Tânărul Adelin Stanciu este bucată din sistemul de învățământ românesc. Predă biologie de câțiva ani. A urmat în paralel și masteratul în criminalistică la Facultatea de Drept. Le povestește azi elevilor pe care îi are în față despre combaterea consumului de droguri și a altor substanțe psihoactive, despre testele ADN utilizate în criminalistică, la locul unei fapte penale, despre tehnici de comportament simulat, legând asta de lecțiile despre sistem nervos. Nu o face cu mâinile la spate. Din contră, la clase nu intră niciodată cu ele goale și nici nu poartă catalog la subraț, ci doar intră cu inima deschisă și zâmbetul larg.

Este tânăr și este foarte îndrăgit de elevi pentru că se îmbracă zilnic cu entuziasm.  Zace în el o dorință mare de a performa în sistemul educațional și reușește. Anul acesta a primit un nou titlu în societate. A fost premiat și aplaudat la scenă deschisă în cadrul Proiectul MERITO anul acesta.

”Când sunt nevoit să mă prezint, spun, de regulă, că sunt un om pasionat de biologie care a devenit între timp profesor. Asta mă definește: pasiunea cu care privesc această disciplină și modul în care încerc să o insuflu celor din fața mea.”

Aveți o licență în biochimie, un masterat în genetică moleculară și unul în criminalistică. Vă perfecționați continuu. De unde această motivație?

Îmi place să cred că sunt într-o ascensiune a carierei. Încă nu a intervenit acea ”plafonare” de care se plâng mulți după un număr x de ani de vechime în muncă. Mereu caut cursuri noi de formare, idei inovatoare pe care să le încerc la lecții, lucruri interesante de aplicat, domenii noi de studiu. Cunoscând atent cât mai multe domenii de activitate, cu atât aș putea și elevilor să le ofer ghidaj în alegerea unei viitoare cariere. În liceu nu m-am putut decide dacă să mă dedic total biologiei sau să o combin cu chimia și de aceea am ales specializarea biochimie, din cadrul Facultății de Biologie. Dintre toate ramurile biologiei am ales apoi să aprofundez genetica moleculară. Pentru mine, nu există ceva mai fascinant decât lumea abstractă, nevăzută ochiului liber și încerc să redau și elevilor din pasiunea mea, într-un mod interactiv și atractiv.

Și totuși, de ce criminalistică? Ce gând porți odată cu această specializare?

Dacă asociem imediat cuvântului ”criminalistică” imagini și știri alarmante de spețe cu persoane răpite sau ucise, da, poate ar părea ciudat ca un profesor să aibă asemenea domeniu de interes. Am urmat masteratul în criminalistică, de la  Facultatea de Drept nu pentru intenția de a lucra efectiv în acest domeniu – laboratoare de control vamal, de exemplu-, ci pentru a ieși puțin din comoditatea termenilor tehnici, specifici biologiei care a domnit peste mine 5 ani. Am vrut să testez dacă domeniul acesta are lucruri interesante de oferit. Astăzi informațiile acumulate îmi permit să prezint elevilor despre prevenția și combaterea consumului de droguri și a altor substanțe psihoactive, despre testele ADN utilizate în criminalistică, la locul unei fapte penale, despre tehnici de comportament simulat, legând asta de lecțiile despre sistem nervos etc.  Am observat interes atunci când povestesc asemenea lucruri și intenționez chiar să concep un opțional prin care să aprofundez cu cei interesați.

1. Haideți să o luăm și cu începutul ca să leg informațiile și să înțeleg de unde vine iubirea pentru această disciplină! V-a insuflat cineva în familie această plăcere pentru biologie?

Am stat de mic printre plante, iar mama mi-a fost cel mai bun profesor. M-a făcut să devin curios, să colecționez insecte sau să presez plante, să caut prin pământ furnici sau mă urmăresc animale dubioase. Tot ce era ”viu” în jurul meu m-a apropiat de această disciplină fantastică: biologia. Îmi mai aduc aminte și cum mama urmărea emisiuni din domeniul medical, iar invitații explicau atât de simplu, încât eu îmi luam notițe pe un caiet, deși aveam maxim 12-13 ani.

2. Când suntem mici, intrăm des prin exercițiul imaginației în diferite roluri și suntem pe rând ba medici, ba dascăli, ba polițiști. Vă visați la catedră de mic?

Nicidecum! Am cochetat mulți ani cu dorința de a deveni medic – citeam termeni medicali complicați din cărțile din casă, deși nu îi înțelegeam, urmăream emisiuni, îmi puneam ”semnătura de doctor” pe orice foaie și mă visam că operez. Nu țin minte să fi avut vreo dorință nebună de a fi profesor, deși acum conștientizez că îmi vine mănușă. Însă îmi plăcea să învăț, explicând cu voce tare ca și când în fața mea mai erau alți oameni.

3. După o copilărie plină de vise, intrăm în câmpul școlii și urmăm anumite specializări. Cum sună frumoasa poveste a escapadei academice? 6. Dar profesionale? Unde ați mai predat?

Am fost ciudatul ăla căruia îi plăcea școala și abia aștepta să treacă vara, să ajung din nou la lecții. De-a lungul timpului mi-am pus în acțiune toate abilitățile și am încercat să absorb informații din cât mai multe domenii. Au fost multe sacrificii făcute, însă au urmat și reușite. Am fost șef de promoție în gimnaziu și apoi în liceu, dar m-am menținut în vârf și în facultate. Mereu mi-am evaluat șansele de la început: dacă știu cu un lucru este realizabil, atunci ofer 100 % pentru a-l îndeplini. Am încercat să fiu cap și nu coadă, model pe care îl insuflu acum și elevilor mei. Gândeam că voi avea un traseu măreț în cercetare, însă după terminarea facultății mi-a venit un gând: să încerc să susțin examenul de titularizare. Nu mă așteptam să iau o notă foarte mare și să încep chiar de atunci cariera de profesor. Totul a urmat ca un bulgăre de zăpadă. Am început să-mi fac materiale interesante, să predau lecțiile cu pasiune, să mă implic în proiectele școlii și văzând că  ceilalți că apreciază, am oferit din ce în ce mai mult. În prezent sunt profesor de biologie în cadrul Liceului Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, iar pentru impactul dovedit asupra elevilor de-a lungul timpului, pentru pasiunea depusă în predare și entuziasmul oferit în modelarea elevilor, anul acesta am fost unul dintre cei 11 profesori laureați Merito, la Gala Merito, ediția a IX-a.

Cum e să fiți un tânăr profesor?

M-am dezvolvat în cinci ani de activitate, cum nu reușesc alții în zeci de ani. Nu spun că totul a fost perfect de la început și am primit numai lauri. Am experimentat, am adus inovație, am fost pus în fața unor probleme greu de gestionat, am și dat-o în bară, am și avut reușite. De la ”firul ierbii”. Să fii profesor la 21 de ani, fără prea multe metode la purtător, este greu. Am vrut de multe ori să-mi dau demisia fiindcă îmi creasem niște așteptări prea mari. Aveam impresia că totul trebuie să decurgă perfect așa cum îmi plănuiam de acasă. Uitam componenta afectivă și faptul că în fața mea sunt…oameni. În timp, am învățat să fiu flexibil, să mă adaptez în diverse contexte și să ofer lucruri interesante chiar și pentru cel mai dezinteresat elev.

Prin ce ați reușit să învingeți una dintre prejudecățile pe care le are încă societatea cum că cei tineri, fără prea multă experiență, nu pot fi la fel de buni ca cei cu vechime?

A fi un profesor bun nu ține de anii de vechime. Desigur, intrând în contact cu fel de fel de situații, capeți și abilități de gestionare mai bună a problemelor. Un profesor tânăr merge mai mult pe intuiție, pe ce crede el că ar fi bine să facă, însă cu timpul conștientizează că e nevoie de un echilibru: pe de o parte, disciplina predată trebuie să fie dusă la un nivel înalt, pe de altă parte, atitudinea profesorului față de elevi trebuie să fie una de respect și de mentor. Unii profesori tineri compensează mult cu spiritul ”de gașcă”, ”de prieten”, lăsând transmiterea de cunoștințe în plan secund. Profesorii cu vechime tind să fie mai exigenți, fiind detașați de partea aceasta emoțională. E nevoie de un echilibru. Aceasta e cheia.

Despre școala și comunitatea în care predați ce îmi puteți spune? Cum sunt prin ochii dumneavoastră?

Este o școală normală, de stat, dar care pune preț foarte mult pe resursa umană, având cadre didactice dedicate, conectate la ceea ce se întâmplă în alte sisteme educaționale ale lumii, producătoare de excelență. Întrucât școala este sub umbrela Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, dorim să transmitem principii și valori înalte, să insuflăm elevilor un spirit nobil, atent la nevoile celor din jur și să îi direcționăm spre a-și continua studiile tot la UAIC.

Dar un portret al elevilor pe care îi aveți la clase, cum sună în câteva rânduri?

Elevii mei sunt fantastici. Pe gustul meu – curioși, cu  inițiativă, implicați și creativi. Au tipologii și probleme diferite, ca în orice școală de altfel, sfere de interes diverse și planuri mărețe de viitor. Mulți dintre ei, într-adevăr, provin din familii de profesori universitari, unde școala are preț, motiv pentru care există un parteneriat strâns între școală și familie.

Cum erați dumneavoastră?

Am fost un elev normal, dar care a văzut școala ca pe o oportunitate. Nu existau atât de multe resurse, mai ales digitale, motiv pentru care biblioteca era frecventată mult. Nu prea aveam curajul de a întreba atunci când nu înțelegeam, lucru pe care încerc să îl remediez astăzi, menționând elevilor mei că pot oricând cere explicații noi. Mă determină pe mine să găsesc noi variante de prezentare și astfel, ne dezvoltăm împreună.

Cu ce vă deosebiți față de ceilalți dascăli? Întreb asta fără să subestimăm pe nimeni, evident, doar că fiecare are anumite atuuri cu care merge la braț prin viață.

Există loc sub soare pentru fiecare. Există profesori dedicați în fiecare școală, însă poate nu vor să se afirme atât de mult sau nu au descoperit încă la ce sunt foarte buni. Unii au dar oratoric, unii au spontaneitate, unii au competențe digitale foarte bune, unii au abilități de leader, unii sunt ”de gașcă”, unii sunt talentați la scris, iar alții vor performanțe înalte.

Când sunt nevoit să mă prezint, spun, de regulă, că sunt un om pasionat de biologie care a devenit între timp profesor. Asta mă definește: pasiunea cu care privesc această disciplină și modul în care încerc să o insuflu celor din fața mea.

Ce proiecte ticluiți?

Recent am conceput grafic și apoi am implementat tehnic, platforma profudebio.ro, unde orice profesor de biologie din țară poate avea acces la resurse interesante, utilizabile în predare. Sunt zeci de materiale gata de descărcat, prezentări sau fișe de lucru, idei aplicate deja la clasă și explicate pe blog.

Vara aceasta am lucrat și la mai multe jocuri educative, o manieră nouă de evaluare, pe care vreau să o testez anul școlar următor. Inspirat din jocurile clasice de societate, am conceput partea grafică, am realizat cutii personalizate pentru fiecare joc și am gândit regulamente, astfel încât învățarea celulei, a structurii acizilor nucleici, a țesuturilor sau a sistemelor de organe să decurgă într-un mod atractiv. Toate proiectele mele sunt postate pe rețelele de socializare (Facebook, Instagram, Tiktok, Youtube), unde pot fi găsit cu numele ”Profu’ de bio” sau pe site-ul profudebio.ro.

Cu ce gând intrați în septembrie din nou la catedră?

Entuziasm. În fiecare an aduc ceva nou. În primul rând pentru mine: să-mi mențin în priză energia și creativitatea, apoi pentru elevi: să-i apropii mai mult de biologie, determinându-i ca pe viitor să-și aleagă o carieră în domeniul acesta. Fiecare lecție va avea un element de noutate, iar dacă va funcționa, vreau să-l multiplic și să-l ofer tuturor.

Sistemul educațional este unul care, pe alocuri, este și deficitar. Unde credeți că ne mai trebuie îmbunătățiri?

Aș descrie sistemul nostru de educație ca pe o ”cârpeală”. Factorii decizionali din politică s-or fi uitat ei la alte sisteme educaționale din lume, însă au luat doar ceea ce se vede la suprafață. Și au trăit cu impresia că totul va merge și la noi. Într-adevăr, s-au făcut progrese mari în infrastructură, multe școli având dotări de ultimă generație, însă, după părerea mea umilă, cea mai importantă investiție este în resursa umană. Atâta timp cât un profesor foarte bun nu este privit cu respectul cuvenit, acesta nu poate oferi 100% din valoarea sa. Meseria de profesor trebuie recredibilizată, privită cu demnitate, pentru care cei mai buni să se lupte. Sigur, e nevoie de fonduri consistente pentru a ajunge aici, însă trebuie și o schimbare a mentalității colective: profesorul nu este un simplu angajat, ci elementul definitoriu în dezvoltarea societății.

Profesorul de matematică Octav Chirilă dezminte niște piedici mentale cu care mai pleacă încă societatea „în viață”. Cum că dacă nu ai suficientă experiență, nu ești la fel de priceput ca cei care au ani de vechime în spate am auzit de multe ori cu toții. Din contră, entuziasmul și deschiderea cu care a plecat la braț tânărul profesor pentru a-și forma o carieră în învățământ lasă în urmă orice limitare.

A trecut un an de când s-a aventurat în sistemul educațional. A terminat studiile academice, a debutat în orașul natal, s-a înscris în organizația Teach for Romania, a creionat alături de alți colegi o platformă de meditații și nu se oprește în a progresa.

Să-l cunoaștem!

Când v-ați împrietenit cu gândul de a avea o carieră în învățământ?

Am pornit cu gândul acesta încă de când m-am înscris la facultate, dar am fost convins că asta este menirea mea undeva prin anul 2, când am început lucrul efectiv cu copiii.

De obicei, când suntem mici prin exercițiul imaginației, îmbrățișăm diverse meserii. Pe rând suntem ba medici, ba polițiști, ba pompieri. Dumneavoastră, în perioada copilăriei, ce doreați să vă faceți când aveați să creșteți mare?

Întotdeauna mi-am dorit să fiu medic. Asta a fost singura meserie pe care mi-o imaginam ca o voi face în copilărie. Nu mă gândeam când eram copil că voi călca pe urmele dascălilor mei. Esența a rămas- îmi doresc să ajut oamenii.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei dumneavoastră academice? A fost una liniară sau sinuoasă?

Perioada studenției a fost una din cele mai frumoase experiențe pe care le-am trăit. Chiar dacă experiența studenției din primul an nu și-a atins potențialul maxim din cauza pandemiei, anii ce au urmat au fost o adevărată comoară si prin prisma experiențelor și conexiunilor pe care le-am creat, dar si prin prisma cunoștințelor acumulate. Tot în timpul studenției, între anul 2 și anul 3 am fost plecat în SUA cu Work&Travel, experiență extrem de valoroasă în dezvoltarea mea ca și om.

În ce școală vă găsim și de când?

Anul școlar ce tocmai a trecut, am predat în comuna Costuleni, din județul Iași. Pentru anul școlar 24/25 urmează sa aleg școala în august. La anul îmi doresc sa obțin o notă astfel încât să mă pot titulariza. Sunt încrezător, în ciuda locurilor foarte puține scoase spre titularizare.

Apropo de școală, cum e unitatea în care predați prin inima și ochii dumneavoastră?

Școala în care am predat anul trecut este una minunată. Este mediul perfect pentru un debutant pentru a se obișnui cu “mersul lucrurilor”. Atât conducerea, dar si personalul didactic au fost foarte deschise și săritoare pentru mine, un copil de-abia intrat în învățământ. Experiența din primul an de predare va rămâne cu siguranță pentru totdeauna în inima mea, datorită elevilor și colegilor pe care i-am avut.

Dar copiii? Dacă ar fi să le faceți un portret, cum ar suna acesta în câteva fraze?

Copiii au fost minunați, m-au primit cu foarte multă deschidere. În general, copiii din zona rurală ar trebui sprijiniți mai mult de profesori, pentru că au foarte multe de oferit, au nevoie doar de o persoană care să le trezească curiozitatea despre învățare.

Sunt diferiți copiii de azi față de copiii de pe vremea dumneavoastră?

Da, clar. Dar într-un sens bun. Sunt mult mai conectați cu tehnologia, de acord, dar una din misiunile noastre ca profesori este să-i ajutăm să conștientizeze cum o pot folosi în folosul lor. Noi eram învățați cu învățatul automat, poate și din cauza temerilor pe care le aveam față de profesori. Copiii din ziua de azi sunt uimitori, dacă reușești să conectezi lecția de mate, la viața lor de zi cu zi, sau să integrezi elementele din realitatea lor în ora de mate, vei fi surprins cât de atenți sunt și câte curiozități pot avea, fără a mai exista “teama” de profesor.

Sunteți un tânăr profesor care împărtășește din tainele matematicii cu elevii de gimnaziu și liceu, dacă nu greșesc. Dar au fost, oare, părinții sceptici din pricina vârstei? Cum i-ați simțit?

Ei bine sunt două categorii, părinții deschiși, care sunt conștienți de faptul că un copil se conectează mult mai bine cu un profesor tânăr cu care va lucra de drag, majoritatea părinților cu care am colaborat au fost din această categorie, lucru care îmi dă speranță. Și există și a doua categorie, sceptică din cauza vârstei. E de înțeles. Când au auzit că am 21 de ani (pe atunci) au dorit să vină personal, să vadă cum decurg lucrurile. Mi-aș dori să existe mai multă încredere pe latura aceasta, chiar dacă suntem tineri, am intrat cu un scop în învățământ.

Ce vă luați frumos pentru suflet de la meseria pe care o aveți?

Sunt convins că spiritul mereu tânăr este cel mai mare avantaj al acestei meserii, lucru ce hrănește sufletul, indiferent de dificultățile profesionale pe care le întâmpini.

Și totuși, cine v-a insuflat plăcerea pentru această materie? Poate un membru din familia dvs.?

Mama și mătușa mea (sora mamei) sunt învățătoare. Deci pot spune că am crescut într-o mică cancelarie de când m-am născut. Dar nu a existat niciodată o influență din partea lor spre a mă duce spre domeniul educației. Am fost mereu încurajat să fac ce îmi face plăcere. Dar, concret, persoana care m-a ajutat să îmi dau seama că asta e meseria potrivită pentru mine, a fost profesoara cu care făceam meditații la matematică în clasa a 12-a, care a observat ce ușor prind noțiuni abstracte de matematică, dar și lejeritatea cu care le explicam colegilor de grupă. Pe această cale mi-aș dori să îi mulțumesc încă o dată.

Ce valori ați primit acasă și doriți să le transmiteți copiilor de la clase?

Bunul simț și spiritul critic. Se îmbină minunat, atunci când reușești să le stăpânești.

Ce proiecte ticluiți în perioada următoare?

Am intrat în programul Teach for Romania în această vară, de abia ce m-am întors din academie, care a durat 5 săptămâni. A fost o experiență senzațională, am cunoscut oameni minunați și am dobândit cunoștințe valoroase, atât despre mine, dar si despre meseria pe care o practic.

De asemenea, ca și proiect personal, am pus bazele unui centru de meditații în Iași, EasyMath, unde, alături de profesori tineri și devotați ca și mine, oferim meditații la matematică, limba română și limba engleză. Ne dorim nu doar să transmitem informații către copii, dar vrem să îi facem sa fie încrezători în propriile forțe. Ne găsiți pe toate platformele-EasyMath-Centru de meditații.

Sorin Hagiu, tânărul director al unei școli din Timiș a fost premiat și felicitat anul acesta la scenă deschisă în cadrul Galei Merito. Este un profesor implicat de care sistemul educațional nu se poate desprinde. Merita cu tărie să fie valorizat pentru că înainte de a se aventura în discuții cu copiii într-o limbă străină, le vorbește despre prietenie, empatie și iubire. În ochii lor vede viitorul.

Pe tânărul profesor îl găsim din ianuarie 2022 și în rolul de conducere la școala unde chiar el s-a format. Giarmata este locul copilăriei sale, al dezvoltării, al creșterii. Guvernează și în prezent în jurul acestei comunități fiind implicat în educație, deși, în vremea copilăriei sale, nu se visa tocmai dascăl. E coleg cu profesorii care l-au introdus în tainele cititului și a scrisului, al matematicii, al istoriei și al culturii noastre și nu doar.  Sentimentul pe care îl simte atunci când împreună cresc comunitatea este de neprețuit. Să-l cunoaștem!

Sunteți cadru didactic și vă aflați în mijlocul copiilor și le aduceți bucurie. Ce sentimente vă încearcă odată cu finalizarea fiecărui an școlar?

La finalul fiecărui an școlar, pe lângă oboseala acumulată, simt o profundă împlinire și recunoștință. Analizez tot ce s-a întâmplat în acel an și ce aș putea face mai bine anul școlar viitor. Este un moment în care reflectez la progresul elevilor și la toate momentele frumoase petrecute împreună. Fiecare an școlar este o călătorie unică, plină de provocări și realizări, iar sentimentul de a fi parte din dezvoltarea și formarea acestor copii este neprețuit. Mă simt mândru că pun umărul la progresul pe mai multe planuri al acestor copii.

Cred cu tărie că doriți ca elevii dumneavoastră să plece în viață cu convingeri bine închegate, nu doar cu cunoștințe acumulate la nivel cognitiv. Care sunt valorile pe care le insuflați?

Valorile pe care încerc să le insuflu elevilor mei sunt respectul, empatia, integritatea și responsabilitatea. Îmi doresc foarte tare ca ei să fie oameni cu încredere de sine, oameni care înțeleg importanța relațiilor interpersonale și care să fie pregătiți să facă față provocărilor vieții cu încredere și curaj. Încerc să le arăt că fiecare acțiune contează și că prin perseverență, dăruire și multă muncă pot realiza orice.

Apropo de ei, cum sunt în ochii dumneavoastră? Cum îi vedeți?

În ochii mei elevii sunt viitorul, plini de potențial și posibilități infinite. Ei reprezintă speranța unor comunități unite, speranța că sufletul și mintea împreună vor ghida societatea de mâine. Fiecare dintre ei este unic și aduce ceva special în clasă. Îi văd curioși, dornici să învețe și să exploreze, și mai presus de toate, îi văd buni și capabili de a crea o lume mai bună.

Ce ați învățat de la ei?

