după mine, intru într-o anumită stare, iar energia aceea se transpune în parfum“
• Parfumuri 100% naturale: “De câțiva ani folosim și extracte din flori rare: absolut de zambilă, apoi folosim floare de lotus, dar și lavandă, iasomie, trandafir“

Copilăria, dulcea mireasmă din curtea bunicilor

Pasiunea pentru culesul plantelor a venit din familie, mai exact din partea bunicului. Ulterior, Iulia a început să culeagă diverse plante cu un singur scop: să obțină un miros fermecător. “De generații la noi în familie s-au folosit plante în diferite combinații. Dar, nu mă gândeam că asta poate deveni o profesie, mai ales că în România pe vremea aceea nu se știau prea multe lucruri despre parfumieri. Pentru mine era o joacă, maceram, combinam“, povestește Iulia-Victoria Neagoe pentru Matricea Românească.

Nu mă gândeam că asta poate deveni o profesie, mai ales că în România pe vremea aceea nu se știau prea multe lucruri despre parfumieri

Timpul s-a scurs cu repeziciune, iar Iulia a decis să urmeze Facultatea de Construcții, apoi un master în management. Și-a dorit mai mult de atât, așa că a plecat în Austria pentru a studia Biochimia. “Acolo, părinții unui colege aveau un butic cu parfumuri de nișă. Am început să descopăr note, combinații și am înțeles care e diferența între parfumurile mass market și cele de nișă. În acel butic am înțeles ce înseamnă parfumul artizanal, am descoperit diferența dintre parfumurile italienești și cele franțuzești“, spune Iulia.

Tainele parfumurilor Luviane

Nu își mai dorea să revină în țară, dar săgeata lui Cupidon a făcut să se întâmple contrariul. În 2010, Iulia a finalizat primele formule. Nu i se părea că face ceva extraordinar, însă cei din jur erau fascinați. “Luviane a luat naștere în 2013. Soțul meu a fost cel care m-a încurajat să merg mai departe. În primă fază am înființat un PFA, pentru că erau condiții mai avantajoase atunci și în plus a fost și o chestie de orgoliu deoarece un astfel de statut solicita și o pregătire în domeniul respectiv.  După aceea am ajuns la concluzia că este mai potrivit să transform PFA-ul  într-o firmă“, povestește Iulia-Victoria Neagoe.

Prima colecție a brandului a fost Miresme româneșt prin care am surprins olfactiv și simbolistic la nivel de ingrediente și elemente grafice, ipostaze din viața femeii

Ingredientele pe care Iulia le folosește în laboratorul Luviane sunt 100% naturale, certificate, toate având grad alimentar. În componența parfumurilor se regăsesc esențe de flori rare, absolut de zambilă, iris, violete, tuberoze lavandă, iasomie, trandafir, etc. Cu fiecare sticluță, Iulia spune o poveste și te invită să pătrunzi într-un univers magic. “Prima colecție a brandului a fost Miresme românești prin care am surprins olfactiv și simbolistic la nivel de ingrediente și elemente grafice, ipostaze din viața femeii. Apoi în 2018 am dedicat o colecție Reginei Maria, pe care am intitulat-o Florile Reginei. Avem colecția Parfumuri de leac, o terapie prin parfum bazată pe principiile Aromacologiei pe care o studiez de mulți ani, aici fiind vorba de legătura dintre parfumerie și psihologie. Dacă vorbim de insomnii de exemplu, ei bine acestea pot fi tratate printr-un parfum special creat“, menționează Iulia.

Despre importanța educației olfactive

Intrarea pe piață nu a fost deloc ușoară. Lupta cu parfumurile mass market care au parte de o reclamă excesivă, a solicitat mult efort. Iulia atrage atenția și spune că aici este vorba de o lipsă a educației olfactive. “Noi nu am avut o cultură în acest domeniu, nu am avut o istorie în zona parfumeriei. În general țările care au o istorie în arta parfumeriei dețin și ingrediente potrivite pentru a crea parfumurile. În acest sens am inițiat ateliere olfactive la Luviane în care clientul vine și își făurește propria formulă de parfum. Are la dispoziție peste 100 de ingrediente pe care le miroase și le combină după preferințe, iar în tot acest timp eu îi povestesc tot ce este nevoie pentru ca experiența să fie minunată și completă“, spune Iulia-Victoria Neagoe.

Noi nu am avut o cultură în acest domeniu, nu am avut o istorie în zona parfumeriei

Din momentul în care pune piciorul în atelier și închide ușa, Iulia intră într-o anumită stare. O energie creatoare străbate trupul și se revarsă în sticluțele de parfum. Pe final de dialog am fost curios să aflu dacă printre mirosul de clor și dezinfectanți, românii se mai dau cu parfum.”Eu le-aș recomanda să se dea. Dacă vor renunța la parfumul care le aduce starea de bine, cred că lucrurile intră pe o pantă abruptă. Să fim atenți la faptul că mirosurile acestor soluții dezinfectante atacă și distrug receptorii olfactivi.“

Martie 2003, orașul Sfântul Gheorghe, zi de muncă. Ciprian era pe acoperișul unei hale. Un pas greșit, iar viața nu a mai fost ca înainte. Au urmat clipe de luptă, recuperare fizică, psihică, ani în care a tras de el pentru a reveni la normal. În ciuda efortului, destinul l-a invitat să ia loc într-un scaun rulant. Prin 2007, era la Fundația Motivation unde coordona o tabără de tenis. Terenul era liber, Ciprian se așează într-un scaun rulant, schimbă câteva mingi și se îndrăgostește pe loc. Cu timpul devine campion național la tenis de câmp. În 2017 ocupă locul 119 din 700 de sportivi din toată lumea, iar în prezent este vicepreședinte și ambasador al Comitetului Paralimpic Român.

