A absolvit două facultăți, două masterate, iar acum este doctorand în filosofie. Dă meditații în regim de voluntariat, iar când timpul îi permite susține prelegeri în cadrul Centrului de Cercetare în Etica Aplicată. Povestea Laurei Stifter impresionează și inspiră, pentru că este un om ambițios și generos, dar mai ales pentru că este nevăzătoare. Matricea Românească a stat de vorbă cu profesoara Stifter despre metode pedagogice, menirea profesorului și elevii români.

Articolul pe scurt:

• Recomandări de lectură pe timp de carantină: “La gimnaziu recomand romanele lui Jules Verne, Singur pe lume de Hector Malot sau romanele lui Charles Dickens. Pentru adolescenți recomand romanele lui Dostoievski, marile capodopere din literatura universală și în special acele romane care exprimă căutările existențiale ale fiecăruia“
• Școală normală vs Școală online: “Este în regulă pentru o perioadă scurtă, când ne confruntăm cu o perioadă de criză. Copii, adolescenții au nevoie să interacționeze față către față cu profesorii”
• Profesorul în raport cu elevii săi: “Trebuie să-i ajute pe elevi să se descopere pe ei înșiși, să-i ajute să gândească în mod critic și constructiv, să empatizeze cu cei din jur. Misiunea unui pedagog este mai mult decât cea de a transmite informații”
• Ce ar trebui să fie ora de religie: “Ar trebui să fie o oră în care copiii să fie încurajați să pornească pe drumul căutărilor existențiale, trebuie să fie un alpinism spiritual. Creștinismul încurajează cercetarea și căutarea adevărului“

Religia și filozofia: cum se rezolvă antiteza

Dragostea pentru meseria de profesor a luat naștere din povestirile mamei și din modul cum colabora cu elevii.”Mi-am dat seama că am aceeași vocație pentru că îmi plăcea foarte mult să explic oamenilor, să le împărtășesc gânduri, informații, să mă consult cu ei și să îi încurajez să pună întrebări“, spune Laura Stifter pentru Matricea Românească.

Îmi doresc să fiu un filozof creștin și un teolog cu atitudine filozofică

A urmat o pregătire temeinică în teologie și filozofie. Am întrebat-o pe Laura cum vede relația dintre aceste două domenii. “Există prejudecata că cele două sunt în antiteză, în sensul că filosofia ține de rațiune, iar teologia de domeniul mitologic. Ca o persoană ce a studiat ambele domenii vă pot spune că există între ele compatibilitate și complementaritate. Teologia mă ajută să înțeleg adevărurile revelate, iar filosofia mă învață cum să caut adevărurile, îmi oferă un set de instrumente“, spune Laura Stifter.

Adevărul religiei și libertatea de conștiință

După absolvire a predat religie la Colegiul Național Mihai Viteazul din București. Am vrut să aflu care este modul în care profesoara Stifter le prezintă elevilor adevărurile de credință. “Pun foarte mult accent pe libertatea de conștiință și de exprimare a elevilor. Nu le-am impus nimic ce ține de cult, i-am încurajat să pună întrebări, să își exprime îndoielile, criticile, și de asemenea am avut grijă să prezint perspectiva creștină în comparație cu alte religii “, spune ea.

Misiunea unui pedagog este mai mult decât cea de a transmite informații

Cu toții am avut un profesor preferat care ne-a schimbat modul de a vedea lucrurile. Plecând de la acest gând, am provocat-o pe Laura să-mi spună care ar trebui să fie menirea pedagogului astăzi, și ce rol joacă el în formarea unui elev. “Pedagogul trebuie să-i ajute pe elevi să se descopere pe ei înșiși, să-i ajute să gândească în mod critic și constructiv, să empatizeze cu cei din jur. Misiunea unui pedagog este mai mult decât cea de a transmite informații. În mintea unui copil, după părinți, profesorul reprezintă o a doua autoritate morală, iar dacă el te încurajează să cauți și să cunoști, asta vei face“, răspunde cu convingere Laura Stifter.

Cum predau profesorii pe timp de pandemie

Pentru mulți dascăli a fost o adevărată provocare să se adapteze la predarea online. Am întrebat-o pe Laura cum i-a fost afectată activitatea didactică și ce crede despre orele pe internet. “Acum lucrăm online, există câteva platforme puse la dispoziție de Ministerul Educației, dar putem lucra și pe altele, fiecare profesor își alege modul în care lucrează. Pentru mine este ușor pentru că la școlile la care lucrez anul acesta elevii în marea lor majoritate au acces la internet și e ușor să lucrăm online. Cred că acest mod de predare este în regulă, dar pentru o perioadă scurtă. Pe termen lung interacțiunea fizică între elev și profesor rămâne esențială“, spune Laura Stifter.

Lectura este un mod de a-ți îmbogăți sufletul și mintea cu opiniile și trăirile altora

Suntem nevoiți să stăm în casă, iar asta se poate transforma într-un timp al creșterii și cultivării. Am rugat-o pe profesoara Stifter să le recomande elevilor câteva cărți pe timp de carantină. “La gimnaziu aș recomanda romanele lui Jules Verne, Singur pe lume de Hector Malot sau romanele lui Charles Dickens. Pentru vârsta adolescenței recomand romanele lui Dostoievski, marile capodopere din literatura universală și în special acele romane care exprimă căutările existențiale ale fiecăruia“.

Copilăria lui Rareș a fost sub cheia instrumentelor muzicale. Pe lângă cursurile unei școli obișnuite a urmat și școala de muzică unde a învățat să cânte la vioară, apoi la chitară. Peste ani a lăsat arcușul viorii și a intrat în antreprenoriat. Așa a luat naștere TeenTank, o comunitate de tineri sclipitori care găsesc soluții ingenioase pentru companiile din România. Matricea Românească l-a provocat pe Rareș Manolache la un dialog despre educație, business și leadership în rândul tinerilor.

Articolul pe scurt:

• Educația prin ochii unui tânăr: “Problema școlii românești nu este că sunt prea multe materii, ci modul cum sunt predate acestea este unul deficitar. La noi, școala nu îți explică la ce te-ar putea ajuta cele studiate pentru viață“
• Rareș despre succes: “Nu cred în rețete! Calea către succes este munca în echipă și abilitatea de a gândi critic, creativ, totul dublat de bune abilități de comunicare“
• A creat o rezervă strategică de idei și energii: “M-am gândit că ar fi frumos să fac o comunitate de tineri care să își expună viziunea despre lume și ideile către corporații. Am pornit de la câțiva tineri și am ajuns la o comunitate de 40“

Ideile bune  vin de pe băncile școlii

Rareș a început să se simtă atras de antreprenoriat în clasa a XII-a. Pe atunci era implicat în business-ul unei prietene, iar de acolo au început să îi vină ideile. “Stăteam la școală și vorbeam cu colegii spunând că atunci când unul dintre noi are o idee bună nu prea ne ia nimeni în serios. Atunci m-am gândit că ar fi frumos să fac o comunitate de tineri care să își expună viziunea despre lume și ideile către corporații“, spune Rareș Manolache pentru Matricea Românească.

Tinerii sunt foarte creativi și mă bazez pe asta

Așa că nu a stat prea mult pe gânduri și s-a pus pe treabă. A câștigat o finanțare de 1.500 de euro la Social Impact Awards, iar cu acești bani a început să clădească TeenTank. “Am pornit de la câțiva tineri și am ajuns la o comunitate de 40, inițial am făcut proiecte pro bono. La început căutam noi companiile. Țin minte că am trimis un email unei agenții mari de publicitate și nu s-a întâmplat nimic. După un an, cineva de la compania respectivă a citit un interviu cu mine, iar atunci și-au adus aminte că au emailul meu. Atunci pentru o anumită perioadă am pus bazele unei colaborări în care aduceam tineri la ei în corporație și creau idei cot la cot cu angajații“, povestește Rareș.

Tinerii și modul cum văd ei educația

Rareș este strict când vine vorba de membrii TeenTank. Nu îi plac formalismele și evită oamenii care nu dau dovadă de seriozitate și interes. “Strâng în jurul meu tineri care chiar vor să facă ceva, adică nu prea acceptăm tineri care doar vor să bifeze o prezență. Avem o selecție, de obicei vezi cam din primele zece secunde dacă sunt interesați sau nu. Oricum, tinerii de azi sunt foarte creativi și mă bazez pe asta“, se arată încrezător Rareș Manolache.

Problema școlii românești nu este că sunt prea multe materii, ci modul cum sunt predate acestea este unul deficitar

Print tot ceea ce face, Rareș încearcă să aducă un suflu nou sistemului educațional. L-am rugat să-mi spună cum percepe problemele și capcanele acestuia. “Problema școlii românești nu este că sunt prea multe materii, ci modul cum sunt predate acestea este unul deficitar. La noi, școala nu îți explică la ce te-ar putea ajuta pentru viață cele studiate. Nici profesorii nu pot face mai mult. Țin minte că la ora de limba română profesoara încerca să ne pună filme artistice, sau la matematică profesorul ne punea la începutul orei muzică clasică, dar nu putea face mereu asta deoarece erau presați de îndeplinirea programei“, își amintește Rareș Manolache.

Echipa, modul de a face antreprenoriatul durabil

Pe lângă TeenTank și sfera educațională, Rareș conduce și un business ce se ocupă de 3D printing. Greu de crezut cum le poate gestiona pe toate, îmi povestește că au fost zile în care a fost nevoit să doarmă, la propriu, la birou. Așa că am fost curios să aflu dacă are o rețetă după care se ghidează. “Nu cred în rețete. Calea către succes este munca în echipă și abilitatea de a gândi critic, creativ, totul dublat de bune abilități de comunicare. Un antreprenor trebuie să fie un manager bun, și să impună respect în fața angajaților. Să fie prieten cu ei, dar atunci când primesc o sarcină să știe că trebuie să se țină de treabă“, precizează Rareș.

Un antreprenor trebuie să fie un manager bun, și să impună respect în fața angajaților

Rareș crede în puterea echipei. Nu se consideră un one man show, iar din propria experiență spune că atunci când vrei să pornești un business, să îți cauți o echipă care să te completeze în munca pe care o faci.

Sfaturile lui Rareș Manolache către cei care vor să devină antreprenori

“E foarte important să ofere o experiență prin business-ul lor. Să îi facă pe cei din jur să muncească pentru îndeplinirea unui scop, unui vis. Să dea dovadă de vizune și să-i convingă pe cei din jur că lucrurile pe care le propun merită urmate”

A absolvit Facultatea de Teologie, secția Artă Sacră, iar în 2015 a obținut prima centură mondială la kickboxing din istoria României. Cristiana “Mongol” Stancu îmbină armonios arta cu sportul, frumosul cu inteligența, spiritul cu forța, și aduce emoție prin tot ceea ce face. Matricea Românească a provocat-o pe Cristiana la câteva reprize de dialog despre iconografie și arte marțiale, credința religioasă, karate, iubirea de semeni și lupta în ring.