În acești 11 ani în școală am învățat să privesc lumea prin ochii lor, să fiu mai răbdător și mai deschis. Elevii mei m-au învățat să apreciez micile bucurii ale vieții și să nu renunț niciodată, indiferent de obstacole. În fiecare zi, ei îmi arată cât de important este să fii autentic și să îți urmezi visurile. M-au învățat că idealurile mărețe merită orice sacrificiu. De asemenea, elevii fac imposibilă „maturizarea” mea, în sensul încrâncenat al cuvântului. Spiritul ludic mă reprezintă după atâția ani datorită acestor copii minunați.

Cât le vorbiți despre empatie, prietenie și iubire înaintea descifrării împreună a tainei limbii străine?

Vorbim des despre empatie, prietenie și iubire, deoarece acestea sunt fundamentul unei vieți armonioase. Înainte de a ne aventura în discuții în limba engleză, ne asigurăm că înțelegem și respectăm unii pe alții. Aceste valori sunt la fel de importante pentru mine ca orice lecție de gramatică sau vocabular.

Cum sunt elevii de azi față de elevii când erați dumneavoastră la școală?

Evident, elevii de azi sunt mult mai conectați la tehnologie și informație. Sunt curioși, inovativi și au acces la resurse pe care noi nu le aveam. Consider că elevii de azi sunt mai ușor adaptabili și pot face cu ușurință mai multe lucruri în același timp. În același timp, tinerilor de astăzi le este mai greu să inițieze și să întrețină relații de prietenie, iar gradul lor de sensibilitate emoțională este mai ridicat decât al generațiilor precedente. Totuși, esența lor rămâne aceeași: sunt la fel de entuziaști, dornici să învețe și să se dezvolte, ca și noi în acele vremuri.

Dar despre școala unde predați ce îmi puteți spune? Este, oare, școala din Giurmata, unitatea unde ați învățat la rând?

Școala din Giurmata este locul unde mi-am petrecut și eu anii de formare, un loc cu o mare însemnătate pentru mine. Aici am învățat să mă leg la șireturi în grădiniță și aici am urmat toate clasele primare și gimnaziale. Acum sunt coleg cu mulți din foștii mei profesor, iar acest lucru mă emoționează. Astăzi, instituția noastră este o școală cu deschidere spre inovație, unde ne străduim să creăm un mediu educațional de înaltă calitate, adaptat nevoilor fiecărui elev.

Ați știut dintotdeauna că drumul dumneavoastră va fi către învățământ sau care e povestea frumoasei escapade?

De mic copil am avut o pasiune pentru curiozitate și pentru a-i ajuta pe ceilalți. Chiar și așa, nu am știut dintotdeauna că voi urma calea profesoratului. Cred că acest lucru a devenit clar pentru mine atunci când am intrat pentru prima dată într-o sală de clasă când făceam practica pedagogică. M-am îndrăgostit de atmosfera dintr-o sală încărcată de emoții și am știut că îmi doresc să dau bucăți din mine către copii. Mai apoi, drumul meu către învățământ a fost unul firesc, ghidat de dorința de a face o diferență în viețile elevilor mei. Această profesie este în continuare plină de descoperiri, care m-a adus în locul unde îmi găsesc cea mai mare satisfacție.

De când vă găsim în rolul de director? Cu ce atribuții a venit „la pachet” această funcție?

Sunt director din ianuarie 2022, iar această funcție vine cu multe responsabilități. Printre atribuțiile mele se numără coordonarea echipei de cadre didactice, gestionarea resurselor școlii și asigurarea unui mediu educațional sigur și stimulant pentru elevi. De asemenea, eu sunt răspunzător de conceperea și implementarea bugetului școlii, de relația cu instituțiile din jurul școlii, de scrierea și implementarea proiectelor europene sau naționale și de multe alte responsabilități care îmi ocupă foarte mult timp într-o zi de lucru. Sunt foarte norocos să am lângă mine o echipă de colegi care mă susțin și preiau deseori din aceste responsabilități și, astfel, am mai mult timp pentru a gândi strategii și programe pentru copiii școlii noastre.

Care este cea mai mare provocare pe care ați întâlnit-o? Să fie partea birocratică, să fie încă drumul deficit când e vorba de incluziune și integrare școlară, să fie lipsa materialelor didactice sau a profesionalismului profesorilor?

Cea mai mare provocare a fost, fără îndoială, partea birocratică. Gestionarea documentației și a cerințelor administrative poate fi copleșitoare. Totuși, am învățat să navighez aceste provocări cu răbdare și să mă concentrez pe ceea ce contează cu adevărat: educația și bunăstarea elevilor. Pe acest plan, într-adevăr, ne lovim deseori de multă nepăsare și lipsă de implicare. Chiar dacă școala noastră deține toate materialele necesare, observ cu tristețe cum incluziunea multor copii se face foarte lent sau deloc. Iar aici nu doresc să afirm că este vorba de vreo lipsă de profesionalism, ci de o incapacitate a sistemului de a pregăti profesorii să gestioneze eficient problemele legate de incluziune, cerințe educaționale speciale ș.a.

În ce condiții ați abandona meseria aceasta?

Este greu de imaginat o situație în care aș abandona această meserie, deoarece este o parte fundamentală a identității mele. Poate doar dacă aș simți că nu mai pot aduce nicio contribuție pozitivă sau dacă sănătatea mea ar fi în pericol, dar până atunci, rămân dedicat cu toată inima acestei vocații.

Cât de mult vă onorează titlul primit recent? Sau vă responsabilizează?

Titlul primit din partea Proiectului Merito mă onorează și mă responsabilizează în egală măsură. Este o recunoaștere a muncii mele și a echipei mele, dar și un impuls de a continua să îmbunătățim și să inovăm în educație. Simt o mare responsabilitate de a ridica standardele și de a inspira atât elevii, cât și colegii mei.

Ce gânduri transmiteți fiecărei generații?

Cred că fiecare generație are nevoie de curaj, să își urmeze visurile cu multă muncă și să nu uite niciodată importanța valorilor umane. Le spun să fie deschiși la învățare, să respecte diversitatea și să contribuie activ la crearea unei lumi mai bune. Încrederea și determinarea sunt cheia succesului în orice domeniu, iar educația este fundamentul pe care își vor construi viitorul. Bineînțeles, mi-aș dori ca toate generațiile, de la mic la mare, să pună o cărămidă valoroasă în construcția unei societăți mai incluzive în care nimeni nu e lăsat în urmă prin îndemnul care este și mottoul Școlii Gimnaziale Giarmata: „Împreună pentru copii!”

Nimic în lume nu se realizează fără pasiune, iar dorința ascuțită și pulsatorie este punctul oricărei realizări. Întărește această idee prin exemplul propriu invitata interviului de azi, ilustratoarea și autoarea de cărți pentru copii Diana Tivu. La bază, ea este arhitect. Și-a aprofundat cunoștințele pe acest segment, dar în paralel joaca favorită de când era mică, „de-a ilustratorul”, a devenit una serioasă. E una de care nu se desprinde niciodată, deși își alege atent proiectele și creează un echilibru între ele.

Să o cunoaștem!

Diana, te joci cu culorile de mică. De când o faci la modul profesionist?

Creioanele colorate au fost joaca mea favorită în copilărie și m-am jucat „de-a ilustratorul” în tot soiul de proiecte încă din școala gimnazială. Din 2015 lucrez liber profesionist ca ilustrator și autor de carte pentru copii, dar îmi dezvolt portofoliul grafic în toate direcțiile în care îmi găsesc inspirație.

Care este frumoasa poveste a escapadei academice?

Educația mea academică este de arhitect. Am obținut în 2014 o diplomă de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, unde am avut parte de aprofundarea istoriei arhitecturii și stăpânirea noțiunilor de proiectare specializată, în paralele cu joaca de-a ilustratorul de povești. Unele abilități dobândite atunci se resimt și în munca mea de acum: atenția de la imaginea de ansamblu până la cele mai mici detalii ale unui proiect, disciplina execuției și managementului unui proiect complex, plus referințe stufoase de elemente arhitecturale.

Dar profesională? Cu cine ai colaborat prima oară?

Editura Didactica Publishing House a răspuns pozitiv la portofoliul meu de începător și mi-au propus din prima atât publicarea primului meu proiect „Prostia omenească” adaptare după Ion Creangă, dar și o colaborare cu Simona Epure la volumul în versuri „Povestea celor trei vrăjitoare toante”, ambele apărute la începutul anului 2016.

Cea mai frumoasă întâlnire a ta este, oare, cu pasiunea pe care o porți și pe care o valorifici prin creații?

Nu mă pot întâlni cu pasiunea mea pentru că este parte din mine, din cine sunt, nu ne despărțim niciodată. Cea mai frumoasă întâlnire este însă mereu cu produsul final al acestei pasiuni – o nouă carte proaspăt ieșită de la tipar. Este atât de multă muncă în spate, abstractă și răsfirată în zeci de hârtii, fișiere și emailuri, încât nu pot să nu mă emoționez ca un copil în fața lui Moș Crăciun când urmează să am prima întâlnire cu o carte lucrată de mine.

Ilustrația a devenit o meserie născută din pasiune sau rămâne complet o râvnă de a ta?

Ilustrația s-a născut din pasiune și rămâne zi de zi o căutare care mă pune în mișcare, mă face să zâmbesc și să mă încrunt, mă epuizează și mă încarcă de sens.

Cum ai defini stilul unui ilustrator?

De departe, stilul este acel ceva al ilustratorului care devine recognoscibil, dar, de aproape, este totul, de la modulația liniei la paleta cromatică, de la înclinația către a reprezenta anumite lumi la atenția pentru anumite detalii, de la stilizarea personajelor la expresivitatea cu care își pune în scenă povestea.

Cum ți-ai construit stilul? El crește odată cu fiecare în parte?

Nu mi-am căutat niciodată stilul, ba chiar m-am încăpățânat să mă descopăr și să cresc cât mai mult ca artist provocându-mă mereu să îmi modelez grafica după nevoile proiectului, de aici și diversitatea de tehnici pe care le stăpânesc: tehnici tradiționale de pictură în acuarelă și linie de peniță pe hârtie, pictură complet digitală și orice între. Proiect după proiect, a început însă să se lege un stil mai ales în proiectele care vin de la mine, în care nevoia narativă se suprapune cu propria-mi viziune și preferințe de tehnică, cum sunt poveștile vizuale din „lumea țărăneilor”, subiect de printuri de artă, printuri pe suveniruri și carte ilustrată „Căruța-căsuța”, editura ACS, 2023.

Care este cea mai mare provocare întâlnită? Oare să fie partea de management, acolo unde, poate, simți că e necesar să te rupi de partea de creație?

Provocările sunt în toate aspectele muncii mele, de la cât mă străduiesc să îmi dezvolt grafica, până la gestionarea cifrelor de tot felul. În general sunt foarte organizată cu managementul unui proiect și am o disciplină a muncii de care sunt mândră. Cea mai mare provocare și frustrare pentru mine este imposibilitatea adesea de a împăca limitările financiare ale proiectelor editoriale din industria autohtonă de carte ilustrată cu viziunea și aspirațiile mele de a aduce pe lume cărțile pe care vreau să le creez.

Ce proiecte ai în momentul prezent? Le-ai căutat sau au venit ele la tine?

Momentan lucrez la un al doilea volum din seria „Români de succes” recent lansată cu volumul „Traian Vuia și pasărea de metal” la editura Corint Junior, în paralel cu o primă colaborare cu editura Paralela 45 pe un text clasic (nu vă stric surpriza) și alte proiecte diverse din zona de editorial și grafică. Niciodată nu am doar un proiect în lucru, ci am mai multe în diferite stadii de lucru. Ocazional caut eu să demarez proiecte, dar de cele mai multe ori vin proiectele la mine, eu doar mă îngrijesc să fiu omul potrivit pentru ele.

Ești artistă și presupun că vezi frumosul în orice. Din ce îți iei inspirația?

Cred că cea mai de preț trăsătură a unui artist vizual este să învețe să se uite în jur, să fie prezent în senzațiile, experiențele și emoțiile pe care ni le oferă oamenii, lumea, viața oriunde suntem. Lăsând să treacă prin noi totul, ne adunăm mărgeluțele colorate de inspirație cu care să ne activăm munca, iar eu asta încerc să fac zi de zi. Apoi mai am grijă să țin larg deschise porțile către amintirile mele din copilărie, să nu mă deconectez de la ele și să îmi păstrez cu orice preț aprinsă gândirea magică de copil, indiferent cu câtă maturitate trebuie să navighez lumea în care sunt dincolo de foile de hârtie.

Ești mereu creativă, Diana, sau îți oferi și pauze?

Pentru că îmi plătesc toate necesitățile vieții din munca mea creativă, nu am încă privilegiu să iau pauze când am nevoie de ele neapărat, dar am învățat să îmi aleg proiectele și să le distribui în calendarul de lucru ca să nu mă prăjesc, să echilibrez munca după un proiect care mă stoarce creativ și emoțional cu ceva poate într-o altă stilistică, cu o altă încărcătură sufletească. Însă știu că lucrurile cu adevărat valoroase pe care le fac vin din momentele de pauză, când îmi dau spațiu să creez fără agendă, să alerg după fluturașii cu idei ce îmi zboară prin minte. Văd fără dubiu valoare unor pauze nu atât de la partea creativă, ci de la munca efectivă cu responsabilitatea unor termene de finalizare.

De șapte ani Speranța Neda este doamna din mijlocul copiilor. În toate jocurile, în perioada copilăriei sale, era „doamna învățătoare”, iar planurile de la acea vreme coincid cu planurile din prezent. Escapada sa academică nu a fost tocmai liniară, studiind Filologia și Dreptul, dar sufletul a  condus-o spre plăcerea cea dintâi.

Croșetează frumos pe inimile elevilor săi. Poartă în mâini un stilou, dar înainte de a scrie în catalogul școlar cu el, notează în sufletul copiilor valori și convingeri bine închegate, cm să fie și cum să nu fie aceștia în viață. Învățătoarea Speranța face tot ce este normal, frumos și util pentru a-i aduce pe copii mai aproape de cărți, scris, școală în fond.

Să o cunoaștem!

Doamna învățătoare, ce semnificație are pentru sufletul dumneavoastră meseria pe care ați îmbrățișat-o?

În primul rând vă mulțumesc pentru acest interviu, ce mod frumos aveți de a onora profesioniștii care se străduiesc să facă sau să lase Bine, din țara noastră!

Ca să vă răspund la întrebare, meseria pe care o fac acum îmbină nevoia sufletului meu cu ceea ce mintea își dorea să lucreze. Sunt învățătoare iar acest lucru se vede și cred eu, mai ales, se simte – în interacțiunea cu toți copiii, atât cu elevii mei, cât și cu cei pe care de fapt, nu îi cunosc. Ceea ce fac mă împlinește ca profesionist dar și ca om, îmi iubesc meseria și pe micii actori care, în fiecare zi, joacă diferite roluri, care mai de care mai interesante.

Coincid planurile când erați mică cu cele din prezent?

Aș spune că da! De mică, în toate jocurile, eu eram “doamna învățătoare”. Alegerea de a face Filologia și apoi Dreptul au fost niște alegeri legate de oportunitățile materiale pe care le aduceau cu ele, dar la un moment dat, acum șapte ani, am decis să risc și să mă îndrept către ceea ce sufletul meu visa dintotdeauna – Pedagogia învățământului primar și preșcolar. Și de atunci, mă simt împlinită sufletește!

Fiecare om are o poveste, iar a dumneavoastră este scrisă și de copiii pe care îi aveți la clase. De cât timp povestea vieții se scrie alături de ei și cu ei?

Predau de șapte ani, din septembrie 2017.

Cum îi vedeți prin ochii dumneavoastră blânzi pe elevii de anul acesta?

Am o clasă extraordinară, le-o spun și lor, zi de zi, dar le-am spus-o și părinților și tuturor celor cu care am intrat în contact, în diferite contexte de învățare faină pentru cei 16 elevi ai mei din clasa I. Sunt niște copii fantastici, cu adevărat, dornici de învățare, atenți, cuminți – da, cuminți!! Niște copii care au făcut progrese incredibile! Sunt foarte, foarte mândră de ei, toți!!

Sunteți învățătoare, un rol în societate pe care l-ai cuprins în viață pentru că l-ați vrut sau v-ați lăsat inspirată de vreun membru din familia dumneavoastră?

Chiar acum vreo două luni a venit către mine conștientizarea gândului că nu sunt primul dascăl din familie – străbunicul meu, Ioan Constantin Beldie, a fost timp de doi ani învățător suplinitor la școala din Jorăști și profesor de Teologie exegetică și sistematică la Seminarul Teologic „Sf. Andrei” din Galați. El a fost și directorul Seminarului „Sf. Andrei” și s-a implicat în găsirea de fonduri pentru construirea unei noi aripi a internatului seminarului. În organizarea activităților din cadrul seminarului s-a dovedit a fi un bun manager, cum spunem noi, azi, reușind din economiile făcute să litografieze partituri pentru corul școlii și să ofere premii în bani elevilor cu cele mai bune predici, pentru a-i ajuta să-și plătească taxele școlare. A fost un om incredibil și o personalitate despre care nu se vorbește atât cât ar trebui.

Cum e Speranța- omul de la catedră și cum e Speranța-omul de acasă? Cine vă așteaptă acasă după orele de la școală?

Ce întrebare frumoasă! Sunt un om extrem de implicat când e vorba de meseria mea, nu îmi place mediocritatea și mă străduiesc mereu să fac lucrurile bine! Acasă… sunt cam la fel – fermă, organizată și cu reguli, dar încerc să aduc mereu în viața celor trei copii ai mei experiențe frumoase, inedite, facem călătorii atât cât ne permite timpul. Le reamintesc permanent copiilor mei că putem fi fericiți cu puțin și că Bine și Frumos e oriunde întoarcem privirea. Ca să fim mulțumiți, fericiți, nu avem nevoie de mulți bani.

Apropo de școală, nu e școala perfectă, cred cu tărie, dar vă lăsați amprenta. Ce îi lipsește unității în care predați?

Este o școală în care s-au făcut renovări, o școală foarte curată, din care nu lipsește esențialul. Însă, de câțiva ani de zile conducerea și cadrele didactice, ne străduim să convingem primăria că avem nevoie de spațiu suplimentar. S-a renunțat la laboratoare, la sala de sport care a devenit sală de clasă. Sunt foarte aglomerați și avem nevoie de o anexă care să mai preia din clase. De câțiva ani s-au făcut multe cereri pentru un loc de joacă, dar încă folosim părculețul vechi de peste 9 ani pe care l-am primit și așa, second-hand, refuzat de o altă școală pentru care era considerat vechi, peste care au lăsat urme multe ierni și veri, și mulți copii.

Ce îi lipsește sistemului educațional din România?

Offf, un subiect atât de complex! E greu să răspunzi la o asemenea întrebare în câteva fraze. Sistemului educațional din România îi lipsește o structură unitară – am tot schimbat miniștri și reforme, fiecare a venit cu câte o idee dar ori nu au avut fond, ori nu au avut timp să prindă formă sănătoasă. Încă se merge pe aruncatul pisicii moarte în curtea cadrului didactic, care este cel mai mic ca putere și ca luare a deciziilor. Sistemului educațional îi lipsesc legi și sancțiuni clare, care să separe profesioniștii implicați de cei pentru care “timpul trece-leafa merge”. Este nevoie de oameni bine pregătiți, atât din punct de vedere pedagogic, cât și didactic, dar este nevoie și de o cunoaștere reală a psihologiei fiecărei vârste și nu în cele din urmă, cei care ajung să predea trebuie să fie oameni cu un caracter deosebit, pentru care partea autodidactică să fie activă mereu – noi, profesorii, învățăm permanent, nu ne oprim din învățat niciodată, nici după 30 sau 40 de ani de lucru la catedră. Și sistemului educațional din România îi mai trebuie legi care să acopere partea socială, care să aibă în vedere rata abandonului școlar – nu degeaba suntem pe locul I din Europa și este un loc pe care nu și-l dorește nimeni! Există organizații care luptă pentru diminuarea diferențelor sociale dintre copii, fiindcă se știe bine că există o legătură de cauzalitate directă între veniturile mici ale unei familii și rata crescută a abandonului școlar pentru copiii din acea familie. Dar aceste organizații nu pot acoperi tot. Dintre ele merită menționate Teach for Romania și asociația Totul este posibil, care au făcut lucruri extraordinare pentru copiii din școlile defavorizate.

Ce proiecte ticluiți cu elevii dumneavoastră? Vă găsim în mijlocul lor, dar sunt convinsă că nu stați fără să nu implementați inițiative care să-i valorifice pe aceștia. Povestiți-mi, vă rog, despre ce faceți frumos împreună?

Am făcut multe activități interesante cu elevii mei, variate, au fost expuși în acest an la contexte de învățare deosebite și au participat la activități din care au avut posibilitatea de a observa profesioniști fericiți cu ceea ce fac și locuri de muncă unde se simt împliniți.

Am fost cu ei, cu implicarea celor de la Teach for Romania, la HUB-ul Regina Maria unde i-am colidat pe oamenii faini de acolo, au participat la spectacol de magie, i-am dus pe cei care nu reușiseră să iasă niciodată din București într-o excursie la care au contribuit pro-bono câțiva oameni minunați, am făcut un schelet uman în mărime naturală, au participat la ore de coaching și de dezvoltare personală cu Lucia Cobzaru, la clasă ne-au fost aduse două biblioteci, care apoi au fost umplute de cărți de către cei de la Google (tot prin sprijinul Teach for Romania) activitate în care copiii au fost implicați direct. Am primit de asemenea, de la Asociația Totul este posibil, o întreagă bibliotecă cu peste 150 de cărți și cadouri de Paște, de ziua Copilului și pentru serbarea de sfârșit de an. A fost un an plin pentru elevii mei și trebuie să mulțumesc tuturor celor care au făcut posibile toate surprizele frumoase, inclusiv cumpărarea unor auxiliare pentru care prieteni din Teach au donat, ca acestor copii să nu le lipsească nimic.

Cum e clasa pe care o aveți ca și grup, cunoștințe, aptitudini de învățare?

Este o clasă unită, omogenă, copii foarte buni și buni, dar pe care îi unește o dorință de învățare deosebită, și nu o spun doar așa fiindcă sunt elevii mei. Chiar este o clasă deosebită, cu copii aparte!

De ce au nevoie, în general, elevii de la un cadru didactic?