Articolul pe scurt:

• Destinul ridică mingea la fileu: ”Eram cu tata și lucram pe acoperișul unei hale. Mergeam pe niște scânduri, iar la un moment dat am călcat pe lângă și am căzut de la șapte metri”
• Primul antrenor de tenis din țară în scaun rulant: “Mi-a plăcut să fiu util, așa m-am apucat de antrenorat (…) Cumva, menirea mea este să fiu un exemplu și să-i ajut pe cei cu handicap să se autodepășească“
• Misiunea în cadrul Comitetului Paralimpic Român: “Rolul meu principal este de a recruta persoane cu handicap și de a mări efectivul echipelor pe care le avem. Pe lângă acest lucru, mă ocup și de alte chestiuni care țin de administrație “

Când viața te provoacă la o partidă

Sportul a fost o prezență constantă în viața lui Ciprian. A practicat handbal vreo trei ani, judo vreo șase, era instructor și lucra cu copii. La 20 de ani termină serviciul militar, continuă să facă sport și decide să lucreze în construcții alături de tatăl său. “Cochetam cu ideea de a fi cât mai independent. Doream să-mi iau o motocicletă, să locuiesc singur, iar aceste dorințe nu se puteau împlini fără bani“, povestește Ciprian Anton pentru Matricea Românească.

Mergeam pe niște scânduri, iar la un moment dat am călcat pe lângă și am căzut de la șapte metri

A lucrat în multe locuri, dar în iarna lui 2002, lucrurile au început să scârțâie. “Abia prin martie 2003 am reușit să găsim ceva. Eram cu tata și lucram pe acoperișul unei hale. Mergeam pe niște scânduri, iar la un moment dat am călcat pe lângă și am căzut de la șapte metri. A venit Salvarea, m-au dus repede la Spitalul din Sfântu Gheorghe, apoi m-au trimis la Brașov, iar în cele din urmă am ajuns la Spitalul Bagdasar din București“, își amintește Ciprian.

Tenisul, dragoste la primul schimb de mingi

A urmat o perioadă extrem de complicată. Recuperare fizică, psihică, ușor au început să-și facă loc anumite complexe, iar doi ani de zile, nu a ieșit din casă. “Mi-am propus să muncesc în fiecare zi acasă, pe saltea. În urma efortului depus mi-am recuperat în totalitate brațul drept. În decembrie 2006, cineva de la Fundația Motivation București, mi-a dat un telefon și m-a invitat la un stagiu de recuperare. Pentru că aveam ceva cunoștințe în ceea ce privește organismul, am început să conduc programul de dimineață și eram alături de cei care făceau recuperare“, spune Ciprian Anton.

Când au plecat de pe teren, m-am așezat într-un scaun de tenis, am schimbat câteva mingi și mi-a plăcut

Cei de la fundație l-au îndrăgit pe Ciprian și i-au propus să devină instructor. Misiunea nu era deloc ușoară. Trebuia să locuiască într-o casă de tip familial cu alte opt persoane în scaun rulant și să le ajute să-și recapete independența. “În anul 2007, eram într-o tabără organizată de cei de la Motivation, unde instruiam alte cincisprezece persoane. La un moment dat când au plecat de pe teren, m-am așezat într-un scaun de tenis, am schimbat câteva mingi și mi-a plăcut“, a spus Ciprian Anton.

Participă la competiții și devine primul antrenor în scaun rulant

Nici nu trece bine un an, că Ciprian participă la primele competiții peste hotare. Pe plan intern devine multiplu campion, apoi triumfă la Praga. În 2017 ocupă locul 119 din 700 de sportivi din întreaga lume. Am fost curios să aflu mentalitatea cu care abordează concursurile și cum a ajuns primul antrenor de tenis din țară în scaun rulant. “Eram atât de motivat încât doream să arăt oamenilor că merit susținerea lor. Asta punea o presiune enormă pe umerii mei și nu mai jucam relaxat. Mi-a plăcut să fiu util, așa m-am apucat de antrenorat. Am reușit să inițiez câțiva copii și mă bucur că unul dintre ei joacă tenis la un nivel foarte bun. Cumva, menirea mea este să fiu un exemplu și să-i ajut pe cei cu handicap să se autodepășească“, a zis Ciprian.

Menirea mea este să fiu un exemplu și să-i ajut pe cei cu handicap să se autodepășească

Dar, Ciprian Anton nu este numai un sportiv de mare finețe, ci și scriitor. Împreună cu psihoterapeutul Mariana State, a scris Ghidul persoanelor cu traumatism vertebro-medular. “Făceam recuperare la Techirghiol, iar între timp acumulasem ceva informații din punct de vedere medical. Doamna State m-a îndemnat să le pun pe hârtie. Am lucrat vreo doi ani și am pus totul cap la cap. Rezultatul a fost acest ghid, care se vrea a fi o carte pe înțelesul tuturor. Inițial primele 500 de exemplare le-am oferit gratuit mai multor spitale și fundații“, menționează Ciprian.

România în drum spre jocurile Paralimpice de la Tokyo

Acum este vicepreședinte și ambasador al Comitetului Paralimpic Român. L-am întrebat pe Ciprian care este rolul său în cadrul acestei structuri. “Rolul meu principal este de a recruta persoane cu handicap și de a mări efectivul echipelor pe care le avem. Pe lângă acest lucru, mă ocup și de alte chestiuni care țin de administrație. Din pricina pandemiei, Jocurile Paralimpice au fost amânate pentru 23 iulie 2021, însă pregătirea continuă. Vom concura la judo, unde îl avem pe Alex Bologa, număr unu mondial, apoi avem sportivi la tenis de masă, ciclism și înot“, precizează Ciprian.

