Un aspect general ce trebuie reținut este că aceste trei religii, actualmente majoritare în spațiul de cultură chineză, au apărut odată cu impunerea raționalismului chinez în fața religiozității primitive a populațiilor sinice, profund animiste. Acestea însă subzistă până în prezent, prin influența pe care au exercitat-o în timp asupra acestor trei sisteme, taoismul fiind la rându-i impregnat de aceste credințe populare[1].

Potrivit unora dintre tradițiile taoiste, consemnate ulterior de istoricul Sima Qian în opera Shi JiÎnsemnări istorice[2], Lao Tzu l-ar fi cunoscut pe Confucius, fiind, potrivit anului tradițional al nașterii sale, mai bătrân decât acesta. Aceleași tradiții afirmă existența unei discuții între cei doi filosofi, când Lao Tzu i-ar fi spus lui Confucius: „Leapădă-ți mândria, renunță la toate aceste dorințe, la acest aer orgolios și la acest zel lipsit de măsură; topate acestea nu-ți sunt de niciun folos. Aceasta este tot ce-ți pot spune”, iar Confucius, impresionat, ar fi declarat discipolilor săi că el știe totul despre toate animalele și purtarea lor, însă: „cât privește dragonul însă, nu îl pot cunoaște; nu știu cum urcă el la cer pe nori și pe vânt. L-am văzut astăzi pe Lao Tzu; el seamănă cu un dragon”[3]. Această istorie apocrifă subliniază încă o dată opoziția dintre doctrina taoistă și cea confucianistă.

Tradiția îi atribuie lui Lao Tzu paternitatea principalului izvor al sistemului taoist de credințe, cartea Tao Te ChingCartea despre Cale și Puterea ei, considerată a fi totodată cel mai profund și enigmatic text din literatura chineză. Potrivit ultimelor cercetări, forma actuală a cărții datează din secolul al III-lea î. Hr., astfel încât este imposibil ca aceasta să fi fost scrisă de un presupus contemporan al lui Confucius (a cărui viață este relativ bine documentată), așa cum se presupune a fi fost Lao-Tzu. Cu toate acestea, faptul că, deși asistemică, lucrarea exprimă o gândire coerentă și originală l-a determinat pe cercetătorul german Max Kaltenmark, unul dintre cei mai reputați cunoscători ai taoismului, să afirme: „Trebuie să admitem existența unui filosof care trebuie să fie, dacă nu autorul direct, cel puțin maestrul a cărui influență a fost determinantă pentru început. Nu există niciun inconvenient de a contiua să-l numim Lao Tzu”[4]. Scrierea Tao Te Ching începe cu o afirmație despre indescriptibilul Tao: „Calea care poate fi descrisă nu este fără de greșeală; numele care pot fi spuse nu sunt nume perfecte; din Nenumit au apărut Cerul și Pământul”[5]. Cartea s-a bucurat ulterior, începând cu perioada dinastiei Han, de credința că ar poseda puteri supranaturale, fiind mai ales pusă în vecinătatea bolnavilor pentru a alunga spiritele rele[6].

Desigur, scrierile ce au format doctrina taoistă actuală sunt cu mult mai numeroase, ele alcătuind ceea ce este numit Tao Ts’angCoșul Tao. Acest canon de scrieri a fost alcătuit în decursul a 15 secole, multe dintre opere fiind însă nedatate și greu de descifrat, din cauza limbajului ezoteric folosit. Între cele mai importante titluri ale operelor taoiste se numără Textul clasic al camerei galbene ori Adevăratul text clasic al Marelui Mister. Cea mai mare colecție de texte taoiste este păstrată în prezent la mănăstirea Po-yun-kuan, situată în sud estul Beijingului[7].

Doctrina taoistă a fost dezvoltată după prezumtivul Lao-Tzu de către la fel de enigmaticul său discipol, Zhuang Zi. Acesta a insistat asupra cunoașterii extatice, drept singura formă de cunoaștere perfectă – în consecință, acesta identifica viața cu moartea. Concepția lui Zhuang Zi cu privire la imperfecțiunea realității curente este ilustrată de următoarea anecdotă ce i se atribuie și care fundamentează doctrina taoistă a interschimbabilității stării de conștiință: „Cândva eu, Zhuang Zi, visam că sunt un fluture, un fluture care zboară în rotogoale și mă simțeam fericit; nu știam că sunt Zhou. Deoadată m-am trezit și am fost eu însumi, adevăratul Zhou. Și n-am mai știut dacă sunt Zhou care visează că e un fluture, sau un fluture care visează că e Zhou”[8].