În primul rând de dragostea față de ei, de bucuria de a fi între ei, copiii simt și oferă înapoi înzecit! Au nevoie de un om care să îi înțeleagă, să le fie sprijin, un om pentru care ei sunt importanți. Și desigur, de un profesionist care să știe cum și ce să predea.

Care sunt valorile pe care doriți să le insuflați elevilor și să meargă cu ele în viață?

Să dea importanță școlii! Să iubească să învețe, să își depășească propriile bariere, să vrea să fie buni, indiferent de meseria pe care o vor alege. Să nu se mulțumească cu mediocritatea și să nu uite să facă bine în viață, dacă vor avea posibilitatea.

Pe ce considerente se bazează relația dumneavoastră cu ei?

Suntem un trib frumos, unit, ne înțelegem bine și ne simțim bine împreună. Am participat la multe activități frumoase împreună, care ne-au legat definitiv. Suntem ca o familie, unde principiile morale precum respectul reciproc și aprecierea sunt importante. Anul acesta am simțit din plin că sunt valoroasă pentru acești copii, iar ei pentru mine au fost o parte frumoasă din viața mea de zi cu zi.

Elza Fejer este bucată din sistemul de învățământ românesc de mai bine de 25 de ani. Unii ar spune că e o viață de om. Eu aș spune că atunci când e vorba de pasiune, nici nu mai numeri anii, ci doar te dedici fără limită. Este lumină pe drumul cunoașterii și al explorării copiilor. Este o minune printre alte multe minuni care ghidează și dirijează din iubire pentru meseria aleasă.

Predă în localitatea brașoveană Budila, drept urmare escapada sa profesională a fost una liniară, dar nu și când vorbim despre perfecționările continue pe care le-a făcut de-a lungul anilor de învățământ. Desfășoară proiectul “Magazinul Clasei” prin care rezolvă una dintre problemele din educație, absenteismul școlar. Dar pentru mai multe detalii, îi dăm cuvântul!

A fi învățătoare înseamnă…?

A fi învățătoare înseamnă să fii lumină pe drumul cunoașterii. Dar, cum drumul este unul întortocheat, anevoios adeseori, “lumina” e nevoită să acopere foarte multe zone. În aceste situații, învățătoarea devine mamă, soră, prietenă sau colegă, iar uneori „îmbracă” uniforma ofițerului de poliție, a asistentului medical, roba avocatului sau halatul femeii de serviciu. O învățătoare se adaptează la nevoile colectivului de elevi, la nevoile fiecărui elev în parte.

De cât timp ați îmbrățișat această nobilă meserie?

Sunt cadru didactic de mai bine de 26 de ani.

Cum sună escapada dvs. profesională? A fost una liniară?

Escapada mea profesională poate fi privită din două unghiuri diferite. Dacă o privesc din punctul de vedere al continuității, da, a fost liniară. Am început în 1997 la Budila. În prezent sunt tot aici și nu mă văd  în altă parte. Dacă, însă, privesc treptele pe care am fost nevoită să le urc, nu a fost una liniară. Am început ca profesor suplinitor necalificat, umblând cu fișa roz (cei care au trecut prin asta, știu!) și așteptând la cozi interminabile pe holurile ISJ-ului. Am continuat prin trecerea de la gimnaziu la primar și calificarea la o vârstă și situație nu tocmai obișnuită acestei activități. Eram deja soție și mamă, cu a doua sarcină în progres în ultimul an de facultate, iar titularizarea, în 2008 , am obținut-o fiind deja în CIC.

Cine v-a insuflat dragostea pentru carte, pentru societate și pentru copii?

Sunt foarte multe persoane în spatele acestui drum. În primul rând părinții.  Tatăl meu a fost un împătimit al cititului și s-a asigurat să nu-mi lipsească din bibliotecă  cărțile din bibliografia obligatorie. Rareori primeam păpuși sau jucării. Cadoul cel mai de preț a fost cartea. Mama nu mă verifica la lecții, dar întotdeauna îmi atrăgea atenția la regulile de ortografie și punctuație. Bazele le-am pus acasă.

Dar învățătoarea din clasa a IV-a și profesorii din liceu mi-au fost model în carieră. O tânără dedicată, libertină dar fermă în reguli, cu un har deosebit și niște munți ai iubirii de oameni și Dumnezeu, profeți ai voluntariatului și dăruirii și zei ai modestiei mi-au deschis poarta cunoașterii, arătându-mi calea.

Dacă mă luați de mână și facem o incursiune în copilărie, vă găseam la joacă în rolul pe care îl aveți acum, cel de dascăl?

Sincer, nu-mi amintesc de niciun exemplu concret în care “predam”, dar poate știu prietenii din copilărie mai bine. Știu doar că am fost foarte creativă în a-mi confecționa jucării, mă ascundeam de treburile gospodărești ca să citesc sau făceam “troc” cu sora mea mai mare. Eu rezolvam temele, ea se ocupa de treburile casei. Mai știu că deseori recitam sau cântam la evenimentele familiei sau a comunității.

Preotul, cadrul didactic, doctorul sunt pilonii într-o comunitate. Mai sunt respectate aceste meserii în ziua de azi?

Ar fi o plăcere să pot răspunde cu Da. Și totuși-Nu. Societatea noastră tinde să alunece pe o pantă a aroganței în care “descurcăreții”, ca să nu spun “șmecherii”, cad mereu în picioare luându-i în derâdere pe cei care muncesc pe brânci să obțină rezultate.

Acolo unde părinții oferă o educație sănătoasă (având și ei din ce oferi) mai avem o șansă, dar unde șmecheria e boală de familie șansele se reduc considerabil și doar o minune îi face pe oameni să aprecieze educația oferită de școală, biserică sau medicină.

Unde sunt sincope în sistemul educațional? Vă întreb pentru că sunteți bucată din el și ticluiți multe proiecte ca să reduceți din lacunele pe care le are, pe care le-ați simțit. 

Inechitatea reprezintă una dintre sincope, cred eu. Și nu doar în rândul elevilor, dar și a cadrelor didactice. Încă avem un sistem de evaluare în care nu se ia în considerare nivelul individual de dezvoltare al elevului. Nu se poate evalua nivelul de cunoștințe al unui elev căruia nu i se satisfac nevoile de bază, care ajunge greu la școală, fără motivație și susținere cu cel al unui elev care primește zilnic mâncare de calitate, îmbrăcăminte sau o poveste la culcare. În ceea ce privește evaluarea cadrelor, consider că nu numărul de olimpici sau volumul dosarului de perfecționare contează, ci nivelul schimbării produse în viața elevilor. Aici trebuie să vă povestesc o întâmplare din viața personală, care mi-a întărit convingerea că sunt unde trebuie să fiu.

La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului priveam cu admirație colegii mei ajunși directori, funcționari publici sau profesori în ciclul liceal. Unul dintre profesorii mei m-a întrebat ce fac în viața profesională, iar eu i-am răspuns, cu sfială, că sunt învățătoare,  la țară, în satul în care m-am mutat după căsătorie, că predau în limba română la copii de etnie romă, care n-au nici drag de școală. Am observat sprâncenele dragului meu domn profesor ridicându-se și m-a întrebat, oarecum indignat dacă mi-e cumva rușine că fac asta. Nu a așteptat să-i răspund. Mi-a spus să nu îndrăznesc să mă rușinez, cu copii buni oricine poate lucra, cu copii speciali-doar cadrele speciale, iar dacă am deja atât de mulți ani experiență, înseamnă că sunt specială. M-a prins de umeri și mi-a recomandat să fiu mândră de mine, pentru că el este mândru de mine!

Despre asta vorbeam- greu mai găsești oameni de genul profesorilor de altă dată, care să te încurajeze, să-ți dea aripi.

Asta ne lipsește. Foarte multe cadre văd în clasă doar “obiectul muncii”, nu și rostul acestuia. Cu părere de rău, dar trebuie să spun asta.

Să revin la subiect.

O altă „notă joasă” o reprezintă atitudinea părinților care trimit copiii la școală (de multe ori fără cei 6-7 ani de acasă), și au așteptări uriașe, uitând că un copil petrece 4-8 ore în mediul școlar- iar restul, până la 24 din zi în mediul familial. Școala nu oferă minte, doar îi învață pe elevi cum să-și folosească mintea  și cu greu se pot reduce lacunele acumulate în timp.

Care credeți că sunt cele mai mari provocări în învățământul românesc?

Una dintre cele mai mari provocări este cadrul legislativ, respectiv incertitudinea cauzată de schimbările frecvente.

Avem programă stufoasă, iar timp valoros foarte puțin.

Deși spunem că educația este gratuită, suntem limitați în alegerea materialelor, nu avem toate materialele de care am avea nevoie, iar procentul activităților formale este încă mult prea mare. Activități precum cele recreative, excursii, tabere sunt încă inaccesibile copiilor dintr-o anumită categorie socială. Șansa copiilor din medii defavorizate constă în gradul de implicare a  ONG-urilor și a cadrelor didactice de la clasă.

Predați în Budila, una dintre cel mai sărace localități din Brașov. Care este reala situație în această comunitate?

Într-adevăr, Budila este una din cele mai sărace comunități rurale din județ. Majoritatea elevilor noștri provin din familii numeroase, cu părinți asistați social, fără loc de muncă și, de multe ori, analfabeţi funcționali. Elevii noștri vin adesea fără pachețel la școală, cu haine purtate și de frați, iar pe timp de ploaie sau zăpadă, suntem anunțați, că rămân acasă pentru că nu au încălțăminte adecvată. De-a lungul anilor s-a confirmat că unii elevi sunt sezonieri- părinții , obișnuind să culeagă fructe de pădure sau plante medicinale ori își luau copiii cu dumnealor ori îi lăsau pe cei mici în grija celor mari. Astfel, aceștia rămâneau zile în șir departe de școală.

Bineînțeles, sunt încercări în remedierea acestei situații. ONG-urile interesate sau administrația locală au ajutat în schimbarea situației, dar numărul familiilor nevoiașe este invers proporțională cu rezultatele.

Cum vedeți comunitatea prin ochii dumneavoastră?

Fiind o persoană optimistă, eu cred în șansa reușitei, dar trebuie să fiu și realistă. Avem nevoie de foarte multă implicare și de educație pe termen lung. Mă refer la faptul că trebuie să-i educăm pe copii, dar provocarea cea mai mare o reprezintă educația părinților . Avem și foarte mulți părinți (chiar minori) fără educație. Trebuie să ținem elevii în mediul școlar cât mai mult timp, iar părinților să le arătăm exemple concrete de reușită.

Dar portretul clasei dvs. cum ar suna în câteva rânduri?

Am o clasă pregătitoare foarte specială, din mai multe puncte de vedere: copii reprezentanți a trei naționalități, copii cu și fără grădiniță, din familii numeroase sau copil unic, de la 6 la 9 ani, cu părinți implicați, superprotectori sau delăsători, fără să știe dacă a plecat sau nu copilul la școală.

Am copii care au o igienă personală fără cusur sau alții, care nu se spală cu zile, copii cu vocabular bogat sau,dimpotrivă, sărăcăcios. Nivelul dezvoltării emoționale nu este  înalt, copiilor le lipsește iubirea sau încurajarea adultului, nu au curaj să-și exprime sentimentele.

De unde ideea inițiativei „Magazinul Clasei”?

Ideea mi-a fost sădită de Caty Roos, un om deosebit din fruntea Asociației Eltera, cu care colaboram de ceva vreme. Ea a îndrăznit să viseze cu ochii deschiși, iar eu am hotărât s-o urmez.

De-a lungul anilor am avut multe incercări de a-i motiva pe elevii din clasa mea. Aveam generații de copii cărora le-a fost de ajuns să merg la clasă și să-mi țin ora, să pregătim serbări și câteva activități “interesante”, dar au fost și generații cu copii problemă, repetenți, fără interes pentru educație cu care mă simțeam ca pe un câmp de bătălie-ba lipseau, ba plecau în timpul programului, ba veneau fără cele necesare. Obișnuiam să aduc de acasă lucruri de la băieții mei-creioane, creioane colorate, jucării, mai târziu și haine sau încălțăminte,să nu lipsească.

Dar degeaba, uneori! Dacă primeau fără efort depus, nu apreciau.

Șansa: RESPONSABILIZAREA. Asta am văzut în ideea lui Caty. Și chiar funcționează.

Cum se desfășoară acest proiect și cum îi stimulați pe copii?

Copiii vin la școală, primesc puncte, își “cumpără” ce au nevoie, nu vin, nu își pot cumpăra. Pentru fiecare zi de școală în care este prezent, elevul primește 1 punct. Cinci zile-cinci puncte. O lună de școală-20-25 de puncte(in funcție de lună). Dar, dacă pierde o zi(indiferent de motiv) pierde punctele pe toată săptămâna.

La sfârșitul lunii se deschide magazinul și se cheltuiesc punctele.

Avem cinci categorii de produse pe care le punem la dispoziția elevilor: produse de igienă, îmbrăcăminte,  încălțăminte,  rechizite și jucării. Cu punctele acumulate  elevii își pot achiziționa produsele de care au nevoie.

La început, Asociația Eltera ne furniza toate materialele de care aveam nevoie, aveam 10 clase participante si foarte puțini copii atingeau maximul de puncte. Acum avem 15 clase, peste 300 de copii, din care 25 la sută cu punctaj maxim.

Așadar, nevoile sunt mult mai mari, dar, Slavă Domnului, s-a lărgit și cercul susținătorilor noștri. Ni s-au aliat organizații și persoane fizice din județ, ba chiar din toată țara. Spre exemplu de la Negrești Oaș, până la Craiova sau Galați, prin Câmpina, București,  Deva sau Brașov. Mai nou avem susținători și dincolo de granițele țării.

Magazinul Clasei este mai mult decât un troc prezență-produse.

Este responsabilizare- avem copii care plâng dimineața acasă, dacă părintele, dintr-un motiv sau altul, nu vrea să- l aducă la școală.

Este educație civică- se repetă comportamentele adecvate înt-un magazin, salutul, expresii specifice, respectarea rândului.

Este educație financiară-cheltui cât am, drămui banii, învăț să cumpăr în funcție de nevoi sau plăceri.

Este distracție – cumpărături cu prietenii, vânătoare de oferte haioase, muzică, premii

Este echipă- vânzători(cadre)- cumpărători(elevi)

Este COMUNITATE-facem BINE comunității întregi prin responsabilizare, dăruire, implicare, acoperirea unor nevoi.

A avut roade? Dați-ne câteva exemple, vă rugăm!

Magazinul Clasei a împlinit 2 ani în ianuarie. S-a mărit considerabil numărul elevilor care vin zilnic la școală.

Aveam o clasă în care media era 5-7 copii. Acolo am reușit să mărim numărul la 11, 13 chiar. E clasa etalon în această temă-la alte clase rezultatele sunt mai puțin spectaculoase dar constante, ceea ce este foarte bine. Cu cât mai mulți copii prezenți zilnic la școală, cu atât mai multe șanse spre un viitor mai bun pentru comunitate.

Doamna învățătoare, câți copii au abandonat Școala Gimnazială Budila? Care sunt motivele pe care le aduc în față?

De-a lungul anilor, procentul elevilor care au abandonat școala a depășit media pe țară. Numeric, nu aș putea să vă spun.

Motivele le regăsim la o întrebare anterioară: ,sărăcia, lipsa posibilităților materiale invocate de părinți, dar și lipsa educației în rândul părinților, care nu-și susțin copiii în eforturile acestora de a frecventa școala.

Credeți că încă elevii n-au înțeles că educația este arma cu care înving și reușesc în viață?

Cu părere de rău trebuie să recunosc că societatea îi ajută să creadă asta. Până când modelele lor în viață sunt acele persoane publice, prezente pe social media, care nu promovează educația ci “scheme” de succes și aruncă cu banii- tind să cred că nu vor înțelege că Singura șansă este Educația.

Cristina Andone este scriitor, trainer de creativitate și ronțăitor de mere. Este președintele Fundației Ce Poți Face prin care promovează lectura, în special în mediul rural. Cărțile sale au fost vândute în peste 200.000 de exemplare: seriile Dar Motan, Povești din Pădurea Muzicală, Cartea Bunătății, antologia Nesupusele. În fiecare an susține zeci de ateliere de poveste în sate și orașe ca scriitor-călător. Din 2024 promovează conceptul de carte caldă, o abordare care singularizează anumite cărți pentru copii și le aduce mai aproape de cititori prin experiențe creative.

Cartea caldă și lectura ca experiență creativă

Cred mult în conceptul de carte caldă: acea carte care nu poate fi găsită decât în cadrul evenimentelor de lectură, de ilustrație sau de scriere creativă. Este un concept de nișă care contravine trendului actual despre cartea ca o marfă oarecare. Este o abordare alternativă: cartea nu este un obiect care poate fi cumpărat pe un raft sau de pe internet ci este mai ales o experiență.  Parcurgi o experiență de carte, intri în universul acelor povești, te joci de-a imaginația cu autorul cărții, atunci poți cumpăra și cartea. Altfel, nu. Sunt cărți rare, care nu pot fi găsite  la vânzare pe niciun site și în niciun raft comercial.

Între cărțile mele, doar Cartea Bunătății. Povești din Moldova și viitoarea Carte a bunătății. Povești din Oltenia sunt poziționate astfel. Pentru a le aduce către copii, fac mult mai multe ateliere decât pentru o carte obișnuită, cu siguranță. De exemplu, anul acesta am avut peste 40 de experiențe de carte la Muzeul Vârstelor, Muzeului Național al Satului, Palatul Culturii Iași, Casa Pogor, în școli, biblioteci, șezători din județele Iași, Bacău, București, Constanța.

Unde pot învăța tinerii ”meseria” de scriitor?

Ca tânăr, e important să fii mai ales un foarte bun cititor pentru a avea o șansă să devii un bun scriitor. Dincolo de acest lucru, pentru un tânăr ar fi util să cunoască cât mai mulți scriitori, să meargă la lansări de carte și la festivaluri de literatură. În plus, există pentru liceeni un program foarte interesant, gratuit, Joblandia, în care sunt înscrise edituri precum Nemira, Univers, Frontiera – pe lângă alte companii din alte industrii.

Astfel liceenii pot merge în vizită cu clasa la aceste edituri ( cu programare pe platforma www.joblandia.ro), și pot înțelege mai bine ce vor editorii, ce se caută pe piața de carte, care sunt pașii pentru ca un manuscris să fie acceptat. Mai pot vedea care sunt joburile dintr-o editură și cum funcționează tandemul scriitor-editor, inclusiv în promovare. Pot înțelege cum este antreprenoriatul cultural. Dacă ar fi existat platforma Joblandia acum 30 de ani aș fi scurtat multe etape în devenirea mea ca scriitor. Nu îmi pare rău. Dar îmi dau seama că aș fi început mult mai devreme, aș fi primit niște repere mult mai concrete și aș fi avut, în plus, probabil 15 cărți.

Impactul AI în literatura pentru copii

Cu ascensiunea AI, avem nevoie să reducem tot mai mult distanța dintre scriitorul-om și cititorii săi. După ce ne-am bucurat de ascensiunea vânzărilor în on-line, cred că de acum esențiale vor fi evenimentele. Cred că, sub presiunea concurenței dinspre AI, scriitorul viitorului va reveni la funcția sa primara, atât de umană, de povestitor și…de șaman al comunității.  Va redeveni vindecător de temeri, dătător de sens și de speranța. Maestru de imaginație. Destul de multe responsabilități, nu? Într-adevăr, a fi un scriitor-om în viitor nu va fi puțin lucru.

Despre prejudecățile față de literatura pentru copii

Multă vreme, literatura pentru copii a fost considerată un fel de verișoară mai săracă a marii literaturi. În plus, cărțile românești, de orice fel, aveau de înfruntat eticheta de ”mai puțin strălucitoare”, în comparație cu producțiile literare din alte țări.

Din fericire, lucrurile se schimbă. Vedem o creștere a dezirabilității pentru literatura contemporana româna, cel puțin în ultimii 10 ani. Exista deja colecții de literatură contemporană română în cadrul fiecărei edituri semnificative. Încep să existe colecții de literatură pentru copii, în care scriitura românească începe să aibă o amprentă mai semnificativă. Există un premiu de literatură românească pentru copii. Și cel puțin un festival semnificativ, Șotron. Dar mai ales există comunități foarte active de părinți care caută cărți inteligente și bine scrise pentru copiii lor, cărți scrise de autori români.

Cred că trăim un moment de reviriment în literatura românească pentru copii. Este în egală măsură o bucurie și un privilegiu să fii coleg de generație cu Victoria Pătrașcu, Adina Rosetti, Cosmin Perța, Iulia Iordan, Carmen Tiderle, Petre Crăciun, Simona Epure – pentru a numi doar câțiva dintre scriitorii absolut minunați care publică acum în România. Căutați cărțile scrise de ei:  îi veți oferi copilului vostru șansa conectării la ce înseamnă umor, visare, înțelepciune, inventivitate în spațiul cultural românesc.

Cum îi apropiem pe copii de lectură?

A deveni cititor e o cale lungă și nu cea mai simplă. Dar la capătul ei va sta un om liber. Și mult mai fericit. Cum le deschidem copiilor noștri drumul către carte? Le creăm un spațiu
special pentru citit. Eu l-am numit Cuibul cu povești sau Tihnar, acel loc din casă în care ne refugiem și în care timpul chiar ne lasă în pace. Apoi merită să avem un calendar de citit. Putem să ne creăm singuri acest calendar de lectură pe care punem puncte în fiecare zi, pe măsură ce progresăm cu cititul. E important să citim cu copiii în fiecare zi: rutina ne e cel mai bun prieten, cel puțin în privința bunelor obiceiuri. Mai putem încerca să interpretăm, pe rând, câte un personaj din carte. Ca la o repetiție la teatru. Alternativ, putem căuta vocea care sună cel mai nepotrivit pentru un personaj, de exemplu, o voce subțirică pentru un monstru. Un alt sfat ar fi să creăm un ambient special: perne, un ghiveci cu flori, poate o lumânare ( din cele aparente). Putem pune lângă locul nostru de citit câteva bobițe luminoase decorative: cine spune că luminițele de Crăciun sunt bune doar iarna? Creează magie în orice anotimp. Iar noi vrem ca timpul poveștii să fie magic. Drum bun în poveste!