Articolul pe scurt:

• Credința unui iconar cu mănuși în mână: “În ambele domenii investesc emoție. Am momente în care pictez și efectiv nu mai respir. La început a fost un conflict: o fi de acord Dumnezeu cu faptul că lupt?“
• Atât de aproape și totuși atât de departe: “La 13 ani am început să concurez și am ajuns în finală. Mai era un meci pentru a deveni campioană națională. Eram atât de entuziasmată că voi câștiga încât am uitat de regulament și i-am dat adversarei două lovituri drept în nas și am pierdut meciul“
• Kickboxing cu mesaj: “Mesajul meciurilor mele este adresat femeilor. De cele mai multe ori o femeie luptătoare este privită cu reticență. E ciudat cum femeile ajung să se lupte între ele ca să arate lumii că sunt mai puternice decât bărbații. Încerc să arăt că nu e bine să punem etichete femeilor“

Primul knockout l-a dat când a intrat la teologie

Pasiunea pentru pictură a început de timpuriu, la doar trei ani. Mama Cristianei a văzut talentul fiicei sale care desena toată ziua, așa că a propus ca acest dar să fie lucrat. “Atunci mi-a cumpărat un bloc de desen mare la care aveam acces doar sub ghidajul mamei. Ea era foarte sigură că eu o să devin medic pentru că mergeam la toate olimpiadele de biologie. Eram singurul copil de profil uman care mergea la asemenea olimpiade“, povestește Cristiana Stancu pentru Matricea Românească.

Sunt un om destul de tăcut, introvertit în ciuda aparențelor, dar mă exteriorizez prin sport și artă

Cu toate că datele o predestinau pentru cariera de medic, Cristiana a produs surpriza. A dat admitere la Facultatea de Teologie, secția Artă Sacră, și a intrat. “A fost un adevărat șoc, mai ales pentru mama, care a fost implicată direct în traseul meu educațional. Decizia de a urma această facultate a fost dată și de faptul că am vrut să aprofundez teologia“, mărturisește Cristiana.

De la șevalet, direct în sala de judo

Mereu a fost o justițiară: a simțit adesea nevoia să ia apărarea celor mai slabi, atunci când îi vedea nedreptățiți sau insultați. Așa se face că pe lângă desen au apărut și sportul. “Tata a practicat arte marțiale. Când a văzut că îmi plăcea să iau apărarea altora, a zis că ar fi bine să am și tehnică. Atelierul de pictură era în aceeași clădire cu sala de arte marțiale, așa că sâmbăta când nu aveam pictură coboram la sală“, spune Cristiana.

În acest sport, forța te împiedică să ajungi la performanță. Trebuie să ai inteligență și spirit

La 13 ani a avut primul concurs la care a ajuns până în finală. Entuziasmul, dorința de victorie și lipsa experienței au distras-o: în finală, când a simțit că domină meciul, Cristiana a fost luată de val și i-a aplicat adversarei două directe în plină figură. Aceasta a leșinat, arbitrii au semnalat încălcarea regulamentului, iar Cristiana a fost descalificată și a pierdut titlul național. Au urmat alți ani de muncă și de antrenament.

În sfârșit, a venit și ziua în care perseverența i-a fost răsplătită. “Când aveam 16 ani, am reușit să înving o sportivă care mă domina. A fost un meci de nouă minute, în loc de trei cât este unul obișnuit. Am învins și am fost calificată la lotul național, după care am plecat în Japonia“, a zis Cristiana Stancu.

Icoane și kickboxing

Fie că este în fața șevaletului sau în ring, emoțiile nu lipsesc. Sunt stări la care ajunge și pe care le exteriorizează dozat și inteligent, cu scopul de a transmite un mesaj. “În ambele domenii investesc emoție. Am momente în care pictez și efectiv nu mai respir.

Mesajul meciurilor mele este adresat femeilor. De cele mai multe ori o femeie luptătoare este privită cu reticență. E ciudat cum femeile ajung să se lupte între ele ca să arate lumii că sunt mai puternice decât bărbații. Încerc să arăt că nu e bine să punem etichete femeilor“, spune Cristiana.

Dacă motivația ta este dată de câți bani faci, e o mare greșeală. Pentru că banii nu aduc emoție

Credința în Dumnezeu și lupta în ring intrigă pe mulți. Cum poți spune că ești credincios când tu îți faci adversarul knockout?  În runda finală a discuției noastre am vrut să aflu cum își vede Cristiana adversarul și ce sentimente are față de el. “Eu nu îmi percep oponentul ca adversar. În ring, în fața mea este doar o fată care a muncit, iar eu o ajut să arate ce a pregătit și ea mă ajută pe mine să arăt ce am pregătit. La sfârșit ne luăm în brațe și devenim prietene. La început, în conștiința mea a existat un conflict, o dilemă: o fi de acord Dumnezeu cu faptul că lupt? Și am înțeles că, indiferent ce facem, va exista în noi un conflict cu Dumnezeu, ne vom întreba mereu dacă acel lucru îi place sau nu. Dar lupta în ring este total nepersonală, eu nu lovesc o adversară ca să o umilesc. În ring nu există un agresor și o victimă, ci doar doi oameni care propun o idee“.

Iosif s-a născut în comuna Feldru din județul Bistrița-Năsăud și este al zecelea dintre cei doisprezece copii ai familiei. În lumea în care a crescut, rostul, munca și Dumnezeu umplu de sens existența locuitorilor. Este un veritabil căutător de povești folclorice, iar de ani buni străbate coclaurile în căutarea oamenilor și a tainelor lor. Matricea Românească și-a dat întâlnire cu Iosif de pe coclauri, și a stat de vorbă despre proiectele sale, horea românească și alte povești cu tâlc.

Articolul pe scurt:

• Valorile cu care Iosif călătorește în viață: “În primul rând, cei șapte ani de acasă, pe care bunica cu limbă de moarte o zis să nu îi uit. Apoi tot ea mi-o mai zis că atunci când oi umbla și oi întâlni multă lume, să nu-mi dau clopu’ jos în fața oricui, și să nu-mi arăt toți dinții în fața oamenilor“
• Nostalgia după satul de altădată: “Eu nu cred că trebuie să ne întoarcem la origini și nu cred că ar trebui să vedem trecutul satului ca o nostalgie. Cred că ar trebui luate lucrurile folositoare din trecut și adaptate pentru ziua de azi. Trebuie să fie o evoluție sănătoasă“
• Radiografia țăranului român: “Respectul față de vecini și legătura cu Biserica, sunt valori care țin de rânduiala satului. Mai e și vorba că cine e de rugă e și de fugă. Adică cine e de biserică este și de lucru. Acestea sunt împreună: munca cu Dumnezeu“

Cum a început Iosif să umble pe coclauri

Când era mic Iosif dorea să fie ba popă, ba doctor, apoi învățător, dar cu toate acestea a ajuns să facă școala de pădurari. Părinții nu aveau posibilitatea să-l trimită la un liceu mai bun, așa că nu a avut încotro. “Când eram în clasa a XI-a, am obținut o colaborare cu un post de radio de la Bistrița, post care mi-a adus și numele Cu Iosif pe coclauri. Era o emisiune de 50 de minute în care rulau mai multe povești din lumea satului pe care le căutam, era munca mea de a umbla pe văi și dealuri“, povestește Iosif Ciunterei pentru Matricea Românească.

Când eram în clasa a XI-a, am obținut o colaborare cu un post de radio de la Bistrița, era o emisiune care se numea ”Cu Iosif pe coclauri”

Începutul nu a fost deloc ușor, oamenii din lumea satului au o discreție aparte, iar găsirea lor a fost o provocare. “Când am început să caut oameni mai aparte din lumea satului am apelat la preot sau la primar și ei îmi recomandau anumiți oameni. După jumătate de an când emisiunea a început să ruleze pe radio, lumea a înțeles despre ce e vorba și primeam telefoane în redacție, sau îmi scriau pe internet“, își amintește Iosif.

Satul românesc dintr-o altă perspectivă

Iosif plătește din propriul buzunar călătoriile sale în căutarea oamenilor adevărați ai satului. Asta nu l-a descurajat, ba chiar dimpotrivă, a dorit să aprofundeze cunoașterea lumii satului și prin prisma academică. Așa că a urmat cursurile la facultatea de istorie și filosofie, specializarea etnologie, din Universitatea Babeș Bolyai, iar apoi a făcut un masterat în antropologie culturală și folclor la Universitatea din București. “Am vrut să descopăr lumea satului dintr-o altă perspectivă. După studii am înțeles cum sunt oamenii, pentru că eu nu conștientizam acest lucru, tot ce era în lumea satului reprezenta firescul pentru mine“, spune Iosif Ciunterei.

Când mă întâlnesc și povestesc cu oameni, văd că ei privesc satul cu nostalgie și-l jelesc

Satul românesc de azi trece prin transformări evidente, multe dintre ele dureroase. Comparația cu trecutul, pe care în mare măsură îl idealizăm, ne arată un mediu rural cu haine, mâncare, locuințe și activități zilnice complet diferite de ce era acum câteva zeci de ani. “Eu nu cred că trebuie să ne întoarcem la origini și nu cred că ar trebui să vedem trecutul satului cu regretul că s-a dus. Când mă întâlnesc și povestesc cu oameni, văd că ei privesc satul cu nostalgie și-l jelesc. Cred că ar trebui luate lucrurile folositoare din trecut și adaptate pentru ziua de azi. Trebuie să fie o evoluție sănătoasă“, ne lămurește Iosif.

Povești cu tâlc culese de pe coclauri  

Iosif a auzit multe povești ale bătrânilor, fiecare cu rostul ei. L-am rugat să-mi împărtășească una care i-a rămas la suflet. ”Eram odată la o bătrână, tanti Maria, într-o zonă de la poalele munților Tibleș unde răposații se îngropau în propria gospodărie. Și tanti Maria îl avea îngropat pe omu’ ei în grădină, ea avea 86 de ani. Am dat cu ochii de crucea de pe mormânt și am întrebat-o de ce aici se îngropă morții în grădină. Lelea Maria mi-a spus: nu știu de unde vine treaba asta, da eu cu omu’ meu ne-am socotit că dacă om lăsa cu limbă de moarte la copii să ne îngroape în grădină nu or fi în stare să vândă casa și grădina. Dacă le-or vinde înseamnă că ne-or vinde și pe noi, și cred că nu s-or îndura“.

Dacă or vinde casa și pământul, înseamnă că ne-or vinde și pe noi, și cred că nu s-or îndura

Iosif spune răspicat că horea, așa cum îi spune el, nu a fost și nu va fi niciodată șlagăr. “Odată cu dispariția satului, interpretul de azi nu mai are cum să înțeleagă ce cântă, totul devine mecanic, nu mai transmite. Am stat odată de vorbă cu un bătrân care după 85 de ani a zis că și-a făcut cântare. În prima strofă horea despre viața de acum, în a doua strofă cânta de tinerețe, în a treia mi-o cântat de jale și plângea, iar în a patra a revenit la starea inițială. Omu ăsta a trecut prin toate stările posibile, dar i-au trebuit 85 de ani ca să-și facă o cântare a lui“.

De îndată ce treci  pragul cafenelei, Ana-Maria te întâmpină cu un zâmbet larg și multă energie. E un loc de poveste în care antreprenoriatul face casă bună cu filantropia. Cu o echipă inimoasă, motivată de dorința de aduce bucurie, Ana-Maria manageriază cu succes un concept rar pe piața din România: afacerea socială Sheida Coffee&Stories. Matricea Româneasă a stat de vorbă cu Ana-Maria despre ce implică antreprenoriatul social, conceptul din spatele cafenelei și ce rol au banii într-un astfel de proiect.