Rolul meu principal este de a recruta persoane cu handicap și de a mări efectivul echipelor

Ciprian nu va renunța la competiții. Speră ca în viitorul apropiat să ne reprezinte în Ungaria și Praga. Cu toții știm că tenisul e un sport scump, cu atât mai mult cu cât ești nevoit să-ți procuri echipamente adaptate. La acest capitol, sportivii de talia lui Ciprian au nevoie de sprijinul nostru. Pasionați de tenis, am pomenit pe final de discuție tripleta Nadal, Djokovici, Federer, pe care am analizat-o puțin.“Nadal mă impresionează cu energia de care dă dovadă, cu rotația pe care o imprimă mingii. Djokovici, mă uimește cu modul lui de gândire, are o putere fantastică de a reveni în meci, iar Federer, pe departe cel mai elegant și calculat sportiv dinte toți.“

Curaj, pasiune, dăruire, o frântură din bagajul său sufletesc. Este medic rezident pe partea de medicină generală și voluntar în zone ca Ruanda, Irak sau Nepal. Experiența irakiană a fost o adevărată lecție de viață. A înfruntat arșița deșertului, a operat când ecoul bombelor capcană răsuna de zor, iar mirosul de pucioasă îți paraliza nările.  Am stat de vorbă cu medicul Andrei Abrudan despre începuturi, cultura voluntariatului și cum a fost perioada petrecută în taberele de ajutor din Irak.

Articolul pe scurt:

• În compania tatălui, te molipsești de medicină: “Vedeam cum opera tot felul de animale. De atunci am început să îndrăgesc partea de chirurgie. Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală“
• Primele emoții pe tărâm irakian: “Avea tot felul de pistoale, mitraliere, iar la un moment dat văd că ne îndepărtăm de oraș. Ajunsesem pe un fel de centură (…) Atunci mi-am zis: Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște și o să-mi ia banii“
• Când copilul unui membru ISIS strigă după ajutor: “Copilul fusese rănit de o bombă capcană (…) L-am trimis la spitale mari pentru că nu puteam gestiona situația. De acolo ni l-au trimis înapoi, au spus că nu au ce să-i facă, mai bine să-i taie piciorul. Am zis că nu las să se întâmple asta”

Își dorea să fie pilot, dar a devenit medic

Clujean din fire, Andrei a cunoscut de mic ce înseamnă medicina. Frații Abrudan mergeau aproape zilnic pe teren alături de capul familiei care practica medicina veterinară. ”Pentru că nu avea cu cine să ne lase acasă, tata ne lua cu el peste tot. Vedeam cum opera tot felul de animale. De atunci am început să îndrăgesc partea de chirurgie. Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală“ povestește medicul Andrei Abrudan pentru Matricea Românescă.

Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală

 

În studenție mergea frecvent în SUA pentru a face practică. Procedurile pe care le-a învățat acolo și lumea pe care a întâlnit-o, l-au ajutat să devină profesionistul de azi. Absolvă cu brio, iar acum vrea să se specializeze pe partea de chirurgie oncologică. Când l-am sunat pe Andrei am avut surpriza să aflu că este în Franța pentru un stagiu de un an și jumătate.

Ce alegi când viața te provoacă?

Voluntariatul are un rol important în formarea sa. A trecut prin zone cu risc ridicat, a îndurat temperaturi arzătoare și a îngrijit femei, copii și soldați. Cu un accent domol, ardelenesc, Andrei îmi povestește cum a ajuns în Irak și cum a fost primit.“O colegă de-a mea, medic stomatolog, mersese ca voluntar în taberele de refugiați din Lesbos, Grecia. Într-o zi mi-a dat niște contacte, iar eu am scris medicului respectiv. Acesta mi-a spus că trebuie să intru pe un site unde sunt anumite informații. Mă uit pe site și văd că erau disponibile locuri în Irak și Grecia“, spune Andrei Abrudan.

M-am uitat pe hartă să văd unde vine Mosul. Ok, cât de greu poate fi? Ai mei nu știau nimic, inițial le-am zis că vreau să plec în Israel

Nu îndrăznesc să rup firul poveștii, așa că ascult mai departe. “Pentru cea de-a doua era o listă foarte mare. Eu aveam programat concediul și se suprapunea cu perioada de voluntariat din Grecia. Am zis să mă duc în Irak. M-am uitat pe hartă să văd unde vine Mosul. Ok, cât de greu poate fi? Ai mei nu știau nimic, inițial le-am zis că vreau să plec în Israel. Nu doream să-i îngrijorez, dar în cele din urmă le-am spus unde mă duc“, spune Andrei.

Primele emoții pe pământ irakian

Cu un rucsac în spate, tânărul se îndrepta către un loc cunoscut doar din poze. “Când am coborât, mi-am pus mâinile în cap. Diferența era enormă! Doamne ce a fost în mintea mea când am ales țara asta? Nimic din ce văzusem pe hartă nu corespundea cu realitatea. Am început să întreb, dar nimeni nu vorbea engleză ca să te poți înțelege. Am întrebat un soldat. Unul dintre ei îmi spune să stau liniștit că mă duce el cu mașina“, deapănă entuziast Andrei.

Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște

Inspiră adânc, parcă ar retrăi momentele de odinioară. “Ne urcăm în mașină. Avea tot felul de pistoale, mitraliere, iar la un moment dat văd că ne îndepărtăm de oraș. Ajunsesem pe un fel de centură. Aproape că nu mai zăream orașul. Atunci mi-am zis: Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște și o să-mi ia banii. În cele din urmă ajungem la locul unde eram cazat, o fortăreață. Bat la poartă, nimic. Bat mai tare, apare o tipă din partea organizației. Persoana care m-a adus a cerut o sumă enormă, nu aveam atâția bani. În cele din urmă tipa respectivă a sunat la biroul principal, de acolo au trimis un irakian care a gestionat situația“, spune Andrei Abrudan.

A salvat copilul unor membri ISIS

Tabăra era alcătuită din containere, fiecare reprezenta un anumit departament. Andrei a lucrat pe partea de primiri urgențe. Zilnic veneau oameni cu tot felul de probleme, femei cu arsuri, copii cu traumatisme, etc. “Am tratat un copil care avea tatăl și un frate membri ISIS. Fusese rănit de o bombă capcană, apoi operat de medicii de război, i s-au montat niște proteze externe, iar ulterior s-a infectat. L-am trimis la spitale mari pentru că nu puteam gestiona situația. De acolo ni l-au trimis înapoi, au spus că nu au ce să-i facă, mai bine să-i taie piciorul. Am zis că nu las să se întâmple asta, trebuie să fie o cale prin care să-l salvăm“, povestește Andrei.