În fine, civilizația Greciei antice a văzut inițial înțelepciunea cu sensul de deșteptăciune sau îndemânare în orice artă sau meserie, precum zidăria, medicina, chirurgia, poezia, muzica etc. Mai apoi, înțelesul acesteia a căpătat semnificația de perspicacitate, inteligență, prudență, tact politic și cunoaștere a vieții, pentru ca în cele din urmă să dobândească înțelesul de cunoaștere în sens general, ca învățătură, știință și filosofie, privită ca armonizarea tuturor științelor[9].

Începuturile literaturii sapiențiale grecești se regăsesc în poezia gnomică asociată unor autori ca Hesiod, Mimnermus, Solon, Focilides și mai ales Theognis, care au cristalizat moralitatea în fraze lucide și au devenit învățătorii preferați ai poporului. Valorile centrale ale învățăturilor acestora sunt moderația (μηδὲν ᾄγαν) și abilitatea de a acționa în funcție de moment și de situație (καιρὸν γνῶθι).

Cei Șapte Înțelepți ai Greciei antice nu au făcut, în principiu, decât să reia maximele poeților, însă îndemnul lui Chiton – „Cunoaște-te pe tine însuți” (γνῶθι σεαυτόν) – a constituit impulsul inițial al marii mișcări filosofice grecești. Desigur, primele speculații filosofice au avut ca subiect cosmogonia, însă odată cu Pitagora s-a cristalizat ideea potrivit căreia filosofia este un „mod de viață”, ce îi poate arăta omului drumul și scopul acesteia. Filosofia lui Pitagora avea un scop cu desăvârșire practic, și s-a impus mai ales prin personalitatea fondatorului său, despre care Platon afirma că a făcut obiectul unei venerații atât de profunde tocmai pentru că a prescris un mod anumit de comportare în viață[10]. Acest curent este observabil și în unele fragmente din scrierile lui Heraclit și Democrit, ce abundă în maxime pătrunzătoare și expresive[11]. Spre exemplu, Democrit arată, într-una dintre scrierile sale, că: „Din înțelepciune provin trei lucruri: gândire justă, vorbire fără greș și acțiune dreaptă”[12]. Tot din această perioadă datează maxima „caracterul omului este destinul lui” (ἤθοϛ ἀνθρώπῳ δαίμων), ce operează o separație între credințele arhaice și înțelepciune, înțeleasă în mod clar ca practicare a virtuții și anihilând superstițiile privitoare la norocul înnăscut[13].

 

„Înţeleptul are în vedere intenţia acţiunilor nu rezultatul lor”  (Seneca)

 

Sofiștii au redeșteptat încă o dată interesul pentru problemele legate de viața umană și de conduită. Pentru ei, urmărirea cunoașterii și cultivarea culturii intelectuale ca o pregătire pentru viața publică și privată a devenit o veritabilă profesie; însă iubirea lor de bani și tendințele sceptice ale învățăturilor lor i-au dezavuat în ochii poporului. Aceștia au fost învinuiți că ar nega orice valoare morală, ceea ce contribuia la deruta morală a cetățenilor polisurilor grecești, din cauza îndemnului de a nu mai crede și a nu mai prețui nimic. Cu toate acestea, sofiștii au meritul de a fi spart tiparul tradiției moarte și de a fi deschis calea pentru renașterea intelectuală a Greciei, ce a început odată cu Socrate (470-399 î. Hr.)[14]. Cu toate acestea, unii cercetători consideră că acest „iluminism” grecesc nu își are originile în gândirea sofiștilor, ci în filosofia ionică a secolului al VI-lea î. Hr., reprezentată de figuri precum Hecateu, Xenofan și Heraclit, ori Anaxagoras sau Democrit[15].