Interviul pe scurt:

• Ce este antreprenoriatul social: “Antreprenoriatul social presupune profit, dar acest profit este redirecționat mai departe către o cauză pentru a crea prosperitate într-o zonă în care sunt dificultăți financiare, sociale, culturale etc.“
• Calitățile unui antreprenor social: “Să aibă vivacitate, dinamică, energie, potențial, curaj și încredere în propriile idei de business. Antreprenorul este cel care este mereu pe punctul de acțiune“
• Cum ne raportăm la profit: “Pot spune că profitul capătă un sens în momentul în care creez prosperitate pentru alți oameni. Dacă reușești să aduci plus valoare prin profitul pe care îl faci, atunci e un câștig“
• Ce ar trebuie să știe un antreprenor la început de drum: “Să-și găsească în jurul lui oameni cu experiență, oameni care îl pot ghida în elaborarea planului de afaceri, în obiectivele și activitățile pe care și le propune“

Dintr-o familie de antreprenori, la cârma unui business social

Ana-Maria a cunoscut de mică mediul antreprenorial. Părinții au avut afaceri o bună perioadă de timp, dar la un moment dat s-au oprit. “Îmi doream un parcurs antreprenorial și visam la un business social. Acum doi ani doream să deschid o cafenea unde staff-ul să fie format din persoane hipoacuzice și unde poți comanda în limbajul semnelor. Un loc în care limbajul emoțiilor să comunice mai mult decât cel verbal“, a spus Ana-Maria pentru Matricea Românească.

Oamenii care ne trec pragul se miră când află că există acest concept și că banii se duc către rezolvarea unei probleme din societate

Ideea unui astfel de loc nu a dispărut, însă pe traseu a apărut o nouă provocare: să managerieze o cafenea socială. “Eu cred că în toți se află această nevoie de a ajuta, de a te face util. Oamenii care ne trec pragul se miră când află că există acest concept și că banii se duc către rezolvarea unei probleme din societate“, a spus Ana-Maria.

Un loc unde afacerea face casă cu filantropia

Sheida Coffe & Stories este o afacere socială sub egida Fundației Inovații Sociale Regina Maria. Am rugat-o pe Ana să ne spună mai multe despre cum funcționează o afacere socială. “Noi ne redirecționăm profitul la finalul fiecărei luni către Policlinica Socială Baba Novac. Mai exact, după ce ne achităm costurile operaționale cu angajații, cu furnizorii, cu chiria, tot ce este în plus merge către acești oameni care nu au venituri și nu au asigurări medicale. Pot spune că profitul capătă un sens în momentul în care creez prosperitate pentru alți oameni. Dacă reușești să aduci plus valoare prin profitul pe care îl faci, atunci e un câștig“, a zis Ana-Maria.

Profitul capătă un sens în momentul în care creez prosperitate pentru alți oameni

La Sheida suprizele se țin lanț. Una din ele este un concept preluat din Italia, numit café sospenso, faptul de a plăti pentru un client care vine după tine și care nu-și permite consumația. “După ce te bucuri de produsul tău, poți lăsa altul în așteptare. Adică să faci o donație chiar la noi în locație, și banii merg către pacienții sociali. Când fondurile ne permit organizăm și campanii umanitare pentru oamenii care sunt în nevoie“, spune Ana-Maria.

Despre antreprenoriatul social

Ideea de antreprenoriat social este bine cunoscută în Europa și în America. În România nu se bucură încă de aceeași recunoștere, deși s-au făcut mulți pași înainte. ”Cred mult mai mult în calitatea muncii de zi cu zi, decât în povestea din jurul unei afaceri.

Cred mult mai mult în calitatea muncii de zi cu zi decât în povestea din jurul unei afaceri

Consider că rezultatele muncii vor avea mai multă valoare și mai multă greutate în interacțiunea cu oamenii cărora le livrezi serviciile“, ne mărturisește Ana-Maria crezurile care o țin activă și plină de energie zi de zi.

Sfatul Ana-Mariei Măliia pentru un tânăr care vrea să-și deschidă o afacere

“L-aș sfătui să-și găsească în jurul lui oameni cu experiență, oameni care îl pot ghida în elaborarea planului de afaceri, în obiectivele și activitățile pe care și le propune. Cred foarte mult în principiul consultanței, cred că e foarte important să ai alături de tine oameni cu care îți poți valida ideile“.

Credit foto: Balkan WavePhoto

Roxana a fost pasionată de tehnologie încă de mică. Ulterior, prin intermediul voluntariatului a descoperit marketingul și a îmbinat aceste domenii dând naștere unei platforme care pune în contact producătorii locali cu cei care doresc să mănânce sănătos. Vorbim despre Taraba Virtuală, locul în care consumatorii înțeleg că o alimentație sănătoasă nu este un moft, ci un stil de viață. Matricea Românească a stat de vorbă cu Roxana Bitoleanu despre provocările unui astfel de business și profilul consumatorului român.

Interviul pe scurt:

• Nu tot ce este aspectuos e neapărat sănătos: ”Pentru mine eticheta unui produs este gustul, mirosul și abia apoi aspectul. Un fruct sau o legumă perfectă nu este neapărat sănătoasă. Însă vei avea surpriza să vezi că în spatele legumelor și fructelor mai puțin aspectuoase se ascund adevărate comori”

• De unde a pornit și unde a ajuns Taraba Virtuală: “Am înființat platforma în 2017 având un singur producător, iar astăzi sunt aproape 250. Majoritatea sunt de pe lângă București, însă am încercat să cooptez și producători din alte zone”

• Antreprenorul și munca în echipă: “Cred că antreprenorul este cel care se coboară printre ceilalți, își suflecă mânecile și muncește cot la cot cu ei. Nu cred că ai cum să dai direcția unui business și să oferi un exemplu dacă tu nu faci acest efort”

• Relația românilor cu producătorii locali: ”Românii le dau credit din ce în ce mai mult și sunt dispuși să încerce mai multe produse locale și mai ales produse cu valoare adăugată”

Când mersul la piață se virtualizează

Totul a pornit de la o problemă de sănătate care a făcut-o de Roxana să adopte o dietă mult mai sănătoasă decât înainte. “A trebuit să fiu mult mai atentă la sursa mâncării pe care o găteam. Era destul de obositor să merg în piață și să caut anumite alimente, așa că m-am întrebat de ce nu ar veni piața la mine! Existau deja producători care își vindeau produsele pe contul personal de Facebook, însă nu exista nicio platformă care să-i cuprindă pe toți și să le ofere posibilitatea de a vinde ceea ce produc“, a spus Roxana Bitoleanu pentru Matricea Românească.

Era destul de obositor să merg în piață și să caut anumite alimente, așa că m-am întrebat de ce nu ar veni piața la mine

Roxana a cooptat un partener ca să-și dezvolte ideea și au început să lucreze la o platformă care să pună producătorul  în contact direct cu consumatorul. “Am înființat platforma în 2017 având un singur producător, iar astăzi sunt aproape 250. Majoritatea sunt de pe lângă București, însă am încercat să cooptez și producători din alte zone. M-am lovit și de refuzuri, dar și de oameni care au acceptat. Din păcate mulți nu vor să iasă din zona de confort, or dacă nu ieși din această zonă nu o să ajungi niciodată unde îți propui“, a spus Roxana Bitoleanu.

O idee care sprijină producătorii români

Munca din spatele platformei a făcut ca feedback-ul pe care l-au primit să fie peste așteptări. “Oamenii au fost încântați că există un astfel de proiect, deoarece unul din segmentele căruia ne adresăm sunt mamele. Ele au fost cele mai încântate că există un astfel de serviciu pentru că le pot oferi copiilor o alimentație mult mai sănătoasă. Până la urmă mamelor le este dificil să se descurce la piață cu căruciorul, copilul, plus sacoșele. E mai convenabil pentru ele să vină producătorul acasă și să le aducă comanda“, precizează Roxana.

Românii le dau credit din ce în ce mai mult și sunt dispuși să încerce mai multe produse locale

Am fost curios să aflu care mai este raportul dintre produsele românești și cele din import, pe piața românească. “Românii dau credit din ce în ce mai mult și sunt dispuși să încerce mai multe produse locale, și mai ales produse cu valoare adăugată. E importat să ne raportăm și la produse cu valoare adăugată, nu numai la materie primă. Spre exemplu pe Taraba Virtuală sunt tot felul de produse ce nu se regăsesc în supermaketuri, aici mă gândesc la specialități precum dulceața de ceapă“, spune Roxana Bitoleanu.

Ținta antreprenorului este să ofere valoare

Pe final de discuție am întrebat-o pe Roxana care este rolul antreprenorului în cadrul unui business și cum trebuie să se raporteze la profitul de pe urma afacerii. “Cred că antreprenorul este cel care se coboară printre ceilalți, își suflecă mânecile și muncește cot la cot cu ei. Nu cred că ai cum să dai direcția unui business și să oferi un exemplu dacă tu nu faci acest efort. Iar dacă urmărești doar banii, nu cred că vei reuși. E adevărat că banul este un indicator al succesului, dar ținta antreprenorului este să ofere valoare“, subliniază Roxana.

Care este aportul teatrului în educarea tinerilor? Poate arta dramatică să responsabilizeze și să mobilizeze o comunitate? În ce mod contribuie arta la formarea unei percepții de ansamblu asupra lumii? Matricea Românească a invitat-o pe Mihaela Rădescu, actriță la Teatrul Mic și cofondatoare a Centrului de Teatru Educațional Replika, la un dialog despre pedagogia prin artă și impactul social. 

Pionierat în teatrul independent

Mihaela este brașoveancă și absolventă a Facultății de Teatru din Târgu Mureș. După o perioadă bună petrecută în peisajul teatral târgoviștean a decis să vină la București și să dea concurs pentru ocuparea unui post de actor. “Când am venit în Capitală, am avut imediat ce să joc datorită domnului Victor Ioan Frunză, care m-a distribuit în spectacolul Tamerlan cel Mare, montat la Teatrul Național din București. Am ajuns să pășesc pe aceeași scenă cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Florina Cercel, Leopoldina Bălănuță, Gheorghe Visu, a fost ca o a doua școală. Apoi am ajuns la Teatrul Mic datorită directorului de atunci, Dan Micu, și încurajată de doamna Leopoldina Bălănuță“, povestește Mihaela Rădescu.

Spectacolele pe care le-am făcut la Green au pornit de la teme care mă ardeau

În 1996, teatrul independent începea să-și facă loc în peisajul artistic din România. Mihaela și-a canalizat energia pentru susținerea acestei mișcări. “Este vorba de Teatrul Luni de la Green Hours, spectacolele produse acolo tratau teme care mă ardeau și despre care nu se vorbea. Apoi, regizorul Radu Apostol m-a invitat să colaborăm la spectacolul Ca pe tine însuți, iar experiențele acestui spectacol au constituit bazele asociației“, a spus Mihaela Rădescu.

Întâlnirea care a dat naștere unui proiect îndrăzneț

Legătura și determinarea de care erau mânați Mihaela, Radu, Viorel Cojanu și Mihaela Mihailov a dus la apariția Asociației Replika și a primului ei proiect, Familia Offline. “Timp de șase luni, împreună cu copiii de la Școala Generală nr. 55 am realizat ateliere de improvizație, jocuri de grup, iar textul piesei, ideile, structura personajelor sunt un rod al muncii colective. Spectacolul vorbește despre situația copiilor ai căror părinți sunt plecați peste hotare, iar maturizarea lor naște întrebări fundamentale“, povestește Mihaela.