Am zis că nu las să se întâmple asta, trebuie să fie o cale prin care să-l salvăm

Echipa a luptat până în pânzele albe pentru acel copil. “O organizație din SUA și a zis că ne ajută să-l trimitem în afara țării pentru o intervenție. Ne-am bucurat cu toții, dar mai era o problemă. Copilul nu avea acte, nici nu știa când era născut. Irakul nu voia să-i facă pașaport, deci transferul a picat. În cele din urmă am reușit cu greu să-l transferăm la o clinică din Kurdistan, unde a fost reoperat. Azi, copilul e bine și umblă“, destăinuie Andrei.

Voluntariatul și crezul lui Andrei

Trăirile pe care le-a experimentat sunt indescriptibile. Irakul a fost o adevărată lecție de viață. L-aș fi ascultat ore în șir, dar finalul discuției bate la ușă. O ultimă curiozitate: De ce ai ales voluntariatul? “Consider că voluntariatul este un act necesar, un act de maturizare. Încurajez lumea să facă voluntariat. Nu trebuie să plece în lumea largă, dar măcar să se implice în comunitatea lor. Eu am o vorbă, când voi muri și voi avea o conversație cu Dumnezeu, mi-ar plăcea ca El să-mi zică: Andrei, nu mi-a părut rău că te-am lăsat pe pământul acesta.“

Povestea programului Mind Lab în România a început prin 2007-2008. Doamna Monica Șerbănescu, directoarea Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu”, pe atunci, aflat la clasele primare, a primit cu brațele deschise ideea înființării unei echipe. Mai trebuia doar un antrenor iscusit care să-și pună amprenta pe activitatea copiilor … și  a apărut profesoara Ana-Maria Lazăr! Munca stăruitoare, pasiunea și dragostea cu care lucrează au dus echipa pe podiumurile naționale și internaționale. Matricea Românescă a stat de vorbă cu doamna Lazăr despre mentalități competiționale, despre valorile și performanțele echipei de Mind Lab pe care o pregătește de peste zece ani.  

Articolul pe scurt:

• Beneficiile Mind Lab în viața elevilor: „În primul rând, acest program le dezvoltă copiilor spiritul de echipă, iar, când suntem astfel interconectați, putem reuși pe toate planurile. De-a lungul timpului am avut elevi care au reușit să-și depășească propria condiție, să scape de temeri și să aibă mai multă încredere în ei.“
• Performanța în vremea pandemiei: „În acest an, am câștigat primele concursuri, dar competiția regională și cea națională au fost suspendate. Din păcate, nici cea internațională nu va mai avea loc, dar în locul acesteia avem competiția  Accelium unde copiii au șansa să participe într-un număr mai mare de patru elevi.“
• Munca susținută aduce performanțe pe măsură: „Astfel, am putut beneficia de acest program și am intrat într-o nouă competiție internațională unde, la jumătatea lunii iunie a acestui an, am reușit să ne clasăm pe locul 4 din 110 școli.“

Când un pedagog dă dovadă de pasiune și nu se teme de muncă

Încă din clasele primare, Ana-Maria și-a dorit să lucreze cu copiii.  A studiat engleza la Facultatea de Limbi Străine, iar, încă din perioada studenției, a început să lucreze ca educatoare. O întâlnire avea să-i aducă înflorire parcursului profesional: „Într-o zi am descoperit programul Mind Lab care m-a adus la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”, pe atunci, aflat încă la nivelul de clase primare. Doamna Monica Șerbănescu a primit cu brațele deschise acest program și a crezut în el. Așa am devenit coordonatorul nivelului preșcolar și predau Mind Lab de la grădiniță (Grădinițele Arc-en-Ciel, care reprezintă  nivelul preșcolar al unității de învățământ), până la clasele care pot intra în competiție, de la primar și gimnaziu.“, povestește Ana-Maria Lazăr.

La puțin timp după ce am implementat programul aveam campioni naționali

Mind Lab contribuie la dezvoltarea cognitivă a elevilor, îi ajută să-şi îmbunătățească și capacitatea de gândire, și inteligența emoțională, și abilitățile sociale. „La puțin timp după ce am implementat programul, aveam deja campioni naționali. La început, erau puține echipe la nivel național și putem spune că și pasiunea copiilor școlii noastre a contribuit la răspândirea programului în România; astfel,  pe parcursul anilor,  au început să apară tot mai multe echipe, cu o pregătire din ce în ce mai bună. Practic, ne-am cam crescut propriii competitori. Spre exemplu, la campionatele regionale vin școli din Iași, Cluj, Constanța, Timișoara, Făgăraș etc. Dar, pentru bucuria copiilor de a desfășura aceste jocuri, provocarea  a fost excelentă. Nu doar copiii, ci întreaga școală, părinți, profesori și elevi, partcipau emoținal, dar și fizic, de fiecare dată, la competiții și așteptau cu sufletul la gură întoarcerea echipei de la Olimpiada Internațională, la finalul fiecărui an școlar“, precizează Ana-Maria Lazăr.

Elevii care aduc medalii de peste hotare

Într-o echipă de Mind Lab figurează patru elevi, dar cei care nu sunt selecționați nu rămân deoparte. Ei îi susțin pe cei care concurează și îi sprijină la antrenamente. Componența echipei se schimbă anual, deoarece campionatele sunt dedicate copiilor cu vârste cuprinse între 8 și 12 ani. Cu toate acestea, pregătirea începe  de timpuriu. „Lucrez cu copiii încă de la grădiniță și încerc să le fac cunoștință cu jocurile de olimpiadă. Campionatele le desfășor încă din clasa întâi, chiar dacă nu au vârsta necesară pentru a concura, dar o fac pentru a-i obișnui cu emoțiile prin care vor trece mai târziu, la competiții. Am observat că elevii sunt foarte implicați, la fel și părinții, iar, pe această cale, le mulțumesc pentru încrederea pe care ne-o oferă și pentru spijin!“, spune Ana-Maria.