Alexandra Bocîrnea este profesor învățător de puțini ani, dar a făcut în acești puțini ani cât n-au făcut alții, poate, în zece. De când este parte din sistemul educațional, nu poate să stea cu mâinile la spate și să privească cu indiferență la tot ce se întâmplă sau nu se întâmplă în comunitatea din care face parte. Cu o motivație puternică, din bunele sale convingeri, pentru că este un om care guvernează în jurul unor valori și morale însușite în interiorul familiei, a desfășurat activități de creație gratuite la care au participat copii din diferite sate din țară. Anul trecut, a dotat biblioteca din Barcani cu 1.000 de cărți noi pentru copii. A oferit încălțăminte, îmbrăcăminte, jucării și cărți copiilor din Floroaia Mică, ajutând și familii nevoiașe din zona Întorsurii.

Din exterior, se observă multă implicare și dragoste. În interior, este implicare la superlativ. Cred cu tărie că nu i-a fost ușor să facă toate acestea, dar a știut unde și cum să ceară sprijin. Puterea cuvântului e în tot și toate.

Este tânără, iar vârsta îi este aliat, la fel ca și curajul. Ambiția i-a fost prietenă mereu și merg la braț împreună pe drumul profesional pe care l-a îmbrățișat. Mai multe, să povestească chiar învățătoarea Alexandra!

Fiecare dintre noi ne aducem aminte de școala în care am învățat, învățătorul ce ne-a condus mână și care a prioritizat să ne transmită valori și convingeri bine închegate în noi.  Cu ce valori ați plecat în viață? Ce v-a învățat școala?

Îmi amintesc cu drag de anii de școală, eram o elevă conștiincioasă și îmi plăcea să merg acolo. Dragul acesta de școală mi-a fost insuflat de părinții mei, care m-au educat cu blândețe și autoritate totodată. Școala m-a învățat multe, dar dincolo de toată teoria pe care am învățat-o, am fost norocoasă să am profesori cărora să le pese și să-mi reamintească că am potențial.  A fost suficient să mă simt apreciată de câțiva dintre ei astfel încât să-mi ofere curaj și încrederea în mine de care aveam nevoie. Școala a creat numeroase situații în care să fiu nevoită să mă raportez la viața reală, lucru care avea să mă ajute mai târziu, învățându-mă de asemenea, că munca și exercițiul mă pot ajuta să ajung unde îmi doresc. Uitându-mă înapoi, am plecat în viață cu onestitate, respect și curaj, puse în valoare de școală și de educația primită acasă.

Ce doriți să transmiteți la rândul dumneavoastră, acum că sunteți și dumneavoastră bucată din sistemul educațional?

Aș scrie atât de mult aici. Mi-am dat seama că ce a contat foarte mult în momentul în care am devenit învățătoare a fost nu ce informație livrez, ci cum o livrez. În primul an de învățământ, aproximativ 30% dintre elevii clasei mele nu frecventau școala, sau veneau doar rareori (procentul abandonului în prezent la aceeași clasă fiind 0%), lucru care m-a făcut să înțeleg că trebuie să găsesc o modalitate prin care să-i atrag pe copii spre școală. Am creat un spațiu colorat, primitor, în care ei să se simtă bine și să vină cu drag. De asemenea, am încercat să transmit conținutul pe care trebuie să-l predau într-o manieră cât mai creativă, cu legătură directă cu realitatea. Încerc să le formez și lor anumite valori, să-i învăț cum să se poarte în societate și în diferite situații, să fie blânzi, buni și recunoscători pentru tot ceea ce primesc, dar și curajoși și deschiși la schimbare.

Cum poți să nu te pregătești pentru emseria aceasta și s-o iubești?

În ultima perioadă am conștientizat că mai presus de studiile pe care le faci pentru a deveni cadru didactic, este extrem de importantă vocația pe care o ai pentru această profesie. Cred că toate studiile, formările, cursurile ar ceda cu siguranță în fața chemării pe care o ai pentru meseria de profesor. E foarte important să pui mult suflet și să-ți placă cu adevărat ceea ce faci, dar trebuie să ai inima și ochii deschiși astfel încât să te bucuri o dată cu cei pe care îi bucuri pentru toate lucrurile mici.

Când s-a cristalizat opțiunea dvs. de a vă face dascăl? Ce v-a atras spre catedră?

Când eram mică mă imaginam învățătoare, dar nu era o dorință foarte puternică. Priveam cu admirație toți profesorii și probabil lucrul acesta a sădit în mine această dorință. Am renunțat la idee o perioadă, după care am luat hotărârea abia spre finalul clasei a XII-a. Am terminat filologie, deși mereu mi-au plăcut și științele exacte. Facultatea de Psihologie și Științele Educației din Brașov a fost singura la care m-am înscris. Pentru că eram nehotărâtă mi-am spus mie că ori intru la pedagogie, ori merg acasă și văd eu ce fac. Uitându-mă în urmă, cred că ceea ce m-a atras nu a fost un factor din exterior, ci a fost ceva înăuntrul meu care știa că fac bine ce fac. Cu siguranță a contat foarte mult faptul că îmi plăcea să fiu în jurul copiilor, să citesc despre și pentru ei, iar firea mea creativă a adus un bonus în care am crezut.

Au fost voci în familia dumneavoastră care v-au îndrumat și le-ați ascultat? Mai aveți în familie membri care sunt cadre didactice?

Am avut norocul ca cei din familie să nu pună presiuni asupra alegerii meseriei mele. Fiind singurul copil al familiei, părinții mei au pus mereu accentul pe educație, dorindu-și să continui studiile indiferent de situație. Bineînțeles, și-au exprimat dorințele asupra unor profesii, dar toate discuțiile noastre pe această temă se finalizau cu „tu știi ce e mai bine” sau „facem așa cum vrei tu”. Probabil pentru că nu au fost la fel de norocoși ca și mine, am simțit mereu din partea părinților faptul că educația trebuie să fie pe primul loc. Am crescut înconjurată de cărți și au cultivat o educație pentru care o să le fiu mereu recunoscătoare. În familia noastră, există un singur cadru didactic, mătușa mea, tot învățătoare pe care o vedeam ca pe un model atunci când eram mică.

Cum a fost Liceul Pedagogic sau Facultatea de PIPP din punctul de vedere al studiilor, al seriozității, disciplinei, al respectului față de școală și cadrele didactice? Cum erau profesorii? Dar examenele? Ce vă amintiți?

Pentru că în clasa a VIII-a nu eram încă hotărâtă pe ce drum voi merge, nu am parcurs studiile unui liceu pedagogic, ci doar facultate. Totul a fost extrem de serios și riguros în timpul facultății. În primul an universitar am simțit lipsa liceului pedagogic, dar cu muncă suplimentară am recuperat toate noțiunile. Îmi amintesc că perioada facultății a fost pe de-o parte valoroasă, pe de-o parte stresantă pentru mine, totul fiind accentuat de dorința mea de a face lucrurile cât mai bine. Bineînțeles, am tratat totul cu seriozitate, având un respect deosebit pentru profesorii din facultate, ce sunt cu adevărat niște profesioniști. Îmi amintesc cum îi priveam cu admirație și mă gândeam câtă muncă au depus în spate. Legat de evaluare, am simțit că în majoritatea cazurilor aceasta s-a realizat corect și ce m-a ajutat foarte mult din punct de vedere al dezvoltării mele, a fost faptul că am fost nevoită să lucrez foarte mult în echipă și să cunosc diferite tipologii de oameni.

Cadrele didactice sunt oameni simpli, dar profesioniști reali. Au devenit oameni de catedră în urma absolvirii unei instituții ce creează o nobilă profesie. Dacă n-ai fi cadru didactic, ce altă meserie ai fi ales?

Nu mi-am pus niciodată întrebarea aceasta pentru că așa cum spuneam mai sus, am mers la sigur. Totul sau nimic. Acum cred că dacă nu aș fi cadru didactic, m-aș dedica întru totul pasiunii mele, handmade-ul.

Nu de mult timp v-ați început cariera didactică.  Cât ani în urmă mai exact?

Așa este. Mi-am început cariera didactică în 2020, sunt în al patrulea an în învățământ.

Ați avut emoții? Aveți și o poveste?

Am avut emoții, frici, îndoieli. Primele săptămâni de școală au fost foarte provocatoare pentru că au reprezentat un nou început și dintr-o dată mă aflam într-un loc nou, unde nu cunoșteam pe nimeni. Îmi amintesc că în acel an erau foarte puține posturi titularizabile, iar printre acestea unul dintre ele era în comuna Budila (unde predau și în prezent). Cu câteva zile înainte mă uitam împreună cu părinții mei peste listă, iar tata mi-a spus: „Mergi oriunde, dar la Budila nu.”. Îmi spunea lucrul acesta pentru că auzise că este o comunitate provocatoare, unde populația rromă era majoritară. Când a sosit ziua ședinței pentru repartizarea posturilor, am analizat cu atenție lista și i-am spus inspectorului că voi alege școala de la Budila, iar acesta m-a întrebat de două dacă sunt sigură. Așa a început povestea mea aici. Îmi amintesc că în ziua în care am trecut să-mi las documentele, școala mi s-a părut extrem de frumoasă. Îmi amintesc în detaliu și primele zile cu colegii, când toți s-au purtat frumos cu mine. Nu puteam decât să-i observ pentru că nu știam ce am de făcut J. În toată ordinea aceasta m-a surpins cât de bine se înțelegeau unii cu ceilalți, lucru care m-a și făcut să rămân aici mai mult decât preconizam. Au fost foarte emoționante și primele întâlniri cu copiii, de care m-am atașat foarte repede. Atunci, plănuiam să rămân doar un an, iar în prezent mă gândesc că mai avem un an și termină o generație cu mine. Am o satisfacție uriașă uitându-mă în urmă și nu aș schimba cu nimic alegerea pe care am făcut-o.

Despre școala unde predați ce îmi puteți spune?

Când am citit această întrebare, mi-am amintit de o carte, „O școală mare cât toată lumea” de Gianni Rodari. Așa este și școala noastră, mare cât pentru toată lumea, iar pentru unii dintre noi, toată lumea noastră.  Școala Gimnazială Budila  este o școală cu peste 600 de elevi din comuna Budila, județul Brașov. Deși este o școală dintr-un mediu vulnerabil, cu procent mare al ratei abandonului, simt că este o școală în care se dorește schimbare și în care oamenii sunt conștiincioși. M-am bucurat din plin de directori atât de blânzi și care m-au lăsat să pun în aplicare toate nebuniile mele. Iar pe lângă directori, la superlativ este întreg colectivul și tot ce se întâmplă aici.

Dar un profil al copiilor dumneavoastră îmi puteți face?

Elevii mei sunt clasa a III-a acum, acesta fiind al patrulea an împreună.  De când sunt aici, am avut nenumărate ocazii de cunoaștere, și mereu mi-am dat seama cât de important este să poți vedea dincolo de aparențe. Majoritatea elevilor provin din familii modeste, numeroase, cu diferite probleme, făcând parte dintr-o cumunitate vulnerabilă. Când aveam o zi mai puțin bună, îmi aminteam ce îmi spunea o colegă: „copiii aceștia au nevoie să fie ascultați și iubiți”. Din păcate viața lor se caracterizează prin spațiu restrâns, fără posibilitate de dezvoltare, fără educație, cu visuri limitate din pricina unor concepții ce s-au perpetuat din generație în generație. Chiar și așa, sunt muncitori, atenți, iubitori, conștientizând puterea educației.

Aș spune și cum îi văd DIN profil: cu colțul gurii ridicat atunci când ne vedem la școală, cu ochi ce lucesc de bucurie, entuziasm și curiozitate, cu spatele ușor aplecat din cauza muncii și a poverilor pe care le duc.

De ce Teach for Romania? De ce ați ales această organizației având în vedere că se apleacă asupra copiilor din medii vulnerabile?

Cunoșteam programul Teach for Romania de acum câțiva ani, însă nu-mi doream neapărat să îl parcurg, până anul trecut când una dintre colegele mele s-a înscris. Lucram deja într-un mediu vulnerabil și simțeam nevoia de a discuta cu persoane ce activează în același mediu și care înțeleg și pot oferi soluții și păreri valoroase referitoare la diferite situații cu care mă confruntam. Voiam în continuare să învăț și am simțit că Teach va fi o experiență foarte valoroasă. Participarea la program a fost schimbarea de care aveam nevoie. Am învățat extrem de multe într-o perioadă foarte scurtă, iar pe lângă îmbogățirea competențelor profesionale, m-a ajutat să mă schimb din punct de vedere personal, să am mai multă încredere în mine și să simt că pot.

Conform unor statistici europene, aproape jumătate dintre elevii români, circa 42%, sunt analfabeți funcționali… În aceste condiții, ocupăm primul loc în Europa, un trist record în materie de educație sau antieducație… Cum este posibil un atare fenomen?

Este atât de mult de discutat despre această problemă încât subiectul poate să devină copleșitor. La mijloc sunt foarte mulți factori. Țin să cred că startul în educație pleacă de acasă, din familie, iar mai apoi de la școală. Parteneriatul acesta familie-școală-comunitate este atât strâns încât dacă o componentă nu mai funcționează bine, tot procesul se pierde. În ultima perioadă am observat și citit și eu despre lipsa de interes a familiilor pentru educație, și nu trebuie să-i judecăm pe toți pentru că nu știm ce se ascunde în spate. Cu siguranță și procesul de învățare de la școală este necesar să treacă prin câteva schimbări astfel încât, învățarea să aibă sens. Ce vreau să scot în evidență este faptul că nu doar învățământul în sine este vinovat pentru acest fenomen, depinde în egală măsură și cum beneficiarii educației se raportează la dorința lor de învățare.

Despre comunitatea în care lucrezi ce-mi poți povesti? Simți că se formează un parteneriat între școală-familie-comunitate? Sunt părinții interesați de educația copiilor lor?

Din punctul meu de vedere, există un parteneriat între școală-familie-comunitate. Majoritatea părinților sunt interesați de educația copiilor lor și am simțit că își doresc mai mult de la ei. Din păcate nu este un aspect general valabil, iar diferențele se pot vedea cu ochii liberi. Un copil implicat are un părinte implicat. Acest parteneriat a depins foarte mult și de cum noi, ca organizație școlară am încercat să ni aducem pe părinți aproape. Am desfășurat numeroase proiecte, întâlniri, ședințe, ateliere în care am invitat și părinții, iar aceștia s-au implicat. Ce a contat foarte mult a fost și organizarea unor vizite în comunitate, unde părinții ne-au primit foarte bine.

Care sunt, într-o privire concentrată și esențială, cele mai importante probleme și dificultăți ale școlii noastre de azi?

O problemă pe care am tot văzut-o și chiar simțit-o de când lucrez în învățământ este faptul că profesia de dascăl și-a pierdut din respectul cuvenit acum ceva timp și că persoanele care nu au fost în papucii unui profesor au tendința de a judeca și reproșa munca noastră. La fel ca mulți alți oameni, cerem respectul celor din jurul nostru, însă din păcate sunt nenumărate situații în care nu îl primim. Cred că o altă situație alarmantă este faptul că nu ne mai simțim în siguranță, dovadă fiind toate cazurile din mass-media, dar și faptul că suntem martori a unor fapte de agresivitate adresate uneori chiar nouă. E foarte trist ce se întâmplă din acest punct de vedere. Într-o altă ordine de idei, aș mai adăuga aici câteva probleme, în această ordine: abandon școlar, analfabetism, învățare mecanică fără ca elevii să înțeleagă de ce învățată acel conținut și cum îi va ajuta, lipsa motivației școlare.

În realitatea pe care o trăiți dumneavoastră în școala unde predați, cu ce vă confruntați?

Așa cum spuneam mai sus, școala la care predau în prezent se află într-un mediu vulnerabil care aduce cu sine numeroase probleme. O luptă pe care am dus-o încă din primul an de învățământ a fost stârnirea interesului pentru școală și educație, aspect pe care am dorit să-l duc atât către elevi, cât și către părinți. Bineînțeles, alte probleme au fost și abandonul școlar, niveluri scăzute ale literației și numerației, probleme din punct de vedere al educației socio-emoționale. Venind din familii modeste sau chiar sărace, elevii nu aveau/ încă nu au parte de strictul necesar pentru a-și desfășura activitatea. E foarte greu să faci ceva când nu ai cu ce să faci acel lucru, iar asta presupune ca tot timpul să fii ingenios și să găsești soluții. Aș pune pe listă și comportamentele violente născute datorită unui mediu neofertant, în care copiii sunt martori a unor exemple negative din comunitatea în care trăiesc. A fost foarte important să formez contexte de învățare din care elevii să înțeleagă faptul că lumea nu se rezumă doar la ceea ce au văzut până acum și că aceasta nu este normalitatea, dar și să încercăm să trecem printr-un proces de formare a unei culturi de tip „eu pot” din care să înțeleagă că viitorul stă în mâinile lor.

Învățământul românesc încearcă de mai mult timp să se reformeze. Unde ne aflăm ca sistem educațional din punctul de vedere al calității și eficienței educației?

În ultima perioadă am încercat din răsputeri să văd părțile bune. Știu că această reformă înseamnă un proces complex și îndelungat, ce nu va avea loc de pe o zi pe alta. Dincolo de toate problemele cu care ne confruntăm, de toate știrile care promovează părțile negative, dacă privim în adâncul lucrurilor, vom fi surprinși de cât de multe lucruri bune se întâmplă. Sunt o mulțime de dascăli care au adoptat schimbarea, dascăli cărora le pasă și lucrează cu sufletul. Cu siguranță munca lor este calitativă și eficientă. Mai sunt multe lucruri de schimbat, dar țin să cred că e mai mult bine decât rău.

În descifrarea invitatului de azi, actorul Daniel Popa, plecăm de la deviza că se hrănește cu ceea ce face. Își scrie povestea vieții învârtindu-se în jurul celei mai mari dorințe ale sale, de a-și desăvârși meseria de actor transformând arta în emoție.

Și-a luat zborul de sub aripa familiei și a plecat din locul în care a copilărit ca să-și îndeplinească un vis pe care l-a făurit în mintea sa în perioada adolescenței. A reușit să-l materializeze mergând la braț zilnic cu ambiția. A început cariera de actor nu cu strâns din dinți din partea părinților, pentru că a primit încurajare, ci cu o puternică neîncredere și stângăcie venită din interiorul său, din cauza vârstei. Nu s-a lăsat, în schimb, descurajat, ci doar a muncit  ca să fie pe scenă și să devină un om al ei, jucându-se.

Prestează o meserie pur socială, dar care îl ține de mână când îi este greu. Trec toate când se află pe veșnicile scânduri ale scenelor. Își pune mereu sufletul pe tavă, iar personajele pe care le interpretează le trece prin filtrul propriu. Iese din confort, dar evoluează în timp ce face asta. Fiecare rol pe care-l interpretează a picurat diverse arome și esențe ce i-au format atât personalitatea, cât și gândirea estetică.

Ușor nu este să scriu despre oamenii pe care îi apreciez fără să nu pun, poate, un strop mare de subiectivitate. Mai multe, chiar și cum găsește comicul în orice situație, de la tânărul actor Daniel Popa!

Un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Dacă ar fi să îmi iei mâna și să dau noroc cu mulțumirea ta cea mai mare, ar fi meseria pe care o ai îmbrățișat-o în viață?

Cred că meseria ar fi a doua cea mai mare mulțumire a mea. Sigur, am „luxul” de a face ce îmi doresc și asta e extraordinar, dar cea mai mare mulțumire ar fi faptul că părinții, sora și mâna de prieteni ce îi am sunt sănătoși. Cred că la finalul vieții am să fiu întrebat despre cât am oferit, cât am fost 100% cu sufletul și cât și cum m-am ocupat de mine și de relațiile cu oamenii mai sus menționați.

Ce îți dă actoria frumos pentru suflet, Dani?

Faptul că încă mă pot juca, om mare fiind de acum. În timpul unor repetiții eram destul de încordat, de crispat, până ce regizorul mi-a spus că e momentul să uit de text, de partea tehnică și să încep să mă joc. Fără să-mi dau seama pe moment, aceea a fost situația ce asemănat-o foarte mult cu viața mea. De multe ori când mă simt stresat, încordat sau blocat, îmi dau voie să mă joc și să nu mai gândesc așa de mult. Devine un defect al nostru, al adulților, să gândim excesiv. E atât de frumos să ne bucurăm de moment și să râdem, să descrețim frunțile. Ridurile oricum apar, cu sau fără acid hialuronic. Hai să luăm în serios ce e de luat în serios, dar hai să nu o facem mai mult decât trebuie!

Carieră în actorie- o dorință sau un joc ticluit al șanselor?

O dorință pentru care am muncit. Însă nu pot nega norocul ce l-am avut. A fost așa o înălțare de fapte ce au condus la cine sunt și ce fac în momentul acesta. Mereu m-am simțit norocos, păzit, încălzit de Soare (probabil de aici și zodia leu, în care cred doar până la un punct). Dacă aș da timpul înapoi, aș face exact același lucru, mai ales dacă știu că mă trece printr-un cumul de stări. Pentru că da, treci prin momente bune și mai puțin bune, perioade înfloritoare, dar și de secetă sau de stagnare. E un curs firesc. Nu mă împotrivesc.

Joci teatru cu bucurie. Ai intrat în multe ipostaze, iar rolurile tale personaje sunt cele care reușesc să împartă încântare în rândul publicului spectator. Și, totuși, când ai avut prima întâlnire cu scena?

Prima mea întâlnire cu scena ca amator a fost la Fălticeni, mai exact la Casa de Cultură „Gr. V. Birlic”. Până la acel moment am fost timid și nimic nu indica că eu aș putea să pronunț mai mult de două cuvinte pe o scenă și o sută-două sute de oameni să mă asculte. De ce am ținut să spun și numele casei de cultură? Pentru că Birlic a fost unul din cei mai mari actori de comedie din țară și povestea face să fie chiar din Fălticeni. M-am și mândrit cu acest aspect când în 2022 am jucat împreună cu minunații mei colegi de la Ateneul Național din Iași la Teatrul Național “I.L. Caragiale” din București. La descrierea unei fotografii din acel spectacol scriam ceva de genul: “actori din Fălticeni ce au jucat la TNB până acum: Birlic, Răzvan Conțu (un coleg de trupă din liceu care acum e angajat al Teatrului Național din Iași) și eu”. Așadar, a fost un drum de parcurs de la scena Casei de Cultură la scena unui teatru național. Și Doamne, câte mai sunt!

Veșnicele scânduri ale scenei îți sunt acasă, oare?