Dacă genul de teatru care abordează teme grave este bine făcut, atunci îi poate da motive de gândire spectatorului

După succesul înregistrat cu Familia Offline, au urmat alte proiecte. “Noi avem spectacole pe teme acute, puternice, despre care lumea nu dorește să discute. Spre exemplu spectacolul Limite se adresează profesorilor și părinților, pentru că în el vorbim despre școala românească unde, în afară de factorii decizionali, profesorii și părinții sunt și ei segmente importante. Avem avantajul ca echipa Replika să fie una completă, avem regizor, dramaturg, scenograf, artist video, apoi actori. Am zis să împărtășim din experiența noastră tinerilor prin acordarea unor rezidențiate în care ei vin și lucrează gratis cu noi“, detaliază Mihaela Rădescu.

Adolescenții deschid ochii la lucrurile de care până atunci nu le păsa

Au urmat o serie de spectacole prin licee, biblioteci, în care tinerii au luat contact cu un anumit soi de teatru și cu o montare diferită. În urma acestor experiențe am vrut să aflu de la Mihaela Rădescu care sunt beneficiile educației prin teatru pentru un adolescent. “Sun lucruri care se acumulează, nu poți spune că dacă te duci odată la școală și prezinți un spectacol, acel copil va fi automat interesat de teatru. Ei trebuiesc obișnuiți cu participarea rațională, dar și empatică, atunci se va transforma ceva în copil, vor începe să gândească și să deschidă ochii la lucrurile de care inițial nu le păsa“, a zis Mihaela.

Orice act artistic care nu conține emoție nu cred că poate fi numit un act artistic autentic

După lungi peregrinări pe la Teatrul Foarte Mic și Teatrul de Comedie, Centrul de Teatru Educațional Replika are de cinci ani un sediu pe strada Lânăriei în care își așteaptă spectatorii. Intrarea este liberă, pentru că scopul celor implicați nu este profitul material ci educarea publicului. În spatele acestui demers stă o muncă titanică, fie că vorbim de obținerea finanțărilor sau de întreținerea spațiului. Însă Mihaela rămâne optimistă și îmi spune cu zâmbetul pe buze: “E un efort mare, dar nu vreau să mă vait. Trebuie să demonstrăm că se poate și așa, ne ajută sponsorii mici și așa mergem mai departe“.

Cristina Ursu este trainer de peste opt ani și este specializată în public speaking, storytelling și orientare în carieră. Cu peste 100 de traininguri la activ, Cristina se ocupă cu organizarea TEDx Băneasa, iar pe lângă acestea conduce propriul business. Matricea Românească a provocat-o la un dialog despre mentoratul în business, formarea unui lider, și arta unui discurs public.

Calitatea umană, mai de preț decât un CV stufos

Dacă arunci un ochi pe CV-ul ei, o să rămâi surprins să descoperi câtă experiență a acumulat. Eu însă am vrut să pătrund în spatele acestui perete informativ și să văd cine este și cum gândește Cristina Ursu. “Să știi că primul cuvânt care mi-a venit în minte este om! Pentru că departe de tot CV-ul și experiența pe care le-am acumulat, pe mine ceea ce mă interesează din momentul în care am plecat din corporația în care m-am format ca trainer este să pot să răspund nevoii oamenilor cu care interacționez“, a spus Cristina Ursu pentru Matricea Românească.

Fie că e vorba de trainingurile pe care le țin, de sesiunile de coaching, de evenimentele pe care le fac, m-a interesat ca omul să plece cu ceva de acolo

 

Cristina ajunsese într-un moment în care orice training pe care îl ținea în corporație nu mai reprezenta deloc o provocare. “Fiind într-o corporație și ținând traininguri trebuie să te supui unor norme, unor cerințe, și atunci cunoscând foarte bine firma, profilul oamenilor care lucrau acolo și știind exact ce vrea compania, totul devenise ca un tipar. Atunci mi-am zis că eu pot mai mult, dar nu pot dacă nu plec de aici, pentru că dacă rămân aici și nevoia mea este satisfăcută, îmi este confortabil și călduț. Așa că de aici a început să se sădească sămânța unei firme pe cont propriu. Sigur, nu știam pe ce direcție o să merg, doar doream să fac training-uri pe cont propriu, să nu mai depind de o firmă, și așa am plecat din corporație“, povestește Cristina Ursu.

Cristina Ursu. Credit foto: Danmade

The Betterist și povești de la TEDx

Cristina a ținut câteva training-uri pe cont propriu și feedbackul a fost unul peste așteptări, așa a luat naștere The Betterist. “După ce i-am dat această identitate și am obținut forma legală am gândit deja primul eveniment. Se numește În Tandem. Am pornit de la faptul că de foarte multe ori auzi în jur zicale de genul ”puterea este la tine”, ”o să te descurci singur”, ”vei reuși singur”. Or, noi de fapt în viață nu suntem singuri, din clipa în care ne naștem cineva este acolo lângă noi, iar acest lucru se continuă pe tot parcursul vieții. Atunci am zis să sparg acest mit, și am dat primei ediții tema Relație și educație“, spune Cristina.

Or, noi de fapt în viață nu suntem singuri, din clipa în care ne naștem cineva este acolo lângă noi, iar acest lucru se continuă pe tot parcursul vieții

Pe lângă gestionarea propriului business, Cristina se ocupă și cu organizarea TEDx Băneasa. Am rugat-o să ne spună mai multe despre conceptul TEDx și diferența față de proiectul ei. “Următoarea ediție TEDx pe care o voi organiza pe trei octombrie are ca temă sloganul marinei Statelor Unite și anume, Improvise. Adapt. Overcome. TEDx caută mesajele, nu neapărat un nume de speaker, ci ideea pe care speakerul o promovează. Să nu vină omul la TEDx cu gândul că o să îi vorbească președintele unui țări și gata, nu, ci îmi vorbește președintele unei țări pentru că are o idee fascinantă prin care poate motiva și inspira oamenii”.

Cheia unui speech reușit este emoția

Am fost curios să aflu care este cheia unui discurs pentru ca acesta să fie catalogat drept unul complet. “Pentru mine cheia care deschide ușa este emoția. Când vin oamenii la cursurile mele de public speaking, în primul și în primul rând ce încerc să fac, dincolo de tehnici, de structuri și strategii, este să îi pun în contact cu emoția lor. Pentru că atunci când trăiești realmente povestea pe care o ai de spus, clar ea va ajunge la public într-un mod natural“, a spus Cristina Ursu.

Există oameni care au discursuri fascinate și pe care le poți urmări foarte bine, dar care nu conțin o poveste personală

Am vrut să aflu de la Cristina câteva sfaturi pentru o bună gestionare a momentelor de criză ce survin în urma unui eșec profesional. “În momentul în care te lovești de primul eșec, de prima barieră, sfatul meu este ca în acele momente să nu te gândești că acel lucru nu va funcționa deloc, ci doar la faptul că nu ai găsit calea potrivită prin care să faci să funcționeze acel lucru. În momente de eșec trebuie să gândești care sunt factorii problemei, evaluezi, iar apoi reimplementezi. Ce mi se pare foarte important e să îți dai seama ce vrei să faci, care e direcția pe care vrei să te duci, să ai determinarea și credința că ceea ce faci, faci bine și să dezvolți capacitatea de a nu lua eșecurile personal. E foarte important să nu te lași doborât de eșecuri pentru că din toate problemele prin care a-i trecut se va construi povestea pe care o poți spune oamenilor“, precizează Cristina.

Ipostazele antreprenorului și raportul față de profit

Am rugat-o pe tânăra antreprenoare să-mi spună câte ceva și despre relația dintre angajator și angajat. Care este cheia succesului în acest domeniu, în condițiile în care piața muncii de astăzi este marcată de lipsa forței de muncă și de fluctuațiile foarte mare de personal. Cristina are răspunsul pregătit: “Cred că totul se reduce la leadership. Iar ca să fii un bun lider, fie că vorbim de unul dintr-o corporație sau de un antreprenor care are oameni în subordine, trebuie să te conectezi cu oamenii. Trebuie să le înțelegi nevoile, să comunici cu ei, să le insufli motivația de care au nevoie ca să tragă împreună la aceeași barcă. Clar, un lider trebuie să fie un exemplu, însă evident că este și el vulnerabil, iar în momentul în care greșește, normal este să recunoască acest lucru și să ceară ajutorul“, spune Cristina.

Ca lider, trebuie să înțelegi nevoile angajaților tăi, să comunici cu ei și să le insufli motivația de care au nevoie

Antreprenoriatul este despre investiție, dar și despre profit. Merită însă să cauți profitul cu orice preț? Este aceasta o carte bună de jucat pentru un antreprenor, și în special pentru unul la început de drum? “Foarte posibil să nu reușești, iar în momentul în care faci un business strict în ideea aceasta vei fi văduvit de pasiune. Pentru că, indiferent ce vei oferi către consumatori, tu vei vedea doar banii care ți-ar putea intra. Dar oamenii nu cumpără doar produsul, pentru ei contează și cum îi faci să se simtă. Mi se pare foarte important ca ceea ce faci să faci cu pasiune, pentru că după aceea vor veni și banii“, spune cu multă convingere Cristina Ursu.

Totul a început ca o joacă! Nu a fost dragoste la prima vedere, ba chiar din contră. Matei s-a apucat de pian împins de la spate de părinții care doreau să-i ocupe timpul. Relația cu instrumentul s-a schimbat pe parcurs, iar astăzi tânărul din Focșani este elev în clasa a IX-a la Liceul ”George Enescu” din București. Matricea Românească vă spune povestea lui Matei Lăbunț, tânărului care face din pian o prelungire a sufletului său.

Totul a început ca o joacă

Matei își amintește că în copilărie era un puști pasionat de jocuri. Nu avea în gând o carieră muzicală, dar părinții au spus că trebuie să-și găsească un hobby. “Ai mei m-au dat la pian cu gândul că poate se prinde ceva de mine, să îmi ocup timpul. La început mi s-a părut un instrument greu și plictisitor, după vreo două săptămâni de pian am zis că nu merită și că eu o să renunț“, a spus Matei Lăbunț pentru Matricea Românească.

După vreo două săptămâni de pian am zis că nu merită și că eu o să renunț

În tot acest timp, profesoara observase potențialul tânărului și l-a întors din drum. “După vreo două luni a început să mă pasioneze, încât am început să caut singur piese mult mai grele decât eram în stare să cânt. Repetam acasă singur, apoi veneam la profesoara mea cu un repertoriu mai greu și la un an după aceea am avut prima apariție pe scenă: o audiție la Ateneul din Focșani“, spune Matei.

Cum i-a lăsat Ciprian Porumbescu pe greci cu gura căscată

Sigur că nu se gândea la o carieră de pianist era doar o pasiune. Ulterior a început să asculte foarte multă muzică clasică, atât de multă încât a decis că trebuie să treacă peste nivelul unei simple pasiuni. “În 2017 după ce am câștigat câteva concursuri prin țară, am fost în Grecia unde am avut un recital împreună cu corul Pastorala. Grecilor le-a plăcut foarte mult și am fost impresionat de publicul de acolo pentru că noi ca muzicieni simțim fiecare respirație, simțim când publicul e atent sau nu, e o transmisie de energie. Am transcris balada lui Ciprian Porumbescu pentru pian și am cântat-o în fața grecilor. Am fost foarte curios cum vor reacționa și din tot repertoriul pe care l-am pregătit cel mai mult le-a plăcut balada. Țin minte că după asta toți grecii se întrebau cine este Ciprian Porumbescu, pentru că nu auziseră de el“, a povestit Matei.