Important este să le transmitem copiilor puterea de a gestiona emoțiile în momentele mai grele

Cu o asemenea pregătire, rezultatele nu au întârziat să apară. Copiii au urcat pe podiumurile naționale și internaționale. Au străbătut țări ca Portugalia, Turcia, Italia, Grecia și s-au întors cu medalii. Ana-Maria pune accent pe bucuria de a participa la competiții și nu vânează premiile cu orice preț. „Încercăm să întărim anumite trăsături de caracter ale copiilor. Vreau să le transmit spiritul de echipă care este extrem de important, apoi încrederea în sine. Mergem la concursuri și dăm ce avem mai bun din noi“, menționează Ana-Maria Lazăr. Discuția curge frumos, iar, pe final am întrebat-o pe Ana-Maria ce competiții au în viitorul apropiat. „Acum ar fi urmat competiția regională și cea națională, dar au fost suspendate. Din păcate, nici cea internațională nu va mai avea loc, dar, în locul acesteia, avem competiția Accelium unde apare șansa să participe un număr mai mare de patru elevi.“

Nici pandemia nu le poate sta în cale. „Am intrat într-o nouă competiție internațională unde am reușit să ne clasăm pe locul 4 din 110 școli.”

Perioada complicată prin care trece școala în vremea pandemiei nu i-a descurajat pe iubitorii de Mind Lab. Pregătirea s-a mutat în sfera online, iar nivelul de performanță a rămas la cote maxime. „Echipa Mind Lab din Israel a implementat anul trecut un program care se numește Accelium. Acesta este un proiect digital unde se regăsesc toate jocurile. Am putut beneficia de acest program și am intrat într-o nouă competiție internațională unde am reușit, la jumătatea lunii iunie a acestui an, să ne clasăm pe locul 4 din 110 școli“, a povestit bucuroasă profesoara Ana-Maria Lazăr.

Prima întâlnire cu teatrul a fost în timpul liceului. Un rol ludic, o interpretare peste așteptări. După vine în Capitală și spre surprinderea celor care îi văzuseră talentul, nu urmează actoria, ci Facultatea de Istorie. Începe un master în același domeniu, când un prieten drag, care o văzuse pe scenă, îi sugerează să dea la teatru. Acum, Oana Predescu este actrița Teatrului Excelsior, trece cu măiestrie de la Comedia dell’Arte la musical, iar personajul Morticia Addams i-a adus o nominalizarea la Premiile UNITER, pentru cea mai bună actriță în rol principal.

Articolul pe scurt:

• Când un drum devine istorie: “În clasa a XII-a, să dai la teatru mi se părea un vis îndepărtat. Când eram în anul I de master la Facultatea de Istorie, un prieten a văzut înregistrarea cu piesa din liceu și a zis că trebuie să dau la teatru“
• Teatru de acasă vs teatru din sală: “Clar nu poate fi același efect ca în sala de teatru. Acolo actorii sunt la câțiva metri de tine, simți atmosfera, este o experiență unică. Nu cred că putem compara un spectacol înregistrat și transmis online, cu unul pe viu“
• Despre genuri teatrale și întâlniri: “Comedia dell’Arte și musicalul sunt genuri care necesită abilități multiple, precum spontaneitate, o anumită pregătire vocală și corporală (…) Enrico ne-a învățat să căutăm adevărul scenic, actorul trebuie să înțeleagă situația (…) de cealaltă parte, Răzvan Mazilu m-a învățat să-mi găsesc vocea, amprenta mea față de personajul interpretat“

Ce-ar fi să faci istorie în teatru

Târgovișteanca Oana Predescu și-a dat întâlnire cu teatrul prin clasa a IX-a, la Colegiul Național Ienăchiță Văcărescu. Coordonatorul trupei era profesorul de muzică, Matei Bogdan, cel care îi încredințase primul rol. “Jucam un rol de compoziție, un bătrân mai exact. Am avut o reprezentație la Teatrul Tony Bulandra, apoi am fost și peste hotare la festivalul de la San Remo“, povestește Oana Predescu pentru Matricea Românească.

În clasa a XII-a, să dai la teatru mi se părea un vis îndepărtat

 

Reacțiile au fost peste așteptări. Cu un asemenea debut, nimeni nu mai avea dubii în privința viitoarei profesii. “În clasa a XII-a, să dai la teatru mi se părea un vis îndepărtat. Când eram în anul I de master la Facultatea de Istorie, un prieten a văzut înregistrarea cu piesa din liceu și a zis că trebuie să dau la teatru. Am zis că dacă nu voi intra din prima, nu mai încerc. Îmi petreceam ore în șir la Biblioteca Centrală Universitară ca să-mi aleg repertoriul de concurs“, spune Oana.

Munca actorului cu sine însuși

Efortul nu a fost în zadar și a devenit studentă la UNATC. Au urmat ani de muncă și perfecționare, sub ghidajul atent al profesorului Adrian Titieni. Proaspăt ieșită de pe băncile facultății, Oana a început să-și caute un loc în teatru. “Era o perioadă când se eliberaseră locuri. Am dat o probă la un teatru, dar nu am fost admisă. Apoi, cu același repertoriu am mers la concursul de la Teatrul Excelsior. Eram încrezătoare, nu îmi mai pusesem o miză. Dacă e nevoie de mine voi lua concursul, dacă nu, mai încerc“, a zis Oana Predescu.

Am dat o probă la un teatru, dar nu am fost admisă. Apoi, cu același repertoriu am mers la concursul de la Teatrul Excelsior

Proba a fost excelentă, tipologia ei venea perfect în trupa tânără de la Excelsior. Cântul, dansul și celelalte aptitudini scenice, au făcut-o să fie dorită în diferite spectacole. De la Commedia dell’Arte, până la musical, Oana a lucrat cu regizori români, dar și străini. Un exemplu este italianul Enrico Bonavera, ucenic al celebrului actor Ferruccio Soleri, apoi coregraful Răzvan Mazilu. “Sunt două genuri care necesită abilități multiple, precum spontaneitate, o anumită pregătire vocală și corporală. Enrico ne-a învățat să căutăm adevărul scenic, actorul trebuie să înțeleagă situația și să aibă o relație autentică cu partenerul de scenă. De cealaltă parte, Răzvan Mazilu m-a învățat să-mi găsesc vocea, amprenta mea față de personajul interpretat“, menționează Oana Predescu.