Primul mare gânditor elin, care s-a preocupat de toate aspectele cunoașterii umanului[16], a refuzat să fie numit înțelept, luându-și pentru prima dată în istorie denumirea de filosof (φιλόσοφος), adică „iubitor de înțelepciune”, urmând terminologia pitagoreică și considerând că doar Dumnezeu poate fi numit înțelept și orice om ar pretinde aceasta s-ar face vinovat de blasfemie. Înțelepciunea socratică era una eminamente etică, enunțând principiile conduitei virtuoase, care la Socrate era identică cu cunoașterea[17]. Așadar, pentru marele filosof atenian virtutea – arete – se dobândește prin cunoaștere – episteme – printr-o metodă ce constă, potrivit lui Platon, în calcularea plăcerilor și a durerilor viitoare. Virtutea era ceva care pornea dinăuntru în afară; nu un model comportamental de însușit prin deprindere, ci o atitudine mentală consecventă, izvorând dintr-o înțelegere constantă a naturii și a semnificației vieții omenești[18].

Totodată, Socrate constituie un al doilea exemplu viu al omului care caută înțelepciunea, după Pitagora, fiind celebru pentru dialectica sa, ce îi făcea pe proprii adversari să se contrazică în afirmații, cât și pentru discursurile sale, prin care îi îndemna pe tineri să urmeze binele și să le trezească conștiința morală. Deși era celebru pentru austeritatea moravurilor sale, umblând în picioarele goale și purtând mereu aceeași haină, el nu afecta vreodată un comportament sever, ci se arăta permanent binevoitor și se exprima într-o manieră umoristică, ce i-a adus numeroși admiratori[19].

Pe bazele puse de Socrate a construit ulterior Platon (428-347 î. Hr.) sistemul său etic idealist, în cadrul căruia principalele virtuți erau: înțelepciunea, curajul, moderația și dreptatea, accentul fiind pus pe cea dintâi, ca diriguitoare a vieții interioare a omului. Astfel, filosoful atenian a formulat o teorie a cunoașterii originală, marcând un moment de mare însemnătate în materie de teorie a cunoașterii și de istorie a eticii[20]. Totodată, Platon a recunoscut raționalitatea virtuții în toți oamenii, dar a operat o diferențiere între oamenii obișnuiți și filosofi. Aceasta a fost accentuată și dezvoltată de către discipolul său, Aristotel (384-322 î. Hr.), care a enunțat diferența dintre înțelepciunea practică (φρόνησις), înțeleasă ca prudență ori bun simț, și al cărei subiect sunt chestiunile umane obișnuite, și înțelepciunea speculativă ori înțelepciunea în sine (σοφία), al cărei principal obiect sunt primele principii ale tuturor lucrurilor. Această disociere reprezintă de altfel fundamentul metafizicii aristoteliciene, caracterizată de raționalism și realism, opusă idealismului platonician[21].

Și școlile filosofice ulterioare au recunoscut importanța înțelepciunii, ca rădăcină a tuturor virtuților, dar au înțeles-o diferit. Astfel, scepticii au redat-o ca sensul întreg al relativității cunoașterii, ce îi permite omului să-și suspende judecata acolo unde aceasta nu este sigură. Epicureicii au considerat-o ca înțelegere a motivelor și dorințelor conflictuale ale vieții, ce îl eliberează pe om de părerile false și în ajută să aleagă plăcerile cele mai bune și durabile. În fine, stoicii au văzut-o ca înțelegere a adevărurilor umane și divine, ce îi aduce pe oameni în posesia tuturor virtuților, a libertății și a fericirii interioare. Prin descrierile „omului înțelept”, scriitorii stoici și-au aflat cea mai înaltă expresie: acesta știe tot ceea ce este de știut, deoarece păstrează acea seninătate a sufletului ce constituie necesitatea spirituală a cunoașterii. El este totodată liber de orice vină și greșeală, de slăbiciuni ori de pasiuni, fiind stăpânul faptelor sale, deoarece nu este răspunzător decât față de sine. Este cu adevărat bogat, deoarece posedă tot ceea ce îi este necesar, și este permanent senin, deoarece izvorul fericirii sale este în sine[22].