Eu în primul rând mă duc la un concurs ca să învăț, nu mă duc pentru premiu

Matei a participat la multe concursuri atât naționale cât și internaționale. A avut ocazia să cânte în fața unui public foarte divers, care simte în felul său vibrația muzicii clasice. Am fost curios să aflu care este filozofia sa atunci când merge la o competiție. “Toate concursurile au o anumită valoare. Eu în primul rând mă duc la un concurs ca să învăț, nu mă duc pentru premiu. Merg ca să învăț să cânt, să primesc opinii, să măsor nivelul. În Italia am fost la două concursuri, unul în Sicilia și celălalt în Milano. Când ești într-un concurs, ești mai mult tu cu juriul și vrei ca totul să fie perfect pentru ei“, spune Matei Lăbunț.

Relația cu instrumentul. Ce este un artist?

Am vorbit cu Matei despre raportul interpretului cu instrumentul și care este rețeta prin care cele două devin una. “Cred că Dumnezeu, ca să comunice cu noi, ne-a dat muzica, iar noi am dezvoltat-o mai departe. Noi comunicăm unii cu alții prin muzică, iar orice instrument muzical trebuie să devină o prelungire a instrumentistului. Se spune că vocea umană este instrumentul cel mai aproape de perfecțiune și că toate celelalte instrumente sunt imitații care încearcă să fie la fel de bune ca vocea umană. Eu cred că muzica ne ține în niște parametri, ne face să fim oameni, pornind de la psalmii lui David unde avem menționată harpa ca instrument“, spune Matei.

Noi comunicăm unii cu alții prin muzică, iar orice instrument muzical trebuie să devină o prelungire a instrumentistului

Poate unul din cele mai uzate cuvinte în zilele noastre este “artist”. L-am întrebat pe Matei Lăbunț ce reprezintă pentru el un artist adevărat. “Un artist nu poate fi orice om care scrie trei poezii și gata. Cred că e nevoie ca artistul să pătrundă într-o lume mai profundă, într-o lume metafizică. De obicei este o lume neînțeleasă, diferențiezi un artist prin comportamentul lui ciudat, sau prin tot felul de excentricități. Artistul e într-o lume în care se regăsește, el își creează viața după acea lume. Și e foarte important să păstreze un echilibru între acea lume și cea reală “.

Este muzica clasică pentru oricine?

Muzica de azi este atât de diversă și atât de multă, încât muzica clasică pare a rămâne cu o nișă foarte îngustă de public. Am vrut să aflu de la Matei dacă acest gen muzical este rezervat doar unei anumite categorii sociale. “Muzica clasică se adresează tuturor, depinde și ce oameni ai în jur, cât de mult pot înțelege, cum au fost educați, sunt mulți factori la mijloc. Când am fost premiat în anul 2018 de către Radio România Muzical, a fost organizat un concert la Mall ParkLake, doar cu muzică clasică. Am fost foarte surprins să văd cum a reacționat lumea la piesele celebre din repertoriul clasic, oamenilor chiar le plăcea și au spus că mai vor. Am reușit să conving oameni să meargă la concerte, oameni care nu aveau nicio treabă cu muzica clasică“, povestește Matei Lăbunț.

Cred că muzica lui Bach este cea mai aproape de Dumnezeu

Dar toate aceste reușite au în spate o doză mare de muncă. Programul de lucru al lui Matei este o adevărată asceză muzicală, în care sunt implicate deopotrivă mintea și sufletul. “E foarte important ca muzician să te dezvolți, să ai cunoștințe din toate domeniile ca să le poți aplica în muzică. Toată muzica are o poveste, trebuie să ai o cultură muzicală. Ca să trăiești intens ai nevoie de o înțelegere, o trăire. În timpul semestrului studiez cam patru ore, maxim am studiat vreo opt ore în continu. Însă contează mai mult cum studiezi decât timpul de studiu. Noi nu suntem făcuți pentru a cânta la un instrument, ci ne modelăm corpul și mâinile după acel instrument. Noi studiem ca să uităm de partea fizică, în timpul concertului trebuie să fim dincolo de partitură“, spune Matei Lăbunț.

Educația prin ochii lui Matei

Matei este un tânăr promițător de care cu siguranță vom mai auzi, fie pe scenele din țară fie pe cele din străinătate. La final de interviu când am vorbit despre studiu nu m-am putut abține să-l întreb cum i se pare viața de elev în România și ce crede despre sistemul educațional. “Sincer, cred că e arhaic, nu numai în muzică, dar și în alte domenii. Trebuie să faci așa cum ți se spune, memorezi, tocești și după aceea cânți. Aici nu mai putem vorbi de creativitate, ci de piedici. Muzica nu înseamnă a memora niște note, iar profesorii făcând parte din acest sistem sunt modelați de el. Dacă ei fac ceva greșit, nu este vina lor, ci a sistemului strâmb care își revarsă consecințele asupra lor“, conchide Matei Lăbunț.

Când te întâlnești cu Gabriela și îi afli povestea, rămâi uimit. În spatele trupului firav de numai 16 ani se ascunde dubla campionă mondială și dubla vicecampioană la Kempo. Prin ceea ce face, Gabriela vrea să schimbe mentalitatea conform căreia fetele nu pot practica un asemenea sport. Matricea Românească a stat de vorba cu Mădălina Gabriela Stanciu despre depășirea propriilor limite și lupta până la sânge, într-un nou interviu din seria “Elite și proiecte”.

Primii pași pe tatami

Împinsă de la spate de mama sa, Gabriela a început să facă sport de la șase ani. “Prima oară mama m-a dus la handbal, dar mingea era mult prea mare pentru mâna mea, după aceea m-a dus la gimnastică, dar nu mi-a plăcut. Așa că a considerat că trebuie să mă ducă la un sport pe care l-a practicat și ea, mama făcuse karate la sala Rapid. Am făcut timp de un an karate până când sala a intrat în reparații, după aceea m-am dus la Wushu, la o sală de lupte din apropierea casei“, a povestit Gabriela pentru Matricea Românească.

În sportul acesta trebuie să ai multă tehnică, asta e baza. Iar apoi trebuie să vii cu mentalitate și calm

Gabriela a fost remarcată de antrenorii cu care se pregătea, iar aceștia au văzut potențialul ei. “Apoi am făcut Udao și la un moment dat am plecat cu antrenorul care se rupsese de clubul Udao. Am ajuns la clubul Combat Spirit, ulterior am ajuns la Clubul Arco Sport University, care mi-a dat șansa să mă duc la Campionatul European de Wushu din 2019. Acolo am luat locul trei“, a spus Gabriela.

Mama a făcut credit bancar pentru ca Gabriela să poată pleca în Rusia

În spatele palmaresului impresionant pe care îl deține se ascunde însă mult sacrificiu și o mamă care ar face orice pentru reușita propriului copil. Așa a fost anul trecut, când din pricina lipsurilor materiale mama Gabrielei a trebuit să facă împrumut la bancă. “În 2019, mama a făcut credit la bancă. În acel an, un domn îmi promisese că îmi dă banii pentru deplasarea în Rusia, dar cu două săptămâni înainte de plecare nu mai era de găsit. Atunci mama a decis să facă un credit la bancă. Nici cei de acolo nu voiau să ne dea creditul, însă până la urmă am reușit“, povestește Gabriela.

În 2019 mama a făcut credit la bancă pentru a mă deplasa în Rusia

Pentru a reuși în acest sport, nu este suficient să ai doar forță fizică, trebuie să vii și cu o mentalitate de fier în ring. Am fost curios să aflu care este filozofia sportivei, cum își tratează adversarii și cum îi abordează. “Sunt anumiți pași de vizualizare a adversarului. Prima oară îl caut pentru a-i studia tactica. Nu dau față în față cu adversarul înainte de meci, doar îl studiez,  nu încerc să-l intimidez sau să-l provoc. Însă la rândul meu am fost provocată și am fost descalificată. Se întâmpla prin anul 2015-2016, când adversara mea care mi-a fost și colegă îmi dădea mesaje de intimidare. Eu eram pe semicontact. Ea știa că atunci când mă enervez îmi pierd controlul. Și, într-adevăr, i-am dat o lovitură foarte puternică și m-au descalificat. Atunci am pierdut anumite calificări. În sportul acesta trebuie să ai multă tehnică, asta e baza, dar dacă ai tehnică, după asta trebuie să vii cu mentalitate și calm. E important să rămâi calm pentru a-i vedea mișcările adversarului“, dezvăluie Gabriela secretele tactice pe care le stăpânește.

Despre școală și cultura binelui

Gabriela nu este o fată de aur doar în ring, ci și în afara lui. Este în clasa a X-a, iar semestrul I l-a încheiat cu media 9,55. “Am reușit să le demonstrez profesorilor că dacă suntem sportivi, nu suntem automat și proști. M-am întâlnit cu această mentalitate, că dacă facem sport suntem lipsiți de inteligență. Dacă acești oameni nu au fost învățați să facă sport, vor să ne facă și pe noi să renunțăm, asta cred eu. Aș elimina această mentalitate a profesorilor, în care dacă nu înțelegi ceva ești scos la tablă și ți se dă un doi, asta nu e în regulă“, a zis Gabriela.

Eu am fost ajutată de către alții cu echipamente, așa că vreau să dau și eu mai departe

În ciuda programului destul de încărcat, Gabriela își face timp și pentru voluntariat. ”Am mers la o casă de copii din Șindrilița unde am descoperit mulți copii cărora le place sportul. Am fost acolo pentru a fi spiridușii Moșului, iar din bursa mea de la școală, care era oricum mică, am făcut câteva pachete pentru copiii de acolo. Vreau să ajut și să dau înapoi ceea ce am primit. Un proiect de suflet a fost către o fetiță de la mine de la sala de antrenament, pe nume Mădălina. Când am văzut-o, parcă mă vedeam pe mine în copilărie și i-am donat primul echipament, iar de fiecare dată când vine la antrenament mă văd exact cum eram eu în copilărie. Dacă eu am fost ajutată de către alții cu echipamente, de ce să nu dau și eu mai departe! Dacă le dai copiilor iubire de la început ei vor ști să dea mai departe și în felul acesta rămânem oameni“, spune cu multă convingere Gabriela.

Un campion gândește pe termen lung

Cu toate că are toate datele pentru a continua acest sport, Gabriela nu îl privește ca pe o meserie. “Pentru mine va rămâne o pasiune, după școală vreau să devin kinetoterapeut pentru copii și antrenoare. Am în plan să îmi iau diploma de arbitru, apoi pe cele de antrenor, și după asta să fac cursuri de kinetoterapie“, spune Gabriela.

Visul meu este să ajung la Olimpiada din 2024. Voi munci ca să fiu acolo

Iar viitorul sună provocator! Acum Gabriela face eforturi pentru a strânge suma necesară deplasării la Campionatul European din Rusia, unde va reprezenta România, iar în octombrie are în vedere particiaprea la Campionatul Mondial de Wushu din Maroc. Gabriela mulțumește oamenilor care o sprijină. Știe că singură nu poate să se lupte și încearcă prin tot ceea ce face să atragă lângă ea oameni care mai cred în excelență și muncă.

Nu m-am putut abține ca în final să nu o întreb care este cel mai îndrăzneț vis al ei pe plan sportiv.“Acum sportul pe care îl practic a devenit probă la Jocurile Olimpice, iar visul meu este să ajung la Olimpiada din 2024. Voi munci ca să fiu acolo”, privește încrezătoare spre viitor Gabriela.