Atât metaforic cât și adliteram, da! Lăsând la o parte faptul că atunci când intru în scenă sunt foarte sigur pe ce am de făcut, am și dormit la propriu în teatre. De obicei, asta se întâmplă când am spectacole în afara Iașului și teatrul cu care colaborez să aibă camere de dormit. Au fost nopți când nu puteam dormi și coboram la scenă să îmi repet monologul sau scena. Acum că spun asta poate părea un pic dubios, dar îmi asum.

Cine a sădit încredere în talentul tău și a știut să ți-l valorifice?

Absolut toți oamenii cu care am lucrat sau care m-au văzut. Și le sunt recunoscător.

Au fost în jurul tău și voci negative care au încercat să te descurajeze având în vedere că este o meserie cronofagă?

Probabil că au fost. Eu nu le-am auzit. Am un scut foarte gros care nu lasă energiile și vocile negative să treacă prin el.

Porți fericire pe scenă, dar ți-a oferit vreodată și sentimentul de frică?

Da, am trăit sentimentul ăsta. E diferit de la spectacol la spectacol. Dar una peste alta, mă gândesc că mie chiar nu are de ce să îmi fie frică. Știu că un spectator vine să vadă ceva care să îl amuze, să îl facă să reflecte asupra unor situații sau doar vine obligat de nevastă. Văzându-mi de personaj, le ofer ce își doresc.

Te sperie dacă din motive de ordin social ar trebui să îți schimbi meseria sau sfidezi gândurile negative?

Absolut deloc. Am învățat de-a lungul acestor ani să nu mai fiu atât de impresionat de ce mi se întâmplă, ci mai degrabă implicat. Dacă ar trebui să schimb meseria din oarecare motive, aș face-o și gata. Viața nu a dat nimic celui care s-a plâns sau celui care s-a lăsat ghidat de gândurile negative.

Care ar fi contextul la care ai renunța de bună voie la meseria ta?

Mutarea la o vilă de pe Coasta Amalfi cu o casă de vacanță undeva prin Elveția să am unde merge de Crăciun și Revelion.

Cine ești tu dincolo de hainele pe care le îmbraci pe scenă?

Om, soare, emoție, radical, haos organizat, suflet.

Cum arată în imaginația ta persoana pe care vrei s-o porți mândru de mână?

N-am nici cea mai vagă idee. Am crezut că pot răspunde la întrebarea aceasta, dar nu cred.

Te visezi lângă o actriță doar pentru că știi că îți va înțelege modul de viață?

Cu siguranță că o actriță ar înțelege turneele, perioadele de repetiție, poate stadiul de oboseală la care ai ajuns într-un anumit punct al vieții, dar nu consider că ar face rabat de la această înțelegere și o femeie ce nu face parte din domeniu. Nu meseriile ne dictează, contează să fim oameni întâi de toate.

Dani împarte bucurie, guvernează în jurul optimismului, dar se așază peste el și insecurități, emoții negative, temeri?

Absolut. Dar nu le dau așa de mult credit. Nu am naivitatea aceea (ce mi-aș fi dorit, poate, s-o dețin) încât să nu știu că lumea e și rea, nu doar bună.

Ai regrete?

Da, dar îmi trec.

Dacă ar fi să mă conduci în perioada cea mai provocatoare din viața ta, care ar fi aceea?

Cu siguranță perioada în care ne aflăm acum. De altfel, e și cea mai bună perioadă a vieții mele.

Dar frumoasă?

Ai o mașină a timpului să ne teleportăm prin viața ce nu am trăit-o?

Ce culoare are prezentul tău, Dani?

Portocaliu cu nuanțe de albastru.

Geanina Studencu a părăsit lumea corporatistă de când a devenit mamă, dar nu s-a îndepărtat de lumea muzicală. Copiii și muzica au avut prioritate. Pasiunea pe care o poartă încă din copilărie nu a lăsat-o să se separe de această formă de artă. Sentimentele care o înconjoară atunci când cântă la evenimente private sau alături de copiii pe care îi îndrumă în interiorul academiei care i-a dat viață în perioada pandemiei sunt de neegalat.

Toate drumurile din viață au dus către muzică. Îi dăruiește ceea ce un serviciu care se desfășoară între patru pereți nu îi va putea oferi  niciodată și anume exprimarea libertății. Dincolo de partituri și note muzicale, cântă cu inima și dăruiește și altora fericire. Satisfacția pe care ți-o dă momentul în care ai reușit să legi totul și să faci să sune bine e incomparabilă cu orice altceva.

Geanina dă viață sunetelor. Muzica a fost pentru ea singura cale de a spune lumii ce simte. Chemarea a venit natural, poate puțin insuflată dorința de a cânta din partea mamei. Să îi dăm cuvântul să povestească mai multe!

În pandemie, ai simțit că ești pregătită să îți asumi un risc, să-l numesc astfel. Cum a fost trecerea de la organizări evenimente la aplecarea față de copii?

Într-adevăr, pandemia a fost pentru mine un test de la Dumnezeu, pe care acum, la ani distanță, așa îl numesc. Nu aș spune că a fost o trecere bruscă de la viață de corporatist la muzică, pentru că în paralel cu un job stabil, eu am cântat în toți anii din urmă, la evenimente private. Viață de corporatist nu mai am de 8 ani, de când am devenit mamă, și m-am axat doar pe muzică, evenimente și viață de familie. Însă pandemia a fost pentru mine un dus cu apă rece, pentru că din momentul în care am aflat că nu se țin evenimente pe o perioada nedeterminată de timp, mi-am zis: „eu ce fac acum?”. Având în vedere că și soțul meu activează tot în domeniul evenimentelor, amândoi am fost afectați, iar facturile lunare nu ne întrebau dacă putem plăți sau nu … Iată că a fost nevoie să găsesc o soluție care să mă ajute să supraviețuiesc. La insistențele unei bune prietene, am decis să încep să lucrez că educator muzical în grădinița ei, asta după luni bune de învățare pe cont propriu și evident, după structurarea unui program muzical adecvat copiilor de grădiniță. La scurtă vreme după ce am dat start-ul în grădiniță, mi-am dat seama că iubesc să lucrez cu copiii, să îi ajut și să îi stimulez cu ajutorul muzicii, astfel că așa am luat decizia de a înființa și pe cont propriu un centru unde să țin aceste ateliere muzicale.

Muzică nu a fost pusă pe pauză niciodată. Te-ai perfecționat continuu, deși ai gustat din ea de la 4 ani fiind și o pasiune însușită de la mama ta. Cum au fost, totuși, anii în care ai și studiat la facultate alt domeniu, dar în paralel ai continuat și cu această pasiune?

La mine, a fost talent nativ, preluat din familie, însă pentru a menține un talent sau pentru a performa, este nevoie de îndrumare și studiu. Chiar dacă pe perioada copilăriei nu am fost înscrisă la o școală de Arte/muzică, concomitent cu școlile cu profil normal urmate, eu am studiat mereu în paralel. Într-adevăr, în jurul vârstei de 10 ani, am renunțat la pian, și am dorit să mă axez pe voce. Toată copilăria/adolescență am fost înscrisă la cluburi de muzică, și am lucrat individual cu maeștrii de renume, mai cu seama pe parte de canto. În adolescență chiar am avut o trupa, iar profesor/impresar mi-a fost marele compozitor Marcel Dragomir, cu care al lucrat și studiat 2 ani.

De ce ai ales să faci bucată din sistemul corporativ într-o vreme și nu muzică?

În perioada adolescenței îmi doream enorm să merg în această zonă, a industriei muzicale, însă a fost tare greu să continui, pentru că atunci când vrei să pornești pe acest drum, ai nevoie de susținere și de resurse … financiare mai ales. Orice idee/propunere, venea la pachet și cu investiții pe care la acea vreme, părinții nu și le permiteau. În mintea mea se formase ideea că nu voi reuși, că nu voi putea, că niciodată nu voi avea bani îndeajuns pentru a merge la un studio, pentru a avea propriile piese sau a filma un videoclip, astfel că de pe la 17 ani, mi-am luat gândul că aș putea să îmi urmez visul de a cânta, astfel că am început să mă gândesc la un „job serios”. M-am înscris la Facultatea de Drept, însă … toate drumurile duceau spre muzică. Diverși cunoscuți mă chemau la evenimente să cant alături de trupa lor, prietenii de asemenea mă voiau să îi încânt la petreceri, deci, MUZICĂ este cea care nu m-a lăsat, și nu viceversa. Și iată că la scurtă vreme după ce mi-am cunoscut soțul, am decis împreună să inițiem un business în domeniul evenimentelor private, astfel că din anul 2007, amândoi lucrăm în domeniu: el este DJ, iar eu MC/Artist vocal. Începutul nostru cu acest business nu a fost ușor, pentru că fiind noi pe piață, nu aveam atât de mulți clienți încă din primul an, astfel că a fost nevoie să avem și job-uri stabile (asistență manager, secretara, reprezentat vânzări șamd). Plus că, cu 15-16 ani în urmă, nu existau atât de multe platforme prin care să îți promovezi afacerea, astfel că pentru noi, începutul în antreprenoriat nu a fost chiar ușor. Dar, cu muncă, încredere și consecvență, am reușit, iar din momentul în care am devenit părinți, amândoi am renunțat la job-urile stabile și ne-am axat pe business-ul propriu.

Ce îți dă muzică și nu ai găsit la serviciul tău anterior?

Muzică îmi oferă LINIȘTE și LIBERTATE. Sunt o persoană creativă, și simțeam că mă ofilesc între 4 pereți, zilnic, de la 9-17.00. Muzica îmi permite să mă exprim așa cum simt, pentru că în timp ce cânți, cânți cu inima, dincolo de partituri și note muzicale. În muzică nu există presiunea deadline-urilor, a mail-urilor trimise la timp sau a ședințelor interminabile. Muzică mă hrănește și nu mă consumă, așa cum mă consumau discuțiile despre diverse proiecte în care eram implicată. Muzică și ceea ce eu ofer copiilor sau adulților, aduce bucurie sau ajută într-un fel sau altul, la nivel emoțional. Felul în care eu cant sau ajut un copil prin muzică, aduce un aport emoțional extraordinar beneficiarului, iar această satisfacție, pentru mine, întrece orice formulă dintr-un tabel excel. Și mai presus de toate, decizia de a mă axa pe muzică/business propriu, și nu un job stabil, mi-a adus TIMP pentru a fi lângă copilul meu, mai ales în primii ani de viață, când conectarea este extrem de importantă – acesta este unul dintre cele mai mari beneficii.

Ești la clubul tău de muzică înființat cu câțiva ani în urmă la serviciu, dar sunt convinsă că este mai mult decât un job. Ce-mi poți redă?

Exact, nici nu îl pot numi job! Evident, este tratat că un job, pentru că este activitatea mea principala și sursă de venit a familiei mele, însă, când întru în sala de muzică, mă deconectez de tot și toate. Nu de puține ori am fost poate bolnavă sau am avut necazuri în familie … ei bine, când am ajuns în mijlocul copiilor, am fost o altă „eu”. Am uitat și de dureri, și de probleme, iar conectarea noastră m-a scos din orice stare. Geanina, în mijlocul copiilor, este pe alt tărâm. La ședințele în care sunt prezenți și părinții, aceștia îmi văd toate grimasele și stările, și de multe ori, eu nu îi văd pe părinți, chiar dacă sunt la doar 1 metru de mine. Eu mă conectez cu copiii, ochii mei sunt ațintiți spre ei, zâmbetul meu trebuie să le ofere încredere și să le schimbe starea, iar ceea ce explic trebuie să fie pe înțelesul lor. Cum aș putea integra un copilaș într-un exercițiu ritmic, dacă aș fi serioasă, nervoasă, cu gândul la o problema de acasă? Copiii simt mai mult decât ne imaginăm, chiar dacă sunt mici, și dincolo de un cântecel care rulează în boxă, copilul are nevoie de conexiune umană, de o prezența veselă, cu vibe bun, o prezența a cărei voce să îl liniștească. Și așa sunt eu în față copiilor. Mă mulez adesea după stările și trăirile lor, le validez emoțiile și le înțeleg zilele mai grele. Ei mă ajută să cresc, eu îi ajut să crească.

Au fost voci negative  pe lângă ține care ți-au spus să nu lași un serviciu stabil pe ceva ce nu era concret?

Oh, da! Și nu puține! Și de cele mai multe ori, aceste voci sunt chiar cele pe care le auzi zilnic, mai cu seama, familia. Nu mi-au spus cu subiect și predicat, însă tonul vocii îndoielnic, tot asta voia să sugereze. Mi-am asumat un risc mare, mai ales în pandemie, când am decis să mă dedic copiilor. Porneam la drum cu cunoștințe 0 despre lucrul cu copiii, cu 0 clienți și cu 0 buget. Însă, revin la ideea din prima parte a poveștii, și cred cu tărie că Dumnezeu mi-a fost partener, și a adus în calea mea fix ce și pe cine aveam nevoie. A nu se înțelege că au picat din cer bani, recuzita, spațiu, clienți, colaborări … a fost nevoie să cer ajutor, să împrumut bani, să învăț mult, și să muncesc și mai mult, însă a meritat, și dacă aș lua-o de la capăt, aș face același lucru.

Care este misiunea și viziunea clubului tău de muzică?

Misiunea mea în lucrul cu copiii este să îi ajut să evolueze și să se dezvolte cu și prin muzică. Nu vorbim așadar despre o școală de muzică unde se studiază canto sau instrument, este vorba despre stimulare prin muzică, adresată copiilor cu vârstă cuprinsă între 1-10 ani. Lucrez cu 3 categorii de vârstă (1-3, 3-6 și 6-10 ani), și toate programele pe care le-am creat singură, au că scop integrarea copiilor în colectivitate, dezvoltarea neuronală, motrica, cognitivă, socio emoțională, dezvoltarea coordonării, creativității și lucrului în echipă. Însă, cel mai important detaliu ar fi că  toate abilitățile mai sus menționate, se dobândesc cu ajutorul muzicii și a exercițiilor ritmice. Îmi doresc enorm că această activitate să ajungă la cât mai mulți copii, pentru că noile generații de copii au nenumărate probleme de dezvoltare, de învățare, sau diverse probleme medicale, iar muzică și stimularea prin muzică sunt un aliat extraordinar în creșterea/recuperarea lor.

Unește muzică suflete?

Fără dar și poate, indiferent de vârstă, rasă, regiune, statut. Muzică este prezența în viață noastră dinainte de a ne naște. Mamele își liniștesc copiii cântându-le, muzică unește oamenii în biserici, la concerte, pe stradă, la evenimente. Muzică unește iată, copiii, în cadrul activităților mele, și dovadă vie este comunitatea mare de părinți și copii de care m-am legat la propriu în ultimii ani.

Ce sentimente porți când ești în mijlocul copiilor?

Mă simt pe un alt tărâm când sunt printre ei, și radiez când îi văd cum reproduc ceea ce le arăt. În mijlocul lor mă simt competență și utilă, pentru că reușesc să le captez atenția, iar cine a lucrat măcar o dată cu un grup de copii, știe că nu e ușor. Eu am explicat multe lucruri frumoase despre ceea ce trăiesc alături de copii, însă sunt și multe provocări, adesea greu de gestionat. Însă chiar și acele provocări sunt o lecție pentru mine, îmi arată și mă învață cum trebuie să procedez, și adaugă la cv-ul meu încă o competență. Pentru că oricâte formări și școli ai urmă, examenul final este de fapt partea practică. Ce citești într-o carte, este total diferit de ceea ce trăiești și aplici în sala.

În concluzie, sunt mândră și fericită când sunt printre copii, și mereu îmi spun că trebuie să mă port cu ei, așa cum mi-aș dori să se poarte un alt profesor cu copilul meu.

Business-ul tău a fost un vis îndeplinit? Îl poți numi așa?

În acest moment, pot spune DA. Atât lucrul cu copiii, cât și prezența mea că MC/solist la evenimente, sunt ceea ce mă împlinesc. Dar iată câți ani au trecut cât să pot spune acest DA … Și tot din acest proces, am învățat că lucrurile valoroase și de calitate nu înfloresc peste noapte. Satisfacția supremă vine în timp, după ani de muncă, și e extraordinar de frumos sentimentul de reușită pe cont propriu, fără compromisuri sau „călcat pe cadavre’. În acest moment, nu e doar un business, e un stil de viață care ne aduce bucurie și împlinire, nouă, că familie.

De ce să înscrie părinții copiii la atelierele tale?

Muzică și stimularea prin muzică înseamnă bogăție. Însă nu bogăție financiară, ci un cumul de achiziții de care orice copil are nevoie, indiferent de cât de precoce sau isteț este. Nici un copil nu excelează în toate domeniile, oricât de smart ar fi. Poate că e AȘ la matematică, dar are un atac de panică dacă trebuie să vorbească în public, poate reține poezii de 10 strofe, însă nu poate ține un instrument în mâna, poate escaladează stânci, dar nu poate fi prezent în sarcina mai mult de 2 minute, și lista poate continuă. Prin programa creată de mine, adecvată celor 3 grupe de copii, lucrez alături de ei la toate aspectele mai sus menționate, iar în zilele noastre, apartenența la un grup, nevoie de acceptare și socializarea, sunt extrem de importante pentru copiii noștri, care adesea se pierd în lumea tehnologiei, sau nu au parte prea des de activități de grup.

Muzică înseamnă emoție. Pentru ține ce reprezintă?

Pentru mine, muzică înseamnă LIBERTATE, ELIBERARE, BUCURIE și CREATIVITATE. Este greu să aleg un singur cuvânt, pentru muzică este terapeutică și vindecătoare pentru orice ființă umană (și nu vorbesc aici de studiu/orchestra/meserie). Muzică ajută bebelușii să se calmeze, bolnavii în stare paliativă să se relaxeze, bolnavii cu Alzheimer să își reamintească lucruri din trecut, adolescenții să se exteriorizeze … muzică este prezența în viețile noastre, în orice moment, și slavă Domnului, există stiluri muzicale și genuri aplicabile oricărei situații în care ne aflăm.

Deși doctorand azi, și culmea, nu a văzut acest model în familia sa, Daniel Caraivan a îmbrățișat în interiorul familiei sale valori cu care merge mândru la braț prin lume. A învățat de la tatăl său că măiestria în orice domeniu vine cu dedicare și că valoarea unui om nu se măsoară în diplome, ci în capacitatea de a lăsa o amprentă pozitivă în viețile celorlalți.

Defilează cu principii și norme însușite chiar din greșelile pe care o societate întreagă le face, dar luptă cu dârzenie  în continuare pentru drepturile omului. Indiferent de grupul etnic din care face parte omul, dizabilitatea pe care o poartă sau religia pe care a ales-o,  crede cu tărie că acesta este îndreptățit să fie inclus social.

Excluderea și discriminarea romilor încep de la o vârstă fragedă, din păcate. Chiar Daniel încă aude voci pe lângă el descurajatoare și care au comportamente care se contrazic în pofida rolului pe care îl au în organizații și instituții dedicate promovării egalității șanselor. Nu a urmărit să fie un exemplu, dar este un punct de referință, mai ales prin povestea sa de viață. Vede foarte puțin, are proteză la picior, este un model care arată că nu e loc și timp să te plângi, ci cauți resurse în orice ca să dăinuiești. A căzut de șapte ori, dar s-a ridicat de opt.

Să-l cunoaștem pe Daniel Caraivan!

Cum ești în prezent, Daniel? Care s-a mai întâmplat pe plan profesional de când nu am mai vorbit ultima dată?

În prezent, mă aflu într-o perioadă foarte aglomerată, axată în principal pe promovarea drepturilor omului. Colaborez cu Asociația Juriștilor Romi RomaJust, unde ofer consiliere juridică comunității romilor în probleme precum segregarea școlară, abuzurile instituțiilor statului și evacuările forțate. De asemenea, în cadrul aceleiași colaborări, m-am implicat în sprijinirea ucrainenilor romi, mulți dintre ei aflându-se în situații critice, într-un context în care am observat o indiferență din partea statului român față de problemele lor. Pe parcursul acestei perioade, am avut oportunitatea de a călători în toată țara alături de soția mea, Florina. Împreună, ne dedicăm acestor activități, angajându-ne în mod activ în lupta pentru drepturile omului.

Ești doctorand și culmea, nu ai văzut acest model în familia ta, fiind singurul care urmează cursuri doctorale din familie. Cât de mult te onorează acest rol?

Pentru mine, urmarea studiilor doctorale reprezintă un demers determinat de necesitatea de a fi recunoscut și avizat atât de comunitatea academică, cât și de cea civică, în domeniul cercetării despre romi. Este adevărat că statutul academic are o importanță considerabilă în cadrul societății, iar absolvirea unor astfel de studii conferă un anumit grad de credibilitate și recunoaștere profesională. Chiar dacă aș fi putut să continui cercetarea fără a deține un titlu de doctor, impactul și seriozitatea cu care munca mea ar fi fost primită ar fi fost, fără îndoială, diminuate.

Consider că este un privilegiu să particip la acest nivel de studii și, în același timp, o responsabilitate majoră, mai ales acum, când mă apropii de finalul parcursului meu doctoral și sunt în faza de pregătire a tezei de doctorat. Această etapă vine la pachet cu un nivel semnificativ de stres, însă, cu speranța și credința în ajutorul lui Dumnezeu, sunt optimist că voi finaliza cu succes doctoratul și îți voi împărtăși vestea bună în toamnă.

Ești mijlocitorul dintre educație și familia ta. Spun asta pentru că tatăl și fratele său, nevăzători fiind, nu au urmat școala. De unde motivația interioară?

Motivația mea interioară își are rădăcinile în moștenirea familială și în exemplele de perseverență și dedicare pe care le-am avut în tatăl și unchiul meu. Ambii au fost figuri eminente în domeniul muzical, considerați veritabile fenomene pentru talentul lor. Unchiul meu, deși a părăsit lumea prea devreme pentru a-și vedea cariera muzicală înflorind pe deplin, și tatăl meu, care, deși recent decedat, a avut o contribuție semnificativă în dezvoltarea muzicii lăutărești. Chiar dacă nu au avut înregistrări oficiale în case de discuri, tatăl meu a devenit cunoscut publicului cântând în fața oamenilor din localitate în localitate, oferind spectacole memorabile care au avut un impact emoțional profund asupra auditoriului. Muzica lui transmitea emoții intense, cu o precizie și o virtuozitate rar întâlnite, făcându-l de neuitat chiar și fără utilizarea cuvintelor.

