Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Când era mic a jonglat cu diferite meserii în gândurile sale, dar s-a oprit la actorie. Cu o mamă medic, cu un tată inginer, Vladimir Purdel a ales să îmbrățișeze în viață o formă de artă. Încă îl încearcă emoțiile înainte de a presta pe veșnicele scânduri ale unei scene, dar le acceptă știind că ele vin doar să-i ofere căldură precum o haină pe care o îmbracă.

Nu avea o carte de identitate când a intrat prima oară într-o sală de spectacole. Nici nu era necesar să ceară voie. Natura întâmplărilor l-a dus acolo. Și culmea, fusese dragoste la prima vedere. Un an mai târziu a dat audiție pentru intrarea în trupa de teatru a liceului, pe numele ei TETA. Apoi, au urmat diverse festivaluri de amatori, în care a ajuns să obțină în echipă și premii. A gustat cu mai multă poftă după din tot ce oferă acest univers.

După 2 ani, cu frustrarea faptului ca mai toate festivalurile din vremea aia erau în limba engleză, Vladimir și-a dăruit toată creativitatea în festivalul Ideo Ideis. La scurt timp, a devenit cel mai mare festival de tineri din România. Cred cu tărie că odată cu meseria de actor, îți ieși din labirintul propriei minți și-ți depășești, forțat sau nu, toate granițele. Dar mai multe de la artistul Vladimir Purdel!

 

Dacă nu ar fi făcut Vladimir Purdel teatru, ce altceva ar fi făcut în viață?

Când eram mic îmi doream să mă fac chirurg cardio-vascular. Ulterior, am jucat baschet și visam să mă fac baschetbalist. Apoi, m-am prins ca nu prea am șanse să fac baschet la nivelul la care îmi imaginam și atunci a apărut teatrul în viața mea și am ales să merg pe drumul ăsta. Îmi e foarte greu să văd acum ce aș fi făcut în viață, dar cred că jurnalist sportiv și comentator sportiv ar fi fost ceva ce mi-ar fi plăcut să fac.

 

 

Scena îți este a doua casă, dar au fost și voci negative pe lângă tine care ți-au zis să te orientezi?

Da. Cred că în societatea noastră e și complicat sa nu apară teama sau frica. Și cum nu aveam neaparat un background artistic în familia mea, maică-mea e medic și taică-miu e inginer, au existat la început niște încercări de redirecționare. Totodată, am o operație pe inimă din cauza unei malformații congenitale pentru care m-am operat când aveam 10 ani și evident ca instabilitatea mediului artistic nu li se părea alor mei ca e cel mai potrivit spațiu în care să trăiesc.

Pentru ei, perspectiva programului haotic și a stresului era principala îngrijorare, dar sigur că se gândeau și că nu o sa pot să trăiesc doar din teatru. Cred că asta s-a schimbat în momentul în care m-au văzut pentru prima dată pe scenă, jucând în fața a 400 de spectatori. A și fost un moment magic atunci în care părea că totul se aranjează perfect, cobora îngerul cum se mai spune prin teatru, în care tot spectacolul se lega minunat, era și comic și emoționant. Ăla a fost momentul în care și-au dat seama ca mă simt în elementul meu cu toate emoțiile alea și cumva au acceptat că e ce îmi doresc să fac. Țin minte și ca taică-miu și-a modificat discursul, din ‘Mai gândește-te, totuși…’ a devenit un fel de discurs motivațional despre implicare și cum trebuie să muncesc enorm pentru lucrurile pe care le visez și cum să încerc să fac totul cu dorința de a deveni și mai bun… un discurs care încă e extrem de important în viața mea.

 

Care este momentul în care te-ai îndrăgostit de scenă?

Greu de spus momentul exact… Cred că mai degrabă a fost o dragoste la prima vedere pe care am ajuns să o înțeleg mulți ani mai târziu. Țin minte ca atunci când am intrat pentru prima dată într-o sală de spectacole si m-am așezat pe scaun eram complet dezinteresat și nerăbdător să plec mai repede de acolo, îmi doream să se termine totul și să îmi reiau viața de puștan de 13 ani. Apoi, când am auzit gongurile și am văzut cum scade treptat lumina în sala și se aprindea scena, am simțit ca un fel de transă, un miraj. Eram pur și simplu fascinat, nu îmi puteam lua ochii de la scenă. Cred ca ăla a fost momentul când am zis ‘vreau și eu acolo’. Cred ăa cu mintea de atunci, mi se părea ca e foarte ușor să fii pe scenă. Apoi, am intrat în trupa de teatru și am descoperit ca nu e deloc ușor să stai pe scenă, nu e deloc confortabil să fii privit și cu atât mai puțin să stai în vulnerabilitate acolo. A apărut o formă de teama, un fel de love-hate relationship, au fost momente când nu îmi doream să fiu acolo, în care îmi era frică sau nu mă simțeam suficient, sau ca nu am fost veridic și autentic. Au apărut pe rând mai multe chestionări, dar fascinația a rămas în tot timpul asta. Sigur, au rămas și temerile, dar cumva în timp am ajuns să accept ca lucrurile astea fac parte din mine și că tocmai astea merita aduse pe scenă. Acum consider că cu cât mă chestionez mai mult și cu cât sunt mai curios de lucrurile astea de care îmi e frică, cu atât pot să mă exprim mai bine și mai frumos și mai liber pe scenă.

 

Este arta un domeniu cronofag? Ce părere ai?

Da, sigur. Orice lucru are nevoie de timp pentru a se perfecționa, pentru a deveni mai bun. Nimeni nu s-a născut învățat și cred ca orice domeniu are nevoie de multe ore de aprofundare și muncă. Și sigur, și arta e un domeniu cronofag. E nevoie de un studiu amănunțit ca să găsești forma potrivită de expresie astfel încât să ajungi la cat mai mulți oameni. Cred ca asta își dorește orice artist să facă prin arta lui, să atingă sau să emoționeze cat mai mulți oameni.

 

 

Cum te simți când ești pe scenă? Poți descrie în câteva cuvinte sentimentele pe care le porți?

Am întotdeauna emoții înainte de a urca pe scenă. Acum, simt si bucurie ca sunt acolo, dar și o responsabilitate față de spectatori. Întotdeauna mă gândesc ca poate e cineva in sala de spectacol pentru prima dată sau pentru ultima oara, și asta mă motivează să încerc să fiu și mai prezent pe scenă.

 

Cum sună frumoasa poveste a escapadei tale academice și profesionale?

La 13 ani, când încă jucam baschet, am ajuns pentru prima oară într-o sală de spectacole adevărată. A fost dragoste la prima vedere. Un an mai tarziu am dat audiție pentru intrarea în trupa de teatru a liceului, pe numele ei TETA. Apoi, au urmat diverse festivaluri de amatori, în care am ajuns să luăm și niște premii. După 2 ani, cu frustrarea faptului ca mai toate festivalurile din vremea aia erau în limba engleză, am început și noi festivalul nostru în limba română, Ideo Ideis.

Încă de la început ne-am propus să făceam un festival care să crească din toate punctele de vedere și în scurt timp, a devenit cel mai mare festival de tineri din România. La 18 ani am terminat liceul și am dat la UNATC. Am picat în primul an și am încercat să fac facultatea de jurnalism, dar durerea era prea mare și nu prea am putut să acord prea multă atenție jurnalismului. Acel an, a fost cu multe trăiri puternice, nu înțelegeam ca aș putea avea o depresie. Dar, nu am cedat gândului de a face teatru și am căutat să mă pregătesc altfel, singur, astfel încât să am încredere mai multă în mine. Am intrat a2a oară și consider ca a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla, căci am început să fiu mai cu picioarele pe pământ. Apoi, în facultate am căutat să lucrez cat mai mult, cu cat mai mulți oameni diferiți și să îmi creez experiențele necesare pentru învățare. În anul 2 am debutat în teatrul profesionist, la Bulandra. Apoi, au mai urmat câteva proiecte in diferite teatre din București. După facultate, am incercat sa merg la master. Am picat, alta depresie, de data asta îmi era mai clar ce am. A fost un an complicat pentru ca îmi doream să fiu acolo cu colegii mei și totuși nu eram. Aveam spectacole care se jucau în teatre, dar ceva în mine suferea. Anul următor, m-am pregătit altfel și am intrat. Tot cam pe atunci, sunt invitat de un prieten regizor, cu care lucrasem toți anii de facultate, să merg să joc la Vâlcea într-un spectacol. Această colaborare mi-a adus și angajarea acolo, unde am stat 6 ani, ani care au reprezentat o altfel de învățare și de creștere. Din 2020 am redevenit actor independent si asta m-a determinat sa mă întorc către Ideo Ideis. In 2021, am pus bazele Laboratorului Ideo Ideis, un proiect apărut din Festivalul Ideo Ideis, adresat tinerilor și adolescenților din Alexandria, o continuare a Festivalului în cadrul comunității care se desfășoară pe toată durata anului. Iar acum, pe lângă actorie, știu sigur ca sunt și improvizator, organizator de evenimente și trainer.

 

Cât de tare te-a impulsionat rolul principal pe care l-ai avut în primul film al lui Pavel Bartoș?

În primul rând, a fost complet neașteptat. Pe Pavel l-am cunoscut la Ideo Ideis, unde ne-am și împrietenit. Noi acolo făceam un fel de serial care se numea ‘Sfaturi..’. Era o serie de sketchuri, cu un mesaj, cu o pildă, dar principala intenție era să fie amuzant pentru contextul ăla de festival. Într-o seară, mă trezesc cu un telefon de la Pavel care îmi zice ca i-a plăcut foarte mult serialul nostru și are un rol pentru mine în filmul lui de debut. Extaz, îți dai seama… nici nu mă gândeam ca e bine ce fac, cu atât mai puțin ca m-a remarcat cineva. Ulterior, am aflat ca era rolul principal și cine mai era în distribuție. Am rămas cu gura căscată. În momentul ăla am simțit și panica și frica și responsabilitatea. A fost foarte flatant să mă aflu în contextul ăla, nu știam dacă merit, dacă sunt suficient de bun, nu eram atât de conștient de mine la momentul respectiv. Dar, am ales să am încredere în Pavel și în toată echipa… am înțeles atunci ca sunt o piesă dintr-un puzzle mult mai mare și ca eu trebuie să îmi văd de bucățica mea cat mai bine și asta am încercat să fac, iar cele 3 zile și 3 nopți de filmare au fost magice. Cred ca de atunci, am învățat să fac față mai bine situațiilor de stres și agitație.

 

 

Ai lucrat lângă nume consacrate. Cât de impresionant sau nu este pentru un tânăr?

Este întotdeauna impresionant să lucrezi cu oameni pe care îi admiri, care au mult mai multă experiență decât tine. Profesorul meu ne spunea ca ‘meseria asta se fura’. Auzeam în facultate despre cum trebuie sa mergem la repetiții la teatre și sa ne uitam la mari actori cum repeta și sa învățăm de la ei. Și am făcut asta, dar consider ca am avut șansa și să văd oamenii ăștia și mai îndeaproape, ca parteneri de scenă. E o altfel de școală să vezi pe cineva ca face niște lucruri pe care tu încă nu le înțelegi, dar le vezi și le simți ca sunt bine. Consider ca e foarte important pentru arta actorului această formă de învățare. Acum, încerc să fiu la fel de atent cu actorii mai tineri decât mine, cred ca sunt lucruri pe care le pot învăța și de acolo.

 

Actor de film sau de teatru? Ce preferi?

Am făcut mult mai mult teatru decât film, dar îmi e greu să spun ce prefer… sunt diferite, dar cred ca la fel de provocatoare. Ce știu sigur, e ca as vrea sa echilibrez mai mult balanța, vreau sa fac și mai mult film. Dar nu mă grăbesc nicăieri, cred ca toate apar la timpul lor.

 

Cât te ajută un rol pe care îl interpretezi să îți explorezi adevărata identitate, Vladimir?

Foarte mult. De cele mai multe ori când lucrez la un rol, identitatea mea se modifică ușor în funcție de ce e nevoie să explorez pentru rolul respectiv. Nu mă confund cu personajul, nu se întâmplă nimic de genul ăsta… dar nu am cum să evit toate întrebările pe care mi le pun pentru un personaj, trebuie să răspund și eu la ele pentru mine și asta nu are cum să nu mă modifice pentru o perioadă. După premiera, se mai estompează din lucrurile astea, dar căutarea și curiozitatea pornesc întotdeauna din mine. Așa am ajuns să mă descopăr mai mult, să învăț să îmi accept greșelile, să înțeleg ca nu am cum să fiu perfect și ca în mine sunt și lucruri bune și unele rele. Am învățat să mă accept mai mult prin toate rolurile care au venit către mine.

 

Există vreun rol pe care nu ai dori să-l joci? Întreb asta pentru că mă gândesc, având în vedere anii de experiență, că îți cunoști gusturile în ceea ce privește actul artistic.

Nu am vreun rol pe care să nu mi-l doresc. Consider ca în orice rol pot să descopăr ceva nou si neasteptat. Consider orice rol o provocare și dacă regizorul cu care lucrez mă vede în ceva ce la prima vedere pentru mine nu pare tocmai o potriveală, aleg să am încredere ca omul cu care lucrez urmărește ceva cu mine în rolul respectiv. Probabil ca cu experiență am ajuns să cred ca unele roluri mi se potrivesc mai bine ca altele, dar în definitiv mi se pare irelevant, teatru e o muncă în echipă și o căutare, atât comuna, cat și individuală.

 

 

Ce îți place la tine ca actor?

Cred ca principalul aspect care îmi place la mine ca actor este felul în care gândesc. Am o minte analitică și atentă la detalii. În timp, cred ca am învățat să folosesc mai abil această calitate și am mai învățat și să ajung să exprim mai bine și mai clar, si poate mai simplu, lucrurile pe care le simt din analizele astea.

 

Sunt și lucruri care nu îți plac?

Da. Nu îmi place întotdeauna ca nu știu să am răbdare cu mine, îmi doresc unele lucruri să se întâmple imediat sau mai repede. Răbdarea e un aspect la care încă lucrez. Uneori, pot găsi foarte ușor lucruri care nu îmi plac la mine, mai ales când apare neîncrederea. În timp, am înțeles ca genul ăsta de îndoială e foarte bună și sănătoasă, cel puțin pentru mine. E util să chestionez fiecare lucru pe care îl întreprind, cu grijă și atenție la ce se întâmplă cu adevărat în interiorul meu. Chestionarea asta simt ca mă face să progresez.

 

Actoria este o meserie care te forțează să îți depășești granițele proprii?

Da, cel puțin pentru mine, a însemnat și asta. De fel, sunt o persoană timidă și retrasă, un introvert. Actoria m-a făcut să ma deschid și să mă ajute să mă exprim mai bine și mai liber în fața oamenilor. Cred totodată ca pentru fiecare actor demersul este diferit, fiecare om e unic și cumva asta se aplică și in cazul actoriei. Cred ca e de datoria fiecarui actor sa se cunoască, sa se descopere și sa își dea seama care este cea mai buna metoda pentru el și spiritul lui. Dar da, in principiu, nu cred ca poți face actorie fără sa existe niște aspecte care să te împingă să te depășești.

 

 

Uneori, orice formă de artă, pare captivată de cursa contra cronometru. Și totuși, sunt oameni care se lasă purtați de contemplația oferită de măiestria frumosului. Artista Mădălina Andronic face, într-o eră a vitezei, a agitației și unde totul pare digitalizat, ilustrație. S-a perfecționat în Londra, după ce la noi a terminat design grafic.

Dumnezeu a avut grijă să îi aducă în cale doar oameni care i-au recunoscut, și mai apoi fructificat talentul, iar acum se bucură și se hrănește cu ceea ce face. Guvernează în jurul frumosului, îl creează și-l oferă mai departe celor care știu să-l aprecieze. A îmbrățișat o meserie care îi oferă posibilitatea să își pună creativitatea la încercare, să își planifice singură programul de lucru și libertatea de a alege proiectele la care lucrează.

„Mă inspiră emoțiile, amintirile, dragostea, momentele simple de fericire deplină, frumusețea locului în care trăiesc sau călătoresc”, mărturisește artista. Să o cunoaștem!

 

 

Mădălina, te joci cu culorile de mică. De când o faci la modul profesionist?

Aș zice că din timpul masteratului în Londra, 2011, când am avut primele proiecte serioase pe partea de ilustrație – dacă-mi duc bine aminte, cu banca ING.

 

Care este frumoasa poveste a escapadei academice? De la studiile făcute în București, deși născută în Constanța, cum ai ajuns să te perfecționezi, să urmezi masterul, în Marea Britanie?

Am făcut Liceul de Artă în Constanța (secția design industrial), apoi Facultatea de Arte decorative și Design UNARTE în București (secția design grafic). Totuși, îmi doream mult să  ilustrez și simțeam că am nevoie de mai mult spațiu să îmi spun poveștile decât îmi oferea designul, așa că am plecat la Londra, unde am făcut un masterat în ilustrație la UAL, Camberwell College of Arts.

Am beneficiat de două stiluri total diferite de educație academică și cred că asta m-a ajutat extrem de mult în a-mi construi abordarea față de această meserie.

 

Cea mai frumoasă întâlnire a ta este, oare, cu pasiunea pe care o porți și pe care o valorifici prin creații?

N-aș putea spune că “m-am întâlnit cu pasiunea”; să desenez mi-a venit mereu natural, așa că, probabil, focul era în mine de când m-am născut, nu ne-am găsit la o cafea. Mai degrabă am fost norocoasă să întâlnesc oameni care mi-au recunoscut talentul și mi l-au hrănit, încă din copilărie.

Cât despre cea mai frumoasă întâlnire – a fost cu soțul meu, ca-n filme 🙂

 

Ilustrația a devenit o meserie născută din pasiune sau rămâne complet o râvnă de a ta?

E ceva ce port în mine și de la care nu mă pot abține – probabil aș picta și dacă aș avea altă meserie, e o îndeletnicire care mă face fericită și care e parte din identitatea mea. Faptul că am reușit să îmi construiesc un business în jurul său este rezultatul unui cumul de factori – noroc,  încăpățânare, studii de specialitate, curaj, gândire strategică.

 

 

Cum ai defini stilul unui ilustrator?

Stilul este suma detaliilor care te fac recognoscibil pentru privitor, ca o amprentă. Stilul poate fi definit de temele pe care le abordezi, de modul în care reprezinți formele și siluetele sau de aspecte tehnice – o pensulație aparte, să zicem. Sau de toate acestea împreună.

 

Cum ți-ai construit stilul? A venit în timp?

Normal, stilul e ceva ce crește o dată cu tine – întâi nu știi cine ești și te mai uiți la alții, îți iei modele; apoi descoperi ce îți place și ce nu, arunci și păstrezi; mai departe, explorezi de unul singur, simți ce te reprezintă și cauți să dezvolți această latură până devii confortabil; apoi te relaxezi, te oprești din alergat și te simți bine cu cine ești și ce faci.

Dar nu acest punct final este stilul unui artist, ci toată călătoria care duce într-acolo.

 

Care este cea mai mare provocare întâlnită? Oare să fie partea de management, acolo unde, poate, simți că e necesar să te rupi de partea de creație?

Sigur că a face un business/o meserie din artă, având la bază o doză mare de hedonism, nu e doar lapte și miere. Sunt nenumărate lucruri la care nu sunt atât de pricepută sau care efectiv nu-mi plac, pe care trebuie să le fac ca să meargă așa cum trebuie. Nu le-aș cataloga drept provocări, însă, ele sunt doar parte din job și le iau ca atare. Am șansa să am un partener care compensează multe din minusurile mele și împreună le depășim mai ușor.

Aș spune mai degrabă că e o provocare să nu cad în capcana lui “nu fac destul”, potențată de social media, unde lucrurile se succed cu o repeziciune uimitoare, unde “trebuie” este verbul dominant, unde etalarea este obiectivul principal și unde lucrurile nu sunt ceea ce par.

 

Ai fost tentată să pleci din țară. De ce te-ai dus peste hotare? Nevalorizarea reală în România te-a împins sau natura vieții te-a purtat?

Chiar am plecat din țară – de două ori, din motive diametral opuse.