Pentru Alexandru, o persoană ce se confruntă cu dificultăți reprezintă o provocare la bunătate. Nimic nu i se pare imposibil, dacă îți dorești cu adevărat, iar cel mai mare adversar al lui este timpul. Fie că se ocupă de propriul business sau este pe teren împărțind donații, Alexandru nu face deloc rabat de la crezul său: să îi respecți pe cei din jur așa cum te respecți pe tine. Matricea Românească vă spune povestea tânărului care schimbă inimile celor din jur într-un nou interviu din seria “Elite și proiecte“.

”Mai erau două persoane în mașina accidentată…”

De când se știe, Alexandru nu a fost indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul său. De-a lungul timpului a încercat să se implice în orice fel de proiecte, cu dorința de a aduce schimbarea. A fost o pregătire îndelungată, dar a existat și un moment de declic. Își amintește și acum ziua aceea. “Într-o zi veneam de la țară și am trecut pe lângă un accident de circulație în zona Dâmboviței. Era februarie. Am oprit să văd ce se întâmplă. Toți oamenii se strânseseră grămadă lângă victimă, iar aceasta cu ultimele puteri a spus că mai sunt două persoane în mașină, un adult și un copil. În momentul acela, impulsionat fiind, am aruncat geaca de pe mine și am intervenit. Am reușit să rabatez scaunul și am scos copilul și pe tatăl lui, copilul a supraviețuit însă tatăl nu. A urmat impactul mediatic, am fost atunci și decorat de domnul Raed Arafat. Țin minte că la ceremonie în ziua aceea erau mulți prieteni și toți spuneau că acum e momentul să îmi fac o asociație”.

Am reușit să rabatez scaunul și am scos copilul și pe tatăl lui, copilul a supraviețuit însă tatăl nu

Momentul era favorabil pentru un astfel de proiect, dar Alexandru a calculat totul. “Am început să intru în contact cu familii, atât din București, cât și din Focșani și Buzău și m-am axat pe spațiul rural. Am zis să aleg această zonă pentru că în București erau deja multe organizații și asociații care ajutau, dar în mediul rural nu se prea duce multă lume. Astfel, Fabrica de fapte bune a apărut oficial în anul 2016“, a povestit Alexandru.

Un business cu latură filantropică

Alexandru a reușit cu timpul să îmbine cu succes latura filantropică cu cea antreprenorială. “Am o firmă de servicii de curățenie prin care încerc să implic persoane defavorizate sau persoane cu probleme în a se integra pe piața muncii“. Cu toate acestea primele încercări nu au ezitat să apară. “Toți cei pe care i-am implicat în proiect au fost foarte încântați, dar mulți nu se țineau de program. M-am dus către zona de curățat suprafețe tapițate, mochete, pardoseli, iar pentru aceasta aveam nevoie de o echipă formată din doi oameni“, a zis Alexandru Puiu.

Am o firmă de servicii de curățenie prin care încerc să implic persoane defavorizate

Au fost însă numeroase cazuri fericite: Alexandru povestește cu zâmbetul pe buze despre un băiat ieșit din sistemul de protecție al copilului, care prin muncă s-a integrat social perfect, iar acum este pe picioarele lui.

Se găsesc locuri și pentru noi angajați. “Avem acum o fată care acum e în plasament, care va termina clasa a XII-a și va trebui să plece de la familia care o are în grijă. Trebuie ajutată să se întrețină, deci se pare că voi avea în firmă și o persoană care să răspundă la telefon și să facă programări“, spune Alexandru.

Fapte bune made în Romania

Fabrica de fapte bune a început să crească de la an la an. L-am întrebat pe Alexandru cum au luat naștere primele proiecte. “Primul proiect a fost Curățenia ta de Crăciun, cadoul lor! și a fost organizat în cartierele din suburbiile Capitalei.

Când oamenii fac curat de Crăciun dau peste o grămadă de lucruri pe care nu le mai folosesc, iar pe cele reutilizabile am zis să ni le aducă pentru a le duce la sate. Din proiectul acesta s-au născut și caravanele. Am strâns vreo 7-8 mașini, iar din banii pe care i-am adunat am luat alimente“, își amintește Alexandru Puiu.

Să te gândești la cei din jurul tău așa cum te-ai gândi la tine

După aceasta, proiectele au venit ca de la sine, însoțite și de oameni dispuși să lucreze voluntar pentru implementarea lor. “Apoi a fost proiectul Ani de liceu, prin care oferim copiilor din Vrancea care sunt clasa a VII-a și chiar mai mari, o bursă prin care își acoperă costurile de transport, rechizite, haine. Alt proiect este Fabrica de case, inițial am început cu renovarea unei locuințe unde erau patru copii și doi adulți, toți locuiau într-o cameră, iar în cealaltă cameră țineau animalele. Am făcut subzidirea casei, am tencuit, am pus termopane și am transformat camera unde erau animalele într-o cameră de locuit. Ulterior s-au mai adăugat două case.”

”Nu pot uita de campania în parteneriat cu Metro prin care am oferit șapte mașini de spălat semiautomate familiilor sărace, pe lângă asta le-am adus un frigider și detergent pentru un an de zile. Și nu în ultimul rând avem proiectul Zâmbește sănătos în colaborare cu trei doctori stomatologi, prin care oferim consultații gratuite copiilor, dar și mici intervenții“, își amintește Alexandru.

Filozofia din spatele faptelor bune

Programele pe care Alexandru Puiu și fabricanții de fapte bune le pun la cale, vin să schimbe mentalități. Nu este vorba doar de rezolvarea unei nevoi de moment, ci au gândit totul în așa fel încât să schimbe viitorul celor mici. “Consider că adulții sunt mai greu de schimbat în comparație cu copiii. Tot ce facem noi se adresează familiilor cu copii, dar în ideea de a beneficia copilul. Adulților le punem două condiții: să-și dea copiii la școală și să fie curați. Nu vrem nu știu ce note, dar să meargă la școală și să fie curați. Anul acesta vrem să începem un proiect la Letca Nouă în județul Giurgiu. Am găsit acolo un director cu care colaborăm foarte bine și vrem să dotăm laboratorul de informatică cu calculatoare. Dorim să aducem zece calculatoare și în fiecare weekend să mobilizăm o echipă de voluntari care să lucreze cu copiii“, spune încrezător Alexandru Puiu.

Sunt peste tot, în metrou, în campusurile de sticlă și beton, la cafenele, mereu cu un laptop în față și cafea într-o cană încăpătoare. Corporatiștii. Zilele lor se consumă printre taskuri, call-uri și miting-uri. De multe ori s-a spus vorba aspră: corporația mănâncă suflete. Și, deși mulți ar părea că detestă viața din corporație, în același timp n-ar renunța la ea. Cum e viața de corporatist? Aceasta a fost tema discuției pe care am avut-o cu Narcisa Ilie, o tânără care și-a petrecut primii 13 ani din viața profesională într-o multinațională.

Viața din spatele geamurilor panoramice

Narcisa a intrat în lumea multinaționalelor imediat după primul an de facultate. A fost remarcată pentru language skills, știe la perfecție engleza, italiana și franceza, așa că job-ul într-o multinațională a venit firesc. “Primul meu job a fost într-o corporație italiană, lucram în domeniul financiar și ulterior am primit ca sarcină să mă ocup de clienți din diverse țări ale lumii. Ulterior ajunsesem să acopăr o mare parte din Europa și Africa“, a spus Narcisa Ilie pentru Matricea Românească.

E amuzant că, dacă te duci într-un alt departament, acronimele pe care le-ai învățat în departamentul tău au cu totul altă semnificație

În interiorul clădirilor de sticlă există un limbaj de sine stătător. “Acolo oamenii nu mai reușesc să vorbească într-o română obișnuită, e un mix de română și engleză, cu mulți termeni specifici fiecărui departament. E amuzant că dacă te duci într-un alt departament acronimele pe care le-ai învățat în departamentul tău au cu totul altă semnificație“, a povestit Narcisa.

Narcisa, alături de voluntarii de la Fabrica de Fapte Bune

Portul și graiul corporatist

Stilul de viață corporatist, privit de pe margine: viață de birou, pauze dese, salarizare peste media națională, sală de recreație, posibilități de avansare. E realitate sau e praf în ochi? “Oamenii din multinațională sunt atât de frumos îmbrăcați, dar la o privire mai atentă se vede la ei un soi de oboseală… Când coboară în lift, pe scări, în campus, mulți dintre ei sunt apăsați, stresați. Când îi văd acum, îmi aduc aminte de mine, mă consumam pentru lucruri mărunte și nu îmi dădeam seama. Am avansat mult și am ajuns astfel să lucrez foarte mult, maximul meu de lucru a fost de douăzeci de ore fără pauză“, își amintește Narcisa Ilie.

Corporatistul este recognoscibil după limbaj și după port

Disciplina, asta deprinzi în corporație. Dacă nu ai încă un stil de lucru organizat și ai nimerit în multinațională, va trebui să te disciplinezi rapid. Iar apoi vin împrumuturile culturale, inevitabile în urma contactului cu multitudinea de colegi și clienți din atâtea țări diferite. “Corporatistul este recognoscibil după limbaj și după port. Pentru el devine o rutină să frecventeze anumite magazine, să meargă în anumite pub-uri, iar după un an de zile începe să devină plictisit și nu îi mai convine nimic, ajunge să nu se mai bucure de ceea ce are“, spune Narcisa Ilie.

Voluntariatul e o formă de evadare

Da, voluntariat, dar când? După un program epuizant luni-vineri, odihna de weekend e esențială. În ciuda programului său infernal, Narcisa a refuzat să devină roboțel, așa că a făcut din voluntariat o cale de evadare din monotonia de la birou. “Fac voluntariat de când mă știu.  Am început cu liceul, unde după ore dădeam meditații colegilor la română, latină și alte materii. În facultate am făcut voluntariat cu câțiva copii care locuiau într-o casa de tip familial îi ajutam la teme, și extra le vorbeam despre mitologie, istorie, îi învățam engleză, franceză. După o perioadă am intrat într-un ONG care făcea activități în centrele de plasament. Mi-am propus ca prin acest voluntariat să nu mă opresc doar la a face lecții cu copiii, ci îmi doream să-i integrez în societate, pentru că ei rămân mereu cu acel stigmat de copii răi de la Centru“, a povestit Narcisa.

Ca voluntar, scopul tău nu este acela de a primi mulțumiri și recompense, ci să contribui la schimbarea vieții oamenilor

Prin intermediul firmei unde lucra la acea vreme, Narcisa a reușit să organizeze campanii back to school și a oferit rechizite pentru copiii de la sate. “Doream să mă asigur că tot ceea ce am strâns va fi livrat către copii. Așa l-am întâlnit pe Alexandru Puiu, care își deschisese un ONG.  Am dezvoltat cu el o colaborare ce durează până azi. Ca voluntar, scopul tău nu este acela de a primi mulțumiri și recompense, ci să contribui la schimbarea vieții oamenilor. În străinătate există o cultură a voluntariatului, ceea ce la noi din păcate lipsește“.

Viața după multinațională

Acum Narcisa a decis să privească de pe margine sfera corporatistă. Dar asta nu înseamnă că stă pe o insulă tropicală, într-un hamac în bătaia razelor de soare, nu e genul. Este încrezătoare în noul rol pe care și l-a asumat și este plină de energie atunci când vorbește despre locul ei de muncă actual: “M-am reorientat către un alt domeniu, iar acum lucrez în învățământul privat și sunt director de programe after school. Îi învăț pe copii atenția, observația și conștientizarea. I-am învățat să-și facă complimente unii altora, i-am învățat să se bucure de lucrurile mici“.