Această pasiune și profesionalism, demonstrată prin studiu asiduu și o umilință deosebită, au fost o sursă de inspirație constantă pentru mine. Am învățat de la tatăl meu că măiestria în orice domeniu vine cu dedicare și că valoarea unui om nu se măsoară în diplome, ci în capacitatea de a lăsa o amprentă pozitivă în viețile celorlalți. Experiențele de viață pe care le-am trăit alături de ei au fost o adevărată școală de viață, pregătindu-mă pentru provocările și realizările mele personale și profesionale.

Ai ales sociologia în detrimentul oricărei ramuri superioare de studii. Poate pentru că a fost, pe vremea când erai elev, tu însuși copilul lovit de etichete?

Am ales sociologia motivat de o dorință profundă de a înțelege și a aborda dinamica etichetărilor și prejudecăților cu care m-am confruntat personal în societate. Observația mea asupra modului în care prejudecățile și stereotipurile sunt încorporate în identitatea culturală românească, chiar și în rândul persoanelor cu un nivel educațional avansat, m-a determinat să caut răspunsuri și soluții prin prisma sociologiei. Recent, atitudinea discriminatorie față de refugiații ucraineni m-a făcut să reflectez și mai profund la acest aspect, subliniind rolul important al educației în formarea unui mod de gândire deschis și informat.

Fie că ești etichetat ca rom, fie că ești persoană cu dizabilități, provocarea este să te pregătești să faci față reacțiilor societății și, dacă posibil, să contribui la schimbarea acesteia. Sociologia oferă uneltele necesare pentru a analiza, înțelege și propune soluții la problemele sociale, permitându-mi să îmi canalizez experiențele și observațiile într-un cadru academic și practic, cu speranța de a genera schimbări pozitive în comunitate.

Le mai simți acum? Priviri, voci auzi? Cum ai învățat să le faci față?

Simt în continuare privirile și vocile, ceea ce este deosebit de descurajator este faptul că acestea provin adesea de la persoane implicate în organizații și instituții dedicate promovării egalității și drepturilor omului. Ironia situației este că, în ciuda misiunilor lor declarate, unele dintre aceste entități adăpostesc indivizi care manifestă comportamente contrare principiilor pentru care ar trebui să lupte. Experiențele mele în dezbateri interne sau în interacțiunile sociale au dezvăluit adesea discrepanțe între valorile promovate și modul de gândire real al unora dintre acești așa-zisi susținători ai egalității.

Pentru a face față acestor situații și a diminua impactul lor negativ asupra mea, am învățat să am încredere în propriile capacități și să nu permit altora să mă evalueze pe baza propriilor lor prejudecăți sau limitări. Este esențial să recunoaștem că suntem propriii noștri evaluatorii și că, în fața unei lupte aparent pierdute cu societatea, eșecul nu înseamnă că suntem vinovați sau slabi. Această perspectivă interioară m-a ajutat să rămân rezilient și să continui să lupt pentru ceea ce este corect, indiferent de provocările sau obstacolele întâmpinate.

Lupți pentru egalitatea de șanse. E greu să învingi mentalitatea societății noastre?

Într-adevăr, lupta pentru egalitatea de șanse este o provocare majoră, având în vedere că prejudecățile și stereotipurile sunt profund înrădăcinate în mentalitatea colectivă. Această încorporare a prejudecăților în structura societății noastre complică semnificativ eforturile de a induce o schimbare pozitivă. Cu toate acestea, nu consider că este o misiune imposibilă. De-a lungul timpului, am observat schimbări în modul de gândire al unor persoane care, inițial, aveau viziuni limitative despre cei considerați diferiți de ei. Aceste schimbări au fost posibile la indivizii deschiși să primească și să proceseze informații noi sau necunoscute.

Pentru a facilita acceptarea diversității, societatea are nevoie de acces la informații corecte și relevante, lucru care, din păcate, este adesea lipsă. Educația joacă un rol foarte important în acest proces, iar introducerea și continuarea educației despre diversitate și toleranță de la o vârstă fragedă, în cadrul școlii, poate contribui semnificativ la schimbarea mentalităților pe termen lung. Aceste schimbări necesită timp și răbdare, transmițându-se de la o generație la alta.

Naționalismul exagerat sau, mai grav, extremismul, nu mai are loc în societatea modernă și constituie o amenințare reală la adresa coeziunii și păcii sociale. Exemplele istorice arată că astfel de atitudini pot conduce la tragedii de proporții, iar ideologiile eugeniste reprezintă un pericol real. În acest context, este esențial să lucrăm împreună pentru promovarea unei societăți mai deschise și mai incluzive, în care diversitatea este văzută ca o resursă, nu ca un motiv de diviziune.

Cum contribui la rezolvarea problemelor pe care consideri că le întâmpină oamenii în societatea noastră?  Ai vreo soluție?

Contribuția mea la abordarea problemelor societății este multifacetedă, adaptându-mi eforturile în funcție de diversitatea și complexitatea provocărilor. Deși nu am urmat un plan de intervenție prestabilit, datorită variabilității problemelor, am adoptat mai multe roluri strategice prin care îmi pot exercita influența în mod constructiv.

Ca promotor al diversității culturale, acționez dintr-o perspectivă academică, creând și diseminând cunoștințe care, sper, vor contribui la schimbări pozitive pe termen lung în modul în care societatea percep și valorizează diversitatea. În această capacitate, lucrez pentru a educa și sensibiliza, având ca obiectiv final o societate mai deschisă și mai incluzivă.

În rolul de monitor al drepturilor omului, intervin direct și imediat pentru a ajuta persoanele afectate de abuzuri și discriminare. Această activitate implică adesea colectarea și raportarea dovezilor de încălcări ale drepturilor omului, precum și sprijinirea victimelor în accesarea justiției și repararea prejudiciilor suferite.

Ca activist pentru drepturile omului, aplic cunoștințele și experiențele mele pentru a milita în favoarea schimbărilor legislative, politice și sociale necesare pentru a asigura egalitatea de șanse pentru toți. Acest rol implică o varietate de activități, de la campanii de conștientizare publică și advocacy, la colaborarea cu alte organizații și entități pentru a influența politici și practici.

În esență, abordarea mea este holistică și se bazează pe convingerea că schimbarea semnificativă necesită eforturi conjugate și adaptate la specificul fiecărei probleme. Prin combinarea acestor roluri, îmi propun să contribui la crearea unei societăți mai juste, mai echitabile și mai incluzive.

Îi înveți prin exemplul propriu și pe ceilalți care fac parte din categoria minoritară din care faci și tu parte să-și iubească condiția și etnia?

În încercarea mea de a influența și inspira comunitatea din care fac parte, nu am urmărit intenționat să devin un model sau un exemplu de urmat. Perspectiva mea asupra acestei chestiuni a fost prezentată în cartea autobiografică „Pe marginea prăpastiei”, unde am deschis o fereastră către viața mea personală, nu cu scopul de a-mi promova imaginea, ci mai degrabă de a împărtăși experiențele prin care am trecut. Reacțiile la povestea mea variază: în timp ce unii mă văd ca pe un exemplu de determinare și voință, alții mă consideră o inspirație, semn că „se poate”. Există, de asemenea, posibilitatea ca pentru unii să fiu perceput ca un model de urmat.

Conștientizez că societatea în ansamblu beneficiază de pe urma exemplarelor de succes, întrucât acestea pot contribui la schimbarea mentalităților, indiferent de poziția pe care o persoană o ocupă în cadrul acesteia. Deși s-ar putea ca contribuția mea să pară nesemnificativă la scară largă, ca o picătură în ocean, consider că este esențial să recunoaștem că fiecare picătură contează. Prin propriile mele acțiuni și prin modul în care mă raportez la viață, sper să ofer un punct de referință pozitiv pentru comunitatea mea, încurajându-i pe ceilalți să își îmbrățișeze cu mândrie identitatea și să lucreze împreună pentru o societate mai incluzivă și mai echitabilă.

Cât de importantă este asumarea identității etnice?

Asumarea identității etnice este extrem de importantă și reprezintă un subiect de mare actualitate, discutat intens, inclusiv online, de către romii tradiționali. Într-o societate în permanentă evoluție, schimbările sunt resimțite acut și în cadrul minorității rome, unde identitatea etnică este într-un continuu proces de transformare, sub influența diverselor factori. Unul dintre acești factori este cel economic, care a determinat ca multe dintre meseriile tradiționale specifice romilor să devină învechite. Chiar și lăutăria, care a rezistat timpului, s-a transformat, fiind adaptată de majoritate pentru divertisment, forțând lăutarii romi renumiți să adopte o abordare comercială pentru a supraviețui, ceea ce a dus la pierderea identității muzicale autentice.

Practicile ezoterice, altădată specifice romilor, sunt acum industrializate și preluate de majoritate, schimbându-și semnificativ natura. Alte meserii, cum ar fi spoitul ceaunelor, dresajul de urși, sau fierăritul, sunt fie pe cale de dispariție, fie au dispărut complet. În acest context complex, se ridică întrebări despre fundamentul identității culturale a romilor și motivele pentru care anumite segmente din această comunitate își asumă încă apartenența etnică.

Romaniphenul, baza ideologică a culturii romilor, ar putea fi considerat un element esențial al identității etnice, dar și acesta se confruntă cu schimbări semnificative. Migrația, căsătoriile mixte și conversia religioasă influențează profund tradițiile comunitare, modificând rolurile tradiționale de gen și relația dintre libertatea individuală și tradiția comunitară. Cu toate aceste schimbări, am observat că romii sunt printre puținii care își păstrează tradițiile în forma lor autentică.

Asumarea identității etnice în rândul romilor este un proces complex, influențat de schimbările socio-economice, culturale și ideologice. Deși comunitatea romă se confruntă cu provocări semnificative în menținerea și adaptarea tradițiilor sale, identitatea etnică rămâne un pilon central în definirea și afirmarea sinelui într-o lume în schimbare.

Simți că trebuie să munciți de zece ori mai mult ca să fiți văzuți, validați?

Da, sentimentul că trebuie să muncim de zece ori mai mult pentru a fi văzuți și validați este o realitate cu care se confruntă mulți dintre noi, în special în comunitatea romă. Este o luptă constantă, marcata de progrese semnificative, deși adesea nerecunoscute de societate. Romii, în pofida presiunilor rasiste și a condițiilor sociale precare, au făcut pași importanți în adoptarea educației și sunt din ce în ce mai prezenți în domenii variate, cum ar fi justiția, educația sau medicina. Această evoluție reflectă o dorință și o strădanie remarcabilă de depășire a barierelor istorice și sociale.

Pe parcursul propriului meu drum, atât în calitate de rom cât și de persoană cu dizabilități, am simțit greutatea acestor lupte. Ajungerea în poziția dorită este doar începutul; urmează apoi o nouă bătălie pentru a te menține acolo. Aceasta este o realitate dureroasă, care conduce uneori la evitarea asumării identității etnice, sub greșita impresie că renunțarea la această parte a sinelui ar facilita respectul și recunoașterea meritelor profesionale și umane. Este o mărturie a presiunii constante sub care trăiesc membrii comunității rome, un indicator al nevoii de schimbare în percepția și acceptarea socială.

Dacă ar fi să mă iei de mână și să mă conduci în perioada copilăriei tale, aș simți alături de tine durere? Sau cu ce trăiri, emoții te-ai întâlnit?

Călătoria în perioada copilăriei mele te-ar confrunta cu emoții profund contrastante, o ilustrare a durității și frumuseții vieții. În primul rând, te-aș ghida prin momentele dureroase ale copilăriei, unde suferința și incertitudinea viitorului erau realități zilnice. Ai simți greutatea de a fi diferit, ținta ironiilor și glumelor răutăcioase din cauza dizabilității și etniei, o experiență pe care astăzi o numim bullying. Ai înțelege singurătatea unui copil care, lipsit de curajul de a împărtăși durerea cu familia, plângea pe ascuns sub pătură, rugându-se pentru dreptate și înțelegere.

Însă, călătoria nu s-ar opri aici. Te-aș conduce apoi prin anii adolescenței, un timp în care, în sânul familiei extinse, am învățat ce înseamnă să fii cu adevărat om. Ai descoperi importanța valorilor de a te bucura de cele mici și de a nu judeca pe nimeni după aparențe, lecții de viață care modelează caracterul și percepția asupra lumii.

Nu aș vrea să te expun suferinței profunde trăite la începutul tinereții, când un accident de tren mi-a luat un picior și m-a confruntat cu o durere inimaginabilă. Acea parte a vieții mele, marcată de o luptă interioară intensă și de reconstrucție personală, reflectă forța umană de a depăși momente de cumpănă, dar este o experiență pe care prefer să o păstrez departe de dorința de a nu împovăra pe alții cu intensitatea acelei dureri.

În această călătorie prin copilăria și adolescența mea, te-aș invita să îmbrățișezi complexitatea emoțiilor umane, să înveți din durere și să prețuiești lecțiile de viață care ne formează ca indivizi și ne învață despre reziliență, compasiune și adevărata valoare a umanității.

Ce lipsește României?

România se confruntă cu o serie de provocări esențiale care necesită abordări strategice și o voință politică puternică pentru a fi depășite. La baza acestor provocări se află nevoia acută de a dezvolta și consolida o clasă politică de calitate, capabilă să guverneze prin principii etice și competență, nu prin interes personal sau de grup. Aceasta presupune, în primul rând, o evoluție a mentalității electoratului, care trebuie să depășească logica votului bazat pe raționamente mediocre și să prioritizeze meritocrația și integritatea în alegerea reprezentanților săi.

Un alt domeniu cheie care necesită reforme profunde este educația. Aceasta ar trebui să fie o prioritate națională, cu un focus pe revizuirea curriculei școlare pentru a se alinia la cerințele și provocările secolului XXI, îmbunătățirea pregătirii cadrelor didactice, depolitizarea instituțiilor de învățământ, modernizarea infrastructurii școlare și responsabilizarea elevilor și părinților. Educația este fundamentul pe care se clădește progresul social și economic al unei națiuni, iar România are nevoie de un sistem educațional care să promoveze gândirea critică, creativitatea și valorile democratice.

Meritocrația în administrația publică și instituțiile de stat este, de asemenea, un aspect care necesită atenție urgentă. Competența și profesionalismul ar trebui să fie criteriile principale în selecția și promovarea personalului, depășind practicile de clientelism politic și nepotism care subminează eficiența și credibilitatea instituțiilor.

În cele din urmă, progresul civic este esențial pentru consolidarea democrației și a societății civile. Acesta implică o participare activă și informată a cetățenilor în viața comunității și în procesele de luare a deciziilor, precum și un angajament față de principiile transparenței, responsabilității și respectului reciproc.

România se confruntă cu necesitatea unor schimbări semnificative în sfera politică, educațională și civică. Aceste schimbări necesită timp, răbdare și un efort concertat din partea tuturor actorilor sociali, de la guvern la cetățeni, pentru a construi o societate mai justă, prosperă și incluzivă.

Anca Mezei este de etnie romă și pe vremea când era elevă a gustat din răutățile atât ale colegilor, cât și ale profesorilor pe care i-a avut la școală. A simțit multă nedreptate și ignoranță, deși avea capacități care meritau șlefuite și fructificate. Nu s-a vrut din partea unora din cauza categoriei minoritare din care făcea parte, iar acest exemplu negativ cu care a plecat în viață l-a transformat într-unul pozitiv.

A luptat mereu pentru un rol în societate. A făcut Rai din ce a avut. Nu își mai ascunde etnia cum o făcea la vremea copilăriei, iar din rolul de cadru didactic îi învață la rând pe preșcolarii săi cu care își încălzește de luni până vineri inima să fie mândri de ceea ce poartă.

A primit în anul 2022 distincția Merito care se acordă profesorilor care fac o schimbare în comunitatea lor. Prezența la școală a copiilor a crescut, iar asta se datorează punții care s-a creat între părinți-școală-cadru didactic.

Să o cunoaștem!

Ați primit în anul 2022 distincția Merito care se acordă profesorilor care fac o schimbare în comunitatea lor. Cum v-a schimbat acest titlu?

Acest titlu a venit ca și o confirmare a faptului că ceea ce fac, fac bine, iar acest lucru mi-a adus mulțumirea care atrage cu sine dorința de a continua și persevera în munca mea de cadru didactic. De asemenea, mi s-au  deschis noi oportunități de colaborare cu diferiți actori sociali și posibilități mai mari de învățare în interiorul comunității MERITO.

Sunteți singura din familia Mezei care a îmbrățișat meseria de cadru didactic dintre cei cinci frați. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această meserie?

Mi-am dorit să devin cadru didactic încă din copilărie, iar faptul că această dorință a devenit realitate, îmi aduce multă satisfacție și mulțumire.

Profesorii pe care i-ați avut când erați elevă nu v-au fost un bun reper. Ați învățat să nu faceți discriminări din exemplul greșit pe care l-au arătat față de dumneavoastră?

În perioada școlii gimnaziale și liceale, am întâlnit profesori care nu au avut un comportament corect față de mine ca și elev, însă au fost și profesori care mi-au oferit sprijin și astfel am reușit să îmi continui studiile.  M-au afectat acele comportamente negative ale profesorilor de atunci, însă tocmai pentru ca am simțit atât de multă nedreptate și ignoranță, când am devenit cadru didactic am simțit să procedez cu totul altfel cu copiii de la școală, adică așa cum mi-ar fi plăcut mie să se poarte profesorii cu mine.

Purtați cu dumneavoastră amintiri neplăcute din perioada școlii. Ați devenit bucată din sistemul educațional ca să fiți o cărămidă în dezvoltarea copiilor, să nu întâlnească discriminările precum le-ați întâlnit dumneavoastră?

Am devenit cadru didactic pentru că îmi plac copiii și îmi este drag să le deschid drumul în viață. De-a lungul acestor ani, am primit diferite oferte de a lucra în altă țară sau în alt domeniu, însă mi-am dat seama că acești copii au mai multă nevoie de mine și că aportul meu contează mai mult pentru ei.

Mergeți astăzi la braț mândră cu etnia dumneavoastră în societate? Vă întreb acest lucru pentru că etichetele primite când erați mică au fost multe și, uneori, știu că ascundeați faptul că faceți parte dintr-o categorie minoritară.

Am avut momente în copilărie și în adolescență când mi-a fost frică și rușine să îmi asum etnia. Îmi amintesc că abia în ultimul an de liceu am reușit să fac acest lucru, datorită intervențiilor unor cadre didactice care au știut cum să vorbească cu colegii mei încât să mă accepte. După toată experiența liceului, când am ajuns la facultate, primul lucru pe care l-am făcut în prima zi de curs, a fost să spun în fața tuturor cu zâmbetul pe buze și cu voce tare: ,,Eu sunt Anca Mezei și sunt de etnie romă’’. Faptul că am fost acceptată de colegi și că am aflat istoria neștiută a romilor, m-a ajutat să îmi potolesc sufletul, și să mi-l umplu apoi cu speranță și recunoștință.

Ce le transmiteți elevilor dumneavoastră despre etnia pe care o poartă? Ce ați înțeles cu timpul și ce doriți să le insuflați?

Chiar dacă uneori treceți prin momente grele (de discriminare, etc), nu uitați că Dumnezeu ne-a creat pe toți egali și vă este alături! Aveți încredere în voi și încercați să deveniți cea mai bună variantă a voastră! Asumați-vă identitatea etnică pe care o aveți și prindeți curaj să visați la lucruri mărețe care să aducă împlinire sufletului vostru!

Care este portretul pe care îl faceți clasei pe care o aveți?

Copiii mei sunt precum o ,,Carte interesantă’’. Odată ce ai deschis-o, nu iți mai vine să te oprești din citit! Sunt niște copii frumoși,  cu povești de viață diferite, unele mai colorate, altele mai gri…, lucru care te provoacă pe tine ca și dascăl să te îmbunătățești. Sunt dornici sa fie prezenți într-un mediu sigur și plăcut.

Despre școala unde predați, și comunitatea din care faceți parte ce îmi puteți spune?

Personal, cred ca este o școală plină de viață, unde se întâmplă foarte multe lucruri benefice și frumoase pentru copii, pentru a-i atrage către școală,  dar și pentru părinți, pe care ni-i dorim ca și parteneri. În ciuda faptului că nu avem spațiu suficient pentru copii, sălile sunt frumos decorate prin implicarea colegilor care devin tot mai creativi pe zi ce trece.

Ca în orice școală mare, există și provocări peste care încercăm să trecem cum putem mai bine.

Comunitatea este și ea una mare, si nici aceasta nu este lipsită de probleme și încercări. Oamenii sunt deschiși  și  încearcă să se alinieze unor condiții de trai decent. Fiecare muncește pe unde poate pentru a-și câștiga hrana de de zi cu zi pentru familie. În ultima perioadă, prezența la școală a copiilor a crescut, iar asta se datorează dialogului mai bun care s-a creat între părinți și școală, cât și a anumitor stimulente financiare (burse).

Comunitatea în care lucrați, cartierul Gârcini din localitatea Săcele, este cea mai mare comunitate de romi din țară, însă nu toți se declară astfel și uneori își ascund obiceiurile, tradițiile si limba. De ce? Cu ce se confruntă?

Din nefericire, această situație se regăsește în foarte multe comunități din țară. Neasumarea identității etnice vine pe fondul întâmplărilor istorice, care influențează și astăzi situația romilor. Cu toate că de la nivel înalt  s-a încercat stoparea actelor de discriminare și prejudecăți împotriva romilor, acest lucru nu s-a întâmplat conform așteptărilor.

De 15 ani sunteți educatoare și profesor de limba rromani. Ați terminat două facultăți, una de Drept și a doua de Psihologie și Științele Educației, apoi ați urmat un masterat în Sociologie și Comunicare la Universitatea Transilvania Brașov. Cum puteți descrie traseul academic, cât și cel profesional?

Traseul academic reprezintă pentru mine o bază a viitorului, a evoluției.   Consider că acest traseu face parte din cele mai importante etape ale vieții, pe care dacă le parcurgi, ajungi la o stare de împlinire sufletească și materială. Îmi amintesc cât efort a trebuit să depun pentru a finaliza aceste studii, însă m-au ajutat foarte mult să-mi găsesc un loc de muncă potrivit așteptărilor mele.

Ce ați învățat de la viață până la vârsta aceasta?

Am învățat multe lucruri în urma acestor ani: 1.  Fii tu așa cum ești, nu te da altcineva! 2. Dacă îți dorești ceva cu adevărat, vei reuși prin muncă și perseverență! 3. Când oferi ceva cuiva din suflet, vei primi înapoi mult mai mult decât ai dat!