În 2010 am plecat în UK să studiez ceva ce nu se studia în România (ilustrația nu există ca specializare la facultățile de artă din țară, mai toată lumea devine ilustrator prin autoproclamare), ca să înțeleg cum se întâmplă lucrurile la o scară mai mare, într-un mediu aliniat la standardele industriei internaționale și să știu cum trebuie să îmi construiesc drumul profesional.

În 2018 am plecat în sudul Italiei, acolo unde locuiesc în prezent cu soțul meu, fără nicio legătură cu meseria pe care o practic, ci din pură plăcere pentru o viață mai liniștită, mai înceată.

 

 

Ce proiecte ai în momentul prezent? Le-ai căutat sau au venit ele la tine?

Am cel puțin 5-6 lucruri la care lucrez în paralel, în permanență – fie proiecte personale, fie produse pentru magazinul meu online, fie colaborări cu clienți.

Nu îmi mai caut proiecte de ceva vreme, vin ele către mine – sunt reprezentată de o agenție de ilustratori din UK și agenta mea gestionează toate colaborările comerciale cu clienți. Din când în când găsesc timp să pictez pentru mine, iar la madiandronic.com/shop suntem mereu în mișcare și extindem gama de produse în fiecare sezon. E agitație, dar îmi place tare mult.

 

Ești artistă și presupun că vezi frumosul în orice. Din ce îți iei inspirația?

Mă inspiră emoțiile, amintirile, dragostea, momentele simple de fericire deplină, frumusețea locului în care trăiesc sau călătoresc. E mult din mine și din viața mea în ceea ce pictez, fiecare ilustrație e ca o sticluță de parfum care, o dată deschisă, mă teleportează fix în momentul care a inspirat-o. Glumesc, uneori, zicând că îmi pictez singură un album de familie pe care să-l răsfoiesc când o să fiu bătrână, cu Alzheimer, și-o să-mi amintesc de viața bună pe care am trăit-o.

 

Ești mereu creativă, Mădălina, sau îți oferi și pauze?

Iau pauze, nu trag de mine dacă nu am chef. Dar mintea mea are mereu rotițele în mișcare și-mi trimite gânduri pe care mi le notez în telefon sau în agendă, ca să le găsesc atunci când îmi revine cheful. Însă îmi place să nu fac nimic, atunci vin cele mai bune idei.

 

Cum simți că a fost anul 2023 pentru tine?

A fost și n-a fost, n-aș putea să-l descriu concret – n-a fost un an memorabil, dar a fost încă un an în care lucrurile au mers în sus, iar eu am mai câștigat niște minte și experiență. Ceea ce e  întotdeauna un succes.

 

 

Ce gând arunci în Univers legat de anul ce tocmai a început?

Să fim sănătoși, că de restul ne ocupăm.

 

 

Camelia Boldor face parte din Teach For Romania, generația 10. Escapada sa academică a început cu mulți ani în urmă, ca acum să declare că nu se poate vedea decât în mijlocul copiilor, îmbrățișând în viață doar activități ce guvernează în jurul lor. Predă în grădinița în care și-a exercitat și mama sa meseria, cel mai pur și frumos model pe care l-a avut.

Educatoarea reprezintă factorul principal de influențare a orientării valorice a copiilor. Pentru grupa Exploratorilor, Camelia  este un bun reper pentru copiii săi. Poartă zilnic în minte o deviză după care se lasă condusă: „Să nu faci niciodată pentru un copil ceea ce poate face singur „- Maria Montessori. Indiferent că în fața sa sunt copii de naționalitate română, maghiară sau de etnie romă, este același cadru didactic care nu se abate de la multe convingeri bine însușite de-a lungul experienței sale.

 

 

Care sunt secretele pe care le deține un educator?

Totul începe cu o sămânță, iar sămânța unui educator, superputerea lui este dragostea, dragostea pentru copii la care se adaugă empatia, răbdarea, atitudinea, experiența, echilibrul.

 

Cum transformați o zi de grădiniță într-o zi de sărbătoare?

Fiecare zi de grădiniță este o zi de sărbătoare pentru că pe parcursul zilei celebrăm reușitele, iar la finalul zilei de grădiniță suntem recunoscători pentru ceea ce am realizat  felicitându-ne :,,Bravo mie, bravo ție, bravo nouă!”

 

Pe lângă dragoste, blândețe și două brațe calde, de ce mai are nevoie un copil să vadă la educatoarea sa?

Copiii au mare nevoie de libertate pentru a experimenta, pentru a-și pune în aplicare perioadele senzitive, dar în același timp au nevoie și de disciplină. Nu există libertate fără limite, în acest context un copil are nevoie de o educatoare care încurajează independența, libertatea de experimentare, dar căreia nu-i lipește fermitatea.

 

Unui educator nu trebuie să îi lipsească spiritul organizatoric, astfel curiozitatea mea față de dumneavoastră este cum vă pregătiți pentru fiecare zi de grădiniță, sau chiar săptămână?

Pregătirea activităților e o adevărată aventură și de multe ori o mare provocare. Zic provocare pentru acele subiecte care nu sunt ușor de dus în fața copiilor, în general abstracte sau greu de înțeles (Drepturile copiilor, Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși), dar oricare ar fi ele când pregătesc materialele pentru tema săptămânii/activitate mereu am în minte un lucru extrem de important ,,Dacă eu aș fi copilul acela de 5-6 ani cum ar trebui să arate abordarea tematicii propuse ca eu să o înțeleg”. Având asta în minte, concep modul în care duc subiectul spre copii. Un alt aspect este că mereu construiesc harta tematică, subiectul explorării  cu ajutorul copiilor, învățarea fiind mult mai eficientă, practic este învățarea prin descoperire .

Țin să mai precizez încă un concept pe care îl folosesc și care mi se pare extrem de eficient este așa numitul ,,Traseu al  explorării temelor săptămânale” în cadrul căruia avem o hartă( planșă A4 cu numerele de la 1-36 –reprezentând săptămânile de grădiniță) pe măsură ce trece o săptămână încercuim pe hartă numărul ei și afișez mereu o planșă A4 cu tema săptămânii ce tocmai a trecut, numărul ( a câta săptămână) și 4 poze din activitățile desfășurate în acea săptămână. Este ceea ce se cheamă învățare vizibilă și îi ajută extrem de mult pe copii în fixare cunoștințelor și memoria de lungă durată. Ca să înțelegi mai bine îți dau un exemplu concret .Săptămâna trecută într-o dimineață, înainte de intrare în sala de grupă, Antonio, un băiat de etnie rromă, m-a întrebat : ,,Doamna Cami, tu mai știi câte oase sunt în corpul uman?( noi discutasem asta în a 5-a săptămână de grădi și chiar era o poză cu această informație pe traseul explorării temelor , acum fiind în săptămâna 18) am fost surprinsă când mi-a spus 206 oase și mi-a confirmat eficiența învățării vizibile în acest mod. Nu mai zic de momentele în care ei se duc la poze și vin spre mine zicând: ,,Îți mai amintești, doamna Cami, când în Săptămâna 16 –Păsările sedentare-am hrănit păsările din curtea grădiniței?”. Da, aici aș putea să scriu mult, dar mă opresc spunând doar că mereu am în vedere să îi provoc să duc spre ei și informații ce depășesc nivelul de vârstă, dar de care își vor aminti când le vor întâlni în alte contexte și atunci vor face conexiuni cu ce au învățat cândva la grădi.

 

 

Cum sună frumoasa poveste a escapadei academice?

Escapada mea academică a debutat în anul 1996 când am absolvit Colegiul Pedagogic,,Gh.Lazăr” ,Cluj-Napoca am continuat perfecționarea în anii următori : Gradul I -2008, Facultatea de psihologie 2008, Master Management Curricular- Universitatea ,,Babeș –Bolyai, Cluj-Napoca 2019 , în prezent sunt profesor Teach, generația 10, în cadrul Organizației Teach For Romania.

 

V-a insuflat dragostea pentru copii vreun membru din familie?

Da. Mama mea, care a fost educatoare, care, din păcate, a decedat când eu eram în clasa a X-a. Nu a apucat sa mă vadă profesând, dar a fost pentru mine mai mult decât suficient dragostea pe care mi-a insuflat-o pentru munca cu copiii.

 

Ați știut dintotdeauna că vreți să fiți printre copii?

Da. Primele amintiri în acest sens cred că au apărut undeva pe la finalul claselor primare. Mergeam regulat la grupele la care preda mama și adoram să fiu printre copii.

 

Se spune că ce sădești, culegi. Evident că munca, pasiunea și efortul și-au spus cuvântul și s-au făcut vizibile. Ce le transmiteți tuturor generațiilor pe care le-ați avut?

Pe lângă cunoștințele academice, primează trei valori care am încercat să le formez copiilor : prietenia, empatia, respectul față de tine și ceilalți. Valori  pentru care folosesc un mod pe cât de  simplu pe atât de cuprinzător și mereu la îndemână de a le interioriza, forma copiilor și anume lait motivul ,,Dacă eu am grijă de mine, am grijă de tine!”.

 

 

Mereu exclam că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Dumneavoastră ce v-ați extras din relația cu copiii?

Multee. Copiii m-au făcut să fiu ceea ce sunt acum, datorită lor am fost mereu preocupată să caut, să mă informez, să creez, să le ofer contexte inedite, să-i provoc, să-i fac să-și dorească  să vină cu plăcere la grădiniță. Și un lucru pe care doresc să îl subliniez la această categorie este faptul că cel mai mult am învățat de la copiii problematici din grupă (de care în general profesorii se plâng). Ei m-au făcut să am acel proces de reflecție zilnică după program, cu tot procesul de cercetare, căutare, experimentare în soluționarea favorabilă a problemei. Am învățat mereu pentru ei, de la ei și împreună cu ei.

 

Om frumos, colegă, educatoare, zână printre copii. Ce rol mai purtați în societate?

Mereu acolo unde sunt copiii și oameni care lucrează cu copii. Am observat că nu contează vârsta copiilor cu care lucrezi, important e să îți dorești să faci ceva pentru copii și împreună cu ei, ceva de care să-și amintească cu drag sau pur și simplu să se simtă bine. Am desfășurat activități cu copii de primar, gimnaziu în cadrul Taberei de vară organizată de Biserica ortodoxă din comuna natală Viișoara, Cluj. Din 2019 desfășor ateliere de vară Șotron, în parteneriat cu Asociația OvidiuRo, cu grupe de 10 copii care urmează să intre în clasa pregătitoare. De curând, am desfășurat ateliere cu copii preșcolari, școlari mici (clasa pregătitoare, I, a II-a), școlari mari( a III-a, a IV-a) în cadrul Caravanei Literației organizată de Asociația Teach For Romania în județul Cluj. Tot de curând am fost formator pentru 25 de profesori pe tema literației, diseminând cartea de benzi desenate ,,OAC și Tac” scrisă și ilustrată de Amandine Bănesc, în colaborare cu Asociația OvidiuRO.

 

Ați obosit vreodată? Care sunt resursele ce vă aduc mereu la catedră?

Îmi vine să zâmbesc, chiar nu, câteodată mă mir și eu de mine cât sunt de activă și mereu implicată în ceva. Resursele sunt clar dragostea pentru copii, pasiunea pentru meseria de dascăl, dorința de a fi varianta cea mai bună a mea pentru mine și pentru cei din jurul meu.

 

Despre grădinița unde aveți catedra ce îmi puteți spune? Unde se află la distanță de casa dumneavoastră și cum ați găsit-o?

Este grădinița din satul natal Viișoara,județul Cluj, la 10 minute de casă, mers pe jos. Este grădinița unde am fost și eu copil fiind, grădinița în care a lucrat mama mea și unde, cu mulți ani în urmă, mi-a insuflat dragostea pentru această minunată meserie. Aceeași grădiniță unde după absolvirea liceului am început să profesez ( 1.09.1996) cu mențiunea că din 2008 ne-am mutat într-o clădire nouă, vizavi de cea veche care a devenit Muzeul satului.

Context local: Grădinița cu P.N.Viișoara din localiatatea Viișoara, jud. Cluj subordonată Școlii Gimnaziale Viișoara(560 elevi, 42 cadre didactice): cinci grupe de grădiniță ( 4 secția română, 1 secția maghiară), 110 preșcolari de etnie rromă, maghiară, română. În acest an școlar eu sunt educatoare la grupa mare,,Exploratorilor”. Avem o pagină a grădiniței unde puteți descoperi o parte din munca noastră – Grădinița cu P.N. Viișoara.

 

 

Cum o vedeți acum prin ochii dumneavoastră?

În prezent este o grădiniță frumoasă, primitoare cu spații luminoase, curate, cu bibliotecă, cu spațiu de joacă în aer liber, cu pomi plantați de copii, o grădiniță unde în fiecare zi copiii vin cu mare drag.

 

Ambele avem repere morale pe care le împărtășim treptat copiilor pentru ca aceștia să le însușească, să le utilizeze treptat în dezvoltarea armonioasă a lor. Care au fost valorile morale pe care ați dorit mereu să le transmiteți și să le vedeți transpuse în comportamentul cât și acțiunile copiilor?

Așa cum am mai subliniat mai sus primează trei valori care am încercat să le formez copiilor : prietenia, empatia, respectul față de tine și ceilalți. Deși empatia este o valoare care e greu de abordat la vârste mici, obișnuiesc să fac apel la ea atunci când e nevoie. Consider că aceste valori  cuprinzătoare, ca o umbrelă sub care implicit se află și altele.

 

 

Cărțile autoarei Olina Ortiz se plimbă prin toate orașele țării noastre și merg din mână în mână, de la copil până la dascăl. Fiecare poveste așezată pe foi este din dragoste, cu dragoste. În mai puțin de trei ani, au apărut 32 de titluri.

Olina scrie povești de când încă era pe băncile școlii și nici măcar nu avea primul act de identitate. A continuat să se lasă inspirată de frumusețea vieții, fără să publice, până pe la douăzeci de ani, ca mai apoi să urmeze o paranteză adultă, mărturisește ea. Ocupația din viața cotidiană nu s-a îndepărtat prea mult de „născocitorul de povești”, a fost doar o camuflare. Azi  își curăță mintea și sufletul scriind și evadând într-o lume pură, luminoasă, mult mai sănătoasă în care are puterea de a bucura, de a încânta, de a aprecia, de a încuraja.

 

 

Olina, porți un nume rar, dar atât de frumos! Cunoști semnificația acestuia?

Depinde după ce surse te iei. În Hawaii, Olina înseamnă Bucurie. Olena, din greacă, e un derivat și înseamnă Rază de Lumină. Mi-ar plăcea să cred că pot să aduc bucurie și lumină celorlalți, prin poveștile mele.

 

Cum arată sufletul tău în această perioadă? Sunt curioasă de cum ai simțit gustul sărbătorilor de-a dreptul și dacă au fost pline de liniște.

Sufletul meu e mereu vrăjit de povești, indiferent de anotimp. Sau, mai bine zis, plin de emoțiile poveștilor care nu s-au scris încă. Poate că emoțiile sunt variabile de-a lungul anului, ceea ce e bine, pentru că înseamnă că trag după ele expresii atât de diferite. De sărbători e mereu liniște. Liniștea e adevăratul fundal al magiei, iar magia e încărcată de povești. În liniște, de sărbători, am mai mult răgaz să ascult vocea străveche veche a povestitoarei.

 

Dacă ar fi să-mi faci un bilanț, și nu unul „contabilicesc” pe 2023, cum ar suna acesta?

A fost un an cu multă bucurie. Bucuria a venit de la reacțiile primite din partea cititorilor mei, mult prea generoși. S-a născut un personaj sau, mai corect spus, a văzut lumina tiparului, căci el s-a născut cu un an înainte. E vorba de Robo Bobo, un robot pe care un copil trebuie să-l învețe „să se poarte ca oamenii”. Copiii sunt foarte amuzați de întâmplările lui Robo Bobo, fiindcă e năstrușnic ca ei. În același timp, cred că ei empatizează și cu Toma, băiatul care se chinuie să-l aducă pe drumul cel bun. Mă bucur de câte ori aflu că micii mei cititori râd în hohote. Un al doilea motiv de bucurie a fost reacția părinților la o serie nouă de povești pentru „cei mai mici” (categoria de vârstă 0-3 ani). Nu credeam c-o să aibă atâta succes. Sunt povești simple, dar pline de emoție, sunete, muzicalitate, care au fascinat mulți bebeluși. Sigur, au mai fost și alte titluri de succes lansate anul trecut, dar, în mod special, aceste două serii de cărți mi-au adus multă bucurie și surpriză.

 

La ce proiecte noi lucrezi, Olina? Ce ticluiești în perioada următoare?

Anul ăsta plănuiesc să continui seria pentru 0-3 ani. Vor mai ieși încă șase povești, cel mai probabil. De asemenea, mai am multe întâmplări cu Robo Bobo. Cred că tot încă șase episoade cu năzdrăvanul robot vor fi publicate. A mai fost o carte, pentru copii ceva mai mari, „Fetița care a salvat Iubirea”, apărută anul trecut. Și ea a fost un succes, așa că o să apară o continuare, cu noi aventuri ale Isabelei, mica florăreasă care vorbea cu animalele. Lucrăm și la niște mici povești pline de haz, cu ajutorul cărora copiii să facă cunoștință cu mari artiști (Picasso, Mozart, Urmuz). Am mai născocit un personaj, Mel Suflețel, care cunoaște, rând pe rând, emoțiile din castel. Sper să fie o alegorie frumoasă pentru cei mici.

 

Descoperi cu sclipiri în ochi frumusețea cărților. La rândul tău, câte ai scris tu?

Pe lângă frumusețe, descopăr magia din cărți. Nu cred că e o exagerare să spun că autorii au ceva de vrăjitori sau chiar sunt niște vrăjitori autentici. Asta ar trebui să mă bucure, dar pe mine mă și înfioară. Eu am debutat mai târziu, cu doi ani și jumătate în urmă, dar parcă au trecut zece ani, cu 32 de titluri. De fiecare titlu mă leagă ceva, o speranță sau un gând bun. Puteau să fie doar zece titluri sau cincizeci, numărul contează mai puțin decât speranța mea că fiecare din aceste povești poate aduce o rază de lumină sau un zâmbet celor mici.

 

De când te apleci asupra copiilor? Dintotdeauna ai fost „a lor”?

N-aș putea spune asta. Însă pot spune că mi-am neglijat multă vreme copilul interior, cum noi, adulții, facem de multe ori. Ne lăsăm prea mult absorbiți de cotidian, de efemer, și pierdem din vedere tot ce contează cu adevărat. Numai un copil știe ce contează cu adevărat. Lumea aceea e mereu recuperabilă, la orice vârstă, dar pesemne că e nevoie de câteva decenii din viața noastră ca să câștigăm înțelepciunea de a ne întoarce la ea. Ești „a copiilor” doar în măsura în care poți recupera acea comoară a copilăriei, a inocenței.

 

 

Mi-aș dori să știu dacă ai avut și alt rol în societate sau doar „cu cărțile” te-ai ocupat? Ce-mi poți spune?

Prefer să păstrez discreția asupra acestei părți din viața mea. Este și motivul pentru care evit să apar public sau să dau detalii despre viața personală. Pot doar să-ți spun că scriu povești de când aveam nouă sau zece ani. Am continuat să scriu, fără să public, până pe la douăzeci de ani. După care a urmat o paranteză adultă. Dar, chiar și în acea paranteză, tot povești am scris. Ocupația mea nu s-a îndepărtat prea mult de „născocitorul de povești”, a fost doar o camuflare. De fapt, asta se întâmplă cu multe destine de adulți. Nu scăpăm de ceea ce ne-a fost scris, de vocație. Chiar și atunci când ne îndepărtăm de ea, dacă suntem destul de atenți, o să constatăm că doar o camuflăm în alte forme. Oricum, după această perioadă, am închis paranteza și m-am întors la origini.

 

Reușești să deschizi ferestre pline de culoare în imaginația copiilor. Care este secretul?