Astfel, Cicero considera că: „Fără îndoială, înțelepciunea aceea eminentă și divină constă în a pătrunde adânc lucrurile omenești și a le cunoaște bine din experiență; a nu fi surprins de nicio întâmplare, a nu socoti imposibil nimic înainte de a se întâmpla”[23] ori: „Cel care se gândește la natura lucrurilor, la varietatea vieții, la slăbiciunea omenească, nu jelește când se gândește la ele, ci tocmai atunci e într-adevăr filosof”[24]. Iar Seneca arată că: „În felul acesta își va desfășura înțeleptul virtutea: dacă-i va fi îngăduit, în bogăție, dacă nu, în sărăcie; dacă va putea, în patrie, dacă nu, în exil; dacă va putea ca și comandant, dacă nu, ca soldat; dacă va putea, voinic, dacă nu, slab. Orice soartă va avea, el va face din ea ceva memorabil”[25].

 

Despre înțelepciune în viziunea filosofilor antici – partea I

 

 

Bibliografie

[1] Salomon Reynach, Orpheus. Histoire générale des religions, p. 218.

[2] Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, p. 27.

[3] Geoffrey Parrinder, Asian Religions, p. 97; Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, p. 27

[4] Max Kaltenmark, Lao Tseu, p. 22, cf. Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, p. 28.

[5] Geoffrey Parrinder, Asian Religions, p. 97.

[6] Geoffrey Parrinder, Asian Religions, p. 101.

[7] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 268.

[8] Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, p. 33.

[9] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, pp. 744-745.

[10] Erwin Rohde, Psyché, traducere Mircea Popescu, editura Meridiane, București, 1985, p. 295.

[11] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 745.

[12] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 454.

[13] E.R. Dodds, Dialectica spiritului grec, traducere Catrinel Pleșu, editura Meridiane, București, 1983, p. 209.

[14] Adelina Piatkowski, O istorie a Greciei antice, editura Albatros, București, 1988, p. 301.

[15] E.R. Dodds, Dialectica spiritului grec, p. 207.

[16] G. și M.F. Rachet, Dictionnaire de la civilisation grecque, Librairie Larousse, Paris, 1968, p. 235.

[17] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 745.

[18] E.R. Dodds, Dialectica spiritului grec, pp. 211-212.

[19] G. și M.F. Rachet, Dictionnaire de la civilisation grecque, p. 235.

[20] Adelina Piatkowski, O istorie a Greciei antice, p. 303.

[21] G. și M.F. Rachet, Dictionnaire de la civilisation grecque, p. 46.

[22] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 745.

[23] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, pp. 459-460.

[24] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 460.

[25] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 461.

 

 

 

Termenul de „înțelepciune” (din grecescul Σοφία, provenit din rădăcina sap, însemnând „a cunoaște”) poate fi definit ca „viziunea directă, practică a înțelesului și scopului tuturor lucrurilor dobândită de mințile agere, cu utere de observare și înțelegere, din propria experiență de viață și din interacțiunile lor zilnice”[1]. Altfel spus, prin contrast cu filosofia, înțelepciunea este un rezultat al intuiției native, caracteristică nu numai elitelor, ci tuturor celor interesați de aspectele vieții. Ea reprezintă cunoașterea vieții dobândită intuitiv, dar totodată și sursa tuturor sistemelor filosofice.

Începuturile literaturii sapiențiale se regăsesc în genul literar al proverbelor, de o răspândire universală. Între acestea se evidențiază însă proverbele arabe, consemnate de către învățatul Al-Maidani (†1124). Acestea variază de la simple comparații la epigrame despre viață, ce se remarcă prin grație literară și o percepția morală pătrunzătoare. Majoritatea acestor scrieri aparțin înțelepciunii practice, dar unele dintre ele preamăresc și virtuți precum mulțumirea, veselia, adevărul, respectul de sine, moderația în cuvânt și faptă, perseverența, bunătatea, prietenia, ospitalitatea ori dragostea de cămin și de țară[2].

Una dintre primele civilizații care a dezvoltat o literatură sapiențială este cea a Egiptului antic, sub forma cărților de precepte morale și sfaturi cunoscut cu denumirea de seboyet. Acest gen literar a cunoscut o dezvoltare fără precedent în Egipt, datorată condițiilor sociale, economice și politice absolut specifice statului faraonilor, cât și izolării sale geografice. Caracterizat de un regim de opresiune politică, economică și religioasă, statul egiptean i-a determinat pe scribi, intelectualii din acea vreme, să redacteze tratate care să-l instruiască pe om despre cum să supraviețuiască în cadrul unei societăți ostile. Indirect, astfel, aceste scrieri au consolidat stăpânirea faraonilor, cultivând tiparul unui om supus, care trebuia să asculte fără împotrivire de poruncile conducătorilor, dar constituie totodată și dovada deselor răzvrătiri ale egiptenilor[3].