Când nu e la spital cu cei mici, cutreieră magazinele căutând cadouri pentru ei. E toată un zâmbet, iar acest lucru îi molipsește și pe cei din jur. Fie că e la Spitalul ”Marie Curie”, Fundeni sau Institutul Oncologic, misiunea Alexandrei este clară: să readucă bucuria în viața copiilor care se luptă cu cancerul și leucemia.

Drumul unui corporatist către voluntariat

Alexandra a absolvit Facultatea de Istorie, iar apoi s-a angajat într-o multinațională. Nu crede că a fost un angajat model, ba din contră. “Am plecat pentru că am simțit că locul meu nu este acolo. Era o realitate în care nu mă regăseam, cred că după ce am plecat au dat petrecere“, mărturisește într-un hohot de râs Alexandra Răureanu.

“Copiii au o capacitate de acceptare pe care noi adulții nu o avem”

Ulterior a trecut prin experiența spitalului. Din fericire nu a fost ceva grav, o simplă sinuzită care a făcut-o să fie internată pentru ceva vreme la Spitalul Matei Balș. “Pe coridor cu mine era un băiețel care fusese operat pe creier, atunci am aflat că există copii care fac cancer. După ce am ieșit din spital am început să fac voluntariat o perioadă de timp, iar printre organizațiile unde am fost era și Hospice ‘Casa Speranței’. Într-un decembrie am fost cu colindul la Institutul Oncologic din București, la secția de oncopediatrie. Eram zece oameni care își dădeau coate care să stea mai în spate la cor… A fost penibil, dar pe copii i-a amuzat teribil. Și o perioadă de timp am revenit ca voluntar“, a povestit Alexandra Răureanu pentru Matricea Românească.

Cum a intrat Iron Man în operație

În anul 2015, Alexandra a fondat Asociația Spitale Curate și a implementat programul Zi cu Fapte Bune. “Duceam fructe copiilor de pe secția de oncologie, asta mi s-a părut mie că le lipsea la vremea respectivă. Tot mergând pe secție am adăugat treptat câte ceva în funcție de necesitățile copiilor, așa am adăugat produse de igienă, apoi nutritive. Dar unul dintre cele mai faine lucruri a fost sărbătorirea zilelor de naștere. Prima a fost pe secțiile de oncologie de la Spitalul Marie Curie“, își amintește Alexandra.

“Planul meu este să aduc bucurie acolo unde e nevoie de ea, cât mai mult timp posibil”

Astăzi Alexandra este expertă în petreceri tematice organizate pentru copiii bolnavi. “Totul a pornit de la un băiețel de patru ani! Trebuia să se opereze, pentru că avea o tumoră la ficat. Medicii au venit și au început să-i povestească ce se va întâmpla, el a stat puțin pe gânduri și a spus că nu vrea să se opereze. M-am nimerit acolo în timpul uneia dintre vizite și am rămas să stau de vorbă cu el. Din poveste în poveste l-am întrebat ce supererou îndrăgește. S-a luminat la față și a spus că îi place de Iron Man. Atunci l-am întrebat ce ar face dacă Iron Man ar veni să se opereze. Copilul a răspuns: ‘Păi, la câte face Iron Man, operația asta e nimic pentru el!’ I-am promis că o să îi găsesc un costum de Iron Man și l-am întrebat dacă așa o să mergă la operație, și a zis da! Am umblat tot Bucureștiul, m-am uitat pe Google, și în final am găsit costumul și i l-am adus. Copilul a mers la operație și când s-a trezit de la terapie intensivă era îmbrăcat în Iron Man. Când l-am vizitat nu se mai dezlipea de costum, și era foarte mândru de cicatricea dobândită în urma intervenției. Am observat că s-a vindecat mai repede în comparație cu ceilalți copii care nu aveau niciun stimulent emoțional“, a mărturisit Alexandra.

Când e de jucat, ne jucăm, când e de plâns, plângem

E ușor de înțeles cât de dramatic este pentru părinți să se vadă confruntați cu diagnosticul de cancer pentru copilul lor. Am vrut însă să aflu cum traversează copiii experiența aceasta. Alexandra rezumă o întreagă suită de întâlniri în câteva fraze. “La copii e mult mai simplu. Adulții sunt mult mai încrâncenați, mie așa mi s-a părut. Copiii trăiesc prezentul la maxim: când e de plâns, plângem, când e de jucat, ne jucăm, când e de jelit, jelim, dar apoi uităm. Copiii au o capacitate de acceptare pe care noi adulții nu o avem și o răbdare în suferință pe care nu știu câți adulți o au și o cultivă“.

“Cred că despre asta este vorba, despre dragostea de aproape și despre a aduce bucurie acolo unde poți să o aduci”

Misiunea pe care și-a asumat-o Alexandra este aceea de a da sens perioadei de boală, începând din momentul diagnosticului. “Ceea ce a contat pentru mine nu a fost evitarea decesului, sau amânarea lui, asta nu intră în capacitățile noastre, asta e cum hotărăște Dumnezeu. Ceea ce contează este ce facem cu timpul pe care îl avem între diagnostic și eventual acel moment când copilul bolnav va pleca dintre noi sau va părăsi spitalul. Acea fracțiune de timp mă interesează pe mine, fie că este o lună, fie că sunt ani, așa se desfășoară și viața noastră. Nașterea și moartea sunt etape ce contează mai puțin, important e ce faci între aceste două borne”, a spus Alexandra Răureanu.

Viitorul sună provocator

Și proiectele frumoase nu se opresc aici. Pe lângă colaborarea cu Institutul Oncologic din Cluj,  Alexandra vrea să ofere un strop de bucurie și părinților care luptă cot la cot cu pruncii lor. “Aș vrea să le mai duc încă odată pe mămici și fetițe la spa. O singură dată am reușit și am organizat o petrecere acolo. Un alt vis de-al nostru este să mergem cu copiii la Disneyland. Planul meu este să aduc bucurie acolo unde e nevoie de ea, cât mai mult timp posibil“, zâmbește Alexandra Răureanu.

Unde se pot întâlni arta și agricultura? Andra Barbu are un răspuns foarte personal la această întrebare. Andra îmbină armonios cele două domenii și le-a dat întâlnire pe câmpul antreprenorial. Fie că este pe teren inspectând plantațiile, fie în atelier lucrând pentru o haină personalizată, calitatea este etalonul ei principal.

Lucrurile bune se învață din timp

Andra are o legătură specială cu natura de când se știe. Nu poate uita drumețiile cu bunicul care o lua cu el pe câmp și îi arăta cum cresc plantele. “Îmi aduc și acum aminte cum mergeam la câmp și bunicul îmi povestea într-un stil aparte despre ceea ce reprezintă agricultura. Pentru el nu era pur și simplu o muncă, vedeam câtă pasiune pune în ceea ce face și respectul lui față de natură. Așa că de mică am zis că vreau să lucrez în natură, iar ulterior m-am axat pe horticultură“, a spus Andra Barbu.

“Am început să muncesc la businessul părinților de când aveam treisprezece ani”

Un business de familie, asta aveau în minte părinții Andrei când au pus bazele S.C. IANCOM.  Când a crescut, Andra a început să-și asume mici sarcini la firmă.

“Am început să muncesc la businessul părinților de când aveam treisprezece ani. Atunci, de la an la an am început să am un grad de implicare din ce în ce mai mare. Cred cu tărie că agricultura va avea mereu succes,  pentru că indiferent de contex oamenii își vor direcționa o bună parte din venituri către achiziționarea de alimente produse natural. Nimic nu e greu dacă faci acel lucru cu plăcere, însă agricultura necesită timp și efort. Acum mă ocup de partea administrativă, stocuri, intrările și ieșirile de marfă din magazie, am în grijă contractele de arendă, verific mașinile și tirurile cu marfă”, a zis Andra Barbu pentru Matricea Românească.

Arta de a aduce frumosul dincolo de șevalet

Pasiunea pentru natură părea să se îmbine perfect cu cea pentru desen. Încă din copilărie avea înclinații artistice, iar pe parcurs a văzut aici o oportunitate în a-și deschide propriul business. Și așa a apărut Jeans_Art. “Pictam și desenam pe pânză de mult timp, iar chestia cu hainele a venit ca o necesitate. Căutam o pereche de blugi, dar doream să fie personalizați. Am căutat pe piață, dar nu se prea găseau. Atunci am zis să cumpăr vopsea textilă și să încerc să creez propriile mele haine. Pentru început am făcut o pereche de blugi, iar când oamenii i-au văzut, mă întrebau de unde i-am cumpărat, de aici a pornit totul“, își amintește Andra.

“Haina trebuie să fie o proiecție a personalității, astăzi toți încearcă să imite vestimentația marilor vedete, chiar dacă nu-i caracterizează”

În acest mod, lucrurile care nu mai aveau strălucire au început ușor, ușor să și-o recapete. Andra nu s-a rezumat doar la blugi, iar ulterior a început să personalizeze jachete, ghiozdane, șepci, pantofi, etc. “Fiecare comandă este o provocare, am clienți care vin pur și simplu și spun că doresc un articol personalizat, dar nu știu exact cum să arate. Atunci începe o muncă de cunoaștere a clientului pentru că eu consider că ceea ce porți trebuie să reflecte personalitatea acelei persoane, și atunci îi pun o groază de întrebări. Am avut comenzi atât din București cât și din Teleorman, iar livrarea o fac personal atunci când îmi permite programul“, a povestit Andra Barbu.

Modul de implementare face diferența

Ca tânăr antreprenor în România, te confrunți cu multe neajunsuri. Începând cu finanțarea și ajungând la mâna de lucru, să pornești un business este o adevărată încercare. “Mie mi-a plăcut să risc, consideră că și din eșecuri ai ce învăța. Când dezvolți un business trebuie să te gândești cu ce poți veni nou, cum poți inova. Chiar dacă ideea ta a mai fost pusă în aplicare, modul cum o implementezi tu o face unică, și prin asta poți face diferența. Trebuie să fii dispus la multe ore de muncă, spre exemplu eu stau minim trei ore pentru un desen basic și merg până la 6-7 ore pentru o comandă mai complexă. Desigur timpul variază în funcție de dimensiunea desenului, complexitatea lui, numărul de straturi care trebuie aplicate”, apreciază Andra Barbu.

“Dacă vrei să obții profit cu orice preț înseamnă că ești pe drumul greșit”

Pe finalul discuției am fost curios ce sfaturi i-ar da Andra unui tânăr care are o pasiune pe care vrea să o transforme în business, dar și ce planuri are pe viitor. “Depinde de business și de modul cum se pliază pe personalitatea lui.

Dacă un tânăr care vrea să facă pasul în zona antreprenorială simte că lucrul acesta îl va face fericit, că se va trezi în fiecare dimineață și va pleca la muncă zâmbind, atunci să nu ezite. Însă atenție, dacă vrei profit cu orice preț atunci ești pe un drum greșit! Cât despre viitoare proiecte, vreau să înființez o plantație de nuci, alune și migdale, vreau să aduc pe piață produse cât mai sănătoase. Voi merge în paralel și cu Jeans_Art și planific o extindere. Împreună cu mama ne-am propus să producem propria linie de haine pe care să le pictăm“, a conchis Andra Barbu.