Da, încerc să aduc mai multă culoare în povești decât aduc ilustratorii lor, dar nu reușesc. Am avut noroc de foarte mulți ilustratori extrem de talentați, care au și rezonat cu textul. Secretul e să nu încerci să păcălești copilul. În primul rând, copilul din tine. Pe el nu trebuie să-l păcălești. Apoi pe copilul cititor, nici măcar de dragul părinților lui. Știu că părinții sunt uneori prea protectori cu cei mici și preferă un tip de poveste „roz”, să-i zicem, unde nu există decât bine, unde nu se întâmplă nimic semnificativ, cel mult e o poveste care adoarme ascultătorul. Ei bine, eu cred că orice poveste pentru copii trebuie să aibă un contrast, o intrigă, un conflict. Asta e lumea reală și, de fapt, așa se construiesc și lumile posibile. Nu există lumină fără întuneric, cald fără frig, alb fără negru și, în mod fundamental, ce există e libertatea de alegere. Libertatea de a alege e suprinsă în prima mea poveste, ”Ai voie, Naivoie!”, care, în acest moment, este un bestseller. Receptivitatea la această scurtă povestioară m-a bucurat, cu atât mai mult cu cât a fost debutul meu.

 

Cine îți este inspirație zilnică?

Natura. Adică miracolul vieții, cuprins cu toate simțurile noastre, ca și cum ar fi în afară, când, de fapt, totul e o oglindire interioară. Iluzia în sine e fascinantă, odată ce o descoperi. Atunci știi că toate poveștile sunt reflexiile a ceea ce a existat deja înainte să pui tu prima literă pe hârtie. Nimeni nu inventează cu adevărat, nimeni nu născocește. Totul există dinainte, iar scriitorul (sau vrăjitorul) nu face decât la scoată la suprafață, printr-un act magic, la început o bâjbâială, apoi un ritual autentic.

 

Care sunt aspectele/moralele/învățămintele pe care dorești să le aduci în atenția copiilor, părinților, educatorilor?

Sunt multe teme importante pentru părinții și copiii de azi. Mă ajută mult Oana Moraru, care e un pedagog desăvârșit, care are contact nemijlocit nu neapărat cu elevii ei, ci cu această interacțiune dinamică și formativă „copil-părinte-dascăl”. Mă feresc să pun aceste teme în șabloane moralizatoare. E, de altfel, nefericit să o faci în poveștile pentru copii. Insinuarea, metafora, aluzia, alegoria sunt instrumente mult mai potrivite pentru a așeza emoțiile și gândirea pe cursul dorit. Micul cititor nu trebuie dădăcit, el trebuie să navigheze singur printre înțelesuri și să învețe să aleagă. Pe de altă parte, Oana a făcut un adevărat proiect de literație din aceste povești scrise de mine, oferind, la final, exerciții pentru atenție, gândire, memorie, pe marginea textelor. Altfel spus, am încercat, împreună cu Oana Moraru, să facem din cartea pentru copii mai mult decât o poveste pe care o citești o dată, de două ori, și-apoi treci la alta. Avem, cred eu, niște instrumente puternice, pentru acasă sau la clasă, de formare a minții.

 

Ce îndrăgești în viață, Olina? Și, oare, ce îndrăgești transpui în file de poveste?

Îndrăgesc ce mă inspiră: natura. Natura e cufărul cu povești, dar nu e ușor să-l descui. El are un cod și codul nu-l afli cu mintea, ci cu sufletul.

 

Când era fetița Olina mică, cum era? Ce-ți aduci aminte despre ea?

Copilăria mea a fost într-o perioadă nu prea grozavă pentru societatea românească. Dar poate restricțiile și privațiunile m-au îndreptat mai mult spre lumile nevăzute, spre magia cărților și a cuvintelor. Nu pot să zic că-mi amintesc foarte multe din copilăria mea. Atmosfera apăsătoare, lipsa libertății, greutatea autorității mi le amintesc cumva, ca prin ceață. Dar și conștiința lipsurilor era prezentă, mai târziu, chiar revolta. Îmi amintesc ce simțeam. Probabil mulți din generația noastră au rămas cu traume. N-am reușit să le învingem, dar am încercat să facem ceva bun din ele, să le folosim în favoarea noastră.

 

 

Unde a copilărit și care sunt cele mai dulci amintiri de acasă?

Am copilărit într-o așezare de munte. Îmi amintesc zăpezile și gerul tăios, cârnații de pe plita bunicii, grădina din spatele casei bunicilor, cireșii înfloriți. Îmi amintesc jocurile inocente în care evadam de câte ori puteam din atmosfera aceea apăsătoare, amenințătoare chiar. Toți tânjeam după libertate și încercam să o găsim în cele mai mici lucruri.

 

Îți plăcea să citești când erai de vârsta copiilor cărora te adresezi tu?

Am avut și perioade în care îmi plăcea să scriu mai mult decât să citesc, ceea ce, sigur, trebuie să fi fost o ambiție nerealistă. Dar, hai să zicem așa, fără să dau alte amănunte, am crescut într-o bibliotecă mare. Îmi petreceam multe ore acolo, mai ales când afară era zăpușeală. Stăteam pe burtă, pe covor, între rafturi, și puteam citi tot ce pofteam. După vârsta de zece ani, citeam cărți pe care alții le citesc la maturitate. Pesemne că a fost un noroc sau un destin, nu știu. Însă, din copilărie, încă îmi amintesc Făt-Frumos din lacrimă, basmele lui Ispirescu, Hans și Gretel în format 3D, Legendele Olimpului. Aveam o fascinație pentru zeii și eroii din antichitate.

 

Cu ce valori ai crescut însușite în sânul familiei?

Nu știu, poate că valoarea centrală în familia mea a fost integritatea. Acum, când mă gândesc la integritate, îmi dau seama că poate fi și greșit înțeleasă. Integritatea nu poți să ți-o însușești, spre ea poți să aspiri. E drumul lung spre tine însăți.

 

Ai copii, Olina? Ce înveți de la cei mici și ce ți-au așezat prețios în suflet?

Am un copil, dar nu mai e copil. E aproape un tânăr adult. Când era copil, îmi amintesc că-i plăceau improvizațiile mele. Nu-i citeam povești, inventam povești pentru el. Sau era modul nostru de a ne conecta, erau doar poveștile noastre. De la copii înveți mereu câte ceva. Felul lor de a ține cu dinții de inocență, deși pare îngrijorător pentru părinți, care-și doresc de la ei să se maturizeze, să se integreze cu succes în lumea adulților, paradoxal, devine, mai târziu, la sfârșitul vieții, colacul de salvare al părintelui ajuns la senectute.

 

Loredana și Saul Pop se cunosc de pe vremea facultății și fac lucruri minunate împreună. Acasă, în colțul lor de liniște, ticluiesc noi și noi proiecte. Pe lângă activitatea de la muncă și situațiile cotidiene, ei gravitează în jurul oamenilor. Se hrănesc cu binele pe care îl fac în comunitatea lor.

Se apleacă, în special, asupra copiilor și tinerilor, iar anul ce tocmai a trecut îl simt că ar fi fost unul foarte productiv. Pe alocuri și dificil, dar e cert că sufletul lor întreg este în Asociația ArtViitor, proaspăt înființată după șapte ani de proiecte caritabile, educaționale și comunitare prin inițiativa numită Art4Education. Nu se vaită. Nici timp nu au, și nici nu vor. Ce fac, fac cu dragoste, din dragoste.

Împreună cu donatorii am pus bazele unui soi de mini afterschool în Satu-Mare, iar puțin mai recent au dotat cu sute de cărți noi, jocuri și jucării biblioteca școlară din Bobâlna județul Cluj. Visul măreț rămâne centrul sub forma unui hub comunitar pe care doresc să-l pună pe picioare în care să reușească să aibă activități, cursuri și tot ce este nevoie pentru a aduce cele mai bune lucruri din învățământul de la oraș, în sat. Locul pentru centru îl au, dar e nevoie de resursă multă pentru a renova și dota cu cele necesare.

Azi am stat de vorbă cu partea masculină din familia Pop. Să-l cunoaștem pe Saul!

 

Saul, de obicei ne facem un bilanț la fiecare final de an și nu unul „contabilicesc”. Cum a fost 2023 pentru voi?

Cred că practica bilanțului e una sănătoasă, ne ajută să vedem cât am progresat, unde și de ce am stagnat și care sunt lucrurile pe care le putem ajusta. 2023 a fost un an frumos, dar și dificil. Aproape cel mai dificil de când facem campanii. Am avut parte de multă schimbare. Din fericire și schimbare în bine. Am reușit să ducem un program de educație media, foarte necesar, în licee, am reușit să organizăm evenimente pentru studenții cu care lucrăm. Pe de altă parte toate acestea trebuie făcute pe lângă activitatea de la locurile de muncă și studiile pe care amândoi le urmăm. Tocmai de aceea, anul acesta am fost nevoiți să facem ceva ce nu credeam că o să facem și anume să ne reducem amplitudinea campaniei de iarnă. Dacă de aproape zece ani creștem de la an la an, anul acesta momentul realizării că trebuie să facem asta, ne-a lovit destul de puternic inimile.

 

 

2024, an cu soț. Voi sunteți oricum mereu împreună. Ce proiecte ticluiți?

Pe lângă campania de Crăciun, susținerea activă a comunităților, a bibliotecii școlare, a familiilor de care suntem legați cu inima, ne propunem și muncă în culise. Ne dorim mult ca la un moment să avem un centru în ruralul sucevean unde să aducem ce e mai bun din educația și oportunitățile europene. Inima este la locul ei, la fel și orele de muncă, însă este nevoie și de o finanțare consistentă. În acest sens vrem tare mult să găsim o metodă de finanțare care să ne permită să începem lucrul la Centrul în care să muncim pentru România de mâine.

 

Ați terminat Jurnalismul, ați dedicat 7 ani din viața voastră actelor caritabile, iar acum lucrați la visul vostru. Cât de mult înseamnă asociația pentru voi și cât suflet este acolo pus?

Tot. Tot sufletul este acolo. Am terminat Jurnalism, Loredana termină anul acesta și facultatea de Drept. Ne ghidăm după sintagma „munca înnobilează” așa că muncim în domeniile alese. Ce facem la asociație nu spunem neapărat că este muncă. Petrecem foarte multe ore, extrem de multe  zile și resurse în perioadele de campanii, dar facem totul cu suflet. Mai mult, partea de campanii caritabile o facem fără să ne remunerăm pentru asta.

 

Ați îmbrățișat responsabilități frumoase. Ce v-ați luat pentru suflet din tot ceea ce ați întreprins până acum?

Ne luăm bunătatea oamenilor. Cumva cu asta lucrăm. Fie că vorbim de oamenii la care mergem, fie că vorbim de oamenii care ne sunt donatori, de la toți ne încărcăm cu bunătate. O simțim în îmbrățișările lor, în zâmbetele ascunse după cutii și pungi de cadouri, în lacrimile șterse pe furiș de pe obrajii donatorilor când ajung în atelierul în care pregătim fiecare cadou.

 

Greu nu a fost să vă înființați o asociație, dar ați simțit greul ulterior? În ce sens?

Înființarea asociației a venit ca un pas normal înainte pentru a putea crește activitățile, pentru a putea ajunge la mai mulți copii. Un lucru care este foarte dificil și nu credem că ar trebui să fie este partea de birocrație. Cred cu tărie că pentru o societate funcțională, una în care societatea civilă se poate implica activ, multe lucruri pot fi simplificate. Mai ales când vorbim de donații, de redirecționarea impozitului pe profit. Omul de rând care vrea să facă un bine în acest fel este de multe ori descurajat de procesul lung, ghișeele și declarațiile care îl așteaptă.

 

 

Ce a stat la baza deciziei voastre de a vă implica în activități umanitare? Care e motivația voastră?

Cred că avem cel puțin două motive mari. Primul este dragostea față de oameni. Am înțeles amândoi foarte repede că reușita unui copil nu depinde doar de el, din păcate. Am văzut foarte multe cazuri de copii buni la învățătură, sârguincioși care nu reușeau să performeze sau fost nevoiți să renunțe la studii din cauza situației materiale sau a accesului precar la materiale educaționale. Un alt motiv este responsabilitatea pe care o simțim față de viitorul copiilor noștri. Privind în jur am văzut că țara nu arată bine, prezentul nu este unul strălucit, iar viitorul nu prezintă multe opțiuni. Așa că am decis să ne facem partea noastră. Să aducem alături de noi donatori, oameni de bine cu care să construim o Românie din care noi și mai ales copiii noștri să nu simtă nevoia să plece.

 

Cui vă adresați? Presupun că vă aplecați acolo unde vedeți lipsuri, dar copiii vă înduioșează cel mai mult?

În special lucrăm cu copii și tineri, însă dacă ajung la noi povești despre situații pe care le putem schimba, nu o să stăm cu mâinile în sân. Nu odată am reușit să ajutăm adulți prin rețeaua de oameni frumoși care ne sunt alături. Dacă fizic nu am putut noi acționa am căutat pe cineva care poate.

 

Îmi amintesc că la un moment dat ați pomenit despre un centru comunitar de activități și ateliere educaționale. De la idee ați trecut la fapte? Se mișcă lucrurile?

Până acum am reușit să punem pe picioare două „locuri de bine” cum ne place să le spunem. Împreună cu donatorii am pus bazele unui soi de mini afterschool în Satu-Mare, iar puțin mai recent am dotat cu sute de cărți noi, jocuri și jucării biblioteca școlară din Bobâlna județul Cluj. Visul măreț rămâne centrul nostru – hub comunitar în care să reușim să avem activități, cursuri și tot ce este nevoie pentru a aduce cele mai bune lucruri din învățământul de la oraș, în sat. Locul pentru centru îl avem. Cum spuneam, anticipat, puțin mai sus, acum suntem în punctul în care căutăm activ finanțare pentru a renova și dota spațiul. Magia este gata să fie aplicată, mai avem nevoie doar de puțin praf de stele.

 

Care a fost cea mai dificilă misiune de până acum? Cred cu tărie că nu vă plângeți de ce ați ales să faceți, dar cu ce v-ați confruntat cel mai des?

Nu vrem să ne plângem. Suntem mereu uimiți de iubirea cu care „copiii noștri” din campanii sunt copleșiți de fiecare dată de către donatori. Dificile sunt zilele de după finalizarea campaniilor. Sunt zilele în care începem să procesăm ce am văzut, ce am trăit, iubirea, emoția, de multe ori tristețea cu care ne întâlnim pe teren. Bucuria cu care un copil deschide un penar nou sau o jucărie nouă are de multe ori două tăișuri. Înțelegem de multe ori că acelea sunt singurele lucruri noi pe care copilul le-a văzut tot anul. De asta ne-am asumat și această misiune, destul de dificilă, de a ține sus standardul de calitate pentru lucrurile donate. Nu vorbesc aici despre preț. Niciodată nu am cerut lucruri scumpe. Dar insistăm ca lucrurile pe care le primesc copiii să fie noi. Nu vrem să dăm copiilor noștri impresia că ei oricum nu merită, așa că nu are rost să lupte, ci din contra. Dacă învață, dacă vin la școală, dacă se străduiesc cât și cum pot ei (nu credem doar în notele de 10) și sunt conștiincioși o să primească ce își doresc.

 

 

Cine vă ajută la îndeplinirea tuturor misiunilor propuse? Se apleacă oamenii cu inima bună asupra cauzelor pe care le alegeți sau vă vin în cale?

Încă din prima campanie toată activitatea noastră este strict legată de oamenii frumoși și cu inimă mare care ne-au crezut pe cuvânt că o să facem ce am promis. Au trecut niște ani și în continuare suntem tot ăia. Și noi și ei. Chiar dacă grupul de donatori a crescut suntem cam același tip de oameni. Profilul este unul universal. Nu contează ce venituri ai, nu contează studiile, nu contează orașul, comuna sau satul din care faci bine. Oamenii frumoși care ne sunt alături de atâta timp sunt dedicați, consecvenți, săritori și cu inima la locul ei. De cele mai multe ori, oameni obișnuiți care pe parcursul anului pun bani deoparte ca să facă bine cu Artviitor.

 

Adolescentul Ion Lianu Popa provine dintr-o familie binecuvântată cu har. În interiorul acesteia și-a șlefuit talentul moștenit, dar și cu ajutorul cadrelor pe care le-a avut ca reper. Și-a permis să strălucească, dar el nu este doar un diamant. Este o comoară întreagă.

Are 17 ani și poartă în brațe, în inimă și gânduri aspirații înalte demne de calitatea studiilor și pregătirii pe care le-a făcut încă de mic în inițierea muzicii. A fost admis de curând la Academia Regală de Muzică din Londra, totodată și la Conservatorul Universității americane din Cincinnati, Ohio. Pe când unii se gândesc încă la ce facultate să-și depună dosarul, Ion mai atinge un prag în cariera sa muzicală. Decizii înțelepte să ia în continuare îi dorim!

Să-l cunoaștem!

 

 

Ion, te perfecționezi continuu. Este o necesitate sau o obligativitate în muzică?

Aș putea zice că este și o necesitate și o obligativitate. pentru că lumea muzicii evoluează încontinuu și obligativitate pentru că îmi doresc să ajung cel mai bun în ceea ce fac.

 

Ești descris ca fiind un copil artist multitalentat. Cât de mult te onorează aceste cuvinte și ce înseamană pentru tine? Te responsabilizează?

Normal că îmi dă o stare de satisfacție acest lucru, însă nu consider că am atins nivelul laudelor la care sunt supus.

 

Confirmările celor două instituții muzicale de prestigiu le-ai primit recent, la sfârșitul lunii decembrie. Ai avut emoții că nu vei fi admis? Ce-mi poți spune acum, după ce ești liniștit?

Cred că fiecare copil ar avea emoții când aplică la astfel de instituții indiferent de șansele de reușită pe care le are. Mă bucur nespus că am fost admis și am încredere că Dumnezeu îmi va ajută mereu în drumul meu.

 

Ce proiecte ticluiești în continuare? Presupun că pentru un elev sârguincios ca tine, pauza nu este îmbrățișată.

În acest moment al carierei, că și elev, mă axez pe învățătură pentru a trece de examenul de maturitate și bineînțeles pe studiu.

 

Trofeele, premiile și titlurile sunt cele care confirmă că facem, în general, ceva bine sau foarte bine. Ce reprezintă pentru tine tot ce ai obținut până acum?

Pentru mine, trofeele pe care le-am obținut nu sunt așa valoroase cât clipa trăită în momentul în care le-am obținut. Cred că de fapt asta sunt premiile, obiecte menite să ne amintească prin ce am trecut și ce am experimentat obținându-le.

 

 

Ai fost înconjurat de sunetele muzicii încă de când te-ai născut. Cât de fidel îi ești muzicii?

Nu aș putea trăi fără muzică și nu mi pot imagina o viață fără această. Dacă n ar fi muzică, n-aș fi nimic.

 

Dacă n-ar fi fost muzica în viața ta, dar și a familiei tale, ce carieră ai fi ales?

Mi-ar fi plăcut să fiu fotbalist.

 

Apropo de carieră, vrei să te dezvolți profesional în străinătate, acolo unde ai obținut bursa sau după studii te vei întoarce în țara natală?

Din păcate pentru țara mea dragă, aleg să trăiesc în străinătate. Nu pentru că nu-mi iubesc țara, din contră. Însă în stadiul de față simt că nu mă pot dezvolta propice în mediul și anturajul din România.

 

Când negociezi cu timpul liber, cum ți-l petreci, Ion? Mai are timp un elev și de alte plăceri?

Spre rușinea mea, unul dintre viciile mele este timpul petrecut la calculator, însă ca oricare alt tânăr de vârsta mea îmi place să ies în oraș cu prietenii.

 

Dacă ar fi să-i mulțumești unui singur om din viața ta pentru ceea ce ai devenit, cui te-ai apleca cu mulțumirile?

Mi-aș mulțumi mie pentru că nu am renunțat niciodată, deși au fost momente când m-am gândit să o fac.

 

 

Cât de mult înseamnă pentru tine profesorii care te-au pregătit?

Un profesor bun înseamnă jumătate din rezultatele elevului. Eu fără profesorul meu dl. Gheorghe Puiu Călinescu nu aș fi ajuns aici, la fel cum nici el fără un elev că mine nu ar fi avut astfel de realizări.

 

Un artist are nevoie de talent îmbinat cu mult exercițiu. De ce altceva ar mai avea nevoie un artist ca să fie cel mai apreciat?