Fără ce sau cine nu ați fi reușit până acum?

Cred că fără Dumnezeu și familia mea, nu aș fi reușit să ajung până aici!

Dacă ar fi să vă mulțumiți, pentru ce ați face-o?

Mi-aș mulțumi pentru sufletul meu frumos!

Lăcrămioara Cule a iubit dintotdeauna să învețe. Pe când era elevă, joaca preferată era ”de-a școala”, iar acum o face serios de luni până vineri de aproape 15 ani. O onorează mult rolul de profesor, ipostaza în care se așază în fața catedrei, nu în bănci. Nu stă cu mâinile la spate, nici nu dictează, ci doar predă zilnic lecția lui „se poate” prin metode personale.

Viața a condus-o în fața elevilor. Este mijlocitorul dintre ei și educație. Unitatea unde a călcat cu zece ani în urmă reprezintă aripa sub care s-a cuibărit, cea sub care a simțit adaptare blândă, mai ales că a îmbrățișat între timp și funcția de director pe care a învățat-o dintr-o nevoie frumoasă. Simte să dea ceva înapoi comunității care a primit-o cald și deschis.

Lăcrămioara Cule a fost printre cei 22 de finaliști în cadrul Galei „Profesorului anului”. În gala organizată de Teach for Romania pe data de 15 februarie 2024 a fost desemnată câștigătoare la categoria „Implicare în societate”. Dacă în alte școli se restructurează posturi din lipsă de elevi, la școala pe care directoarea  o și conduce nu numărul elevilor este problema, provocarea fiind ca aceștia să vină zi de zi la școală și să nu abandoneze înainte de a finaliza ciclul gimnazial, Scărișoara fiind o comunitate din care face parte și categoria minoritară romă care, se pare, nu pune preț pe educație.

A fi profesor este despre pregătire și profesionalism, despre educație, despre respect față de școala în care predai. Dar a fi profesor este și despre emoție?

A fi profesor este despre bucurie și iubire, iar acestea sunt emoții. Fără iubire față de copii, fără bucuria de a sta în preajma lor, nicio școală de prestigiu și nicio diplomă nu sunt de ajuns să te facă profesor.

De când sunteți dumneavoastră bucată din sistemul educațional? Cum sună povestea escapadei profesionale?

Eu sunt în învățământ din anul 2008 și da, în cazul meu a fost o escapadă profesională, în sensul că am absolvit liceul la un profil de matematică-fizică, am dat apoi la drept, am intrat la Craiova, iar în anul patru, adică ultimul, am înțeles că detest această meserie de a împărți dreptatea și am decis că vreau să fiu profesoară. M-am înscris la o facultate privată și am terminat istorie. Am profesat din primul an al absolvirii și m-am îndrăgostit de meserie. Îmi place școala. Mereu mi-a plăcut… și ca elev, dar recunosc că este mai frumos de partea cealaltă a catedrei.

Dar academice? Ce studii ați finalizat?

Am studiat patru ani la Facultatea de Drept a Universității din Craiova, apoi patru ani istorie la Universitatea Dimitrie Cantemir din București, urmate de studii postuniversitare la Facultatea de Litere, Universitatea din București.

În familia dumneavoastră, mai este cineva cadru didactic? V-a inspirat cineva și v-a sfătuit să urmați această carieră?

În familia mea există o mătușă profesoară și o cumnată, dar cea care m-a inspirat a fost învățătoarea mea. Am iubit-o și am admirat-o atât de mult încât mereu am văzut meseria de profesor ca fiind cea mai nobilă și cu sens dintre toate. Îmi plăcea pentru că vorbea frumos, avea mereu o ținută impecabilă și era  respectată de toată lumea.

Apropo de familie, unde ați crescut și care sunt cele mai dragi amintiri din copilărie?

M-am născut în orașul lui Eminescu, Botoșani, dar copilăria mi-am petrecut-o într-un sat de pe Valea Oltului, Potlogeni. Am simțit mereu că aparțin pământului unde m-am născut și am trăit cu dor de Moldova. Cea mai mare bucurie era când plecam cu trenul la bunici în vacanța de vară sau de iarnă. Cele mai frumoase amintiri sunt de acolo. Îmi amintesc cât de frumoase erau sărbătorile de iarnă în casa bunicilor. Nu știu cum reușea bunica, dar de sărbători își strângea acasă toți copiii. Avea șase, împărțiți în toată țara. Veneau cu soțiile și cu copiii. Casa devenea neîncăpătoare, dormeam pe unde apucam… de fapt nu prea dormeam, căci o noapte sau două, unchii mei, frații mamei, stăteau de povești, iar mie îmi plăcea să stau și să ascult. Apoi colindătorii! Doamne, câți oameni mari luau în serios tradițiile de Crăciun și de Anul Nou! Își făceau costume, învățau roluri, repetau pentru a merge cu capra sau cu ursul, își puneau măști și te provocau să-i recunoști, spuneau glume, dansau, cântau, era o bucurie generală, era ca și când mă aflam într-un film sau într-o poveste. Când am crescut, mă duceam și eu la colindat cu prietenii de acolo. Învățasem colinde. Bunicul mă învățase. Mă fascinau sărbătorile de iarnă la bunici, la Botoșani.

Aveți vreo legătură cu școala în care predați acum? Oare ați învățat când erați la vârsta elevilor dumneavoastră?

Școala unde predau acum nu este școala în care am învățat eu. Aici am venit prin transfer în urmă cu 10 ani. Am lăsat ore de la oraș, de la liceu, de teamă să nu am restrângere de activitate și să rămân fără post. Cu alte cuvinte, am ajuns la Scărișoara de nevoie, era singura școală din zonă cu multe ore de istorie și cu viabilitate. Am ales siguranța, dar nu am regretat niciun moment. De cum am pus piciorul în școala aceasta, am simțit că locul meu este aici. Am întâlnit un colectiv frumos în care m-am integrat imediat și s-a dovedit a fi locul ideal în care eu am crescut profesional.

Ați ajuns mijlocitorul dintre copii și educație. Aceleași planuri profesionale aveați când erați la școală?

Nu cred că m-am gândit vreodată în mod conștient la viitorul meu profesional, dar știu exact că, de câte ori mă întreba învățătoarea ce vreau să fiu când voi fi mare, spuneam cu convingere că vreau să fiu învățătoare, iar jocul meu preferat era de-a școala. Aveam caiete în miniatură pe care le confecționam singură. Le coseam cu  acul și cu ața. Prietena mea din copilărie era partenera mea de joacă. Acum și ea este dascăl, este învățătoare. Cred că, inconștient, ne pregăteam pentru profesiile noastre viitoare.

Cum v-a schimbat rolul de director? Ce v-a adus, ce v-a luat?

Rolul de director mi-a adus foarte, foarte multă bătaie de cap și mi-a luat foarte, foarte mult din timpul meu liber. Mi-a fost greu la început pentru că e o meserie pe care n-ai de unde s-o înveți, mai ales că în cazul meu. Secretarul era nou pe post și eram amândoi lipsiți de experiență, însă provocările de zi cu zi au fost benefice, m-au ținut focusată și m-au determinat să-mi fac meseria cu rigurozitate. Raportat la ceea ce mi-a luat, ceea ce mi-a adus este incomparabil mai mult. Eforturile mele și talentul meu de dascăl, le-am pus în slujba tuturor copiilor din școală, nu doar a celor cărora le predam sau le eram dirigintă. Funcția de director mi-a oferit marea șansă de a colabora cu profesioniști din educație prin proiectele pe care le-am atras în școală, am învățat extrem de mult într-un timp scurt, mi-am format în școală o echipă pe care mă bazez și am creat parteneriate benefice pentru elevi,  profesori, comunitate.

Cât de mult vă onorează premiul primit la început de 2024?

Acest premiu a venit pe neașteptate. Nu am țintit către el pentru simplul fapt că nu știam despre el. Am fost nominalizată de către Roma Education Fund, o organizație cu care am lucrat timp de doi ani. Nu m-am așteptat să câștig. A fost cea mai frumoasă surpriză când am fost sunată și mi s-a transmis că sunt printre finaliști. Să fiu acolo, alături de dascăli de excepție, a fost copleșitor, iar să-mi aud numele la categoria cu cele mai multe nominalizări,  250 din 518, a fost enorm. Mi-a luat mult să mă dezmeticesc. Încă procesez. Încă nu-mi vine să cred pentru că știu că eu doar am muncit, doar mi-am făcut datoria și nu m-am așteptat să fiu răsplătită într-un mod așa de frumos pentru asta.

Cum v-a schimbat programul Teach for Romania? Ce înseamnă și ce vă aduce această nominalizare?

Teach mi-a schimbat puțin planurile de viitor, în sensul că nu programasem să intru în comunitatea lor, dar nu am rezistat tentației de a intra în Academia Teach și de a face parte din rețeaua alumnilor Teach for Romania. Momentan sunt în proces de selecție,  sper să fiu admisă și să devin unul dintre acei oameni care vor contribui la schimbarea sistemului educațional.

V-ați aflat printre cei 22 de finaliști în cadrul Galei „Profesorului anului”. Cât de mult simțiți că vă responsabilizează?

Este o responsabilitate enormă pentru mine căci nu sunt genul care s-a liniștit după un succes. De aici mai jos nu se poate, obligatoriu trebuie să urc sau cel puțin să mă mențin acolo.

Nu ați umblat după vizibilitate, nici după titlu, dar meritați toate aprecierile acestea. Ce proiecte în care v-ați implicat în cadrul școlii și al comunității v-au adus în față?

Știu pentru ce proiecte am fost nominalizată,  însă nu știu exact ce a făcut diferența pentru juriu, nu știu ce m-a adus pe locul întâi. Eu am avut mereu în minte un plan, și anume, să fac tot ce pot pentru școala mea, să țin aproape de oricine mă poate ajuta, de colegi, de comunitate, de primărie, de consiliu local, de ONG-urile cu activități în educație. Cred că tot ce am făcut eu de fapt a fost să pun oameni și instituții în legătură, să creez o rețea în care s-a muncit în beneficiul școlii. Astfel, am adus în școală dotări diverse, masă caldă, programul a doua șansă, ore remediale, un club de lectură, club de robotică, club de dansuri populare, cărți, rechizite, cursuri și workshop-uri pentru profesori, excursii și tabere pentru copii, spectacole, subvenții, școală de șoferi gratuită pentru cursanții ADS, târg de joburi, conferințe, vizite ale unor scriitori contemporani și ale altor personalități.

Ce parteneriate ați încheiat în 2023 în favoarea școlii și a elevilor?

În 2023 am avut parteneriate cu Roma Education Fund România cu care, în cadrul proiectului Construiește-ți propriul viitor prin educație, am desfășurat programul a doua șansă; parteneriat cu CSR Mindset și ASPRIS Scărișoara, care ne-au adus Fanbook în școală, scriitori în carne și oase, colțuri de lectură și multe cărți noi și frumoase pe placul copiilor; parteneriat cu World Vision România, proiectul Start în educație; parteneriat cu Terres des hommes, proiectul NoRoc; parteneriat cu ADAF București, proiectul SECA, suport educațional pentru copiii singuri acasă; parteneriat cu Federația Română de Fotbal,  programul Uefa-Play Makers ș.a.

Cum ați simțit comunitatea de când sunteți la cârma școlii?

De când ocup funcția de director am început să cunosc comunitatea și am îndrăgit-o. În Scărișoara sunt oameni muncitori și respectuoși, comuna a dat mulți oameni instruiți: profesori, ingineri, medici, scriitori ș.a.m.d. Este o comunitate care se mișcă, mereu se construiește ceva, mereu huruie un utilaj, oamenii sunt într-o forfotă continuă, iar asta mie îmi place, îmi dă o stare de optimism și de bucurie.

Simțiți că școala nu își poate realiza potențialul total fără sprijinul comunității?

Școala este parte a comunității, este inima comunității, sufletul, viitorul ei. Din păcate, comunitatea de romi din Scărișoara, de altfel, oameni buni și muncitori, nu pun mare preț pe educație, având ca prioritate câștigurile financiare din agricultură, iar acest lucru are impact negativ asupra școlii, căci absenteismul, abandonul școlar și rezultatele slabe la învățătură sunt probleme cărora încă nu le-am dat de cap. Acestea sunt probleme vechi și complexe pe care nu le putem rezolva fără a educa mai întâi comunitatea. ,,Este nevoie de un sat întreg pentru a educa un copil”.

Ce program simțiți că vă lipsește din școală? Ce mai pregătiți nou?

Vom continua multe dintre colaborările vechi, vom duce mai departe proiectele în curs dar avem și planuri noi. Noutatea de anul acesta este Teach for Romania care pune la dispoziție resurse și proiecte pentru școlile vulnerabile.  Sperăm să demarăm anul acesta proiecte pe teme de nutriție și educație financiară  cu sprijinul ASPRIS și, ne dorim să înființăm, din toamnă, o clasă de muzică. Avem deja buget pentru instrumente din PNNR și garanția Centrului Județean de Cultură și Artă Olt, că vom avea profesor.

James Pătrășcu mai are un an în față până la Examenul de capacitate, dar deja își cunoaște perspectivele. Nu este un adolescent debusolat care nu știe ce vrea să urmeze și care acționează în funcție de deciziile părinților. Din contră, consecvența sa în ceea ce privește domeniul informaticii, unul în care vrea să se perfecționeze pentru ca până la 30 de ani să aibă propriul business, se menține.

Prezența la Maratonul Internațional Sibiu a devenit o prioritate în timpul său liber în perioada martie – iunie. Când avea 5 ani, a alergat pentru prima dată la maraton cu mama sa de mână. De atunci se apleacă asupra unor cauze nobile. James a strâns în 2021 suma de 21000 lei pentru un holter EKG pentru Spitalul de Pediatrie. În 2020 a alergat tot pentru Fundația Polisano și a reușit să strângă 15000 lei, cea mai mare sumă strânsă în acel an la Maratonul Internațional Sibiu, un an care a pus întreaga lume la grea încercare.

Să-l cunoaștem!

James, cum te găsesc la momentul prezent?

Sunt bine, mulțumesc! Într-o mare măsură sunt ocupat cu școala, cu antrenamentele de atletism, cursurile de percuție, dansuri, frontend developer și meditațiile. Rămân cu puțin timp liber pentru recreere.

Cum arată sufletul unui școlar care are un examen în față anul acesta?

Cum voi avea examenul abia în următorul an, îmi este dificil să zic de pe acum. Recunosc însă că uneori am deja emoții.

Care sunt planurile tale legate de ce vei dori să urmezi?

Îmi doresc să mă îndrept spre profilul matematică – informatică. E cel care mi se potrivește cel mai bine.

Poate e prea devreme, dar mă întreb dacă deja ai o idee privitoare la viitorul tău, la cariera ta?

Îmi doresc ca viitoarea mea carieră să fie în domeniul informaticii. Mai îmi propun ca până la 30 de ani să pun pe picioare o afacere, să îmi îndeplinesc visul în antreprenoriat.

Are un elev responsabilități și priorități?

Un elev are responsabilitatea de a învăța la toate materiile. Îndatoririle unui elev sunt multe, toate specificate într-un statut. Prioritatea mea însă devin materiile din care voi da examenul, iar pe plan personal este socializarea cu prietenii și activitățile extra, cum ar fi strângerea de fonduri pentru diferite cauze. Consider că trebuie găsită o balanță în ele.

Și dacă nu aveai priorități, ți le-ai făcut odată cu obiectivele propuse și pe care vrei să le atingi odată cu alergarea la maratoane?

Prezența la Maratonul Internațional Sibiu a devenit o prioritate în timpul meu liber în perioada martie – iunie, lunile în care se strâng fondurile pentru cauzele înscrise. În „extrasezon” strâng bani prin platforma Galantom. Chiar acum în ianuarie mi-am donat ziua de naștere de 14 ani Asociației „Drag de bine”, care ajută copiii din mediile rurale din județul Sibiu să aibă o șansă mai bună la o creștere frumoasă. Cu ajutorul prietenilor, dar și a necunoscuților, am reușit să strâng suma de 6100 lei în 3 săptămâni. E fantastic ce se poate realiza din dorința de a dărui bine!

La vârsta aceasta încep să îmi dau tot mai bine seama ce impact pozitiv pot aduce aceste activități unei comunități și pentru aceasta le consider priorități.

Singur sau alături de mama ta te dedici cazurilor sociale sau de mediu din comunitatea voastră. Cum a început această poveste?

Mereu alături de mama. Ea are rețeaua de oameni care o susțin de ani buni, a mea abia acum începe să prindă contur.

Povestea a început în 2015, când am alergat prima dată cu mama de mână. Aveam 5 ani și mama a fost abordată de prietena ei, Anca și așa a decis să sprijine un proiect al grădiniței la care eram înscris. A fost ceva nou pentru amândoi. Mama și-a dorit apoi să continuăm și pentru a-mi da o altă perspectivă asupra vieții. Ea este o dăruitoare.

La câte maratoane ai participat până acum?

Am participat la 9 ediții ale Maratonului Internațional Sibiu. Pe 25 mai 2024 voi participa la a 10-a ediție în calitate de alergător și fundraiser.

Ce sume reușești să strângi, James? Pentru cine lupți și depui efort?

Când am început în 2005 am strâns cea mai mică sumă, peste 3000 lei, până și-a dat mama seama că e mai eficient să apelezi la rețelele de socializare. Cea mai mare sumă a fost pentru Fundația Polisano  în 2021, când s-a strâns suma de peste 21000 lei pentru un holter EKG pentru Spitalul de Pediatrie. În 2020 am alergat tot pentru Fundația Polisano și am reușit să strângem 15000 lei, cea mai mare sumă strânsă în acel an la Maratonul Internațional Sibiu, un an care a pus întreaga lume la grea încercare.

Pe parcursul anilor am alergat de două ori pentru grădinița mea, Grădinița „Elefănțelul Curios” din Sibiu pentru curtea grădiniței și sprijinirea dezvoltării sustenabile la preșcolari, pentru Asociația Baby Care din Sibiu pentru achiziționarea de incubatoare, pentru Asociația Funky Citizens pentru Constituția adaptată copiilor, pentru Asociația MagiCamp în a trimite în tabără copii cu afecțiuni oncologice, pentru Asociația SUS INIMA pentru primul centru de suport din Sibiu pentru cei afectați de cancer și, anul trecut, pentru Asociația Capital Cultural care, prin cauza Semn că însemni și-a dorit  – și a reușit tare frumos – să organizeze întâlniri de grup între adolescenți și specialiști, dar și între părinți și specialiști, cu teme specifice nevoilor lor.

Ce simte un băiat de vârsta ta știind că, prin exemplul propriu, împrăștie binele?

Se simte bine să știi că prin ceea ce faci răspândești binele. Când am început, mama nu s-a gândit că se va ajunge aici, ca la un stil de viață. Acum, la 14 ani, înțeleg și eu tot mai bine ce impact pot să aibă acțiunile de genul și participarea la Maratonul Internațional Sibiu, strângerea de fonduri prin acest eveniment sau cu ajutorul altor platforme, a ajuns să se simtă ca una dintre cele mai mari realizări.

Ai avut, oare, colegi sau prieteni care s-au lăsat impulsionați și stimulați de tine și te-au urmat? 

N-am avut vreun prieten sau coleg care să alerge ca și fundraiser pentru sume mari de bani deoarece este muncă multă, ca un job part time, zilnic. La vârsta aceasta este foarte greu fără părinți să strângi sume mari. Eu unul, sincer, nu reușeam fără ajutorul mamei, fără sprijinul oamenilor care o cunosc. Le mulțumesc pentru aceasta.

Ce simți în momentele în care reușești să îți atingi targetul propus? Ce părere au profesorii?

Când ating suma propusă, când îmi depășesc targetul, mă simt bine că pot astfel ajuta. E un sentiment aparte. Profesorii sunt surprinși că mă implic ca și fundraiser și mă felicită.

Zilele de maraton sunt ca o sărbătoare în orașul nostru, când avem posibilitatea să ne bucurăm unii de alții dăruind celor în nevoie practicând sport. E o experiență aparte să alergi cot la cot cu profesorii tăi.

Și totuși, pentru tine James, care este cea mai importantă persoană care emite păreri despre acțiunile tale?

Mama a fost cea care m-a introdus în această lume a fundraising-ului și mă bucur că a ales așa. Ea este persoana care mă susține cel mai mult.

Ești acel băiat care simți că trece copilăria pe lângă el având în vedere activitățile pe care le întreprinzi?

Da, zilele zboară, dar nu stau să mă gândesc prea mult la asta. Iau lucrurile așa cum vin. Pentru a putea participa la atâtea activități, e nevoie de un compromis. Să vedem cum va fi în clasa a 8-a.. Sunt totuși optimist că mă voi descurca.

Atunci când te identifici cu ceea ce faci, nimic nu ți se pare o corvoadă. Din contră, te implici din ce în ce mai multe proiecte și te reinventezi pentru copiii erei noastre. Diploma din liceu o recomanda să fie învățător-educatoare, dar cum ambiția este aliatul fiecărui învingător, profesoara Liliana Olărașu a ales să se înscrie la facultatea de matematică. Singura din clasa sa de la acea vreme, iar de atunci au trecut mai bine de trei decenii de când joaca cu numerele se întâmplă zilnic, matematica devenind un limbaj universal.

Opțiunea de a fi profesor, în special din sfera științelor, este cam la finalul listei de profesii pe care tinerii și le doresc, dar profesoara este un bun reper pentru societate. Îi pasă, este implicată în multe proiecte, ticluiește altele noi. O motivează elevii care, la rândul lor, au înțeles că profesoara Liliana a îmbrățișat o altă abordare a predării matematicii. O face jucându-se cu cărțile de joc, ba Minecraft. Să o cunoaștem!

Vă găsesc la momentul prezent printre fișe de lucru, scriind poezii sau cântând în interiorul unuia dintre cele două coruri din care faceți parte?

…Câte un pic din fiecare și multe altele…

Tocmai am terminat de corectat cele 60 de lucrări de la Simularea Evaluării Naționale.

La fișe lucrez, atât pentru clasele mele cât și în cadrul programului DataMathLab inițiat de Fundația Aspire Teachers, un proiect care a început în 2021, fiind „primul program din România care dă viață matematicii prin știința datelor și probleme în contexte autentice” și își propune transformarea practicii profesorilor de matematică de gimnaziu astfel încât să producă impact la clasă.