În rolul Morticiei din spectacolul Famila Addams

Exilul teatrului în vremea pandemiei

Fie că o aduce la viață pe Morticia în musicalul Familia Addams, sau pe Isabela din Arlecchino și pierdutele iubiri, Oana este o profesionistă desăvârșită. Discuția noastră s-a dus inevitabil către situația actorilor în pandemie. “A trebuit să ne adaptăm. Teatrul este o disciplină vie și se bazează foarte mult pe conexiunea dintre actor și public. E un salt destul de ciudat, dar e un compromis necesar în aceste vremuri“, spune Oana.

Teatrul este o disciplină vie și se bazează foarte mult pe conexiunea dintre actor și public

Vremurile tulburi pe care le trăim, nu au oprit teatrul, ci l-au exilat în online. Am întrebat-o pe Oana, ce pierde actul artistic în condițiile de față și cum își imaginează primul spectacol cu public. “Clar nu poate fi același efect ca în sala de teatru. Acolo actorii sunt la câțiva metri de tine, simți atmosfera, este o experiență unică. Nu cred că putem compara un spectacol înregistrat și transmis online, cu unul pe viu. Sigur, dacă sunt spectacole bine făcute, cred că pot transmite ceva și în mediul online. Cred că primul spectacol cu public va fi incredibil. Va fi așa ca o liniște după furtună, un moment înălțător pentru toți. Aștept cu nerăbdare acel moment“, conchide optimistă Oana Predescu.

La 15 ani, cu un bagaj de vise în spate, o puștoaică lasă Republica Moldova și poposește în România. Face liceul la Galați, apoi ASE-ul și se angajează într-o multinațională. Pasiunea pentru vizual o avea de mică. Unchiul este fotograf artist, iar ea o permanentă sursă de inspirație. Peste ani, microbul se transmite. Astăzi, Tatiana Volontir îmbină armonios economia cu fotografia de portret.

Articolul pe scurt:

• Soarta fotografului pe timp de pandemie: “În această perioadă am avut timp suficient să studiez mai mult și să învăț lucruri noi. Chiar dacă lumea s-a oprit pentru un timp, eu am avut două proiecte și asta m-a uimit, pentru că sunt șanse mici să ai de lucru pe segmentul fotografiei în contextul actual“
• Ce este special în fotografia de portret?: ”În fotografia de portret este vorba de simțire, de comunicare. Creez un cadru din detaliile pe care le culeg, apoi vizualizez povestea. Mă gândesc ce lumină s-ar potrivi, ce fel de cromatică, ce mediu să aleg“
• Chimia dintre economie și fotografie: “A urmat o perioadă în care nu mai știam dacă sunt economist sau fotograf. Sunt două domenii total diferite, pe parcurs acumulam unele frustrări pentru că trebuia să merg la job și astfel nu mai aveam timp pentru fotografie“

Printre cifre, grafice și obiective

Tatiana a avut tangențe cu arta încă din copilărie. Mânuiește penelul cu tact, a făcut o școală de muzică, cântă la acordeon și la chitară. Face parte din generația care a beneficiat de burse de studiu, așa că a decis să vină în România.“Mi-am petrecut o bună parte a copilăriei la bunici. Adesea, unchiul venea și ne lua cu el prin sat, pe dealuri și ne făcea fotografii. Multă vreme nu am avut un aparat foto, m-am dedicat studiului și nu avem timp de altceva“, povestește Tatiana Volontir pentru Matricea Românească.

A urmat o perioadă în care nu mai știam dacă sunt economist sau fotograf

În ultimul an de studii decide să își cumpere un aparat și se pune strașnic pe fotografiat. “A urmat o perioadă în care nu mai știam dacă sunt economist sau fotograf. Sunt două domenii total diferite, pe parcurs acumulam unele frustrări pentru că trebuia să merg la job și astfel nu mai aveam timp pentru fotografie. Așa că mi-am luat o pauză de la muncă și m-am dedicat artei fotografice”, spune Tatiana.

Fotografia de portret și taina persoanei

Un artist nu poate lucra mecanic, inspirația este esențială. Tatiana a cântărit mai bine lucrurile și a decis să se întoarcă la multinațională.”Am înțeles că între economie și fotografie, trebuie să existe un echilibru. La început pozam peisaje, dar după mi-am dat seama că acolo nu pot interveni, trebuie doar să aștepți momentul potrivit. Portretul este altceva, acolo trebuie să descopăr trăsături și atitudini de care cei imortalizați nu sunt conștienți“, precizează Tatiana Volontir.

Omul cu care lucrez îmi acordă toată încrederea și îmi dă voie să intru în universul lui

Fotografia comercială și cea de portret sunt două lucruri diametral opuse. Dacă pentru prima e necesar doar un aparat bun și parametrii tehnici bine definiți, la fotografia de portret lucrurile stau altfel. “În fotografia de portret este vorba de simțire, de comunicare. Creez un cadru din detaliile pe care le culeg, apoi vizualizez povestea. Mă gândesc ce lumină s-ar potrivi, ce fel de cromatică, ce mediu să aleg. Am anumite piese din acest puzzle, omul cu care lucrez îmi acordă toată încrederea și îmi dă voie să intru în universul lui. De acolo, culeg bucățică cu bucățică și compun cadrul“, explică Tatiana.

Despre expoziții și perioada pandemiei

Fotografiile i-au trecut granițele și au ajuns până în Rusia, Republica Moldova și România. Inevitabil, au apărut expozițiile, o perioadă frumoasă încununată cu premii. Ca orice artist fotografic, Tatiana este într-o continuă căutare. “Am două direcții pe care le urmăresc atunci când fotografiez. Prima ține de o descoperire personală cu fiecare fotografie pe care o fac. A doua vizează un permanent proces de învățare legat de tehnica fotografică, culoare, compoziție, geometrie și perspectivă. Mă fascinează universul formelor, pentru că liniile direcționează privitorul către anumite detalii“, lămurește Tatiana.