Încrederea reprezintă un factor important în dezvoltarea muzicală a unui artist, doar că majoritatea uită să fie oameni.

 

Cu toții purtăm în minte și în inimă dorințe. Care să fie dorința ta cea mai mare?

Cea mai mare dorință a mea  este să am o viață fericită și să realizez tot ce mi-am propus.

 

 

I-am găsit acasă, în Bucovina, dar când nu dăm de ei, știm că sunt pierduți în vacanță alături de copiii lor. Mădălina și Iulian Dnistran s-au cunoscut pe vremea când erau la facultate, iar de atunci pășesc în viață împreună. Și-au propus să cunoască lumea și o fac ținându-se de mână, cu deschidere fiecare în parte față de frumusețile naturii. Își creează amintiri de neuitat, iar acum e și mai ușor când dau startul unei noi aventuri. Melania și Ilinca au crescut, iar călătoriile devin și mai palpitante. Aleg destinații cu activități și pentru cele două minuni ale lor, să fie interesante și pentru ele.

Să îi cunoaștem!

 

 

Unde vă găsim în momentul prezent?

Suntem acasă acum, în Bucovina.

Cum au fost sărbătorile pentru voi? Ce culoare le dați?

Am avut sărbători liniștite. Am petrecut mult timp împreună cu cei dragi. Dacă ar fi să le dau o culoare, aș alege albastru.

 

Dacă ar fi să pigmentați anul 2023 într-o culoare, pe care ați alege-o și de ce?

Nu mă pot rezuma la o singură culoare. Roșu, pentru zilele în care nu ne-au ieșit planurile, și galben, pentru a descrie zilele frumoase pe care le-am petrecut.

 

Nu întreb cât de frumos este Crăciunul în trei. Cred cu tărie că nu sunt cuvinte îndeajuns ca să-l descrie, dar al câtelea Crăciun este în această formulă?

Am devenit părinți în urmă cu șase ani și jumătate, iar de doi ani și jumătate sărbătorim Crăciunul în patru.

 

Cum v-a schimbat pe voi, pe fiecare în parte minunea care a venit în viața voastră?

Suntem mult mai răbdători, atenți la nevoile noastre și ale familiei noastre. Amintiri care să ne rămână în suflet toată viața. Nu ne putem imagina viața fără fetițele noastre.

 

Ce ai învățat de la copiii tăi, Mădălina?

Că prezentul e cel mai important și că lucrurile materiale nu vor aduce niciodată bucuria pe care ți-o aduc momentele petrecute împreună.

 

Ușoare sau mai grele sunt călătoriile acum, în momentul prezent?

Sunt mai ușoare, pentru că fetițele noastre nu mai sunt bebeluși, dar și pentru că sunt obișnuite cu călătoriile, fie cu mașina, fie cu avionul. Dar nici noi nu ne mai stresăm atât de mult ca la început.

 

Cât de fain este să ai libertate și această libertate s-o împarți cu copilul și soțul tău?

Nu-mi pot imagina viața fără să fim liberi să facem ce ne dorim.

 

 

Ce înseamnă pentru tine să călătorești cu familia?

Faptul că creăm amintiri împreună ne încarcă sufletele. Sunt recunoscătoare că avem posibilitatea să călătorim, să ne intersectăm cu cultura, limba, obiceiurile unor popoare. Iar faptul că vizităm obiective vechi de sute sau mii de ani este hrană pentru suflet.

 

Când ați început să călătoriți în doi?

În urmă cu 14 ani. Primul concediu împreună l-am petrecut la Viena.

 

Dar în trei?

În trei am plecat când Melania avea 11 luni. Iar cu Ilinca am ieșit din țară când ea avea doar două luni.

 

Câte luni pe an sunteți plecați?

Ne-ar plăcerea să spunem că suntem plecați luni, dar adevărul este că suntem plecați câteva săptămâni pe an.

 

Mădălina, direct întreb, din ce bani reușiți să călătoriți? Ce lucrați și în ce domeniu activați?

Lucrăm în comunicare și jurnalism, de acasă, și avem și câteva colaborări.

 

Care dintre voi a venit cu ideea de a face un ocol al Pământului și când ați început aventura aceasta? Care este frumoasa poveste a escapadei voastre?

Nu aș spune ocolul Pământului, pentru că spre deosebire de alți pasionați de călătorii, noi ne-am axat pe Europa și am avut o singură vacanță foarte departe de casă, mai exact în Mauritius. Am început să călătorim cu 14 ani în urmă. Totul a pornit de la dorința noastră de a vedea lumea. De a cunoaște cultura și obiceiurile altor popoare.

 

În câte țări ați călătorit până acum? Câte țări și câte orașe a văzut copilul vostru?

Am ajuns în vreo 20 de țări până acum. Cu Melania am fost în zece țări și peste 20-30 de orașe. Nu am stat niciodată să le număr.

 

Cum vă pregătiți înainte de o călătorie? Cum alegeți următoarea destinație?

De când suntem părinți, încercăm să alegem destinații interesante și pentru fetițele noastre. Poate un muzeu mai interesant sau un loc de joacă altfel, cum ni s-a întâmplat când am vizitat Tirol, Austria. Deși scopul nostru a fost să vizităm Hallstatt, la jumătate de oră de cazarea noastră se află un loc de joacă la care a trebuit să ajungem cu telecabina, pentru că este cocoțat pe vârf de munte.

 

Biletele ieftine mai sunt un criteriu de selecție a unei țări și a culturii acesteia?

Nu neapărat. Sigur, dacă găsim bilete ieftine spre o destinație pe care o aveam de mult pe listă, nu stăm pe gânduri și le cumpărăm. Dar, așa cum am menționat și mai sus, alegem destinații care să fie interesante și pentru fetele noastre.

 

 

Ce destinații vi s-au potrivit mănușă?

Italia și Spania. Sunt niște țări minunate. De la cultură, mâncare, până la obiective turistice – sunt țări foarte ofertante din punct de vedere al obiectivelor turistice. Dar nu aș zice nu nici unei vacanțe în Portugalia sau în Austria.

 

Sau din toate vacanțele voastre reușiți să extrageți elementele constructive și să vă însușiți câte ceva bun de pus la inimă?

Da, clar! Pe lângă amintiri, din fiecare călătorie ne întoarcem încărcați sufletește.

 

Ce vă place cel mai mult în timpul unei călătorii?

Că putem să pășim în locuri vechi de sute sau mii de ani.

 

Cât de mulțumită ești de ce ai ales să faci în viață?

Foarte mulțumită. Nu m-aș vedea făcând altceva 🙂

 

Educația este arma pe care o au la îndemână elevii pentru a reuși în viață, iar între cea pe care o primesc acasă și cea însușită la școală trebuie să existe un echilibru. Copiii sunt viitorul și sunt realmente cea mai mare avere pe care o poate avea țara noastră. Au nevoie de repere și abia așteaptă să înflorească, iar mult se întâmplă atunci când sunt sub aripa dascălilor. Aceștia, la rândul lor, ar trebui să fie primii care să promoveze valori precum sunt adevărul, toleranța, lipsa de prejudecăți.

Dascălii sunt importanți factori ai civilizației unui popor. Doresc să-și îndeplinească misiunea într-un mod care le face onoare grație pregătirii solide și pasiunii care îi însuflețește. De aceea, există Proiectul MERITO ce are ca scop recunoașterea calităților lor.

De 7 ani, Cosmin Chiriță este în mijlocul acestei inițiative, coordonează această cauză de transformare a meseriei de profesor, susținută și argumentată de mediul de business. Chiar de la el aflăm mai multe informații despre ce se întâmplă în interiorul acestui proiect și care este scopul principal!

 

 

Cosmin, de 15 ani ești mijlocitor între profesori, educație și societate. Contribui și îți pui amprenta în proiecte de învățare și dezvoltare. Totuși, cum sună povestea escapadei academice? Ce studii ai?

Cred că tocmai parcursul meu academic și experiențele de învățare formală au contribuit la dorința de a mă implica în proiecte de educație pentru tineri și adulți – mi-am dat seama că, de fapt, am deprins abilitățile și competențele de care aveam nevoie, în contexte mai degrabă non-formale sau în oportunități de învățare în afara “sistemului” și mai puțin în Școală, așa cum o definim în mod clasic. Retrospectiv, mi-aș fi dorit ca învățarea în cadrul formal să fi fost mai conectată la realitate, la nevoile mele de adolescent / tânăr / viitor adult și la complexitatea micro-universurilor în care gravităm, în viața de zi cu zi. Pe scurt, am absolvit Școala Superioară Comercială “Nicolae Kretzulescu”, din București – liceu cu profil economic, cu multe oportunități extra-curriculare și extra-școlare. Acolo, am descoperit oportunitățile și beneficiile educației non-formale, prin programul Liderii Mileniului Trei, în cadrul căruia am început evoluția ca trainer / facilitator de experiențe de învățare și manager de proiect. Apoi, am urmat cursurile Facultății de Drept a Universității din București și, în paralel, am continuat dezvoltarea mea ca trainer și m-am imersat în diferite proiecte și organizații de educație non-formală – în acea perioadă am descoperit că vocația și menirea mea este în a contribui la dezvoltarea altora prin experiențe de învățare relevantă și “m-am așezat” pe acest traseu.

 

De 7 ani coordonezi proiectul MERITO, o cauză de transformare a meseriei de profesor, inițiată și susținută de mediul de business. Ce ți-ai luat frumos pentru suflet în toți acești ani?

Simt că am crescut odată cu proiectul, din multe puncte de vedere, cum aveam 25 de ani când am preluat managementul acestuia. Probabil cele mai semnificative pentru mine sunt sensul și împlinirea pe care mi le iau din cauza și comunitatea pe care le creștem – faptul că ceea ce facem cu și pentru profesorii din comunitate ajunge mai departe la sute / mii de alte cadre didactice, iar apoi la alte mii / zeci de mii de elevi, ceea ce înseamnă metode, abordări și oportunități de învățare actualizate pentru cei din urmă, care să contribuie la devenirea lor ca adulți performanți și la devenirea Școlii în una în care copiii noștri să își dorească să învețe – aș putea rezuma ca fiind impactul și factorul de multiplicare ale muncii mele. Pe lângă acestea, este și multă energie dată și luată, în aceeași măsură, din lucrul cu comunitatea de profesori, și o dezvoltare proprie accelerată exponențial, din interacțiunea cu atât de mulți specialiști și experți în Educație – probabil aș putea, dar nu mi-ar fi ușor să fac un top al abilităților și competențelor dezvoltate în acești aproape 8 ani, dintr-o paletă vastă, de la management de proiect și comunicare, până la management de comunitate de practică și învățare sau strângere de fonduri.

 

În Moldova sunt mai mulți profesori premiați MERITO, dar ajută-ne să înțelegem mai bine ce înseamnă proiectul și inițiativa MERITO!

Prin MERITO, vrem să transformăm meseria de profesor în România, în sensul de a profesionaliza, prin recunoașterea profesorilor valoroși, prin dezvoltarea acestora și propagarea expertizei lor către majoritatea profesorilor din România.

 

Pe scurt, despre MERITO:

📍 Ce problemă rezolvă: Statutul scăzut al profesiei, lipsa recunoașterii, a pregătirii profesionale de calitate a profesorilor și a expertizei pedagogice și didactice din sistem;

📍 Cum ne propunem să o rezolvăm: Redăm credibilitatea profesiei, identificând și promovând profesori valoroși (laureații MERITO, premiați în Gala anuală). Contribuim la profesionalizarea meseriei, investind în dezvoltarea laureaților MERITO și altor cadre didactice dedicate și extinzând expertiza lor către masa corpului profesoral (prin formare directă și schimb de practici validate între aceștia).

📍 Cu ce impact până acum: După Gala noastră din mai, când am premiat a opta generație MERITO, am ajuns la 93 de profesori laureați și la peste 100 de profesori valoroși  în comunitatea MERITO extinsă.

Peste 1.000 de apariții în media ale profesorilor care au impact pozitiv în sistem (laureați MERITO), care au ajuns cumulat la peste 5 milioane de români. Aproximativ 25.000 de profesori din sistemul preuniversitar și-au îmbunătățit și diversificat metodele de predare la clasă ca urmare a transferului de practici validate de la laureații MERITO.

Peste 10.000 de profesori, elevi și părinți, cu care laureații MERITO interacționează, în medie, de-a lungul unui an, cu mai multă încredere și energie, datorită comunității pe care o creștem.

Strategia noastră este să investim consistent în dezvoltarea acestora ca experți-practicieni „de la firul ierbii” și în propagarea expertizei lor.

Ne-am propus să contribuim la formarea a 50.000 de profesori din sistem, în următorii ani, care să își facă meseria la un nivel înalt de profesionalism – aceștia reprezintă aproximativ o treime din total, un prag de la care vom fi pornit o mișcare fără întoarcere.

 

 

Cum „găsiți” acești profesori? Înțeleg că rezultatele lor îi aduc în față, dar și recomandarea primează?

Recomandarea este primul pas prin care profesorii din învățământul preuniversitar public ajung în procesul nostru de selecție – primim recomandări pe formularul public de pe site-ul MERITO, de la elevi, părinți, cadre didactice sau oameni activi în comunitatea locală (continuu, fără o perioadă sau un termen limită de recomandare) sau de la comunități și organizații partenere. Odată ce strângem mai multe recomandări pentru un profesor anume, începem validarea online și căutăm cât mai multe informații despre acesta, iar apoi etapa de validare “în teritoriu”, adică apelăm din nou la rețeaua noastră pentru a afla detalii despre ce metode folosește la clasă și în afara acesteia, cum este văzut în comunitatea locală, cum arată parcursul de dezvoltare ca profesor ș.a.m.d. Selecția finală este realizată de un juriu compus din lideri de business din Romanian Business Leaders (fundația sub umbrela căreia desfășurăm proiectul) și profesioniști din organizații din Educație, în baza profilului de profesor performant și cu potențial de dezvoltare, pe care îl căutăm, ținând cont și de criterii precum acoperirea geografică, mediul, nivelul de învățământ și specificul în care profesorul activează. Pe lângă a fi un profesor foarte bun la clasă și a avea un “caracter frumos”, care este o condiție esențială, ținem cont de modul și măsura în care profesorul cultivă pasiunea pentru învățare elevilor și în afara materiei sau clasei lui; de gradul în care se dezvoltă profesional și contribuie la dezvoltarea altor profesori; de măsura în care colaborează și își împărtășește bunele practici – în esență, performanțele profesorului pe care le cercetăm pot fi extrem de variate (de la creșterea nivelului elevilor, rata de promovabilitate și alfabetizare în condiții vitrege și până la performanțe olimpice) și primează pasiunea și dedicarea acestuia față de elevi și față de propria dezvoltare.

 

An de an, comunitatea MERITO crește. Urmăresc pagina oficială și constat cu bucurie acest aspect. Pe unii, am încântarea să-i și cunosc împărțind domeniul de activitate. De asemenea, știu că anual organizați și o Gală MERITO în care sunt premiați profesorii remarcabili. Ce avantaje au aceștia odată intrați în această comunitate?

Recunoașterea este publică și materială (în fața a 200+ lideri din business și profesioniști din Educație), în Gala MERITO. Apoi, sprijinul pentru dezvoltare înseamnă încredere și conectare la resursele și rețeaua MERITO & RBL, precum:

📍 Colaborare cu cei 100+ de profesori din comunitatea MERITO;

📍 Acces la oportunități de formare și dezvoltare adresate specific comunității MERITO;

📍 Acces la oportunități de finanțare, parteneri, servicii și consultanți pro bono, know-how și expertiză internațională.

 

Odată cooptați și integrați în comunitate, profesorii MERITO:

📍 Participă la întâlnirile online (bilunare) și “fizice” (periodic) de comunitate, pe teme de schimb de practici validate, oportunități de dezvoltare, ateliere de învățare, întâlniri cu specialiști ș.a.;

📍 Inițiază, coordonează și desfășoară sau contribuie în intervenții MERITO de învățare pentru alți profesori (webinare; “cafenele”; Forumuri ș.a.) sau ca invitați-contributori în acțiuni ale partenerilor, cu sprijinul echipei proiectului;

📍 Contribuie în grupuri de lucru existente în comunitate, pe teme relevante pentru dezvoltarea profesorilor (formarea profesorilor; standarde de evaluare; Harta lecturii ș.a.) sau inițiază noi componente în MERITO (analize; cercetări; studii; acțiuni de învățare relevante, în domeniul Științelor Educației);

📍 Au apariții media, în nume propriu sau al comunității, privind acțiuni MERITO, specialitatea proprie sau pe o arie de expertiză;

📍 Contribuie sau inițiază demersuri de poziții publice și consultări cu decidenții, ale MERITO, pe teme stringente din Educație.

 

Premiul și titlul pe care-l primesc vine odată și cu mai multă responsabilitate din partea cadrelor didactice?

Premiul și statutul MERITO nu vin cu condiții pentru profesorii selectați, pe lângă cele de respect, toleranță și bună colaborare în comunitate – gradul de implicare al profesorilor din comunitate variază și este la latitudinea acestora. Credem că MERITO este doar un context și un spațiu căruia profesorii să simtă că aparțin, că sunt înțeleși și sprijiniți – o cancelarie așa cum probabil mulți și-ar dori-o – iar în acest cadru, profesorii să “înflorească”, adică responsabilitatea pe care o pun deja în profesia și activitatea lor să capete noi valențe și impact la un nivel cel puțin local și regional, dacă nu chiar național.

 

Am stat de vorbă cu soții Munteanu din Iași. Sunt cadre didactice premiate în interiorul proiectului și cunoaștem cât de mult crește orașul, mai ales prin FILIT. Dar ce alte cadre din zona Moldovei au primit distincția MERITO și prin ce s-au remarcat?

Sunt cel puțin 25 de profesori laureați și parteneri MERITO în regiunea Moldovei, de la Vatra Moldoviței și până la Galați, pe care vă invit să îi descoperiți pe: https://www.proiectulmerito.ro/harta-merito/. Fiecare dintre aceștia se disting, pe de o parte, prin ceea ce fac la clasă, adică prin metodele pe care le folosesc la disciplinele pe care le predau, dar mai mult decât atât, prin modul în care ”ies din fișa postului”, adică fac mult mai mult decât a preda și a urmări materia, ci cultivă bucuria și curiozitatea pentru învățare. Au o mulțime de activități extra-curriculare și aici aș pot exemplifica: Clubul Alecart, care cultivă cititorii și deja produce autori și în rândul elevilor și mai apoi al studenților; lotul Internațional Olimpic de Geografie, coordonat de soții Fiscutean; pauzademate.ro – platforma foarte cunoscută printre elevi și părinți de pregătire suplimentară gratuită, dezvoltată de Cătălina Dogaru; cluburi de matematică sau de dezvoltare personală; robotică sau formarea viitorilor profesori; nominalizarea în Top50 Global Teacher Prize a Ana-Mariei Rusu; ș.a. performanțe de genul acesta, care înseamnă, începând de la a cultiva pasiunea pentru învățarea elevilor și până la performanțe olimpice, de literație sau de lectură sau performanța de a le crește nivelul, de a-i aduce, de exemplu, la un prag de promovabilitate.

 

 

Crezi mai mult în schimbarea în sistemul de educație ce vine de la nivel micro sau macro?

Misiunea noastră este de a transforma profesia, începând “de la firul ierbii”, cu și pentru profesorii care activează și performează zi de zi, în sistem, contribuind la dezvoltarea lor ca experți-practicieni, pe ariile de care avem nevoie și, evident, credem în acest mecanism, care necesită totuși investiție de timp, resurse, energie, încredere și consecvență pentru schimbările de care avem nevoie. Personal, cred într-o întâlnire a celor două niveluri – adică dezvoltarea și eforturile pe care profesorii le depun în Școală să întâlnească politicile educaționale coerente și durabile, gândite strategic și asumate pe termen lung de către decidenți. Aceasta cred că ar fi formula ideală, în care acțiunile celor două niveluri s-ar potența reciproc, însă nu cred că sunt co-dependente – trecutul apropiat ne arată că unele decizii bune de sistem s-au lovit de rezistență în practică, iar unele demersuri pornite de la nivel micro continuă să funcționeze și să dea rezultate, fără a fi susținute din sistem sau fără să fi ajuns politici publice. Unul dintre crezurile RBL este “Facem noi, nu așteptăm să se facă”, motiv pentru care am și pivotat misiunea MERITO în direcția (trans)formării profesorilor, cu și pentru profesioniștii din sistem.