Astfel, potrivit istoricului Daniel Constantin, înțelepciunea egipteană constă dintr-un „corpus de doctrine morale, dar și o antropologie, o cosmologie și o teologie, ele constituind desigur o prefilosofie din care va descinde filosofia greacă a materialiștilor ionieni și a idealiștilor ca Pitagora”[4].

Prima scriere de acest gen, ce ne este din păcate cunoscută astăzi numai prin citările din lucrările ulterioare, este Înțelepciunea lui Imhotep, arhitectul-șef al faraonului Zoser, fondatorul dinastiei a III-a egiptene, și proiectantul piramidei în trepte de la Sakarra. Alături de aceasta se numără și Sfaturile lui Ka-Gemini, datând din timpul dinastiei a IV-a, constituind o laudă adusă omului smerit[5].

Alte scrieri sapiențiale apărute în timpul dinastiilor a III-a și a V-a sunt Înțelepciunea lui Kegemne și Înțelepciunea lui Ptah-hotep, amândouă păstrate în manuscrise datând din perioada Regatului Mijlociu. Aceasta din urmă e constituie în cel mai complet îndreptar de viață scris în Valea Nilului. Același stil literar poate fi observat și în cazul unei scrieri ulterioare, Maximele lui Ani, datând din perioada dinastiei a XXI-a și constituind un tratat despre arta de a trăi în societate[6].

O primă scriere în care se observă latura cinică a înțelepciunii este Înțelepciunea lui Amenehmet I, faraonul fondator al dinastiei a XII-a, scrisă în jurul anului 1980 î. Hr., în cadrul căreia acesta prezintă răscoala supușilor săi și îl sfătuiește pe fiul său, Sesostris, să nu se încreadă în cei din jurul său, arătând că oamenii pot fi influențați doar de teroare[7]. Aceași tendință se observă și în cadrul scrierii Poruncile către vizirul Rekh-mi-ra, unde se regăsește îndemnul: „Fie ca oamenii să se înfricoșeze de tine”[8]. Un caracter asemănător au și scrierile Plângerile lui Khekheperre-Sambu, preot din orașul Heliopolis, scrisă în timpul domniei faraonului Sesostris al II-lea (1906-1887 î. Hr.), ori Dialogul unui mizantrop cu sufletul său. O altă ramură a acestui gen literar sunt manualele de sfaturi pentru conducători, precum Mustrarea lui Ipuncer, în cadrul căreia este schițat portretul conducătorului drept și se enumeră o serie de tipuri antropologice caracterizate fiecare prin patima sa stăpânitoare[9], ori Învățăturile lui Duauf către fiul său, Pepi. De asemenea, o tendință preepicureană se regăsește în cadrul scrierii Cântarea Harpistului[10].

O altă scriere importantă sunt Învățăturile lui Amen-em-ope, redactate în prima jumătate a mileniului I î. Hr., în cadrul căreia tinerii de la curtea faraonului sunt învățați despre cum să se poarte la curte, ideea centrală fiind aceea potrivit căreia cel plăcut faraonului va fi mântuit în lumea de apoi[11].

O a doua civilizație ce a dezvoltat o literatură sapiențială este cea a Babilonului antic. Un prim exemplu îl constituie o tăbliță cuneiformă bilingvă, în limbile sumeriană și asiriană, conținând ghicitori, proverbe și maxime gnomice, folosite pentru pregătirea gramaticală a învățaților în construirea frazelor scurte, fiind totodată o dovadă că în Babilon înțelepciunea proverbială constituia baza unei reflexii conștiente asupra vieții și conduitei[12].

Unele dintre tendințele preepicureene observate în cazul scrierii egiptene Cântarea Harpistului se regăsesc și în cadrul unui fragment din Epopeea lui Ghilgameș, în timp de gândirea religioasă și etică specifică Înțelepciunii lui Ptah-hotep și Maximelor lui Ani se regăsește în Tăblița Înțelepciunii, descifrată de către savantul britanic K.D. Macmillan.