Mă fascinează universul formelor, pentru că liniile direcționează privitorul către anumite detalii

Pe final de interviu am fost curios să aflu cum a traversat fotografa Tatiana Volontir această perioadă. “Pe timpul pandemiei am avut timp suficient să studiez mai mult și să învăț lucruri noi. Chiar dacă lumea s-a oprit pentru un timp, eu am avut două proiecte și asta m-a uimit, pentru că sunt șanse mici să ai de lucru pe segmentul fotografiei în contextul actual.”

Dintr-o joacă candidă, Florian a început să scormonească prin podul bunicului patern. Printre lăzile prăfuite de vreme, a descoperit câteva manuale interbelice de pe care nu și-a mai putut dezlipi ochii. La 13 ani, devine camaradul singurului anticar din Craiova. Într-o zi, primește dreptul de a intra în depozitul anticarului. De atunci, pasiunea pentru colecționarea lucrurilor rare, nu a mai cunoscut hotar. Florian Ciobanu deține în prezent o colecție impresionantă de periodice și este un expert al genului. 

Articolul pe scurt:

• O copilărie în compania anticarului: “Țin minte că la 13 ani, anticarul mă pusese să spăl geamurile magazinului. Pe vremea aceea, cărțile se vindeau pe sub mână, iar domnul anticar m-a luat cu el în depozit, unde mi-am cumpărat tot ce-mi doream“
• C. A. Rosetti, pionier al reclamei românești: “În 1857, C. A. Rosetti pune bazele ziarului Românul, o publicație cotidiană în care ultima pagină era plină de reclame (…) Publicația lui Rosetti depășea granițele Bucureștiului și era disponibilă în mai multe regiuni alte țării“
• Regina Maria, emblema reclamei interbelice: “Cea mai folosită imagine în publicitate, era cea a Reginei Maria. Chipul ei apărea pe diverse produse, de la ciocolată până la pachete de unt“

Ciocolată și unt cu chipul Reginei Maria din 1924

Puștiul de la geamul anticarului

Oltean get-beget, pasiunea lui Florian a început din joacă. Locul cu pricina a fost podul bunicului patern prin care cotrobăia. “Acolo am găsit niște manuale din perioada interbelică pe care le-am luat cu mine la școală. Nu înțelegeam de ce sunt atâtea arhaisme, așa că am întrebat. Nu am o explicație exactă de unde vine această pasiune pentru vechi, dar este undeva în interiorul meu“, a spus Florian Ciobanu pentru Matricea Românească.

Țin minte că la 13 ani, anticarul mă pusese să spăl geamurile magazinului

Drumul lui se intersecta zilnic cu singurul anticar din Bănie. Inevitabil, s-au împrietenit. “Țin minte că la 13 ani, anticarul mă pusese să spăl geamurile magazinului. Pe vremea aceea, cărțile se vindeau pe sub mână, iar domnul anticar m-a luat cu el în depozit, unde mi-am cumpărat tot ce-mi doream. Anticariatul nu mai există astăzi, după revoluție spațiul a fost vândut. Dar, acum vreo 5-6 ani, l-am reîntâlnit pe anticar la parterul unui magazin. E la pensie și dă meditații la șah“, povestește Florian.

Venirea în București și câte ceva despre reclama autohtonă

Într-o zi, un prieten care lucra în București l-a chemat la un interviu. Nu se aștepta să treacă cele trei probe, dar olteanul o făcu’ și pe asta. “După interviu m-am mutat în Capitală, asta era prin 1998. Am ocupat un post de entry level în advertising la o multinațională, iar în 2005, am intrat în acționariatul unei reviste“, a spus Florian Ciobanu.

Prima formă de reclamă a fost cea strigată, apoi în 1850, avem reclame tipărite

Florian deține o colecție impresionantă de periodice. De la Curierul Românesc din 20 februarie 1830, până la publicații din 1998. Am încercat să facem o radiografie a advertisingului românesc și să scoatem la iveală lucruri mai puțin știute. “Prima formă de reclamă a fost cea strigată, apoi în 1850, avem reclame tipărite. Atunci, reclamele apăreau și în Monitorul Oficial, nu doar în ziare. În 1857, C. A. Rosetti pune bazele ziarului Românul, o publicație cotidiană în care ultima pagină era plină de reclame. Sigur, era vorba de o reclamă primitivă, nu putea rivaliza cu cele de peste hotare. Publicația lui Rosetti depășea granițele Bucureștiului și era disponibilă în mai multe regiuni alte țării“, lămurește Florian.

Ziarul lui C. A. Rosetti avea cel mai mare tiraj din epocă, 2000 de exemplare

Maria, regina cu chip de ciocolată și unt

Povestește cu înflăcărare despre marile agenții de publicitate și despre figurile celebre ale reclamei românești. “În 1905, o agenție grandioasă a fost Carol Schulder, apoi în interbelic cred că cea mai mare agenție a fost Rudolf Mosse. Avea birouri în marile orașe ale României și producea orice în materie de publicitate. Cea mai folosită imagine în publicitate era cea a Reginei Maria. Chipul ei apărea pe diverse produse, de la ciocolată până la pachete de unt. La fel ca în zilele noastre, dominau reclamele la produse farmaceutice, la diverse servicii, cărți, restaurante, croitorii“, menționează Florian.

Cea mai folosită imagine în publicitate era cea a Reginei Maria

 

Din palmaresul său nu lipsesc expozițiile și premiile de la Festivalul de Publicitate Ad’Or. A vrut să împărtășească pasiunea sa și altor oameni. În urmă cu zece ani, Florian a deschis o pagină pe social media, dedicată reclamei autentice.”În 2010, o prietenă mi-a dat un email prin care eram anunțat că la ICR va avea loc o expoziție cu reclame românești. M-a dus din curiozitate, dar acolo am fost surprins să văd niște printuri A4 care nici măcar nu erau pe carton, iar pe deasupra erau prinse cu bolduri. Așa că am zis să fac o pagină unde să prezint reclamă autentică. Din păcate în România nu avem un muzeu al publicității. Mi-ar plăcea să pot face unul în care să expun toată colecția într-un mod corespunzător“, conchide încrezător Florian Ciobanu.