 

Care crezi că este instrumentul cel mai la îndemână pe care-l pot avea profesorii ca să aducă îmbunătățiri în sistemul de învățământ?

Cred foarte mult în puterea comunităților de practică și învățare ale profesorilor, care îi pot ajuta de la împărtășire de practici și soluții și până la “spații de siguranță” și coalizare în breaslă – pot începe de la simple întâlniri tematice în școală, cercuri de lectură pentru profesori și până la comunități sau asociații profesionale locale sau regionale. Avem mult de crescut în zona colaborării și învățării continue a profesorilor, iar comunitățile de practică și învățare sunt, probabil, printre cele mai accesibile mijloace disponibile imediat acestora.

 

Gabriela Radu a înființat o asociație pentru a-și ajuta, inițial, propriul copil care s-a născut cu atrofie musculară spinală, dar s-a aplecat și nevoilor altora aflați în situație similară. Pe lângă credință, bunătate, pune un strop mare de speranță în sufletul familiilor care se simt deznădăjduite de soarta ce li s-a arătat. Prin ajutorul oferit, tinerei mame îi crește sufletul de emoție pentru că își atinge scopul, acela de a întinde o mână de sprijin indiferent că îi este cerută sau nu.

Diagnosticul fiului său a forțat-o să creadă că deține super puteri. Nici nu are încotro, nici nu vrea să înceteze să dea din aripi pentru cel care i-a oferit rolul cel mai frumos din viața sa, cel de mamă.

 

Cum te găsesc în momentul prezent?

Cu multe vise, cu multe speranțe, dar copleșită de toate schimbările survenite în ultima vreme. Viața cu SMA (amiotrofie spinală) poate fi, în același timp, extrem de grea și extrem de frumoasă. De fapt, așa poate fi viața oricui, în general. Nu?

Contează cum ne poziționăm noi față de situațiile apărute. Și o conștientizare pe care am avut-o recent a fost că eu sunt responsabilă pentru tot ce se întâmplă în viața mea, bine sau rău. La nivel teoretic, înțelegeam conceptul acesta. Dar se face un declic când începi să înțelegi cu adevărat.

 

 

Ticluiești ceva sub egida asociației sau te liniștești la final de an?

Când ai un copil cu un diagnostic precum SMA și mai și ajuți alte familii cu copii în aceeași situație, nu poți vorbi despre liniște indiferent de perioada din an. Este mai degrabă un stil de viață, iar pentru mine și o alegere personală, acesta în care nu mă gândesc la liniște, ci doar găsesc portițe de relaxare/încărcare cu forțe noi. În special acum, la final de an, când este perioada în care multe companii încă pot redirecționa 20% din impozitul datorat statului, dar și când trebuie să pregătim o nouă comunicare pentru persoanele fizice care, de la 1 ianuarie, vor putea redirecționa 3,5% din impozitul salarial, nici nu poate fi vorba de liniște. E toată lumea în mișcare, multe evenimente, multe întâlniri, ceea ce da, e obositor, dar pentru mine este și o bucurie pentru că înseamnă că Familia SMA e mai mare, că se aude despre misiune noastră în comunitate și că am astfel posibilitatea să ajut mai mulți copii și adulți. Mi-am asumat această responsabilitate și, practic, nu aș avea liniște să mă gândesc la liniște, știind cu ce se confruntă fiecare familie și câtă nevoie de sprijin este.

 

Când a luat naștere asociația și care a fost motivația intrinsecă de a lua în mâini atribuțiile pe care le are o președintă de asociație?

Nu m-aș fi gândit că vom ajunge vreodată atât de departe, să realizăm proiectele grandioase cărora le-am dat viață.

Inițial, în 2019, am înființat asociația pentru a-mi ajuta propriul copil, dar nu doar pe el oricum.

Acum avem peste 140 de familii în programele noastre, iar numărul lor crește constant pentru că apar cazuri noi.

Totul a venit de la sine, nu am avut un plan rațional. Dar știu că a existat un plan mai mare. Era de fapt unul dintre scopurile mele în această viață. Să ajut oameni, să îi aduc aproape, să îi unesc, să le arăt că există speranță.

 

Am venit cu curiozitatea de mai sus pentru că știu că glisezi cu atribuțiile din societate pe care le-ai îmbrățișat cu cele de acasă, de mamă și soție pentru băieții tăi. Ușor sau greu este?

Foarte greu, poate cel mai greu. Nu de multe ori am dat greș. Dar mi-a luat ceva vreme până când să conștientizez și să internalizez acest lucru.

Nu am găsit încă soluția perfectă, sunt în drum spre ea.

E greu în societatea de azi pentru o femeie să-și asume rolul masculin provenit din muncă: funcții de conducere, management, etc.

E un joc și schimb de energii – masculin-feminin pe care trebuie să-l înțelegi. Energia masculină este și înseamnă ,,a face,,. Iar în organizația noastră, ,,a face,, e definitoriu.

Sunt în drumul cunoașterii de sine, lucrez mult cu mine pentru a putea îmbina aceste roluri cât mai bine.

 

 

De unde îți iei resursele zilnic? În cine le găsești?

Din semnele pe care le primesc de la Univers. Sincronicități. Nu sunt puține.

De la oamenii minunați care au apărut în viața mea în ultimul timp, pentru care sunt extrem de recunoscătoare.

Simt că evoluez, simt că sunt acolo unde trebuie, și asta mă încurajează să merg mai departe.

Este acel sentiment divin când primești certitudinea că ești aliniat cu unul dintre scopurile sufletului tău.

 

Cine sunt beneficiarii acestei asociații?

Asociația este dedicată și are misiunea de a oferi sprijin în toate formele pacienților, copii și adulți diagnosticați cu amiotrofie spinală și familiilor acestora. Când într-o familie sănătoasă se naște un copil cu SMA, familia însăși se confruntă cu boala, în modul cel mai concret, nu doar copilul nou-născut. Familia devine o extensie a condiției speciale a copilului, acea extensie care-i permite acestuia să lupte pentru viață cu puteri sporite, să o cunoască și să se bucure de ea prin „terminațiile nervoase” ale părinților, fraților sau surorilor lui. La fel, când o persoană sănătoasă se îndrăgostește de un adult cu SMA și întemeiază cu acesta o familie, acea familie devine o „familie SMA”

Asociația Familia SMA a înțeles profund această perspectivă, adresându-se nu doar persoanelor cu SMA, ci și familiilor lor, ca parte extrem se importantă în procesul de înțelegere a bolii, de vindecare, de recuperare și integrare a persoanelor afectate de SMA.

În teorie, lucrurile par limpezi și ușor de înfăptuit. În practică, eu știu, așa cum știe orice părinte al cărui copil este afectat de SMA, că lucrurile sunt tulburi și extrem de dificile.

 

Care sunt nevoile pacienților și cum îi ajutați concret?

Nevoile sunt foarte multe, dar o să vă povestesc ceva ce face diferența între viață și moarte: respirația.

Să respirăm pare ușor. Atât de ușor, încât majoritatea dintre noi nici nu bagă de seamă. Din zecile de mii de inspirații și expirații zilnice, rar devenim conștienți de câteva. Este o funcție biologică elementară, care se realizează de la sine pentru cei mai mulți dintre noi.

Dar cum e respirația pentru o persoană cu SMA? La care felul în care respiră nu mai depinde nici de stilul de viață, nici de știință, nici de artă?

Pentru că slăbiciunea mușchilor motori poate afecta mușchii folosiți pentru respirație, hipoventilația (incapacitatea de a inspira profund pentru a înlocui dioxidul de carbon cu oxigen) poate duce la desaturarea de oxigen, mai ales în timpul somnului, când musculatura respiratorie este cea mai relaxată. De asemenea, răcelile pot cauza mai ușor infecții toracice, deoarece tusea ineficientă nu poate elimina așa cum trebuie mucusul și celelalte secreții din plămâni.

Problemele respiratorii sunt frecvente la persoanele afectate de SMA și există posibilitatea să devină severe, până la deces, indiferent dacă acestea pot să stea sau nu în șezut. Din acest motiv, este necesar să existe un management respirator adecvat.

Fizioterapia toracică trebuie adeseori combinată cu aparate care eficientizează tusea (de exemplu Cough Assist), ventilatoare non-invazive (aparate care se sincronizează cu respirația pacientului și care sunt configurate să asigure o respirație mai profundă decât cea pe care o poate realiza persoana pe cont propriu), iar pacienții care nu pot sta în șezut, cu tuse și deglutiție ineficiente, ar trebui să dispună și de un aparat pentru aspirarea secrețiilor.

Pentru că aceste dispozitive medicale (ventilator, cough assist, umidificator, nebulizator, aspirator de secreții, pulsoximetru), inclusiv consumabilele pentru acestea (sonde, filtre, circuite, măști), sunt, pe cât de necesare, pe atât de costisitoare, noi le oferim cu titlu de împrumut (aparatele) sau gratuit (consumabilele).

Mai mult, părinții și îngrijitorii beneficiază de instruire și sprijin din partea noastră, astfel încât să poată utiliza aparatele în mod eficient, iar viața celor dragi să nu mai fie amenințată la fiecare respirație.

 

 

Cine ți-a fost alături în înființarea asociației, dar și de a o ridica? Aici mă refer la persoanele care au oferit sprijin financiar.

Pentru înființare nu sunt multe lucruri de făcut, e o procedură destul de facilă. Oricine poate înființa o asociație, dar greul urmează de abia apoi.

Aici vreau să-mi exprim recunoștința pentru toți oamenii care au contribuit vreodată la ajutarea beneficiarilor noștri: donatori individuali, companii, parteneri, familie, voluntari, medici sau alți profesioniști din domeniul sănătății.

Și vreau să menționez un om extraordinar: Corina Banu. Corina este un profesionist desăvârșit și am început de puțin timp să lucrăm împreună, mai bine zis să mă ajute, să-mi deschidă ochii, să participe la evoluția mea profesională. Este atât de deșteaptă încă mereu mă uluiește. Are un discurs foarte, foarte frumos, este un bun comunicator și mă înțelege, îmi citește sentimentele fără să-i spun prea multe. A înțeles foarte repede contextul părinților SMA, a înțeles nevoile tuturor și concret ajută. Dar cred că nu putea fi toate aceste lucruri dacă nu era un om bun, pasionat de ajutorare. Se spune că în oamenii pe care îi admirăm vedem potențialul din noi.

Nu a existat o persoană sau câteva care au ajutat la ridicarea asociației din punct de vedere financiar pentru a putea desfășura proiectele. Pentru că vorbim de zeci și sute de mii de euro necesari. Desigur, am fost de-a lungul timpului sponsori care au donat sau redirecționat sume mari, dar banii se duc imediat și e nevoie de efort continuu. Spre exemplu, dacă asociația primește azi o sponsorizare de 3000 de lei, achiziționăm un aspirator de secreții în valoare de 2400 lei și 3 kit-uri de consumabile pentru acesta și gata. Și nu e un singur copil sau adult cu SMA care are nevoie de aspirator, pot apărea 3-4 persoane în același timp.

 

Care sunt nevoile copilului tău? Mă refer la cele medicale.

Extrem de multe. În primul rând, Ale este un copil care are nevoie de o persoană specializată 24/24. De o persoană care să știe să aspire, să utilizeze cough assist, ventilator non-invaziv, Ambu bag, puls-oximetru, să știe să îi pună corsetul și celelalte echipamente ortopedice. Dar cel mai mult cred că are nevoie să fie înțeles.

Practic, Ale are cele mai multe nevoi medicale, pentru că există și copii care au forme mai ușoare și nu au nevoie de atât de multe. Probabil acesta este un motiv pentru care sunt atât de devotată cauzei: pentru că știu ce înseamnă greul și nu mai vreau să treacă alte sau multe persoane prin asta.

 

Când te uiți în ochii lui, ce îi promiți, Gabriela?

Nu am reflectat la acest aspect; de obicei, îi ofer ceea ce își dorește el: activități „normale,” cum ar fi o vizită la zoo sau în alte locuri preferate ale sale. Cred că promisiunile mai profunde pe care mi le fac mie însumi sunt legate de a fi o mamă bună. Pentru că o mamă bună depune efort pentru a face tot ce este mai benefic pentru copilul său, dar în același timp nu uită să aibă grijă și de propria sa bunăstare, conștientă că starea ei influențează și starea de bine a copilului.

 

 

De câte ori își spune pe zi Gabriela că poate și că o să răzbată în viață?

Păi, simt că am răzbit deja. Am trecut prin cele mai grele momente. Acum trebuie să ne menținem un echilibru pe plan familial.

 

Cu ce gând te trezești în fiecare dimineață?

În fiecare dimineață, mă trezesc cu hotărârea de a finaliza sarcinile și de a aborda lista mea aparent interminabilă de atribuții. Cu toate că aceasta pare să nu se termine niciodată, încerc să-mi aduc aminte să încep ziua cu gânduri de recunoștință pentru viață. Chiar dacă uneori poate fi extrem de dificilă, există și frumusețe în această călătorie.

 

 

Dacă ar fi să aleg trei cuvinte care să-l descrie pe tânărul Vlad Gafencu ar fi: cunoaștere, evoluție, experiențe.

Cunoaștere pentru că este însetat după noi și noi informații. Consumă noutăți multe și doar de calitate. Evoluție pentru că dintotdeauna a dorit să se așeze lângă oameni care îl împing spre progres, iar eforturile depuse l-au condus spre rezultate formidabile și care îi mulțumesc prezentul. Experiențe deoarece el este o parte din ceea ce întâlnește în viața lui.

Este licențiat în științele comunicării, copywriter și spune despre el că este un marketer entuziast, doar că la momentul în care ne aflăm se suprapune și se identifică perfect cu Ideaticu’, un podcast real cu personalități pe care le admira încă din copilărie. Are bucuria de a-și satisface curiozitățile și de a afla poveștile de viață ale oamenilor.

În acest moment lucrează la Real Life Podcast marca Ideaticu’, un concept de eveniment unic în zona Moldovei. E practic un podcast în viața reală pe care îl va organiza cu prilejul a 3 ani de Ideaticu’ alături de 3 invitați de suflet din cadrul podcastului său: Paul Olteanu, Dumitru Borțun și Mirela Retegan. Să-i dăm cuvântul!

 

Vlad, ești intervievat acum. De obicei, adresezi tu curiozități oamenilor. În care ipostază te simți mai confortabil?

Haha, da. Sunt obișnuit să fiu în ipostaza de a intervieva, de a fi curios și de a extrage poveștile, gândurile și ideile esențiale ale fiecărui om. Având în vedere că nu am fost pus de foarte multe ori în ipostaza de a fi intervievat e clar că mă simt mai confortabil atunci când eu sunt cel care adresează întrebările. Dar mai e un argument solid pentru care prefer să fiu eu cel care intervievează: îmi place mai mult să ascult decât să vorbesc.

 

 

Mult sau foarte mult îți place ceea ce faci în prezent?

Foarte mult. Toată energia, pasiunea și priceperea mea le-am pus în slujba a ceea ce fac acum.

La bază sunt om licențiat în științele comunicării, copywriter și marketer entuziast, iar în vârful piramidei sufletului îmi stă Ideaticu’, proiectul pe care l-am clădit de la 0, din pământ din iarbă verde cum îmi place mie să zic, pentru a ajuta oamenii să-și răspundă singuri la întrebări esențiale din mintea lor.

În plus, construiesc împreună cu Răzvan Zvorișteanu, bizz.club, un club de business networking care oferă educație și sprijin antreprenorilor la început de drum și nu numai.

 

Dacă ar fi să dai o culoare prezentului, cum l-ai îmbrăca?

L-aș îmbrăca într-o paletă vibrantă de culori, un ROGVAIV al vieții în care se împletesc nuanțe intense și subtile. În acest tablou cromatic bogat, se regăsesc tonuri pasionale de roșu, energizante de oranj, luminoase de galben și pline de viață de verde. Violetul adaugă profunzime și mister, iar griul subliniază subtilitățile și complexitatea existenței.

Dacă aș alege totuși o singură culoare, aș opta pentru verde. Verdele devine metafora perfectă pentru ceea ce înseamnă (re)inventare personală, creștere, vitalitate, echilibru și liniște.

 

Ce-ți aduce frumos pentru suflet proiectul care îți poartă amprenta?

Multe, dar cel mai important aspect cred că e acesta: îmi oferă un context de a cunoaște oameni noi, de a lua contact cu personalități pe care le admiram în copilărie și la care mă uitam fascinant și nu în ultimul rând îmi oferă posibilitatea să împărtășesc altor oameni o parte din valorile în care cred:

I – Idei pentru minte și suflet

D – Dedicare totală

E – Energie faină

A – Ambiție

T – Timp cu sens

I – Inspirație

C – Curaj

U – Umanitate

De altfel, valorile care se ascund sub acronimul IDEATICU mi-au fost și îmi sunt prietene dragi în tot ceea ce fac.

 

 

Ce proiecte ticluiești în această perioadă?

În acest moment lucrez la Real Life Podcast marca Ideaticu’, un concept unic în zona Moldovei. E practic un podcast în viața reală pe care îl voi organiza cu prilejul a 3 ani de Ideaticu’ alături de 3 invitați de suflet din cadrul podcastului meu: Paul Olteanu, Dumitru Borțun și Mirela Retegan.

Toată această experiență va avea loc pe 17 februarie, la Ateneul din Iași. Vorbele după care mă ghidez în organizarea acestui eveniment sunt ale lui Constantin Noica: ”Stări de spirit, asta trebuie dat altora. Nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături.” Asta înseamnă că va fi o seară în care emoția va fi vedeta, iar cei care vor participa nu vor fi doar simpli spectatori, vor fi (co)creatori de amintiri. Bilete și informații pe larg, aici.

 

Suntem spre finalul anului. De fel, cu toții ne facem un bilanț și mi-ar plăcea să dăm la o parte chestiile, „contabilicești”. Nu la ele mă refer. Cum simți că a fost 2023 pentru tine?

A fost un an cu de toate, un an cu multe provocări, un an în care mi-am depășit multe bariere și limite. Un an în care am progresat mult raportându-mă la cel precedent și în care am învățat multe despre mine. Pe scurt, un an ideatic și practic, în sensul că am reușit să dau viață multor idei pe care le aveam în minte și să le materializăm în proiecte concrete, iar Real Life Podcast, proiectul de care am povestit mai sus, e un exemplu relevant în acest sens, chiar dacă au fost și altele.

 

Cu ce gânduri intri în noul an care urmează? Ce consideri că ar fi necesar să îmbunătățești la viața ta de acum și aici mă raportez doar la traseul profesional pe care l-ai îmbrățișat.

Gândurile cu care încep sunt legate de proiectul de pe 17 februarie, Real Life Podcast. Îmi doresc să iasă un eveniment cu totul special, un eveniment care spun eu că va marca începutul anului 2024, cel puțin în Iași. Prin urmare, vreau ca împreună cu a mea colegă, Carmen Teodorescu, să creăm o experiență cu adevărat memorabilă de care oamenii să-și amintească mult timp după.

Iar ca să răspund punctual vis-a-vis de îmbunătățiri, vreau să mă bucur și mai mult de proces și să dau viață, să materializez cât mai multe idei pe care le am. Și evident, să-l duc pe Ideatic(u) cât de sus se poate.

 

Ideaticu’ este un proiect creat de la zero care a ajuns să fie apreciat de o comunitate solidă, formată de un număr mare de ascultători. De ce instrumente a fost nevoie să pornești această idee? Zvâc, curaj, credință, idei?

De toate cele enumerate de tine, dar dacă ar fi să rezum, aș spune că am găsit și un cod PIN pentru succesul acestui proiect.

PPlan, Perseverență, Pasiune

I Idee clară de la început

NNevoile publicului țintă

 

Trei ani de Ideaticu’. Ai avut întâlniri cu personalități cunoscute de către publicul larg și de care nu ne săturăm să îi ascultăm și reascultăm.  Tu ce ți-ai luat de la fiecare în parte?