Sabina Tănasă și-a dorit de mic copil să devină om de afaceri. Prima experiență  antreprenorială a fost o joacă de copii. Era în clasa I și cumpăra pixuri roz cu sclipici dintr-un anumit loc și le vindea colegilor de la școală. De la fetița cu pixuri, Sabina a ajuns acum o femeie de succes care patronează o afacere pe val, Viva Coco. Descoperiți povestea tinerei din Iași îndrăgostită de aromele și texturile Extremului Orient.

O ideea venită de pe străduțele Indiei

După terminarea facultății Sabina Tănasă a ajuns să lucreze în zona turismului medical. Când era într-o deplasare în interes de serviciu tocmai în India, Sabina a descoperit pe străduțele orașului un localnic care producea un ulei de cocos total diferit față de ceea ce folosea în România. “Mi s-a părut foarte interesant și am început să exploatez mai mult terenul, să văd de ce este diferit față de ceea ce aveam pe piața din România, de ce are altă textură, alt gust“, a spus Sabina Tănasă.

 “La uleiul de cocos trebuie să fim atenți la cantitatea de acid lauric care ar trebui să fie cuprinsă între 45% și 53%”

Foarte mulți prieteni cărora Sabina le cumpărase cadouri erau încântați de proprietățile uleiului de cocos. Atunci i-a venit ideea: să creeze propriul ulei de cocos. Iar în scurt timp și-a deschis un magazin on line.

Beneficiile neștiute ale uleiului de cocos

Nu multă lume știe în ce constau calitățile uleiului de cocos, așa că am rugat-o pe Sabina să ne detalieze. “Pe partea de alimentație, uleiul de cocos atât în Asia cât și în Africa este produs de bază. Din cocos se pot face mai multe produse, de la zahăr de cocos, făină de cocos, lapte de cocos, ulei de cocos, deci fructul are multiple întrebuințări. Pe partea de sănătate este dovedit științific că cei care consumă ulei de cocos cum ar fi cei din Asia și Africa au un risc de boli cardiovasculare mult mai redus comparativ cu europenii care consumă ulei de floarea soarelui sau ulei de palmier. Uleiul de cocos, deși este o grăsime, este una sănătoasă, care nu se depune pe ficat, ci se transformă în energie din momentul în care este consumat. Apoi asupra pielii, uleiul de cocos hidratează foarte mult și are proprietăți antimicrobiene. El se remarcă în comparație cu oricare alt ulei de pe piață prin conținutul de acid lauric. Uleiul de cocos este singurul care deține în compoziția sa acest acid care se mai găsește în laptele matern”, spune cu precizie Sabina Tănasă.

“Din punctul meu de vedere antreprenorul muncește mai mult și pune osul la treabă”

Ca și în cazul altorr uleiuri, și cel de cocos este adesea falsificat și vândut la prețuri mici. ”Oamenii ar trebui să citească eticheta. Prețul reflectă foarte mult calitatea produsului. Nu putem achiziționa un ulei de cocos de calitate la 10 lei litrul. La uleiul de cocos trebuie să fim atenți la cantitatea de acid lauric, care ar trebui să fie cuprinsă între 45 și 53%. Noi avem  51,3%, iar din păcate media produselor ieftne de pe piață este undeva sub 40%“.

Cum e să fii femeie antreprenor

Am fost curios să aflu ce dificultăți a întâmpinat Sabina de când a pășit în zona antreprenorială. “Lucrând cu foarte multe țări unde intervenea bariera religioasă, a fost destul de delicat, și aici mă refer la țările musulmane. A trebuit să depun un efort suplimentar și să demonstrez că, în ciuda faptului că sunt femeie, pot să lucrez”, povestește Sabina.

Cât despre programul de lucru, e ușor de înțeles că zilele Sabinei sunt diferite de cele ale unui antreprenor obișnuit. Diferențele provin din diferențele semnificative de fus orar între România și țările cu care lucrează Sabina. ”A fost o perioadă în care începeam programul la ora 6.00 dimineața. Acum încep la 4.00-5.00, pentru că lucrez cu țări precum India sau China. După ce termin cu ele mă apuc de programul din țară, iar aici nu termin la ora 17.00, de multe ori stau până la miezul nopții.“

Sfaturi de la o femeie de succes

În final am rugat-o pe Sabina să se gândească ce sfaturi i-ar da unui tânăr care dorește să devină antreprenor. “Să țină minte că nu o să reușească cu un business dacă își propune să realizeze doar profit. Da, poți obține un profit rapid pe termen scurt, dar dacă vrei să reușești, din punctul meu de vedere trebuie să te gândești pe termen lung. Iar cel care îți poate oferi validarea este clientul. Provocarea este să îți menții spectrul de clienți și să încerci cu timpul să-l lărgești. Dacă îl lărgești, dar nu-l menții, degeaba te extinzi. Este bine să fii ordonat, să reinvestești și să încerci să îți lărgești aria, pentru că un produs poate să meargă azi, iar mâine să stagneze“, a conchis Sabina Tănasă.

Vlad își aduce aminte cu nostalgie de copilărie și de serile în care ieșea cu prietenii la fotbal: viața era simplă pe atunci. Tatăl l-a învățat de mic să nu fugă de responsabilități și să nu fie indiferent la nevoile celor care sunt în suferință. Nu este un bancher, nu este om politic, ci este un om cu inimă care a decis să nu închidă ochii la necazurile celor din jur. Matricea Românească vă spune povestea lui Vlad Plăcintă, președintele Asociației “Salvează o inimă”, care în șapte ani de zile a luptat pentru mai bine de 350 de copii diagnosticați cu cancer și cu alte afecțiuni.

A rezolvat primele cazuri cu ajutorul unui blog

Vlad Plăcintă locuiește în satul Boscoteni din județul Botoșani. Puteți s-o căutați pe hartă, dar nu va fi ușor s-o găsiți. Cu destul de mulți ani în urmă, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, Vlad ieșea de la Liturghie. ”La poarta mănăstirii era o familie din Botoșani care împărțea flyere alb-negru în care era prezentată situația propriului copil diagnosticat cu tetraparează spastică. Eu aveam atunci un blog de credință ortodoxă, Botoșăneanul Ortodox, prin care veneam în întâmpinarea cititorilor cu o pagină dedicată apelurilor umanitare. Când am ajuns acasă i-am contactat pe acești oameni și m-am oferit să îi sprijin și eu cu un articol pe blog, iar de aici a început totul”, a mărturisit Vlad Plăcintă.      

„Mulți mi-au mărturisit că printr-o simplă donație se simt mai împliniți sufletește și se bucură alături de noi”

Organizarea primei acțiuni și platforma de donații

Ca să aibă o formă juridică de funcționare, Vlad și familia sa au înființat o asociație. Pe data de 12.12.2012 avea deja actele în mână și un plan bine stabilit pentru anul care venea. “Prima acțiune după deschiderea asociației a fost un concert caritabil de muzică bizantină. Îmi amintesc cum înaintea evenimentului am parcurs Suceava de la un capăt la altul, pe jos, împărțind invitații. Am reușit să strângem atunci 3000 lei pentru o fetiță din Craiova diagnosticată cu retinopatie de prematuritate gradul 4. După acest eveniment am mai realizat multe alte concerte de colinde și pentru alți copii. Planul nostru era să organizăm 4-5 evenimente caritabile pe an și să mobilizăm cât mai multă lume să sprijine familiile greu încercate“, povestește Vlad Plăcintă pentru Matricea Românească.

“În cei 7 ani de activitate am strâns peste 8.000.000 de euro, iar numărul persoanelor sprijinite financiar depășește 350”

În 2014 exact de ziua lui de naștere a descoperit din întâmplare o platformă de donații online din SUA. “Ideea lor de a oferi transparență și modul de a lucra mi s-au părut geniale, iar a doua zi am început să caut o firmă de web design care să îmi realizeze o asemenea platformă de donații. După lungi căutări am găsit pagina web a programatorului Marius Bucur care s-a  oferit să implementeze sistemul de plată cu cardul și PayPal gratuit, iar de atunci ne sprijină și în ziua de astăzi cu programe de fundraising în cadrul companiei la care lucrează“, a zis Vlad Plăcintă.

Transparența în relația cu donatorul este vitală

Astăzi sunt multe asociații care strâng bani pentru diverse cazuri, însă încrederea donatorilor este greu de câștigat. Mulți donează pentru un caz o anumită sumă, dar ce se întâmplă ulterior  cu acei bani rămâne de cele mai multe ori un mister. L-am întrebat pe Vlad Plăcintă cum se raportează Asociația “Salvează o inimă” la dialogul cu donatorii. ”Încrederea donatorilor se câștigă în timp și cu foarte multă răbdare, dar mai ales prin transparență. În cadrul platformei de donații online www.salveazaoinima.ro, se vede în timp real suma strânsă, suma necesară, update cu evoluția cazurilor pentru care s-a donat și, mai ales, publicăm și ordinele de plată efectuate către clinici din țară sau străinătate“.

“În primul mă motivează bucuria copiilor și părinților atunci când totul iese conform planului”

Sunt însă cazuri în care banii nu pot salva viața unui copil. Chiar dacă suma pentru operație se adună, trupurile firave cedează în urma curelor de citostatice. E greu, atât pentru părinți cât și pentru Vlad, să vadă cum un copil devine înger atât de devreme. ”Sunt zile în care nu sunt bun de nimic, iar de multe ori am vrut să renunț, dar mă sprijină moral familia, părintele duhovnic și cărțile de credință ortodoxă. Cel mai greu îmi este când mă gândesc la părinții care rămân cu o durere în suflet greu de imaginat. Îmi amintesc de Teodora Stamate, fiică de preot, care la vârsta de 14 ani a fost diagnosticată cu cancer osos. M-a impresionat profund lupta ei atât cu durerea trupească, pentru că și medicii din Austria au rămas impresionați cum de rezistă, dar mai ales lupta ei spirituală“, spune Vlad.

Motivația de a o lua mereu de la capăt

În ciuda momentelor dificile, Dumnezeu picură har și bucurie atunci când nici nu te aștepți. Nu rare sunt momentele când Vlad este sunat de familii fericite, atunci când copilul lor iese  cu bine din operație, sau când în urma tratamentului tumorile canceroase au dispărut.

Am fost curios să aflu ce îl motivează pe Vlad să lupte pentru aceste vieți. “În primul mă motivează bucuria copiilor și a părinților atunci când totul iese conform planului. Dar mă motivează foarte mult și bucuria celor care ajută prin intermediul Asociației Salvează o inimă. Mulți mi-au mărturisit că printr-o simplă donație se simt mai împliniți sufletește și se bucură alături de noi”.

“Tata ne învăța ca tot ce avem noi să împărțim frățește cu cei care nu au posibilități sau măcar să îi sprijinim moral”

În cei șapte ani de activitate, Asociația ”Salvează o inimă” a reușit să aducă bucurie și speranță în mai bine de 350 de inimi. “Până în prezent am realizat peste 8.000.000 de euro în încasări, peste 350 de cazuri sprijinite financiar, am donat aparatură medicală pentru spitale de pediatrie din Romania: Timișoara, Hârlău și Botoșani. Am sprijinit financiar ridicarea Așezământului social-educațional „Sfântul Efrem cel Nou” din Oneaga, județul Botoșani. Ne dorim foarte mult să promovăm la nivel național cât și internațional platforma de donații online ca să putem sprijini cât mai mulți copii. Vrem  să ducem la bun sfârșit construirea Așezământului Sfântul Efrem cel Nou din Localitatea Oneaga și nu în ultimul rând să dăruim cât mai multe lacrimi de bucurie celor greu încercați și să avem puterea de a merge mai departe, cu mila Lui Dumnezeu”.