Similitudini cu literatura sapiențială egipteană cu caracter pesimist pot fi observate în cadrul scrierii Plângerea lui Tâbi-niul-ellil, un rege al Babilonului ajuns la o vârstă înaintată, în cadrul căreia acesta își deplânge propriile nefericiri și răutatea generală din lume, căutând în nume personal să cinstească numele lui Dumnezeu și să urmeze calea Sa. Această scriere amintește de conținutul cărții biblice Iov, cu diferența că spre deosebire de deznodământul din opera veterotestamentară, eroul acesteia nu află ajutor în zei, ale căror căi sunt de nepătruns pentru oameni, singura speranță fiind n mila îngerului păzitor, spiritul ancestral al familiei[13].

 

Înțelepciunea este știința vieții.” (Seneca, Epistole 95, 7)

 

Dacă aceste două civilizații semitice au dezvoltat scrieri orientate spre înțelepciunea practică, în schimb civilizația Indiei antice a produs o literatură sapiențială mult mai intelectuală, Vedele, termen provenit din cuvântul veda, ce înseamnă cunoaștere ori cunoaștere sacră[14], reprezintă în fapt vaste antologii (mai corect este termenul de colecție, samhita[15]) de texte sacre, datând încă din cel de-al III-lea mileniu î. Hr. și până în jurul anului 1000 î. Hr.[16], redactate în limba sanscrită și grupate în patru colecții: Rig Veda, sau Veda imnelor de laudă, cea mai veche dintre scrieri, cuprinzând 1028 de imnuri redactate în zece cărți[17] (cunoscute sub numele de mandalas[18]),  Sama Veda sau Veda melodiilor[19], cuprinzând imnuri cântate de preoți în cadrul actelor de cult, Atharva Veda, adică Veda formulelor magice, formată din 731 de imnuri cu caracter magic, în care rezidă începuturile gândirii speculative indiene[20], și Yajur Veda sau Veda formulelor sacrificiale[21], cu două părți distincte: shukla vedaveda albă și krishna vedaveda neagră[22].

La aceste opere se adugă unele texte ulterioare, precum Brahmana, redactate între anii 1000 și 800 î. Hr., unde sunt explicate actele sacrificiale[23], Aranyakas sau textele silvane[24], care redau meditațiile pustnicilor indieni despre Dumnezeu, lume și om[25], și Upanișadele sau învățăturile secrete, consacrate mai ales misticii speculative[26].

O altă origine a gândirii speculative se întrezărește în Rig Veda, unde este dezbătătuă, printre altele, evoluția lui sat – existența, din asat – nonexistența. Tot aici sunt regăsite o serie de cunoștine empirice, privitoare la demnitatea vieții umane ori la slăbiciunile omenești, organizate în zicale sentențioase. În ceea ce privește caracterul literar al acestor scrieri, unele se evidențiază prin caracterul lor umoristic, așa cum este cântul despre căutarea avuției, altele printr-o tonalitate patetică, precum Plângerea Cartoforului, ori printr-o orientare cinică, așa cum sunt sentințele despre femei și obiceiurile lor[27].

Pe de altă parte, gnosticismul poemelor vedice atinge apogeul în epopeea Upanișadelor, potrivit căreia summum bonum este unirea cu Brahman, obținută prin jnana-marga, calea cunoașterii. Potrivit acesteia, mântuirea se obține prin vidya, sau jnana ori prajna, cunoașterea realității, cât și prin badhi – iluminare, pusă în antiteză cu avidya – ignoranța. Cu toate acestea, această cale este inaccesibilă omului obișnuit, căruia i se oferă însă o alternativă, prin karma-marga, calea muncilor, caracterizată de sacrificii și conduită morală.

Această cale își află expunerea completă în epopeile mai târzii ale literaturii sapiențiale indiene antice, Ramayana și Mahabharata, ce inaugurează propriu-zis genul literaturii sapiențiale – niti – având numeroase corespondențe cu literatura gnomică greacă. Astfel, un vers din epopeea Mahabharata arată următoarele: „Înțeleptul nu se mânie, nu se repede, nu-și pierde curajul, nu se înveselește, nu se întristează, nici când se află la mare strâmtorare sau nenorocire; el își păstrează caracterul înnăscut, neclintit ca Himalaya”[28].