În cei trei ani de Ideaticu, fiecare conversație cu invitații pe care i-am avut a fost ca o călătorie fascinantă în lumea lor, și am adunat o mulțime de lecții prețioase. De la fiecare invitat în parte, am prins vibe-uri unice, dar dacă ar fi să găsesc un fir comun, cred că se rezumă la următoarele: oferă înainte de a te aștepta să primești, muncește pentru visul tău, fii disciplinat, fă bine oamenilor și ai grijă să nu te pierzi pe tine în tot acest proces.

 

Cum îți alegi oamenii și temele de discuție? Ce ți-ai propus să aduci în față prin podcast-urile tale?

Aleg oamenii cu care rezonez, pe care îi admir și care au ceva relevant de spus.

Cât despre subiecte, mă pasionează discuțiile din domeniul psihologiei, neuroștiinței și dezvoltării personale. De asemenea, încerc să aduc în prim-plan povești de viață care inspiră, oferind ascultătorilor mei un cadru în care să descopere perspective noi și să exploreze diverse aspecte ale minții și sufletului lor.

În esență, îmi propun să creez un podcast autentic și accesibil, unde oamenii să găsească informații relevante și să se simtă conectați, inspirați și înțeleși în călătoria lor de autocunoaștere.

 

Dacă ar fi să te dezbraci de haina socială pe care o porți zilnic, ce altă haină ai avea curaj să așezi pe tine?

Haina vulnerabilității sau haina lui Harap-Alb, un personaj care parcurge o călătorie inițiatică de la omul neinstruit, inocent și plin de slăbiciuni, la eroul matur, încrezător și capabil să depășească orice obstacol și să găsească soluții în orice împrejurare.

Până la urmă, cred că fiecare dintre noi parcurge la un moment dat o călătorie a eroului, exact ca în povestea lui Harap-Alb.

În plus, este vital să conștientizăm că toți avem slăbiciuni, dar cred acestea pot fi transformate în resurse pentru a deveni persoane mai puternice și mai înțelepte.

Experiența umană aduce cu sine provocări și momente de transformare, iar capacitatea noastră de a fi vulnerabili poate contribui la conexiuni mai autentice și la înțelegerea profundă a sinelui și a celor din jur.

 

 

Dacă ar fi să mă iei de mână și să mă porți în copilăria sau adolescența ta, în care moment la vieții tale cel mai drag m-ai conduce?

Nu știu, ar fi multe, dar hai să-ți spun două care-mi vin în minte acum, din fiecare perioadă.

Prima dată când am fost pe stadion la un meci de fotbal cu tata, Poli Iași-Steaua, e de fapt și prima dată când am experimentat în Real Life vorbele lui Noica, de care vorbeam mai sus. A fost prima dată când am realizat că stările de spirit sunt cea mai puternică motivație pentru acțiune.

Al doilea moment fain să spunem că  a fost în clasa a 8-a când am luat premiul I la olimpiada de limba și literatura română, faza pe județ. Atunci am simțit că misiunea mea în lume e să fiu ”ideatic” și să dau viață ideilor mele într-un mod creativ.

 

Ce visa băiețelul Vlad să devină când va crește mare și ce a devenit el? Coincid planurile din copilărie cu cele de acum?

Când eram mic mă jucam de-a profesorul și elevul cu verișoarele mele mai mici și le dădeam teste pe care le corectam cu roșu. 😊 Deci mi-ar fi plăcut să devin profesor. Ce fac acum, are legătură în mare parte cu asta, având în vedere că de curând am obținut și certificatul de trainer acreditat ANC.

(Încă) nu predau nimic oamenilor în mod direct. Dar, prin ceea ce fac, încerc să fiu o sursă de inspirație și pentru ceilalți și să-i învăț indirect că poți realiza orice îți propui dacă pui pasiune în ceea ce faci și ești perseverent.

În plus, prin intermediul invitaților pe care îi am în podcast creez un context de creștere și conștientizare tocmai ca oamenii să învețe despre ei și să afli cine sunt cu adevărat în această fascinantă călătorie numită viață.

 

 

A ales să se înscrie la Liceul Pedagogic atunci când vârsta din buletin i-a permis și să dea probele vocaționale. Tată îl dorea pădurar, el a vrut să fie învățător. Inspirat sau nu de alt membru din familia sa care deja studia la liceul cu profil pedagogic, cert e că de la acel moment până în clipa prezentă sunt patru decenii distanță de când învățătorul Cîrlig Marian se află în mijlocul elevilor. Este al lor cu același entuziasm cu care a început cariera didactică.

Distins cu premiul Merito pentru metodele pe care le-a îmbrățișat la clasă, pentru știința pe care a adus-o mai aproape de elevi și pentru adaptarea de care a dovedit de-a lungul experienței profesionale, nu se vede în alt loc considerând că meseria sa este o menire. Să-l cunoaștem!

 

 

Cu ce sentimente sau gânduri intrați în fiecare zi în clasă?

În fiecare zi, clasa îmi oferă lumea mea: o lume a inocenței, a unor suflete ce vin la școală cu drag și așteaptă ca școala să le ofere învățare și să le descopere minunile pe care ei le aduc zi de zi. Profesorii noștri ne spuneau că în momentul în care intri în clasă lași la ușa clasei toate problemele tale. Nu este simplu. Sunt, poate, puțin egoist. Am învățat să las totul la ușa clasei și să mă hrănesc și eu din exuberanța și fericirea lor. Am timp să mă gândesc la ale mele seara când ajung acasă. Am învățat că nu trebuie să-i atragem pe copii în visele și problemele noastre. Dacă ești un dascăl adevărat, încerci să te duci tu în visele lor (parafrazare din profesor universitar Dumitru Borțun).

 

Și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici, nu doar invers. Ce v-ați luat frumos pentru suflet de la ei? Pe ce se ghidează relația dumneavoastră cu elevii pe care îi ghidați?

Parafrazez iar, Dacă nu este dragoste și empatie, nu este nimic. Copiii pe care îi avem zi de zi în sala de clasă sunt adulții viitorului. Ce sădim, vom culege. Am învățat că nu sunt un mic „Dumnezeu” în sala de clasă. Copiii mei învață de la mine și eu învăț de la ei. Sunt doar un om ce o perioadă de timp le îndrumă pașii. Fiecare dintre elevii noștri poartă în sufletul lor o parte din noi (bună și constructivă sau o parte întunecată ce nu construiește).

Eu m-am schimbat după fiecare generație de elevi). Fiecare generație m-a făcut mai bun. Când spun mai bun, mă refer la suflet. De aici a venit și partea de update profesional. A fost un gest de respect și de recunoștință față de ei și o parte de construcție umană și profesională pentru mine. Când mă reîntâlnesc cu foștii ei elevi, văd părți frumoase din trecutul meu. Am învățat că un profesor nu predă doar conținuturi. Am învățat că alături de conținuturi se predă pe sine. Am învățat că elevii mei vor fi ceea ce sunt eu.

Ce am învățat? Am învățat inocența și bunătatea lor. Am învățat curiozitatea, creativitatea și gândirea lor critică. Am învățat din spontaneitatea lor. Am învățat să învăț de la copiii mei. Este așa de simplu și de frumos! Numai să ne lăsăm descoperiți puțin și să ne arătăm și noi sufletul așa cum o fac și ei. Copiii noștri ne simt. Simt când mimăm sentimente și profesie.

 

Dacă ar fi să faceți portretul clasei pe care o aveți în prezent, cum ar fi redat în câteva idei?

Este simplu și aici. Copii fericiți că vin la școală. Copii fericiți că au posibilitatea să întrebe. Copii fericiți că sunt respectați. Copii fericiți că încerc să duc învățarea către ei. 17 băieți și 7 fete. Fiecare cu minunile lui sau ei. Fiecare cu așteptări față de mine. Fiecare cu drag de a veni la școală și a descoperi încet-încet cum este învățarea. Fiecare cu personalitatea lui sau ei. 24 de oameni în devenire, 24 de caractere și un colectiv pe care îl construim. 24 de copii ancorați în gândire critică, în folosirea tehnologiei și resurselor digitale în învățare și în formarea gândirii computaționale (au trecut de la folosirea de resurse digitale la realizarea de resurse digitale).

Esența pentru clasa mea: EI SE PREGĂTESC PENTRU VIITOR.

 

Ce reprezintă pentru dumneavoastră meseria pe care ați îmbrățișat-o în viață?

La 14 ani, când m-am dus către Liceul Pedagogic (tata mă dorea pădurar), nu știam către ce mă îndrept. A fost un salt în necunoscut pe baza a ceea ce am simțit eu din exemplele pe care mi le dădea familia (impropriu zis exemple; erau discuții despre verișoara mea mult mai mare care era la Liceul Pedagogic).

Liceul Pedagogic mi-a construit temelia. Atunci, pe moment, nu am conștientizat acest aspect. Am descoperit mai târziu când îmi dădeam gradele didactice și eram în fața copiilor mei (elevilor mei). Nu am avut nevoie de mult timp să îmi dau seama că acele minuni ce vin în clasă au așteptări. Atunci mi-am dat seama că eu ajut la formarea lor și ei ajută la formarea mea. Au fost și sunt provocări zi de zi în acești 40 de ani. Au fost momente și sunt momente în care mă uit la ce se întâmplă în învățământul românesc și mă întreb de ce vreau să fiu altfel și nu mă rezum la a semna condica de prezență și atât. În secunda următoare vine instantaneu răspunsul: EI SUN VIITORUL, EI VIN ÎN PRIMA ZI DE ȘCOALĂ CU ATÂTEA AȘTEPTĂRI, EI AȘTEAPTĂ SĂ DUCI ÎNVĂȚAREA CĂTRE EI. EI AȘTEPTĂ DE LA DOMNUL ȚI DE LA DOAMNA (ai mei vorbesc de multe ori cu mine cu TU și îmi place așa de mult!)

 

 

Cum vedeți generația de acum prin ochii și inima dumneavoastră?

Fără să vrei (poate uneori chiar în subconștient) faci comparații între generații. Realizez mereu un aspect: fiecare generație este altfel; fiecare generație se formează într-un alt mediu social. Copiii ce vin la școală sunt alții din cinci în cinci ani la ciclul primar. Noi TREBUIE să fim altfel. Aceasta este menirea unui cadru didactic. Reiau ceea ce am mai spus. Nu îi ducem pe copii în visele noastre ci mergem noi în visele lor. Visele noastre nu se intersectează cu visele lor. Ale noastre sunt construcții pe experiențe din trecut și prezent. Visele lor reprezintă viitorul. Hai să mergem și noi către viitor!

Parafrazând din Ken Robinson (O lume ieșită din minți), ar fi o prostie când mergem cu mașina să privim numai în oglinda retrovizoare fără a privi în față prin parbriz și a încerca să ne imaginăm și să ne construim scenarii pentru ceea ce va fi după următoare curbă. Ața și cu demersul didactic și cu învățarea.

 

Dacă ar fi să mă conduceți spre perioada escapadei academice, cum ar suna povestea?

Escapada mea academică nu a fost o escapadă. A fost o muncă constantă. De fapt, eu mi-am continuat studiile universitare mult după absolvirea Liceului Pedagogic. Am făcut-o în momentul în care am simțit că este nevoie de mai mult decât pregătirea pentru gradele didactice. Am simțit că trebuie să îmi fac un update la tot ceea ce știu pentru că am o mare responsabilitate: copiii din fața mea.

Așa am descoperit când acum 20 de ani a intrat primul calculator în viața mea. Am realizat că acesta poate fi o parte din demersul didactic și din învățare și un element indispensabil în viitor. Rezultatul a fost un masterat didactic în tehnologia informației și comunicațiilor în educație la Universitatea București.

Un cadru didactic adevărat se pregătește mereu. Sunt ferm convins că peste 5 ani elevii mei vor fi altfel și îmi fac update permanent.

 

Doar în mediul rural ați lucrat?

Am avut posibilitatea de a lucra și în mediul urban, dar am ales să lucrez în școala care am absolvit clasele I-VIII. Nu mi-am dorit niciodată să plec de aici. A fost mereu o provocare și am simțit mereu că trebuie să dau înapoi școlii care m-a format. Știu ca-s patetic aici, dar așa am simțit eu. Având dublă calificare puteam să trec pe ciclul gimnazial pe disciplina Informatică și TIC. Sufletul meu a fost mereu de învățător. Acolo simt că pot oferi din ceea ce știu.

Eu vreau să construiesc temelii. Îi las pe alții să construiască pereții. Și în aceeași ordine de idei: a lucra în mediul rural este o provocare și o onoare pentru mine.

 

Ce-mi puteți spune despre școala unde aveți catedra? Cum o vedeți prin propriii ochi?

M-am gândit ce ar trebui să răspund aici. Cu proprii ochi o văd ca pe școala unde am absolvit ciclul gimnazial, școala unde am făcut primii pași în cariera didactică, școala unde m-am construit pe mine profesional, școala unde, deși eram coleg cu foștii mei profesori, îi salutam cu sfială, școala unde am fost director timp de opt ani.

Școala DE CARE ÎMI PASĂ.

 

Cine v-a insuflat dragostea față de copii?

Fiul nostru a venit pe lume în 1988. Am dus-o pe soția mea la spital la Oltenița cu un vecin pe 21 iulie. A doua zi, urcând treptele către salonul ei, m-am întâlnim cu un medic despre care știma că este acolo pe acea secție. I-am spus cine sunt, m-a privit și mi-a spus: ,,Domnul Cîrlig, să vă trăiască! Aveai un băiat”. Am mai urcat două trepte și mi s-au înmuiat picioare. Atunci am simțit cum se naște un sentiment nou în sufletul meu. Un sentiment minunat. Așa este și cu dragostea de copii. Îți dai seama imediat dacă ești pentru ei în clasă din prima. Dacă nu simți nimic și ești acolo în continuare, ești un mercenar. Doar atât.

 

Cu ce valori ați plecat în viață și doriți să le dați mai departe?

Voi răspunde foarte scurt: cinstea, cultura muncii, consecvența, respectul, empatia, dragostea pentru oameni.

 

De aproape trei decenii sunteți bucată din sistemul de educație. A fost un drum profesional liniar sau sinuos?

Sunt de patru decenii parte a sistemului de învățământ. A fost un drum profesional liniar. Nu a fost nimic sinuos. De la 18 ani sunt învățător. Asta am făcut mereu și pe această linie mi-am construit toată cariera profesională. Nu mi-am dorit niciodată să fiu altceva. Totul a venit de la sine și toată formarea mea profesională a fost în acest sens. Am știut mereu ce vreau și ce trebuie să fac pentru a fi un învățător care se duce în visele copiilor săi.

 

Doriți ca elevii să înțeleagă cât de importantă este educația. Credeți că este cea mai bună armă a lor în viață?

Nu am să fac apologia educației. Nu este cazul. DA. Educația schimbă societăți. Dacă ne dorim o societate mai bună în care să simțim că suntem respectați ca cetățeni, AVEM NEVOIE DE EDUCAȚIE!

 

 

Găsirea direcției în viață este o treabă foarte serioasă. Este una atât de serioasă încât te poate pune pe tine, ca om, la extreme. Ori alegi să duci o viață profesională plină de împliniri, ori ai o traiectorie care, din punct de vedere profesional, nu îți oferă nicio satisfacție și te mai lasă și cu o părere „neadecvată” despre capacitățile tale.

Învățătoarea Alina Hoară spune despre meseria pe care a îmbrățișat-o în viață că e o menire. Nu simte că merge la serviciu, chiar dacă uzura psihică, cu siguranță, își pune amprenta peste ea. Când nu e la școală printre elevi, e la Științescu Hub, acolo unde susține ateliere de robotică. Când nu e printre roboței, scrie proiecte pentru asociație, caută sponsori. Să-i dăm cuvântul!

 

Ce înseamnă pentru dumneavoastră meseria pe care ați îmbrățișat-o în viață?

Meseria mea este de fapt o menire. Nu simt că am un job, un loc de muncă…sunt eu care fac ceea ce pot, cât pot mai bine pentru a îndruma elevii în procesul lor de formare. A fi învățător înseamnă pentru mine a fi eu însămi 😊. Nu aș ști să trag o linie, să separ timpul. Învățător ești tot timpul: dimineața pui în practică tot ceea ce ai gândit, ai pregătit după-masa anterioară. Seara te gândești dacă ai procedat corect, dacă ai atins tot ce ți-ai propus, te frustrezi când nu îți iese ceva, alteori te bucuri de reușitele tale, ale elevilor. Nicio generație nu seamănă cu cealaltă și nici eu nu aplic aceleași metode. Clar am o programă după care mă ghidez, dar am o libertate în predare în a-mi alege metodele, mijloacele de îndrumare a elevilor. Să fii învățător e o mare provocare, este solicitant dar ai și multe satisfacții, ai parte de multă iubire dar și supărări, ca într-o familie.

 

 

Cum sună povestea frumoasei escapade academice?

Simțeam că mă plafonasem, doream să mă pregătesc și mai bine, aveam nevoie să mă școlesc din nou….Am avut șansa să aprofundez mai bine problemele cu care se confruntă copiii atipici și astfel am ajuns să lucrez cu o mică parte din ei.

 

Sunteți bucată din sistemul educațional românesc. Ce vă dă frumos pentru suflet rolul pe care îl aveți lângă copii?

Reușitele elevilor, inițiativele lor mă bucură cel mai mult. Mereu mă întreb eu la ce le mai folosește școala elevilor din ziua de azi. Încerc să le arăt mereu ce impact au gesturile lor, comportamentul lor asupra comunității. Școala nu se termină când sună clopoțelul la ultima oră. Școala reprezintă un model. Fiecare învățător are personalitatea lui, pasiunile lui care, într-o oarecare măsură, au un impact asupra elevilor. Încerc mereu să le arăt cât de mult bine pot face, deși sunt mici și mă bucură disponibilitatea lor în a se implica în proiecte sociale, în a dezvolta proiecte care să vizeze binele celor din jur. Mă bucur enorm când găsesc părinți care rezonează cu ideile mele și facem o echipă bună, când vin și ei cu idei și le punem în aplicare împreună.

 

Când era fetița Alina acasă? Se juca cu păpușile, intra des în ipostaza unui cadru didactic? Îi plăcea acest joc de rol?

Nu mă jucam cu păpușile prea mult. Stăteam mult pe afară și ne jucam noi copiii între noi. Îmi plăcea să îmi fac păpuși, stăteam la bunici, mergeam cu părinții la lucru. Aveam multe activități și nu îmi amintesc să mă fi jucat de-a învățătoarea. Am descoperit cât de mult îmi place această meserie fiind învățătoare.

Ați ajuns „mare” și vă jucați cu roboții. Care este povestea cu lego? Cum a luat naștere?

Chiar îmi place să mă joc cu roboții, și îmi reproșez că nu am timpul necesar să aprofundez treaba asta. Îți ia mult timp să cauți tutoriale, să înveți să programezi roboții, apoi să cauți metode, cum să le explici elevilor. În 2006 am avut ocazia să particip la un workshop organizat de ESA ( European Space Agency) în Bruxelles și acolo am învățat cum se utilizează roboții în orele de la școală. De atunci am tot urmărit kiturile educaționale de la LEGO. În 2016 am făcut echipă mai mulți profesori și cu ajutorul Fundației Comunitare Sibiu, prin Fondul Științescu a luat naștere Științescu Hub- un spațiu dedicat științelor exacte și astfel am intrat în lumea ONG-iștilor care scriu proiecte, atrag finanțări pentru a dezvolta proiecte educaționale ( în cazul meu) gratuite pentru comunitate.

 

Ce este Științescu Hub? Atunci când nu dau de dumneavoastră la clasă, vă găsesc la clubul de robotică, să înțeleg?

Dimineața sunt la școală, apoi merg la hub. Aproape în fiecare zi am cursuri de robotică fie în hub, fie în școlile unde sunt chemată sau fac pregătire cu copiii care participă la competiții de robotică. Când nu am cursuri, scriu proiecte pentru asociație, caut sponsori.

Științescu Hub este o asociație non-profit înființată de mai multe cadre didactice și oameni implicați în sfera educațională.