Un cadou primit pe la 2-3 ani avea să-i schimbe destinul. Cu timpul, lucrurile au devenit din ce în ce mai serioase, iar Cadmiel a devenit un mânuitor desăvârșit al pianului. A susţinut concerte cu Orchestra Naţională din Kazahstan, cu Filarmonica din Irkutsk, dar și cu Orchestra Radio Bucureşti. De asemenea, a avut recitaluri în SUA, Luxemburg, Croația, Italia, Franța și Rusia.

Articolul pe scurt:

• Muzica, vehiculul prin care vorbim cu Dumnezeu: “Cred în faptul că Dumnezeu în toată înțelepciune Lui, a creat pământul și pe noi oamenii într-un mod complex și creativ. Muzica este unul din elementele cheie pe care ni le-a lăsat, muzica este un mod de a comunica cu El“
• Artistul prin ochii pianistului Cadmiel Boțac: “Pentru mine ca muzician, un artist este cel care reușește să se detașeze și să treacă dincolo de norme, de standard (…) El își expune viața la fiecare manifestare publică, e un act al punerii pe tavă a sufletului tău“
• Când pandemia îți dă peste cap planurile: “Cel mai greu este că nu avem cum să concertăm cu public. E foarte dificil să cânți în fața unor pereți goi sau în fața unor săli cu scaune goale“

Destinul, o jucărie cu clape

În Sighetu Marmației, la parterul unui bloc de familiști, puștiul Cadmiel primește în dar o orgă de jucărie. Era atât de fascinat, încât nu o mai putea lăsa din mână. “Eram atras de orice instrument muzical, orice jucărie care scotea vreun zgomot. La grădiniță cântam cu vocea, eram peste medie. Atunci părinții mei și-au dat seama că am o înclinație spre muzică“, povestește Cadmiel Boțac pentru Matricea Românească.

La vârsta de șase ani am participat la primul concurs, era la Piatra Neamț

Părinții l-au încurajat tot timpul, iar la patru ani i-au găsit o profesoară de pian care a fost de acord să lucreze cu el. Au urmat sesiuni de exerciții dublate de renunțarea la meciurile de fotbal pe care prietenii le încingeau în fața blocului. Dar, efortul a meritat. “La vârsta de șase ani am participat la primul concurs, era la Piatra Neamț. Acolo am obținut un loc pe podium, iar pentru mine a fost o experiență marcantă în senul bun al cuvântului“, spune Cadmiel.

Despre alegeri și mentalitatea artistică

Timpul se scurgea iute, iar la 14 ani, Cadmiel a trebuit să facă o alegere importantă. “În Sighetu Marmației nu exista niciun liceu de muzică. Singurele variante erau la Baia Mare sau la Cluj. Am ales Clujul care s-a dovedit a fi o alegere inspirată. Din clasa a IX-a, am avut ocazia să lucrez cu unul dintre cei mai mari pianiști români ai zilelor noastre, Daniel Goiți. Dânsul era profesor la Conservator, dar a reușit să-și facă niște acte speciale pentru a veni la liceu și să-mi poată preda într-un mod oficial. Mi-a spus că sunt primul elev cu care lucrează, iar pentru asta îi sunt foarte recunoscător“, istorisește Cadmiel Boțac.

Oamenii care asistă la concerte sau concursuri, nu vin ca să taxeze un muzician, ci vin pentru că vor să primească ceva, vor să plece mai buni

Cadmiel a participat la numeroase concursuri naționale și internaționale. Am fost curios să aflu care este mentalitatea cu care abordează aceste întreceri muzicale. “Concursurile sunt un rău necesar pentru orice muzician. Când mergi la un concurs trebuie să cânți toate notele corect, să fii într-un stil muzical, iar juriul judecă dacă a fost bine sau nu. Pe lângă această parte care ține de tehnică, ceea ce contează mai mult este emoția pe care reușești să o transmiți publicului. Mi-am dat seama că oamenii care asistă la concerte sau concursuri, nu vin ca să taxeze un muzician, ci vin pentru că vor să primească ceva, vor să plece mai buni“, spune pianistul Cadmiel Boțac.

Orchestră vs interpretare solo

A susţinut concerte în acompaniamentul orchestrelor, dar a cântat și singur. Sunt două lucruri diametral opuse și greu de înțeles pentru profanii în muzică. “Cântatul cu orchestra reprezintă apogeul actului meu artistic. Când sunt cu orchestra simt că am cea mai mare împlinire, deoarece am 30-50 de oameni care mă acompaniază și facem o atmosferă deosebită. Când sunt singur resimt o presiune mai mare pentru că se aude și cea mai mică scăpare. În momentul în care cânți singur trebuie să îi captezi pe cei din public, trebuie să-i prinzi și să nu le mai dai drumul“, mărturisește Cadmiel.

 Cântatul cu orchestra reprezintă apogeul actului meu artistic

 

Toate aceste experiențe, tot cumulul de energie pe care îl transmite publicului la fiecare concert, nasc o nouă întrebare: Ce este un artist? “Pentru mine ca muzician, un artist este cel care reușește să se detașeze și să treacă dincolo de norme, de standard. Artistul este cel care reușește să transmită ceva mai mult decât un lucru tehnic. El își expune viața la fiecare manifestare publică, e un act al punerii pe tavă a sufletului tău“, destăinuie Cadmiel.

Starea pianistului în pandemie

Acum, Cadmiel este în Austria la Universitatea de Muzică și Arte din Viena, unde urmează cursurile de master. Pandemia i-a dat peste cap programul artistic, dar a rămas fidel ascezei muzicale. “Cel mai greu este că nu avem cum să concertăm cu public. E foarte dificil să cânți în fața unor pereți goi sau în fața unor săli cu scaune goale. Partea bună este că ne putem continua munca, putem studia acasă, în acest timp putem să investim mai mult în noi“, conchide optimist Cadmiel Boțac.