Alte expresii ale genului niti sunt manualele de învățătură pentru conducători, precum Panchatantra ori Hitopadesa, cât și cele scrise pentru oamenii de rând, precum unele fragmente ale Bhagavad Gita ori catenele din colecția de aforisme budiste DhammapadaCalea Virtuții[29]. Astfel, potrivit scrierii Panchatantra: „Înțelepții nu deplâng ceea ce s-a pierdut, ceea ce a murit și ceea ce a trecut, căci aceasta este deosebirea dintre înțelepți și proști”[30], în timp ce Hitopadesa consideră că: „Cel înțelept să se gândească la știință și la util, ca și cum ar fi fără bătrânețe și fără moarte; să săvârșească fapte bune, chiar dacă moartea l-ar apuca de păr”[31].

Cealaltă mare civilizație antică a Extremului Orient, China, a dezvoltat la rându-i o vastă literatură sapiențială, grupată în jurul principalelor două religii ce s-au dezvoltat aici, confucianismul și taoismul. Reprezentând cea de-a doua religie a Chinei, după confucianism, Taoismul este un sistem de gândire având în centrul vieții și al gândirii principiul Tao, în traducere literală Calea[32] (în limba chineză înțelesul acesteia este plurisemantic, însemnând totodată adevăr, călăuză și, într-un sens mai complex, calea universului), supremul scop al adepților acestei religii fiind obținerea unității cu acesta[33]. În privința raporturilor cu celelalte două religii majoritare ale Chinei, confucianismul și budismul[34], taoismul manifestă asemănări cu aceasta din urmă, mai ales în privința ascetismului și a nonviolenței. Totodată, asemenea budismului, și taoismul a evoluat în timp spre politeism, pentru a fi mai accesibil maselor[35]. Diferența fundamentală dintre confucianism și taoism este rezumată astfel de către istoricul de secol I, Sima Qian, cu referire la cei doi fondatori ai acestor sisteme filosofice: „Lao Tzu practica Dao și De; conform învățăturii sale, omul trebuie să se deprindă să trăiască ascuns și anonim”. Ori, așa cum adaugă istoricul religiilor, Mircea Eliade, „a trăi departe de viața publică și a disprețui onorurile era exact contrariul idealului <omului superior> preconizat de Confucius[36].

 

Despre înțelepciune în viziunea filosofilor antici – partea II-a

 

Bibliografie

[1] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, vol. XII, editura T.&T. Clarck, Edinburgh, 1921, p. 742.

[2] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 742.

[3] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, editura Cartea românească, București, 1985, pp. 112-114.

[4] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 114.

[5] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 114.

[6] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 115.

[7] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[8] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 116.

[9] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 116.

[10] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[11] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 116.

[12] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[13] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[14] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, editura Tehnopress, Iași, 2005, p. 20.

[15] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, editura Institututlui Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 214.

[16] †Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, editura Cugetarea, București, 1946, p. 153.

[17] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 20.

[18] †Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, p. 153.

[19] Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, p. 153.

[20] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 215.

[21] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 21.

[22] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 215.

[23] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 21.

[24] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 215.

[25] †Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, p. 153.

[26] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 21.

[27] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, pp. 743-744.

[28] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, editura Junimea, Iași, 1979, p. 457.

[29] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 744.

[30] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 457.

[31] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 462.

[32] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor,  p. 268.

[33] Geoffrey Parrinder, Asian Religions, Sheldon Press, Londra, 1975, p. 96.

[34] Salomon Reynach, Orpheus. Histoire générale des religions, Librairie d’Education Nationale, Paris, 1933, p. 217.

[35] †Irineu Mihălcescu, Istoria religiunilor lumii, p. 105.

[36] Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, Editura Științifică, București, 1991, p. 27.

 

 

Despre înțelepciune în viziunea filosofilor antici – partea II-a

17 Septembrie 2020 |
Un aspect general ce trebuie reținut este că aceste trei religii, actualmente majoritare în spațiul de cultură chineză, au apărut odată cu impunerea raționalismului chinez în fața religiozității primitive a populațiilor sinice, profund animiste. Acestea...

Despre înțelepciune în viziunea filosofilor antici - partea I

8 Septembrie 2020 |
Termenul de „înțelepciune” (din grecescul Σοφία, provenit din rădăcina sap, însemnând „a cunoaște”) poate fi definit ca „viziunea directă, practică a înțelesului și scopului tuturor lucrurilor dobândită de mințile agere, cu utere de...