 

 

Ce abilități se dezvoltă copiilor prin această activitate?

Robotica este un domeniu de viitor, în plină expansiune, iar copiii nu puteau pierde startul în a învăța să construiască și să programeze roboți. Viitorul devine tot mai tehnologizat, iar școala parcă tot mai ancorată în trecut. Dacă ne uităm la programa actuală la ciclul primar nu există disciplina informatică, TIC sau ceva de genul. Există opționale susținute benevol de unii învățători. Nu s-au alocat fonduri pentru astfel de materiale. Noroc acum cu fondurile PNRAS sau PNRR care permit achiziția de kituri de robotică. Cunosc multe școli din rural care au achiziționat astfel de materiale. Nu știu exact cât se lucrează cu ele, dar este un bun început. Elevii sunt consumatori zilnici de tehnologie, stau pe telefoane și alte device-uri, dar noi prin aceste kituri îi învățăm ceva util. Le dăm ce le place lor, tablete, piese lego apoi îi învățăm programare, limbaje vizuale de programare, mai ales la ciclul primar apoi treptat utilizăm Scratch, Python, C++. Construim roboți utili, îi învățăm să exploreze comunitatea, să caute soluții la problemele cu care se confruntă oamenii. Prin testarea roboților, copiii își dau seama ce greșesc, învață din greșeli, remediază. Inovează și iar testează, colaborează între ei, fac echipă și schimb de idei, își dezvoltă gândirea critică, motricitatea, creativitatea, atenția distributivă, răbdarea, capacitatea de concentrare.

 

Cu ce set de valori doriți să plece în viață elevii dumneavoastră?

Încerc eu să le fiu un exemplu, să îi învăț să aibă răbdare în primul rând, să fie perseverenți, să nu răspundă cu violență la violență, să fie activi în comunitatea lor, să ia atitudine ori de câte ori consideră că sunt neîndreptățiți, să își ajute semenii, să dea mai departe tot ceea ce ei au învățat. Să fie onești și sufletiști, înțelegători.

 

Dacă ar fi să faceți portretul clasei de anul acesta, ce cuvinte ați așeza pe foaie?

Elevii mei sunt mici, sunt în formare, acum descoperă ce puteri au, acum își afirmă personalitățile și încerc să le temperez anumite porniri și să le dezvolt alte aspecte care sunt timid reprezentate. Băieții mei vor să își arate forța, de ce sunt capabili ei și eu încerc să îi învăț să își conserve energia, să o utilizeze treptat 😊… facem fapte bune împreună, ne mai certăm, ne împăcăm, râdem și plângem împreună… ne mai cad și dinții, învățăm să scriem și si să citim.. suntem la început de drum.. explorăm tot ce se poate.

 

Despre școala în care predați, ce ați putea spune?

Este o școală vocațională. Este o școală, un liceu de artă care cuprinde două secții: muzică și artă ( desen, sculptură, grafică), cuprinde toate ciclurile de învățare primar, gimnazial și liceal. Sunt elevi care după ore încep studiul de profil, au 2 ore săptămânal de instrument, ore care se fac unu la unu cu profesorul de specialitate. Au alte 2 ore în plus de teorie muzicală. An de an de Crăciun și de Paște avemun concert al școlii care se ține la Filarmonnica din Sibiu. Cu această ocazie și elevii de la secția plastică își expun lucrările. Este o școală în care orele de matematică au în fundal melodii clasice, zilnic pe holuri se aude muzică clasică, un pian, o vioară care repetă.

 

În 2016 ați primit titlu de profesor Merito. V-a responsabilizat?

Clar te și responsabilizează, dar este și o confirmare că ceea ce faci este bine și că trebuie să continui. Îmi place Comunitatea Merito căci este una vie, efervescentă, mereu se întâmplă ceva nou, valoros pentru educație, colegi care organizează forumuri, ateliere, suntem mereu pe drumuri și mergem unde suntem chemați să împărtășim experiențele noastre de la clasă.

 

 

Ce proiecte ticluiți în perioada aceasta?

Anul acesta am înființat alături de alte colege învățătoare, Asociația Învățătorilor din Sibiu. Prin această asociație organizăm lunar câte o activitate dedicată profesorilor, sau elevilor, ori părinților. Tocmai am aflat că s-a aprobat proiectul propus de mine și colegii mei de la Științescu Hub și Liceul de Artă. Este un proiect care își propune să utilizeze banii primiți de la Fondul Științescu gestionat de Fundația Comunitară Sibiu pentru a le oferi elevilor ateliere despre marile descoperiri ale lumii, despre evoluția motorului și despre inovații ce vor schimba lumea. Îmi pregătesc atelierele pentru forumurile la care vor participa în februarie și martie, prin Comunitatea Merito. Pregătesc copiii atipici și tipici pentru competiția de robotică First Lego League din februarie și împodobesc acasă bradul 😊

 

 

În pitorescul sat Spulber, județul Vrancea, Manole Enache un adevărat meșter al buciumului, se dedică să păstreze vie tradiția acestui meșteșug autentic. A învățat să confecționeze buciume încă de la vârsta de 10 ani, domnul Enache împărtășește această pasiune moștenită de la bunicul său.

 

Povestea începe în copilăria sa, când copilul Manole Enache descoperă tainele acestui meșteșug sub îndrumarea bunicului său. Cu răbdare și pasiune, tânărul meșter a absorbit cunoștințele necesare pentru a deveni un adevărat creator de buciume. La vârsta de 18 ani, a realizat primul său bucium, marcând astfel începutul unei călătorii artistice care avea să își lase amprenta în istoria tradiționalului instrument muzical românesc.

 

Manole Enache nu este doar un meșter, ci și un păstrător al poveștilor și istoriei din spatele fiecărui bucium. El devine o sursă de cunoaștere pentru cei pasionați de acest meșteșug, dezvăluind nu doar tehnicile de confecționare, ci și istoria buciumului.

 

Meșterul popular Manole Enache împărtășește cu generozitate experiențele și amintirile sale. Cei ce îi trec pragul află nu doar cum să confecționeze buciumul, ci și cât de adânc este conectată această artă la identitatea culturală a comunității.

 

Cu pasiunea sa pentru sculptură, Manole Enache a devenit nu doar un creator de buciume remarcabile, ci și un mentor dedicat. El joacă un rol esențial în educarea tinerilor din regiune, încurajând dezvoltarea creativității și împărtășindu-și cunoștințele într-un spirit de generozitate artistică.

 

Haide-ți să îl cunoaștem!

 

Raluca Niculescu dăruiește zâmbete, speranță, dulciuri și pâine. Nu doar în sânul familiei sale, ci și acolo unde am crede că Dumnezeu nu mai e. Ba da, există prin inima ei. Îndeplinește visul mai multor copii și bătrâni care trec prin lipsuri și suferințe. Dintr-o multinațională putem spune că a plecat ca să se facă ong-istă.

După un an sabatic, a avut revelația de a-și înființa o asociație care se apleacă asupra celor care au mai multe nevoi. De șapte ani se întâmplă să împrăștie bine. Să o cunoaștem și să aflăm sub ce formă se transformă binele sub egida Academiei de Fapte Bune, proiectul de suflet la care a visat și s-a materializat.

 

 

Ce este Academia Faptelor bune? Ne imaginăm că este un loc unde se împrăștie cu bunătate, dar nu știm concret ce se întâmplă în spate. Ce ne puteți mărturisi?

AFB este un proiect de suflet, pornit în 2017 din dorința de a face bine, într-o formă mai organizată. Este un ONG mic, local, care activează în zona social-educațională, ajutăm în special copiii din județele Buzău și Ilfov (Com. Ganeasa).

 

În care moment al vieții dumneavoastră a apărut acest ONG?

ONG a fost înființat de mine, Raluca Niculescu (cofondator si președinte), în martie 2017. Eram într-un an sabatic. Îmi dădusem demisia dintr-o multinațională și îmi doream să dezvolt un proiect de suflet, așa că în scurt timp „s-a născut” AFB.

 

A apărut din dragoste sinceră pentru cei neajutorați, mai puțin favorizați de viață. Cine v-a insuflat acest gând?

Sub o formă sau alta și înainte de a înființa ONG-ul eram alături de cei în nevoie, dar ocazional și punctual. În ziua de 31 decembrie 2016, am urmărit un material la TV, despre o serie de români din străinătate care făceau diverse acte de caritate și acela a fost momentul în care mi-am zis că eu asta vreau sa fac … și asta fac de aproape 7 ani, cu drag, spor și pasiune.

 

Cine sunt beneficiarii acestui proiect? Cine sunt cei de sub aripa dumneavoastră?

AFB este o organizație mică, care activează local în județele Buzău și Ilfov (Com. Ganeasa). Principalii beneficiari sunt copiii, în special cei din mediul rural. Începând din 2023 am lansat și un program pentru vârstnici, care ne dorim să fie recurent.

 

Vă mai doboară poveștile celorlalți?

Aș zice că sunt călită la câte am văzut în 7 ani. Totuși, sunt cazuri care îmi rămân în suflet și cel mai mult am fost afectată de două cazuri, doi beneficiari care au pierdut lupta cu o boală incurabila.

 

Care a fost motivația intrinsecă de a face ce faceți acum?

Dorința de a face bine, de a oferi copiilor din mediul rural acces la educație și un mediu mai bun în care să se bucure de copilărie, fără să le fie frig și foame.

 

 

Pe unii, schimbarea îi sperie. Dumneavoastră cum ați îmbrățișat-o?

După 12 ani într-o corporație din zona bancară, pot spune că m-am reprofilat într-un domeniu total nou pentru mine. Nu a fost ușor, dar acum după 7 ani, sunt foarte mulțumită de decizie și de tot ce am construit în acest timp.

 

Cât de mult vă place rolul în care vă aflați acum?

În aceasta perioadă port mai multe pălării, dar cea de mamă și de ONG-ista mi se potrivesc cel mai bine. Asta vreau să fac tot timpul și în acest mediu, al faptelor bune, îmi doresc să crească și fiica mea.

 

Pe când aveați un serviciu stabil, erați așezată, după cum ar spune unii, ați ales să puneți pe pauză tot și să munciți în folosul altora. Câtă satisfacție purtați în suflet?

Așa cum am răspuns și anterior, îmi place ce fac, asta vreau să fac și de acum înainte, să mă perfecționez în industria binelui și an de an să reușesc să ofer cât mai multa bucurie și speranță, că se poate.

 

V-ați mai întoarce în bancă?

În bancă sau la un program fix de 8 ore într-o clădire de birouri, poate că nu … în schimb, partea financiară mă pasionează și acum, motiv pentru care încerc să dezvolt un program de educație financiară pentru copii și mame (pentru că mama este nucleul familiei, ea ține casa). Cu acest program îmi doresc să merg în școli și să discutăm despre bani, bugete, economisire și tot ce ține de finanțe personale.

 

V-ați mai întoarce în bancă?

Dintre cele mai importante proiecte, pot enumera: Centrul Educațional din Com. Ganeasa / Ilfov (construit de noi în 4 ani, exclusiv din donații și sponsorizări private), Centrul Educațional din Mun. Rm. Sărat / Buzău (în curs de amenajare, se deschide în 2024), tabere & excursii gratuite pentru copii, an de an echipăm de școala și de iarna 100 de copii din mediul rural (ghiozdane, rechizite, ghete, geci), ajutăm 100 de bătrâni din satele și cătunele județului Buzău, ajutăm punctual cazuri medicale de copii sau mame singure.

 

Cât bine ați făcut?

În 7 ani de activitate, ajutorul nostru a bucurat mii de copii și peste 100 de bătrâni.

 

Apropo, cine sunt oamenii care vă sprijină în idei și acțiuni și fără de care nu ați fi reușit, cred cu tărie? Puterea v-o luați, presupun, și de la oamenii care vă încurajează să continuați actele caritabile.

Este un proiect ce se dezvoltă cu oameni și pentru oameni. În spatele organizației (poate nu la fel de vizibili ca si mine), sunt voluntarii (cei care dau o mână de ajutor, in moduri cat mai variate), dar si donatorii & sponsorii, fără de care nu puteam face nimic. Persoane fizice, IMM-uri, corporații, toți sunt importanți și prețuiți. Cum îmi place mie să spun, „Împreună suntem Academia Faptelor Bune!”.

 

 

Ați înființat și un centru educațional de zi. Ce se întâmplă în interiorul acestuia?

Da, în Comuna Ganeasa / Ilfov avem un centru educațional, construit pentru copiii din comunitate. Este un loc de învățare, recreere și joacă pentru copii de la 6-14 ani. În fiecare duminică, avem programul „Școala de duminica!”. În curs de amenajare avem o locație similară în Rm. Sărat. Copiii selectați provin din medii vulnerabile, care au nevoie de suport si îndrumare.

 

De unde atâtea resurse? Din donații, sponsorizări?

Din tot ce se poate 😀. Primim donații și sponsorizări în bani și produse, tot ce ajuta un copil și îi aduce bucurie. 90% din proiecte și evenimentele noastre au fost realizate din donații și sponsorizări private.

 

 

Am crede din pricina vocabularului protocolar, dar și a poziției impozante pe care o are în  societate că tânărul judecător Adrian Chiper este de neclintit. Dar nu, e omul care guvernează  în jurul emoțiilor ce se îmbină armonios cu un set de valori de la care nu se abate, valori născute  din traiul omului simplu crescut și lustruite cu o bunătate caldă. A mai înțeles în viață că omul  a creat profesia și nu invers.  

Aplică o conduită care conduce la fermitate, dar dincolo de ușile unei săli de judecată poartă cu  el pasiuni pe care, atunci când stă de vorbă cu timpul liber și acesta îi devine prieten, și le  satisface. În zilele libere se dezbracă de robă și îmbracă hainele sport și urcă în vârful munților.  

N-am fi zis, dar se pare că dincolo de întregul comportament al unui magistrat, ținuta morală  dublată de maturitatea profesională, am reușit să facem un schimb frumos de idei pe care îl  lăsăm ca dovadă în rândurile de mai jos. Să-l cunoaștem pe tânărul Adrian Chiper! 

 

Sunt impresionată, domnule judecător, de autenticitatea dumneavoastră, dar mai  ales de implicarea și binele pe care îl faceți în calitate de om. De ce această profesie? 

Nu ştiu cât de autentic sunt sau nu sunt, probabil ţine de percepţia fiecăruia asupra  conceptului în sine, dar încerc să-mi transpun gândurile în acţiuni, iar acţiunile să  vorbească de la sine. Cât despre binele pe care îl fac, presupun că te referi la acţiunile  întreprinse în sfera voluntariatului şi a educaţiei juridice în şcoli sau licee. Nu am gândit  vreodată că făcând asta fac un „bine”, ci mai degrabă că produc o schimbare, iar  schimbarea să genereze la rândul ei schimbări şi tot aşa… Pozitive, bineînţeles. Cred că  „binele” nu trebuie privit ca un scop în sine ci ca o urmare firească a unei acţiuni în care  crezi şi în care investeşti pasiune şi dedicaţie. De ce profesia de judecător? Ei bine,  tocmai din această dorinţă de a face o mică schimbare într-un domeniu care mă atrăgea  prin prisma dorinţei de a lucra cu oamenii şi cu situaţiile sociale în care se regăsesc  aceştia. Cred că am mai afirmat-o cu ocazia unui interviu acordat că puteam, la fel de  bine, să aleg orice altă profesie ce se plia pe conceptul de a lucra cu oamenii şi de a face  o schimbare.  

 

Care a fost momentul marei decizii de a îmbrățișa meseria aceasta? A fost cineva,  oare, care v-a insuflat acest gând?

Decizia de a profesa în domeniul magistraturii și de a deveni judecător a fost luată la  finalul clasei a 12-a când un cumul de faptul m-a orientat către această parte  profesională. Practic am ştiut sigur la finalul liceului că spre asta mă îndrept şi prin  intermediul tatălui meu ce lucra ca electrician şi intra în vorba cu diferite persoane,  inclusiv din domeniul educaţional, juridic ş.a.m.d, am mers pe această filieră încurajat  fiind că e drumul pe care trebuie să păşesc. A fost o decizie foarte bună, aș putea spune. 

 

Ce abilități trebuie să dețină un judecător? 

De foarte multe ori mă abțin din a emite judecăți și opinii cu caracter general, dar o să  încerc să răspund la întrebare cu primele lucruri care îmi vin în minte: dincolo de  cunoștințele juridice de drept material și procesual care, evident, sunt inerente exercitării  într-un mod corespunzător a profesiei, consider că providențiale sunt abilitățile de  comunicare, de aservitate, empatie și de înțelegere a realităților sociale. Plecând de la  celebra zicală „omul cât trăiește-nvață”, și judecătorul trebuie să fie mereu dornic să se  autocunoască, să descopere mediul social în care activează în primul rând ca om, apoi  ca profesionist al dreptului și să fie într-o continuă schimbare pozitivă și adaptivă. La  vremuri noi, oameni noi, abilități noi… Să aplice legea nu doar în litera ei rece și dură,  cât și în spiritul ei cald și uman. 

 

Profesia de judecător este atât de impozantă și plină de autoritate, încât oamenii  nu se gândesc că cei care o exercită ar putea fi traversați de momente triste,  nefericite sau depresive. Așa se vede din exterior. Cum este însă în interiorul  profesiei? 

Omul a creat profesia, nu profesia omul. Sau, cel puțin, așa îmi place să cred. Fiecare  om în parte, prin însăşi raţiunea existenţei sale efemere și supusă spiritului, minții şi  emoţiilor, este traversat de diferite stări de euforie, suferință, regret și beatitudine.  Judecătorii nu fac abstracţie, ba din contră, fiind supuşi contactului cu situaţiile  conflictuale ale oamenilor, au uneori tendința să poarte povara situaţiilor de fapt cu care  se confruntă şi dincolo de terminarea ședinței de judecată. Niciodată nu am înţeles şi  rezonat cu ideea că judecătorii sunt duri, sunt reci, sunt tranşanţi sau orice stare de spirit  adiacentă. Da, pentru aplicarea legii în sala de judecată trebuie adoptată o anumită 

 

 

solemnitate ce este normată şi în codurile de procedură, dar există la fel de bine şi un  protocol intrinsec oricărei activităţi umane, nu? Spre exemplu, când mergi la  cumpărături respecţi rândul la casa de marcat, când mergi la doctor nu sari pe pereţi  (bine, rectific, depinde la ce doctor…) dar percepţia despre profesia ca fiind impozantă  şi plină de autoritate ar trebui reflectată asupra legii în sine, nu asupra omului care o  aplică. Dacă am înţelege, în primul rând, că nu de poliţie/procuratură/jandarmarie  trebuie să ne fie frică, ci mai degrabă de consecinţa faptelor noastre şi de respectul pe  care trebuie să îl conferim legii, poate lucrurile ar fi mult mai relaxate atât în gândire cât  şi în manifestare. Avem tendinţa nativă să găsim mereu un „ţap ispăşitor” în poliţistul  care ne opreşte şi ne amendează pentru încălcarea legislaţiei rutiere. Dar oare nu eu am  facilitat această oprire prin însăşi nerespectarea legii care este menită să mă protejeze?  Omul vine şi îşi face treaba. Dacă aducem un zidar să ne repare prispa casei şi el nu-şi  face treaba ne deranjează, nu? Suferim o consecinţă pecuniară: îl plătim şi el nu  munceşte. Atunci de ce ne deranjează că domnul poliţist şi-a făcut treaba? Poate pentru  că e mai uşor să dai vina pe alţii decât să ţi-o asumi. 

 

Pentru mulți magistrați, admirația este asigurată datorită practicării profesiei.  Dumneavoastră pe cine admirați? 

Cum am mai precizat cu alte ocazii, nu am un model precis. Nu mă ghidez după un far ca  celebrul Far din Alexandria, una din cele şapte minuni ale antichităţii. Încerc să preiau de la  oricine cu care interacţionez un model de conduită care, poate, mie-mi lipseşte sau pe care  doresc să mi-l inoculez şi în acelaşi timp să îmi dau seama că, poate, nu îmi doresc să mă  comport aşa (aici mă refer la comportamentul negativ pe care îl surprind uneori). Aici se  potrivesc de minune câteva versuri din Glossă, de Mihai Eminescu: 

Privitor ca la teatru 

Tu în lume să te-nchipui: 

Joace unul şi pe patru, 

Totuşi tu ghici-vei chipu-i, 

Şi de plânge, de se ceartă, 

Tu în colţ petreci în tine 

Şi-nţelegi din a lor artă 

Ce e rău şi ce e bine.