Weekend-ul trecut am fost la Bacău, unde am susținut, împreună cu o colegă, un atelier pentru profesorii de matematică și științe în cadrul Forumului MERITO Moldova: „Întoarcerea la De Ce în era digitalizării”, despre strategii de intensificare a învățării de bază și a celei profunde la orele de științe.

Pe 18 ianuarie am participat la o cafenea MERITO, un webinar pentru profesori unde am discutat despre motivarea elevilor spre învățare. Pentru toate aceste evenimente mă pregătesc citind cărți de pedagogie, de preferat, cât mai recente, experimentez la clasă, văd ce merge cel mai bine, adaptez,  reflectez, și apoi dau mai departe.

Poezii, mai mult le citesc, sau descopăr poezie în jurul meu și mai răspund în versuri la câte un mesaj, unor persoane dragi.

De cântat, mai mult prin casă și duminica, atunci când ajung (astăzi a fost  să fie) în corul bisericii, care sună foarte bine, pentru că  am  norocul să cânt alături de artiști profesioniști. Din păcate corul Camerata, al profesorilor, a cam tăcut odată cu pandemia. Am avut totuși un concert de colinde înainte Crăciun, care a fost tare frumos.

Vinerea, după orele de curs, mă văd cu copiii de la Clubul IMPACT36 CreActorii, un club de inițiativă comunitară, unde inițiem și implementăm proiecte de service learning, după ce facem o analiză de identificare a problemelor din comunitate. Programul național educațional IMPACT (Implicare, Motivare, Acțiune, Comunitate, Tineri ) este un model de educație care utilizează două abordări importante: educația prin serviciul în folosul comunității și educația prin aventură și este inițiat de Fundația Noi Orizonturi.

Cine ar fi zis că un om care este îmbrăcat cu atât de mult talent este profesor de matematică? Ați iubit dintotdeauna numerele și le-ați socotit mereu?

E cam mult spus „îmbrăcat cu talent”, dar recunosc că simt și mă atrage tot ceea ce este frumos în artă și în muzică în mod special (am fost o cântăcioasă de când mă știu). Despre cifre, nu-mi amintesc să fi avut vreun aha în copilăria mică, știu doar că la matematică înțelegeam ușor, mă descurcam destul de bine și nu-mi era clar de ce unora li se pare greu. Ce pot să spun, este că primele mele opțiuni pentru o profesie s-au conturat odată cu școala. În clasa a V-a mă gândeam că mi-ar plăcea să devin profesoară de limba română, evident datorită profesoarei mele care era foarte elegantă, blândă și sensibilă. Apoi, prin clasa a VII-a m-am îndrăgostit de profesoara de chimie, (venise altă profesoară la limba română) și mă visam profă de chimie. S-a schimbat și profesoara de chimie și cum diriginta mea era de limba engleză și îmi era foarte dragă, mă gândeam că n-ar fi rău să fiu profesoară de limba engleză. Trebuie să recunosc că am avut și o constantă în toată această diversitate : voiam să fiu profesoară (nu de matematică, încă).

Pe de altă parte simțeam că și acasă începe să fie o preocupare în ceea ce privește liceul la care urma să merg. Părinții mei erau oameni simpli, dar foarte isteți: mama mea era muncitoare la o fabrică de mătase, iar tata era ceferist. Tata citea foarte mult, tot ce prindea și știa valoarea cărților pentru că, de fiecare dată, când lua salariul, cumpăra o sacoșă de cărți și fiecăruia: celor patru copii și mamei câte o ciocolată ROM. Astfel noi aveam o bibliotecă acasă, cu cărți bune pe care le și citeam. De câte ori găsea copii la scara blocului, tata îi lua la întrebări din toate domeniile, insistând pe literatură: le recita versuri și le cerea autorul sau întrebări de genul : „Cine a scris poezia Lidice?”, sau de matematică: „2⁵ , dar 5² ? ^” ,de ajunseserăm să ni se spună în cartier, că suntem de-ai lui „Cultivatu’ ”, asta și pentru că eram cu toții foarte buni la școală și se mândrea mult cu noi. Pentru mama era o bucurie să meargă la ședințele cu părinții, pentru că primea doar laude și i se făcea inima cât un bostan de fericire. Am avut o copilărie frumoasă alături de cei trei frați, unul cu șase ani mai mare și ceilalți doi mai mici, cu trei, respectiv patru ani. Nu ni se părea neobișnuit că locuiam toți șase într-un apartament cu două camere, la etajul 4, care atunci mi se părea foarte mare.

Pentru că mama avea un frate intelectual (cu o poveste impresionantă vis-à-vis de regimul comunist), a cărui soție era educatoare s-au sfătuit că o meserie foarte potrivită pentru o fată ar fi de educatoare/învățătoare și că ar fi bine să merg la Liceul Pedagogic , dacă tot mă descurcam așa de bine la școală. A fost cea mai înțeleaptă decizie, pentru că am avut norocul să-mi placă foarte mult. La Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași am avut o baterie de profesori extraordinari, adevărate modele pentru viitorii dascăli, cărora le sunt recunoscătoare.

Cum am ales să mă îndrept către matematică?…Fratele meu mai mare era student la Politehnică și traseul meu părea firesc că va trebui să urmez și eu o facultate.

Am decis să merg la Facultatea de matematică, și din comoditate, pentru că la admitere se dădeau trei examene, dar toate de matematică: algebra, analiză matematică și geometrie și nu mai trebuia să mă mai pregătesc și la altă disciplină.

Dacă ar fi să mă luați de mână și să mă conduceți spre omul căruia îi mulțumiți pentru că v-a insuflat iubirea pentru această materie, care ar fi acela?

Dincolo de aparenta comoditate a examenului de admitere am făcut această alegere grație doamnei profesoare de matematică din liceu, Veronica Barnea care avea talentul de a explica atât de bine, încât înțelegea oricine, atât lecțiile  de matematică superioară, și mai ales pe cele de metodică. De multe ori o regăsesc în modul în care explic eu însămi la clasă.

Când am anunțat-o ce vreau să urmez, știind că examenele sunt foarte grele, mi-a spus ceva care m-a surprins : „noi vă pregătim să fiți buni învățători”, dar în același timp mi-a dat încredere că merită să încerc, dacă simt asta. Am fost singura din liceu, din generația mea care a mers în acel an la universitate, nu pentru că nu ar mai fi putut și alții, dar în acel moment colegii mei au ales să fie buni învățători. Pentru că am avut o medie foarte bună, care îmi permitea să obțin un post în oraș, am ales să fiu și învățătoare și studentă în același timp, și bine am făcut. A fost ucenicia perfectă.

De asemeni sunt foarte recunoscătoare bunului meu învățător din clasele a doua și a treia, domul Stoica Gheorghe, care a fost un model de dascăl, o bucurie pentru copii, cu el învățai cu drag.

Cum sună povestea frumoasei escapade academice?

Doamna Rodica Măcăreanu, distinsa noastră dirigintă din liceu, profesor de limba și literatura română, dar mai ales un om extraordinar, ne spunea „voi veți merge la ȘCOALĂ, nu la serviciu, să nu uitați asta”. La 1 septembrie 2023 s-au împlinit 40 de ani de când merg, cu drag, la ȘCOALĂ, la aceeași școală de 40 de ani.

În prima zi de școală, ca învățător, mă îndreptam spre școala la care fusesem repartizată la care știam cu aproximație cum să ajung pentru că era o școală nouă, cu un an vechime. Pe drum am văzut în fața mea trei doamne care mergeau în aceeași direcție și una dintre ele mi se părea că seamănă cu diriginta mea din gimnaziu- profesoara de engleză. Era chiar ea și după ce ne-am îmbrățișat am realizat că mergem în același loc pentru că ea era director la acea școală. Mi s-a părut din nou că sunt extrem de norocoasă.

La doi ani după ce am terminat facultatea am avut, șansa de a prinde un post de profesor de matematică la aceeași școală. Când am avut oportunitatea de a trece pe catedra de profesor, a fost o luptă cu mine însămi pentru a face asta, pentru că îmi plăcea foarte mult să fiu învățător. Am fost învățător 7 ani. Ulterior mi-am dat seama că am făcut cea mai bună alegere, cu atât mai mult cu cât am devenit profesor și diriginte elevilor cărora le fusesem învățător. A fost o trecere lină și era la fel de frumos.

Școala românească se confruntă cu un deficit de cadre didactice, în special în zona științelor. De ce oare? Care este accepțiunea dumneavoastră?

Este adevărat, astăzi, opțiunea de a fi profesor, în special din sfera științelor, este cam la finalul listei de profesii pe care tinerii și le doresc. Să fie din cauza banilor, a percepției sociale a profesorului , a dificultății și stresului ?… Nu prea știu să vă răspund. N-ar strica niște studii în rândul studenților pe această temă.

Știu că dacă ești pasionat de ceea ce faci, poți să surmontezi toate aceste aparente neajunsuri.

Ce are un profesor de matematică și nu au alți profesori?

Un profesor de matematică are șansa de a-și cunoaște mai bine elevii, pentru că are mai multe ore pe săptămână la aceeași clasă și dacă mai este și un profesor care urmărește ce fac elevii săi, nu doar îi supraveghează, cu siguranță și elevul va simți că este văzut și va crește.

Un profesor de matematică mai are presiunea examenelor, care cer multe ore de pregătire suplimentară.

Și ca să nu mă fac că nu înțeleg întrebarea, adevărul e că profesorii de matematică sunt creativi, comunică, au simțul umorului, sunt pasionați de ceea ce fac, sunt generoși și dornici de perfecționare.

Nu căutați să adunați diplome în palmaresul dumneavoastră, poate doar, cândva, calificări de perfecționare. Totuși, ați obținut un titlu în 2022 și ați fost aplaudată la scenă deschisă. V-a responsabilizat și mai mult?

Am fost surprinsă când am aflat vestea că voi fi printre cei 12 profesori MERITO, pentru că nu mă simțeam atât de specială, ca să merit așa o onoare. Atunci m-am gândit la elevii mei, la cât de important este și pentru ei să fie văzuți.

A fost o emoție specială, pe care nu am mai experimentat-o, care a venit la pachet cu bucurie, dar și cu responsabilitatea de a mă perfecționa, de a citi mai mult, de a face lucrurile din ce în ce mai bine, de a folosi oportunitățile care mi se oferă, fără nicio presiune, pentru că așa aleg eu să fac.

Îmi amintesc cu drag de mesajul meu către profesori, care mi-a trecut atunci prin cap și în care cred cu adevărat: Refresh, Update and Share!

Există de acasă presiune de note mari, așa cum ați mai menționat. Cum reușiți să îi scăpați pe elevi de această presiune măcar la școală?

Până acum presiunea notelor mari era generată de procentele care cântăreau la examen, acum parcă e și mai mare din cauza burselor.

Mesajul meu către elevi și părinții lor este că învățarea este o activitate grea, care presupune muncă, că este firesc să greșim și să învățăm din greșeli, că notele sunt pe măsura implicării și a efortului lor.

Ce valori doriți să sădiți mereu în inima elevilor dumneavoastră? Cu ce convingeri doriți să plece în viață?

Îi provoc pe elevii mei să fie curioși, dornici să descopere și să înțeleagă lumea din jurul lor și să fie deschiși la idei noi.

De asemeni îmi doresc să fie onești, să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile lor și să respecte valorile morale și etice. Promovez învățarea și practicarea empatiei și a respectului față de cei din jur, compasiunea și toleranța.

Le creez contexte de învățare în care să gândească creativ și critic, să-și pună întrebări,  ca să își dezvolte abilități de rezolvare a problemelor și de luare a deciziilor în mod independent și inovator.

Și nu în ultimul rând , mi-aș dori ca elevii mei când termină gimnaziul, deja să știe să-și răspundă la întrebarea: „Ce mă pasionează cu adevărat?”, de aceea îi încurajez să exploreze domeniile de care sunt interesați, cu perseverență și rezistență în fața dificultăților, și să nu renunțe niciodată la visurile lor și să viseze cât mai înalt.

Cine ar fi zic că matematica se poate îmbina atât de armonios cu româna? Ce înseamnă concret L.I.R.A?

Proiectul L.I.R.A. (lecturez, înțeleg, rezolv, aplic), este o programă a unui opțional integrat (limba română și matematică), pe care am realizat-o împreună cu un coleg de limba română. Decriptarea acronimului L.I.R.A. dezvăluie obiectivele de dezvoltare a competențelor de literație, necesare rezolvării problemelor, pe care ni le-am propus, prin abordarea unor probleme de matematică îmbrăcate în texte cu conținut din viața reală, dar care pot fi abordate și din perspectivă literară.

Ce proiecte ticluiți pe viitor?

Îmi doresc să fiu sănătoasă, să-mi păstrez energia de a face toate câte le doresc: să petrec timp de calitate cu familia mea frumoasă, să citesc, să mă implic eficient în viața școlii, să le fiu de folos elevilor mei și să-mi fac timp pentru proiectele dragi mie: din Fundația Noi Orizonturi, Organizația Aspire Teachers și Proiectul Merito.

Dansul a venit odată cu intrarea la școală, iar de atunci scena îi este viață tinerei artiste Daiana Jelescu. Fiecare întâlnire cu podiumul îi trezește vibrație pe întreg corpul. Nu totul se învârte în jurul culorii roz, a tutuurilor și a momentelor frumoase, mai ales că și-a fructificat pasiunea în paralel cu activitățile școlare. În schimb, provocările care i s-au arătat de-a lungul carierei au întărit-o și au construit omul cu un psihic puternic de azi. Forța pe care și-a luat-o de-a lungul anilor petrecuți în școala de dans o transmite, în egală măsură cu blândețe, elevilor săi din cadrul Royal Dance Academy.

Această academie de dans este un vis materializat. Când era mică, Daiana a aruncat un gând către Univers, iar Universul i-a dat mai mult decât se aștepta. Școala sa se adresează și copiilor atipici. În 2016 a înființat un program de terapie prin balet care se apleacă celor speciali și sunt în jur de 10 beneficiari. Să o cunoaștem mai bine!

Încotro se îndreaptă Daiana Jelescu atunci când vorbim despre cariera profesională?

Am foarte multe planuri pe care îmi doresc să le duc la îndeplinire. În ceea ce privește cariera mea, pot spune că de câțiva ani buni, sunt într-o continuă ascensiune și asta mă bucură!

Te încadrezi în tiparul fetițelor care au urmărit la TV spectacole de balet și au început să-l practice de la vârsta de 4 ani?

Sunt destul de aproape de acest tipar, doar că eu am început baletul la vârsta de 7 ani. Nu-mi amintesc cu exactitate care era viziunea despre balet înainte de a începe să-l practic, dar pot spune, că viața de artist, este foarte diferită de ceea ce se vede din afară.

Prin ce momente frumoase trece o elevă a unei școli de balet?

Sunt multe momente frumoase! Spectacolele și fiecare întâlnire cu scena, care trezește în tine emoții noi, turnee, repetiții reușite, timpul petrecut alături de echipa ta. La final îți dai seama că ai o colecție impresionantă de amintiri frumoase din școala de balet.

Dar cea mai mare provocare care ar fi?

Sunt multe provocări în acest domeniu și ai nevoie de un psihic foarte puternic pentru a le depăși, fără să-ți pierzi entuziasmul. Aceasta este, de fapt, adevărata provocare.

Ai putea crede că baletul îți pune la încercare doar forța fizică, dar e mai mult decât atât. Îți încearcă psihicul, valorile, emoțiile și afli întotdeauna lucruri noi despre tine.

Drumul spre succes în această profesie este foarte anevoios, dar la finalul călătoriei știi cine ești cu adevărat.

Îți amintești de prima reprezentație? Mărturisește-ne emoțiile care te-au îmbrățișat la acea vreme!

Îmi amintesc cu drag de primele mele spectacole. Aveam emoții pozitive. Îmi doream să fiu pe scenă, îmi plăcea mult și mă simțeam în elementul meu. Îmi plăcea tot ceea ce se petrecea în cadrul unui spectacol și eram atentă și la detalii tehnice. Nu știam atunci despre regia coregrafică, specializare pe care am studiat-o mai târziu, dar știam că îmi doresc să organizez și eu spectacole, atunci când voi fi mare.

Care este cel mai dificil lucru pentru o balerină?

Cum spuneam și mai sus, sunt multe provocări. În ceea ce mă privește pe mine și pe alții ca mine, care am plecat de mici de acasă, pentru a face performanță în dans, cred că acesta este în topul sacrificiilor – să te desprinzi de familie, de părinți la o vârstă atât de fragedă (10-11 ani) și să te muți într-un oraș nou. Pe undeva este și un sentiment plăcut, să-ți iei viața în propriile mâini de mic și să-ți consolidezi relația cu tine însuți, care mai târziu te va ajuta cu siguranță, în toate aspectele vieții.

Au fost și momente în care ai spus: Nu mai pot!?

Sincer, nu. Am avut momentele mele de slăbiciune și momente în care m-am simțit depășită de situație, dar întotdeauna am avut direcția trasată clar și știam cu precizie unde îmi doresc să ajung, așa că oricât de anevoios era drumul, mă încărcam cu ambiție.

Tocmai asta m-a ajutat, faptul că am o voință de fier și nu mă demotivez ușor, în ciuda sensibilității pe care o am și o manifest. Găsesc mereu în mine resurse să o iau de la capăt.

Care sunt soluțiile Daianei pentru a depăși pasele urâte pe care le întâmpină?

Învăț să-mi păstrez calmul în orice situație și să-mi reamintesc mereu că nu există obstacol de nedepășit. Cred că suma a ceea ce noi numim probleme, este egală cu suma soluțiilor și în general, acestea din urmă, îmi vin în minte spontan, fără să mă gândesc foarte mult. Pot spune că sunt antrenată pentru asta pentru că face parte din fișa postului meu să găsesc mereu soluții la orice situație neprevăzută.

Când ai înființat Royal Dance Academy? Care e povestea din spate?

Royal Dance Academy este visul meu din copilărie. Din totdeauna am visat să predau balet și să am o școală a mea. Nu mi-am pus niciodată problema eșecului. Am știu că este doar o chestiune de timp până când acest vis se va materializa.

Toată copilăria le-am povestit celor din jur despre cum va fi școala mea de dans și mi-am conturat-o atât de frumos în minte, încât astăzi, mă emoționez de fiecare dată când vorbesc despre ea și despre proiectele noastre frumoase.

Am înființat-o în 2018, imediat după absolvirea Facultății, la 22 de ani și încă de la înființare, această școală s-a bucurat de un succes nesperat.

Predai diferite stiluri de dans în interiorul academiei pe care o conduci. Ai primit diferite titluri atât naționale, cât și internaționale. Care este cel mai important titlu obținut până acum?

Având un palmos atât de frumos, mi-e greu să clasific premiile. Și eu ca dansator și elevii pregătiți de mine am obținut numeroase premii în competiții internaționale cu grad de dificultate ridicat.

Am avut copii cu titlul de vicecampioni mondiali, în urma participării la Campionatul Mondial „World Dance Masters” din Croația.

De curând ne-am întors de la o competiție internațională, unde atât eu cât și cei mici, ne-am clasificat pe primele locuri ale podiumului.

Suntem mândri de fiecare succes și ne bucurăm pentru fiecare premiu obținut, dar cred că cea mai mare reușită a noastră este faptul că avem o echipă absolut superbă, alcătuită din membri de toate vârstele și reușim să facem performanță, într-un mediu armonios și frumos.

Ai și o clasă de terapie prin dans pentru persoanele cu dizabilități fizice și psihice. Cum a venit această idee?

Proiectul de terapie prin balet a luat naștere în anul 2016, pe vremea când eram studentă, la inițiativa doamnei Adriana Avram, președintele As. Down, Centrul Educațional Raluca, care era în căutare de o balerină pentru a-i preda câteva ore de balet fiicei sale, Raluca.

Drumurile noastre s-au intersectat și asta a fost una dintre cele mai frumoase și benefice întâmplări din viața mea. I-am cunoscut pe tineri, beneficiarii Asociației și m-am îndrăgostit iremediabil de ei. Sunt niște oameni extraordinar de iubitori și îți oferă toată afecțiunea de care dispun ei. Lumea lor e doar iubire și atât.

Școala mea de dans este una incluzivă și primim copilași atipici, care sunt tratați cu dragoste și mai ales, cu normalitate. Se simt acceptați și asta e ceea ce le lipsește în general.

De-a lungul timpului, pe lângă sindromul down, am antrenat copii și adulți cu sindrom Turner, sindrom Rasmussen, persoane nevăzătoare etc.

Când a prins contur ideea proiectului acesta?

A fost un proiect destul de spontan care s-a concretizat foarte repede. Nu pornisem la drum cu niciun fel de așteptări. Nu aveam niciun plan definit încă, fiindcă tocmai mi se deschisese în față o lume nouă pe care eram nerăbdătoare să o descopăr dar nu știam ce mă așteaptă.

La doar 6 luni de la primul antrenament cu tinerii cu sindrom Down, am avut primul spectacol pe scena Academiei de Muzică „Gh. Dima” și a fost un adevărat succes. Încă de la anunțarea proiectului, mass-media scria despre noi și toată lumea promova și încuraja această inițiativă.

Câți elevi beneficiază de această terapie și care este rolul ei?

Momentan, avem în jur de 10 beneficiari cu dizabilități. Terapia prin balet îi ajută atât din punct de vedere fizic- le întărește si conturează musculatură, dobândesc o postură corectă a spatelui, își dezvoltă mobilitatea, etc. Îi ajută de asemenea, din punct de vedere emoțional, pentru că-și pot manifesta corporal toate emoțiile da și social, pentru că pot interacționa cu oameni din diferite medii, pot dansa alături de dansatori tipici și pot simți că fac parte dintr-o echipă.

Care este scopul tău/motivația ta intrinsecă cu privire la acest proiect?

Așa cum am spus, proiectul acesta a venit ca o surpriză plăcută în viața mea și îmi hrănește sufletul de câțiva ani. Continui să fac asta pentru că îmi place mult munca cu ei, pentru că sunt o fire curioasă și ambițioasă și îmi doresc să descopăr cât mai mult și să vedem cât de departe putem să ajungem.

Mă împlinește foarte tare și simt, că las ceva bun în urma mea. Asta mi-am dorit întotdeauna, ca atunci când zilele mele se vor termina, să știu că am trecut prin viața asta făcând cărări pe care alții să pășească mai ușor.