Mă gândesc la următoarea metaforă: o albină care a ieşit să strângă polen de pe un câmp  plin de flori. Ea alege în funcţie de ce i se pare mai „gustos”, mai „delicios” pentru rezultatul  final, respectiv mierea de albine, dar în acelaşi timp ocoleşte cu măiestrie spinii şi buruienile.  Nu e nevoie să explic metafora, cu siguranţă. 

 

Doriți, la rând, să fiți un model pentru alții? 

Nu, nu îmi doresc să devin un model pentru nimeni şi nici nu îmi dau seama în ce aş  putea să devin un model. Mai am multe de învăţat despre mine atât în materie de  comunicare, de conduită profesională şi socială şi în materie de autocunoaştere. Dacă,  prin absurd, cineva mă consideră un model, nu poate decât să mă bucure, dar i-aş sugera  să nu dorească să devină ca mine, ca X, ca Y, ca Z, ci să se creeze pe sine din propria-i  marmură. Metafora statuii de marmură provine de la stoici şi sugerează faptul că omul  nu se poate crea pe sine fără suferinţă, dedicaţie şi ambiţie deoarece este atât sculptor,  cât şi marmura care este sculptată. 

 

Cât de importantă este educația juridică la școală? 

Din punctul meu de vedere, fără a diminua importanţa niciunei materii din curricula  şcolară, cred că este vital să ne adaptăm constant la nevoile societăţii în care trăim, atât din  punct de vedere social cât şi educaţional. Lumea suferă modificări şi dacă nu dorim „să fim  lăsaţi în urmă” ar trebui să ne schimbăm şi noi odată cu ea. Până la urmă schimbarea este singura  constantă a vieţii, nu? Cred că atât educaţia juridică, cât şi educaţia financiară, educaţia privind  protecţia mediului, uite, dacă vrei, educaţia privind acordarea tehnicilor de prim ajutor sunt  necesare dezvoltării sănătoase a generaţiilor de mâine şi a adaptării la noile cerinţe ale societăţii  prezente. Poate ar fi bine de analizat şi de urmărit modul de dezvoltare a educaţiei prin raportare  la cum ne dorim ca generaţiile de mâine să arate pentru a vedea unde putem face câteva  schimbări. Dorim să ştie care le sunt drepturile şi obligaţiile, dorim să aibă grijă de finanţele  lor, de mediul în care trăiesc, să ştie să se ajute unii pe alţii? Cred că răspunsul este mai mult  decât unul afirmativ, motiv pentru care stau și mă întreb: de ce nu acționăm mai profund? 

 

 

Ați dori să fie educația juridică inclusă în platforma orelor obligatorii de la școală?

Cred că răspunsul l-am oferit deja prin raportare la întrebarea precedentă. 

 

Frumoasă sau grea este această îmbinare pe care o faceți în timpul săptămânii, cea  în care sunteți pe rând judecător, apoi profesor?

În ultima perioadă nu am mai reuşit să ajung aşa des la copii cum îmi doream, asta şi ca  urmare a volumului foarte încărcat de muncă, dar îmi promit mie că o să revin şi mai în  forţă. Nu mi s-a părut niciodată că fac ceva anume într-un mod greu cât timp o făceam din  pasiune pură şi pentru mine această activitate a implicat, implică şi va implica doar pasiune  şi dedicaţie. Iubeşte ceea ce faci şi totul va curge lin… 

 

Ne ghidăm în viață după un set de valori. Care sunt cele în jurul cărora guvernați  dumneavoastră? 

În primul rând, nu există „dumneavoastră”, există doar „tu” iar asta este una  dintre valorile la care mă raportez, respectiv de egalizare a percepţiei dintre mine şi  ceilalţi oameni. Sunt ca toţi ceilalţi atât în discuţie cât şi în trăiri, nimic mai mult, nimic  mai puţin. 

În al doilea rând, pun foarte mult preţ pe empatie, pe asertivitate şi pe  compasiune, practic pe modalitatea de gestionare eficientă a relaţiilor dintre oameni şi  pe facilitarea dezvoltării lor armonioase. Încă mă descopăr pe mine în aceste chestiuni dar mereu am militat şi militez pentru deschiderea către oameni, către dorinţa de a  înţelege înainte de a trage o concluzie şi a de ne vedea propriile noastre greşeli înainte  de a le aprecia în alţii. Celebra sintagma ce stătea deasupra oracolului din Delphi,  „Cunoaşte-te pe tine însuţi” ar trebui să fie etalon de conduită pentru fiecare dintre noi  şi să ne ghideze percepţia de înţelegere că tocmai cunoscându-ţi propriile valori le poţi  căuta în ceilalţi, şi doar ştiindu-ţi defectele le poţi gestiona mai bine pe ale celorlalţi. 

Asta implică o valoare cuprinzătoare şi teribil de importantă: asumarea. După cum  explicam mai sus, poate „ţapul ispăşitor” se află în propriile conduite dar ne este prea  teamă să o recunoaştem. Umanism expansiv în detrimentul unui individualism  restrictiv…

 

 

Primul său fiu i-a fost inspirație. A scris prima carte de povești pentru el. Cu încredere, a dus cartea către copiii de la școală. De atunci, Nicoleta Fotău nu s-a mai oprit din a se dedica lor prin intermediul personajelor cărora le dă viață în narațiunile sale. A făcut de-a lungul carierei sale profesionale, jurnalist de meserie, tot felul de teste în materie de scris. De la radio, tv, reviste mondene, la PR, chiar și texte pentru un site local unde promova turismul, nu a fost la mijloc decât momentul când a trebuit să își asculte chemarea.

A înțeles că adevărata pasiune a sa este aceea de a așterne pe foi cuvinte ce oferă învățăminte celor mici. Cărțile pe care le-a scris reprezintă universul în jurul căruia se învârte în prezent. Sunt un vis împlinit. Ideile pentru povești noi curg permanent. Să o cunoaștem!

 

Cum ai defini în câteva cuvinte traseul tău profesional?

Complet neașteptat, dacă ar fi să răspund sub impulsul momentului. Când am dat la liceu, oscilam între a deveni psiholog sau profesoară de limba română. Tata însă văzuse în mine pasiunea pentru scris și mi-a sugerat jurnalismul. Am trecut prin tot felul de teste cu mine însămi, în materie de scris (radio, tv, reviste mondene), am făcut PR, mi-am deschis un centru de remodelare corporală și scriam multe articole pentru a-l promova, am avut un site local unde promovam turismul și serviciile buzoiene, am lucrat în domeniul cafelei câțiva ani. Aș putea spune că m-am lăsat dusă de împrejurări fără să îmi ascult adevărata chemare. Mi-a plăcut tot ceea ce am făcut la momentul respectiv. N-am stat niciodată la un loc de muncă dacă nu m-a pasionat ceea ce făceam. Când nu mă mai regăseam, plecam mai departe. Nu îmi plac schimbările, dar le-am îmbrățișat de fiecare dată. M-am luptat mereu cu zona de confort pentru că cele mai bune rezultate sunt dincolo de ea. M-am tot pus pe mine la încercare să văd cât pot duce. Când am născut al doilea copil, am devenit, cred, mai sensibilă și m-am dus mai mult spre zona scrisului, mi-am dorit să dau mai departe din ceea ce am acumulat. Atunci mi-am dat seama că de fapt întotdeauna mi-am dorit să fiu scriitoare, niciodată nu mi-am dorit altceva. Orice credeam eu că îmi doream erau de fapt idei preluate din jurul meu sau pentru că descoperisem la ce sunt bună. Pe vremea aceea nu mă ascultam așa cum mă ascult acum. Cred că una dintre greșelile pe care le facem noi, oamenii, este că nu stăm de vorbă cu noi înșine. Dacă ne-am întreba mai des ce ne place, ce nu ne place, ce ne dorim de fapt, ce putem schimba, am fi noi înșine uimiți de răspuns.

 

 

Atrasă de cuvinte, dar nu mai ești atrasă de jurnalism. De ce această schimbare profesională?

Cred că nu m-am regăsit cu adevărat niciodată în această zonă. Iubesc cuvintele, simplitatea, sinceritatea. Jurnalismul mi-a plăcut până la o anumită vârstă. Îmi doream să învăț cât mai mult și am avut ocazia să cunosc oameni minunați. Prin clasa a X-a m-am lăsat vrăjită de radio și de lumea știrilor. Era o provocare pentru mine, dar când am ajuns să fac asta, parcă îmi lipsea ceva. Mie îmi place să mă simt liberă, să scriu fără să mi se impună idei sau un stil, urăsc să strecor lucruri neadevărate sau să exagerez pentru a capta atenția. Sunt lucruri mici care cred că m-au făcut să văd altfel jurnalismul. După ce am terminat facultatea, am știut că nu voi face cu adevărat carieră în asta. Eram în acea căutare a unui scop pe care l-am găsit mult mai târziu.

 

Ți-ai lăsat amprenta în mai multe reviste glossy, cu vip-uri. Ce nu te-a mai atras la mass-media?

Mi-a plăcut la nebunie perioada aceea. Am cunoscut o mulțime de oameni, am avut ocazia să scriu despre nume mari, am avut viața la care mulți tineri visează. Îmi amintesc mereu cu plăcere de fiecare revistă în parte. Unele interviuri mi-au ieșit atât de bine încât îmi amintesc și acum câte felicitări am primit. M-a marcat etapa aceea, dar la un moment dat am simțit că trebuie să las locul altcuiva și să merg la alt nivel. Inițial am crezut că din când în când voi reveni să mai scriu și recunosc că am mai avut tentative de a mai intra în câte o colaborare, dar cu timpul am învățat să mă dedic acolo unde este nevoie mai mult de implicarea mea, să fac eu lucrurile pe care nu le-ar putea face altcineva la fel de bine.

 

Te dedici copiilor tăi de acasă, dar și celor care îți citesc cărțile. Care au fost primii tăi cititori?

Prima mea carte Nocturn și copilul neastâmpărat a fost scrisă special pentru fiul meu, Antonio. Am testat însă conținutul pe un alt copil de vârstă apropiată pentru că am fost curioasă de impact. Când am văzut feedback-ul pozitiv, atunci i-am dat cartea fiului meu. A fost o mare surpriză pentru el, mai ales că nu-i plăcea să citească și nu se regăsea în niciun personaj. Am fost extrem de fericită când l-a fascinat povestea. Cu încrederea aceasta în personajele mele, am dus cartea spre alți copii de școala primară și apoi am conturat alte și alte personaje, care să-i învețe pe cei mici valorile noastre, să-i pregătească pentru viață, să-i apropie de lectură. Așa am devenit autor de cărți care motivează, responsabilizează, dezvoltă mental și spiritual.

 

 

Cât de mult te-au ajutat feedback-urile primite în demersul tău „scriitoricesc”?

Foarte mult. Este important să ascultăm pentru a ne putea îmbunătăți. La fel de important este să știm ce anume trebuie luat în calcul din feedback pentru că niciodată nu putem mulțumi pe toată lumea. Dacă scriu pentru copii, mă interesează desigur părerile copiilor. Este important pentru mine să știu ce le-a plăcut la un personaj, ce nu le-a plăcut, ce mesaje au ajuns la ei. Desigur că fiecare poate înțelege diferit lucrurile, de aceea încerc să nu prea las loc de interpretări, ci să le transmit mesaje pozitive prin intermediul personajelor. Încerc să le deschid mintea, să le spun lucruri pe care le-ar spune și părinții lor, dar din experiență știu că e mai ușor să le asimileze prin intermediul unui personaj în care se regăsesc rapid. Copilul are tendința să nu-și mai asculte părintele pentru că îl cataloghează drept cicălitor și enervant. Când însă citește despre un copil care se confruntă cu o situație similară, înțelege altfel lucrurile chiar dacă poate nu o recunoaște imediat. Mi-au scris cadre didactice care au văzut imediat impactul pozitiv la clasă. La fel am primit multe mesaje de la mame cărora nu le-a venit să creadă cât li s-au schimbat copiii după ce au citit cărțile mele. Fără acest feedback nu îți cunoști direcția, nu îți cunoști exact publicul, nu îi știi așteptările, nu știi cum să îl ajuți.

 

Aduci prin poveștile tale situații cu care se confruntă copiii și părinții acestora în zilele noastre sau ce abordezi?

Am început cu situațiile prin care am trecut noi acasă. Ca mamă a doi băieți, te întâlnești cu multe provocări. Nu este vorba despre problemele mele, ci ale generației. Mereu a existat un conflict între generații, dar înainte nu exista atâta tehnologie. Acum fiecare părinte se luptă cu acest dușman redutabil și fiecare caută să gestioneze situația cât de bine poate. Tehnologia vine la pachet cu multe probleme de comportament, iar eu m-am folosit de diverse situații pentru a capta atenția copiilor. N-ai cum să transmiți ceva dacă nu reușești să captezi cu adevărat atenția copilului, așa că a trebuit să fiu creativă și să inventez personaje atractive, controversate, pentru ca apoi să pun în gura lor semințele comportamentului corect.

Scriu atât pentru copii, cât și pentru părinți. În personaje te poți regăsi ușor dacă ești părinte sau bunic, poți învăța cum să pui eventual problema atunci când vezi că nu ești ascultat. Poți citi împreună cu copilul și, cu o gustare alături, un suc sau ce îi place copilului, discutați împreună. Nu de multe ori am auzit de la cititori: cartea asta a fost scrisă despre noi. Așadar abordez realitatea cu bune și rele, încercând să învățăm împreună cum să facem lucrurile mai bine. Nu scriu doar pentru a umple pagini, ci pentru a atinge suflete.

 

Apropo de ele, spune-mi câteva titluri și căror vârste se adresează, te rog!

Nu vreau, Nu pot, Nu știu, Am curaj!, Învăț din greșeli, Generozitate, Recunoștința, Micuța învingătoare. Acestea toate de exemplu se adresează copiilor de școala primară. Unele au și fișe de lucru pentru că sunt folosite pentru cluburile de lectură din școli. Nu vreau a prins și la copii mai mici, dar eu în general recomand copiilor care deja au învățat să citească. Firește că depinde mult de copil. Am cititori care la 6 ani au citit sute de cărți și am cititori care la 8 ani au descoperit prima lectură. Aici depinde foarte mult de părinți. Cu cât cumpărăm mai multe cărți și ne arătăm noi interesul pentru ele, cu atât copiii vor fi mai repede atrași de lectură. Cele mai vândute cărți, 5 la număr, le-am grupat într-o carte care se adresează copiilor de gimnaziu. Se numește Povești pentru copii isteți și observ că începe să fie citită și de mame. Apropo de mame, pentru ele am scris cartea Mamă în secolul XXI, iar acum mai am încă una în lucru. Anul viitor se va publica și un titlu pentru copiii mai mici 3-6 ani.

 

De unde inspirația pentru teme? Ideile pentru povești noi de unde curg?

Nu m-am plâns până acum de lipsa de inspirație și sper să nu mi se întâmple. Cu timpul stau însă foarte prost și, sinceră să fiu, cu starea potrivită mai am probleme. Ideile îmi vin din ceea ce văd în jurul meu, de la copiii mei, din ce îmi sugerează cititorii, mamele care îmi scriu pe facebook. Când sunt invitată la o clasă de exemplu, plec cu multe idei. Copiii sunt foarte creativi și au de multe ori tot felul de sugestii. Eu caut apoi să răspund curiozităților acestora prin intermediul unor personaje. Am fost la o școală de balet și așa mi-a venit ideea să creez povestea Micuța învingătoare pentru a vorbi despre munca din spatele rezultatelor de la concursuri. Am fost la o altă școală rurală și acolo am aflat povestea unei fetițe care își pierduse casa în urma unui incendiu. M-am dus acasă și m-am apucat să scriu cartea Generozitate. În spatele fiecărei povești se ascunde o poveste. Pentru a le găsi este suficient să iubim oamenii și să îi ascultăm, să știm să observăm.

 

Sunt cărțile acum afacerea ta sau cum le-ai numi?

Din 2018 cărțile au devenit afacerea mea. Nu numai că îmi place să scriu, dar ador să trăiesc înconjurată de cărți. Până anul acesta m-am ocupat de comercializarea celor 14 titluri pe care le-am publicat. Acum am simțit nevoia să mai fac un pas și am înființat Librăria Magic din dorința de a promova cartea românească. Acum mă lupt să ajut alți autori să își găsească cititorii și nu este deloc un lucru ușor. Din păcate la noi nu sunt suficient de promovați autorii români și nici prea bine văzuți. Avem autori buni și dacă le-am lua conținutul și am pune pe copertă un nume străin, ar crește spectaculos vânzările. Oamenii nu prea dau șanse cărții românești și nu știu de unde această mentalitate că dacă e străin, e mai bun.

 

 

Au fost și voci descurajatoare care ți-au spus să nu abandonezi serviciul pe care-l aveai? Unde ai găsit motivația de a depăși glasurile care nu te încurajau?

Sunt voci descurajatoare și acum. Mi s-a spus de multe ori că nu se vor mai vinde cărțile și că e o nebunie să îmi fac librărie. Dar eu nu văd cum poți aduce lumea spre carte dacă nu deschizând librării? Este nevoie de cărți mai mult decât oricând. Dacă ne uităm la comentariile de pe internet, la cum scrie generația tânără, o să vedem cât de grav e și câtă nevoie avem de cărți. Nu prea ascult eu de asemenea voci, chiar dacă pe moment nu-mi place ceea ce aud. La fel s-a întâmplat și când m-am apucat de scris. Nimeni nu a crezut că pot trăi din asta, dar eu m-am încăpățânat să arăt că se poate. Mereu vor fi voci de genul acesta. De cele mai multe ori vocile descurajatoare sunt ale celor apropiați și nu pentru că îți vor răul, ci din dorința de a te proteja, de a te scuti de un eventual eșec. Îmi iau motivația din interior și de fiecare dată funcționează. Fac de fiecare dată un exercițiu scris: plec de la ideea descurajatoare și caut contraargumente. Privesc în trecut la situații similare și evidențiez reușitele, caut oameni care au avut succes în situații asemănătoare, scriu despre asta într-un jurnal și mă opresc atunci când ideea respectivă nu mai are valoare. Dacă tu crezi în ceea  ce faci, un astfel de exercițiu scris îți va da încredere și vei găsi apoi resursele cu care să reușești. Motivația o mai găsesc în cărți sau în întâlnirile online cu cititorii mei. Când văd aprecierile celor care mă citesc, când aflu ce se așteaptă de la mine, trec peste orice voce descurajatoare și mă hrănesc cu bucuria pe care o sădesc în cunoscătorii cărților mele.

 

 

Interviu

Actorul-poveste. Interviu cu tânărul actor Vladimir Purdel

1 martie 2024 |
Când era mic a jonglat cu diferite meserii în gândurile sale, dar s-a oprit la actorie. Cu o mamă medic, cu un tată inginer, Vladimir Purdel a ales să îmbrățișeze în viață o formă de artă. Încă îl încearcă emoțiile înainte de a presta pe...










Cîrlig Marian sau portretul unui învățător care dă înapoi ce a primit școlii care l-a format: „Am știut mereu ce vreau și ce trebuie să fac pentru a fi un învățător care se duce în visele copiilor săi”

19 decembrie 2023 |
A ales să se înscrie la Liceul Pedagogic atunci când vârsta din buletin i-a permis și să dea probele vocaționale. Tată îl dorea pădurar, el a vrut să fie învățător. Inspirat sau nu de alt membru din familia sa care deja studia la liceul cu profil...



Interviu cu Raluca Niculescu, omul faptelor bune

6 decembrie 2023 |
Raluca Niculescu dăruiește zâmbete, speranță, dulciuri și pâine. Nu doar în sânul familiei sale, ci și acolo unde am crede că Dumnezeu nu mai e. Ba da, există prin inima ei. Îndeplinește visul mai multor copii și bătrâni care trec prin lipsuri și...



 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează