Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Închisoarea comunistă s-a clădit, din punct de vedere spiritual, pe un paradox: dorința sistemului de a reforma „omul”- de a-l înnoi prin reeducare- nu a îngenuncheat sufletul celor încarcerați, ci durerea lor fizică a fost izvor pentru ascensiune duhovnicească și pentru puternice experiențe sufletești. Așa cum mulți dintre aceștia mărturisesc, temnița i-a apropiat de Dumnezeu și de oameni, au înțeles nevoia iertării, au primit bucuria gesturilor mărunte, au cugetat la păcatele lor și au cunoscut flacăra „iubirii”.

Și această flacără a lămurit „aurul”, a rupt peceți ale păcatelor, a curățit suflete căzute și i-a ridicat până la înălțimea sfințeniei, fiind pentru toți modele de îndumnezeire într-o societate contemporană. Mărturisirile colegilor de celulă, însemnările din dosarele Securității, jurnalele și autobiografiile amintesc de practica autentică a ortodoxiei (cu viață liturgică) în celule mizere ale închisorilor.

Misiunea desfășurată în lagărul comunist nu urmărea promovarea ortodoxiei sau aducerea la aceasta a celor de alte confesiuni, ci păstra intimitatea religiozității fiecărei persoane. În schimb, preoții și teologii încarcerați au slujit Sfânta Liturghie, Sfânta Taină a Pocăinței, au împărtășit cu Trupul și Sângele Mântuitorului, au ținut prelegeri despre viață și moarte, despre trăire în Hristos. S-a practicat rugăciunea comună și cea a inimii, un puternic dialog ecumenic, s-au scris poezii și s-au cântat cântece religioase.

Dar cea mai însemnată armă misionară a fost exemplul personal, care era ușor observabil și recunoscut de către toți cei prezenți. Sfințenia nu se împărtășea doar prin cuvânt, ci prin prezența celui ce a primit harul. Iar ajutorul oferit nu era cuantificabil, ci se concretiza în sprijinul moral pentru a depăși momentele critice, de deznădejde și cădere. Sfinții închisorilor erau reperele  la care cei ce doreau întărire se raportau zilnic, copleșiți fiind de bunătatea, mila și dragostea lor.

Au fost și cazuri în care s-a săvârșit Taina Sfântului Botez acelora care au cerut să îmbrățișeze ortodoxia, fie evrei ori creștini de alte confesiuni.

Aspectele formale, folosite uneori exacerbat, s-au risipit în contextul temniței, unde trăirea fiecărui cuvânt cunoștea adâncă intensitate, și actele liturgice erau primite cu frică și deseori cu lacrimi. Conștientizarea prezenței divine în celulă se creionează printr-un comportament specific, printr-o întoarcere la creștinismul primelor veacuri, unde viața era dăruită lui Hristos, primindu-se cununa muceniciei.

Experiența convertirii în închisoare, sub presiunea umilinței și a morții, îl face pe Părintele Nicolae Steinhardt  să sancționeze pe cei ce nu înțeleg cuvântul- fondul-  ci se limitează doar la formă, afirmând : „nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”.)… Domnul iubește nevinovăția, nu imbecilitatea”.[1] Această atitudine rămâne consecventă în paginile jurnalului său (Jurnalul Fericirii), evidențiind experiența duhovnicească înaltă, cunoscută în lagărul comunismului românesc, care întărește însă paradoxul amintit.

Condiția umană îngenuncheată, nu se poate înălța decât în Hristos, sprijinită prin harul Său, pentru a îndura, a înțelege și depăși umilința, care devine, însă, creatoare de sfințenie.  Participarea la suferința aproapelui împlinește porunca iubirii lăsată de Fiul lui Dumnezeu (Luca X, 27) și redefinește relațiile interumane, întinse în jertfă, chiar cu prețul vieții.

 

Legionarismul, principala acuzație

Majoritatea membrilor clerului sau a teologilor încarcerați de regimul comunist în diferitele închisori din țară sau în lagărele de muncă forțată erau acuzați de „legionarism”, adică apartenență la mișcarea politică numită Garda de Fier.

Ca și suport ideologic, aceasta folosea Ortodoxia și valorile ei , dorind, ca și partidul comunist, un alt model de cetățean, care să respecte cu strictețe elementele moralei creștine. Nerespectarea lor era sancționată cu vehemență, iar unii dintre cei ce se opuneau au fost omorâți. Naționalismul promovat de mișcarea legionară găsea ortodoxia ca unul dintre cele mai importante fundamente ale națiunii; despre aceasta, Nichifor Crainic- un reprezentant important al naționalismului interbelic- consideră că „toată cultura istorică românească își găsește sorgintea în Biserică și este pătrunsă de <<forța creatoare>> a religiei ortodoxe și de concepția bizantină privind lumea transcendentală și cea fenomenală”[2]. Aceste forme de mutare a spiritualității în spectrul politic, au dus la confiscarea de către ultima categorie a Ortodoxiei, care devine nu doar izvor al națiunii ci și platformă de guvernare. Mai mult, „naționalismul religios poate fi generator de sentimente extremiste, în sensul că propriile tradiții religioase sunt atât de legate de națiunea în cauză, încât orice amenințare la adresa acestora constituie un atac la adresa propriei religii. În acest context, este foarte probabil că aceste simboluri religioase să fie folosite în scopuri etnice și naționaliste.”[3]

După anul 1948, atunci când Partidul Comunist dorește instituirea unui regim totalitar, astfel încât Statul să nu aibă oponenți sau concurenți,  teologii și clericii apropiați de viziunea naționalistă au fost acuzați de apartenență la Garda de Fier. Prin aceasta se încerca ștergerea trecutului, a oricăror elemente disidente, pentru a implementa modelul socialismului sovietic.

Despre aceasta „în cuvântarea ținută la întrunirea sindicală de la ANEF din 24 septembrie 1944, Gh. Gheorghiu Dej afirma că << legionarii și elementele reacționare antonesciene sunt principalul pericol intern. Ei amenință libertățile dobândite la 23 august și împiedică lărgirea lor, democratizarea țării>>. La rândul său Vasile Luca aprecia că reminiscențele fasciste << sunt pătrunse în viața noastră publică, începând cu administrația, aparatul de stat, Biserica, școala și terminând cu mentalitatea otrăvită a poporului >>. Concluzia era limpede: epurarea clericilor și teologilor considerați legionari.”[4]

Această curățare a „sistemului” se desfășoară în diferite etape, iar „ metodele folosite pentru îndepărtarea <<dușmanilor poporului>> erau dintre cele mai diverse: dovadă că persoana respectivă făcuse politică <<legionară>>  sau participase în orice fel, la războiul împotriva Uniunii Sovietice; impunerea unei alte conduceri în cadrul unei instituții prin sindicat; indicarea în funcție după ce se făcuse dovada unei participări active în cadrul partidului comunist sau a unei grupări politice obediente. Totodată se încerca și folosirea structurilor bisericești în acțiunile de propaganda inițiate de partidul comunist.”[5]

Dar scopul nu era exterminarea unei întregi mase de cetățeni care s-ar fi manifestat împotriva noului regim, ci inventarea omului nou, așa cum el era configurat prin raportarea la doctrina marxistă. Iar noul om trebuia să-l înlocuiască pe cel vechi, cu obiceiurile sale, comportamentul și atitudinile anterioare; astfel, se inițiază procedeul numit: reeducare. „Reeducarea avea patru faze, și anume demascarea externă, demascarea internă, demascarea morală publică și torturarea altor deținuți întemnițați. Prin aceste faze comuniștii urmăreau nimicirea sufletului din om, iar pentru a realiza acest lucru, au atacat credința creștină, distrugând perceptele moral-creștine și făcându-le ineficace.” [6]

Presiunea constantă asupra credincioșilor, dar mai ales asupra clerului (considerat unul dintre principalii formatori de opinie pentru societatea românească) a cauzat și colaborarea unei părți cu Partidul Comunist. O altă parte a fost condamnată și trimisă în închisori, unde a reușit să reziste reeducării, și să curețe legionarismul (principala acuzație) de elementele unei doctrine politice, păstrând doar verticalitatea morală și trăirea autentică în Hristos.

„După o evaluare postdecembristă, din <<12.000 de preoți ortodocși, peste 3.000 au stat închiși sau trimiși la canal. Din aceștia peste 1.800 au murit. La Poarta Albă într-un transport de 100 preoți, în zece zile, majoritatea au pierit. Adică, unul din patru preoți ortodocși au trecut prin închisorile comuniste>>.”[7] Misiunea lor a continuat și în perioada încarcerării, arătând exemplul suprem de jertfă prin propria lor viață, închiși fiind pe nedrept.


[1] Nicolae STEINHARDT, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p.26.

[2] Keith HITCHINS, România 1866-1947, trad. de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 301.

[3] Călin SINESCU şi Liliana TROFIN, „Religia-sursă majoră de insecuritate şi conflict”, Sfera Politicii,  Nr.140, Anul XVII, 2009, p. 65.

[4] ANIC, fond CC al PCR- Cancelarie, dosarul nr.28/1944, f.63 în Cristian VASILE, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p.43.

[5] Pr. Dr. Adrian GABOR şi Adrian Nicolae PETCU, Biserica Ortodoxă Română şi puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian, în „ Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002, pp. 93- 136.

[6] Cătălin MANTEA, Chipuri de mărturisitori în temniţele comuniste, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, pp. 47-48.

[7] Pr.Prof.Dr. Ioan DURĂ, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaun şi trimişi în recluziune monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981, în Altarul Banatului, An XIII, Nr. 10-12, Timişoara, 2002, p. 35.

Partidul creștea folosindu-se de fobia dușmanilor de clasă, care se împotriveau progresului și asupreau proletariatul, singura categorie ce era îndreptățită de a se bucura de binefacerile noilor guvernări. De fapt comunismul „ încearcă să concentreze, să observe și să aplice, în modul cel mai științific, adică cel mai sistematic și eficace, toate pozițiile, valorile și puterile lumii, pentru a duce la îndeplinire visul vechi și mereu nou al omului căzut: o îndumnezeire fără Dumnezeu.”[1]

„Represiunea ia proporții și interdicțiile religioase opresc și descurajează orice manifestare publică (prin <<ordin strict secret>> nr. 27 936 din decembrie 1948). Condamnarea ideologică a acestor obiceiuri de sorginte religioasă, generează fenomenul de evitare sau <<conspirativitate>> – căsătorii religioase, botezuri, înmormântări cu ritual religios, participare la slujbe, respectarea sărbătorilor religioase ș.a. Populația încălca adesea aceste restricții ceea ce a dus la infiltrarea Bisericilor și a personalului ecleziastic cu informatori pentru a se putea controla fenomenul de <<reeducare>> urmărit de regimul comunist ateist.”[2]

Pentru a-și consolida poziția de autoritate în fața cetățenilor și a deține monopolul asupra instituției statului, Partidul Comunist a folosit porgresiv teroarea până în 1953, clerul fiind una din categoriile vizate, atât pentru perspectivele dogmatice care se opuneau materialismului stalinist cât și din cauza importanței Bisericii Ortodoxe în viața cotidiană a credincioșilor săi. „ Asupra corpului ecleziastic au fost folosite metodele de anchetă, de detenție foarte aspră, de tortură și, nu mai puțin, de racolare de către organele Ministerului de Interne. Presiunile urmăreau abjurarea față de confesie, față de Biserică, de Dumnezeu, libertinajul și corupția, fapt care a influențat evoluția corpului ecleziastic.”[3]

Se încerca o izolare a Bisericii de restul instituțiilor, precum și o limitare în ceea ce privește contactul cu proprii credincioși, totul fiind supravegheat atent. „ Școala a fost separată de Biserică; aceasta din urmă a fost izgonită în mod brutal și din Spitale, Armată, întreprinderi și penitenciare, în schimb preoții au continuat să fie plătiți de la buget, salariul fiind și un util instrument de șantaj.”[4]

Întemnițarea a peste 2.500 de clerici ortodocși sub învinuiri legate de colaborări cu legionarii, oponență față de regim, implicare în politica interbelică etc., relevă dorința evidentă a comuniștilor de a îngenunchea instituția de care populația era cea mai atașată.

Putem analiza sistematic modul în care regimul a constituit relația cu Biserica Ortodoxă Română, folosindu-ne de criterii ce urmăresc observarea importanței dinamicii interne, a numărului de credincioși și obediența lor. Conform Pedro Ramet numim  „ șase factori mai importanți care au determinat politica religioasă comunistă: ponderea organizației religioase, dispoziția acesteia de a se subordona/conforma cerințelor autorităților politice și posibilitatea de a o infiltra și controla prin intermediul poliției politice, problema dependenței de o autoritate străină, loialitatea sau lipsa de loialitate a unui cult religios în timpul celui de-al doilea Război Mondial, configurația etnică a țării și cultura politică dominantă. De aici a rezultat și tratamentul diferit pe care regimul l-a aplicat celor două culte religioase importante din România: Ortodoxă și Greco-Catolică.”[5]

Lucrarea de față nu urmărește să analizeze relația dintre Biserică și Stat în perioada comunistă, astfel încât nu vom așeza într-o paralelă directă opiniile celor care susțin martirajul ortodoxiei cu cei ce cred într-o colaborare strânsă între aceasta și regimul opresiv (și aceasta pentru că suferința celor din închisori, ca și apărători ai ortodoxiei, nu poate fi așezată în balanță cu atitudinile unora care au acceptat teroarea sistemului, deseori cedând sub presiuni ). Dar putem aminti, ca și concluzie a relației dintre cele două instituții, că  „ sub control (în privința ierarhiei), sub observație strictă a poliției politice (în privința corpului de enoriași), cantonată în imposibilitatea obiectivă de a adăposti sau iniția acte de revoltă la adresa regimului (altele decât clevetire intelectuală, proprie tuturor românilor), Biserica Ortodoxă Română a fost unul dintre prizonierii de lux ai comunismului autohton.”[6]

Suferința personală a membrilor clerului, a credincioșilor nu va putea niciodată șterge din memoria colectivă caracterul „terorist” și opresiv al unui sistem criminal, ce a îngenuncheat o națiune.

„Revoluția din 1989” găsește spațiul public românesc devastat de cenzură, frică și dorință acerbă de libertate. Totuși, „căderea regimurilor comuniste nu a coincis cu așezarea unor regimuri democratice. Pentru a se fi întâmplat acest lucru, ar fi trebuit ca noua societate să apară în interiorul vechiului regim și, după o perioadă de conviețuire, să-1 înlăture și să-1 înlocuiască.”[7] Aspect care nu a fost specific cazului românesc; vechile cadre au schimbat cu ușurință ideologiile și s-au camuflat ca apărători ai libertății. Anticomunismul autohton a fost unul lipsit de vigoare, relativ lax; mai mult „ anticomunismul românesc s-a manifestat, atât cât a făcut-o exclusiv ca un anticomunism postcomunist, ca o formă critică de politică care nu și-a propus să descopere vreun adevăr  îngropat în arhivele trecutului și nici să opună trecutului o formă anume de justiție retributivă.”[8]


[1] Andre SCRIMA, Ortodoxia şi încrederea comunismului,  Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p.160

[2] Paul CARAVIA, Virgiliu CONSTANTINESCU şi Flori STĂNESCU, Biserica Întemniţată România 1944-1989, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998, p.13.

[3] Ibidem.

[4] Cristian VASILE, Ingerinţe politice în viaţa Bisericii Ortodoxe în primii ani ai regimului comunist, în Miruna Tătaru-Cazaban, Teologie şi politică. De la Sfinţii Părinţi la Europa Unită, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004,   p.218.

[5] Pedro RAMET, Cross and Commissar. Thepolitics of  religion in Eastern Europe and the USSR, Bloomington and Indianopolis, 1987, p.16. apud Dinu g. GIURESCU,  Istoria Românilor. România în anii 1940-1947, Editura Enciclopedică. Academia Română, Bucureşti, 2008, p.906. 

[6] Adrian CIOROIANU, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p.271.

[7] Stelian TĂNASE, Revoluţia ca eşec. Elite şi societate, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 21.

[8] Daniel BARBU, Politica pentru barbari, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 143.

 

 

Stalinismul găsește în oponenții săi adversari nu doar fizici, ci și ideologici; personaje care pot influența alți indivizi către a denigra noua doctrină erau considerați împotriva sistemului. Iar sistemul fiind legitimat printr-o „revoluție proletară” deveneau indirect dușmani ai poporului și viselor sale.

Categoria celor neagreați de regim devine una dinamică, înglobând deopotrivă intelectuali și țărani fără „școală”, bărbați și femei, oameni politici și reprezentanți ai spațiului eclezial etc., temelia societății clădită în democrație.  „Partidele comuniste urmăreau distrugerea definitivă a adversarilor sau a concurenților politici, ideologici, spirituali, reali sau potențiali. Doctrina cerea condamnarea la moarte, execuție și încarcerarea pe termen îndelungat, până la exilul spre Vest, ce slăbea forțele de rezistență împotriva comunismului”[1], astfel încât elemente ce ar putea coagula în jurul lor orice manifestare de rezistență să  fie fără de putere.

Cea mai importantă alterare a drepturilor privea libertatea de gândire și exprimare a omului, care era obligat să intervină în propria conștiință, pentru a  curăța tot ceea ce partidul nu agrea și nu credea de folos.  Această ingerință distrugea ființa umană și trăsăturile ei, anulându-i puterea de a cugeta, calitatea de a fi rațională, de a fi persoană; „cugetarea” nu  se afla printre criteriile specifice tiparului „omului muncii” pe care partidul îl reprezenta, ci proletariatul răspunde la stimulii generați de către cei superiori pe calea ierarhică în întreprinderea unde sunt repartizați. Cugetarea autentică (filosofică) este o manifestare a elitelor, a intelectualității.; „cugetarea nu se potrivește deloc cu uniformitatea și constrângerea. Atunci când în filozofie, în știință, în literatură, în critica de artă, toată lumea repetă (deja; n.n.) aceleași fraze învățate pe dinafară, gândirea și-a dat ultima suflare. (…) Educația intelectuală care formează pe omul societății de mâine, trebuie să fie liberă, variată, plină de viață, bogată în frământări spirituale. Chiar și ideile politice, oricare ar fi ele, prind rădăcini mult mai puternice, când ele nu sunt împinse prin violență, ci sunt propagate într-o atmosferă de libertate intelectuală.”[2]

Cazul românesc (în ceea ce privește comunismul autohton) este unul special în blocul socialist: atât privind dinamica interioară a partidului, relația dintre acesta și cetățenii statului, cât mai ales represiunea instituită împotriva celor ce sunt desemnați ca și dușmani ai regimului (apogeul terorii îl constituie „experimentul Pitești”).

Partidul Comunist Român se conturează în perioada interbelică ca o formațiune politică aflată la periferia „scenei” , în contextul identificării cu pericolul reprezentat de Uniunea Sovietică și schimbările majore din interiorul ei, dar și cu agresivitatea doctrinei socialiste ce propunea o revoluție proletară. Monarhia se raportează la organizație ca la un element ostil „siguranței generale” și o sancționează prin scoaterea în afara legii la 11 aprilie 1924, obligându-i pe membrii săi să asume specificul clandestinității.

Ca aspect comun al acestora devine perioada petrecută în închisorile Siguranței, acolo unde se coagulează un grup unit ce manifestă un mod de rezistență, deși în interiorul întregului organism apar mai multe facțiuni doritoare de monopol. Numărul celor ce simpatizau cu socialismul era foarte scăzut, în genere personaje oportuniste, care conturau o imagine a unei organizații caracterizată de slăbiciune. Această „slăbiciune a Partidului Comunist Român în perioada interbelică a avut două cauze legate între ele: incapacitatea comuniștilor de a se integra societății româneștii, nici măcar în rândul clasei muncitoare, a cărei avangardă se credea; (…) amestecul continuu al cadrelor Internaționalei Comuniste în afacerile interne ale partidului.”[3]

Facțiunile constituite vor crea diferite presiuni asupra întregii organizații, existând o continuă luptă pentru supremație, conducere și acces la resurse, deși vectorul central rămâne subordonarea față de direcția și deciziile poruncite de Moscova. Astfel, amintim în 1944 un important grup de militanți ce se afla în închisori coordonat de Gheorghe Gheorghiu-Dej ce strânsese în jurul său pe Theohari Georgescu, Iosif Chișinevschi, Gh. Apostol, Miron Constantinescu, Nicolae Ceaușescu, etc. ; un alt grup  se afla la Moscova sub influența Anei Pauker, ce avea în componența sa și pe Vasile Luca, Constantin Doncea, Walter Roman, precum și o altă facțiune ce trăia în clandestinitate: Ștefan Foriș, Lucrețiu Pătrășanu, Emil Bodnăraș, Iosif Rangheț.

După lovitura de stat din 23 august 1944, grupul Dej preia conducerea și propune în 1945 instalarea guvernului Petru Groza, ce va continua politica U.R.S.S.-ului atât în acordul de pace de la Paris, cât și mai apoi prin forțarea abdicării Regelui Mihai I, la sfârșitul anului 1947.

Din 1948 până în 1989 Partidul Comunist a instituit în România un regim totalitar ce încerca o reconfigurare a societății, inventarea unui cetățean nou după tiparul socialist într-un stat supus Moscovei, nu doar ideologic, ci și politic și economic.

Folosind presiunea tancurilor sovietice, comuniștii români au pus în aplicare modelul rusesc, devenind în blocul Est european partidul cu cel mai înalt grad de obediență față de „centru” (ceea ce explică și represiunea mai accentuată față de oponenții regimului în comparație cu alte state, în contextul în care un partid fără legitimarea cetățenilor avea nevoie de propria justificare folosind progresiv forța); în februarie 1948 România (Republică Populară) este așezată, pe baza unui tratat, în blocul sovietic -din punct de vedere militar.

Pentru întărirea regimului instaurat se desființează principalele partide de opoziție,  consolidând astfel partidul de masă ce cunoaște un aflux de membri muncitori, prizonieri din unitățile militare românești capturate de Uniunea Sovietică (ex. Tudor Vladimirescu), din unificarea cu Partidul Social Democrat, țărani, și profesori din sistemul reformat de învățământ.

Cei care erau considerați ca fiind „periculoși” erau judecați și trimiși în închisori, în conformitate cu legislația vremii, clădită pe noua Constituție din 1948, formulată după tiparul celei sovietice din 1936.

Construirea utopiei comuniste se lovea de rezistența elitelor românești (politice, culturale, științifice, teologice, etc.), care se formaseră pe temelia democratică a unei egalități în judecată (conform drepturilor și libertăților cetățenești) și nu a obligativității  remodelării întregii clase prin „nivelarea” diferențelor personale. Astfel, „ raporturile elitei comuniste cu societatea priveau subordonarea completă a societății. Dictatura proletariatului a fost un regim dirijat exclusiv- fără niciun mecanism de control din partea societății- de o infimă minoritate (…) Scopul final era de a crea o altă societate românească. O primă etapă trebuia să fie distrugerea vechii societăți, prioritară structurilor de raliere ale intereselor ei. A doua etapă: substituirea lor cu instituții și forme de coagulare ale ansamblului social specifice, subordonate unei voințe politice unice.”[4]

Modelul de comunism implementat în spațiul românesc este cel rusesc, care se abate ,așa cum aminteam anterior, de la privirea originară asupra egalității prin socialism, suferind mutații în conformitate cu realitatea politică, socială și economică cu care viitorul U.R.S.S. se confrunta. Există o „diferența între analiza pe care o face Marx trecerii de la capitalism la comunism și cea pe care o face Lenin. Pentru Marx dictatura proletariatului înseamnă o dictatură a majorității societății împotriva unei minorități. La Lenin, dictatura proletariatului este dictatura unei minorități.”[5] De aceea soluția găsită urmărea inventarea unui proletariat după un proces de industrializare forțat, astfel încât majoritatea populației ce trăia în mediul rural să fie transmutată în spațiul urban.

În cazul românesc, lumea rurală reprezenta 76,5% din totalul populației; în 1949 țăranii sunt încadrați în cinci categorii, o clasificare ce avea ca sistem de referință „pământul” deținut: țărani lipsiți de pământ, țărani săraci (posedând până la 3 ha), țăranii mijlocași (5-20 ha), chiaburii și rămășițe ale boierilor. Ultimele două categorii au suferit un grad ridicat de represiune, considerate a fi elemente antisistem. „ Cei mai mulți dintre țărani, mergând de la cei lipsiți de pământ până la cei care își lucrau pământul folosindu-se doar de brațele de muncă ale familiei, au fost organizați în gospodării de stat sau în gospodării colective. Acest proces s-a făcut prin măsuri de coerciție la scară largă. Rezistența față de colectivizare, nepredarea <<cotelor>>, întârzierile în plata impozitelor sau în efectuarea muncilor agricole au avut drept rezultat aruncarea în închisoare a circa 80.000 de țărani, 3.000 dintre aceștia fiind judecați public. Colectivizarea a fost încheiată în 1962.”[6]

S-a hotărât transferul proprietății private către proprietatea comună, inventând un sistem de conversie a muncii în produse, ca și plată a prestației din colhozuri. Nu se rezolva problema românească în ceea ce privește  o agricultură competitivă ci dimpotrivă- se adâncea.

Viața țăranului era zguduită de alinierea la noi directive și norme care îl extrăgeau din propria biologie, din propria rânduială; iar rânduială familiei și comunității rurale gravita în jurul Bisericii și valorilor ortodoxe.

Pentru a clătina impedimentul „țărănesc” ce era obstacol în modernizare, partidul a lovit în însuși izvorul principiilor de guvernare a vieții personale a fiecăruia- Biserica. Ea era instituția cea mai apropiată de individ, cu care acesta se identifica și la care apela în toate momentele importante ale vieții sale. „Biserica a fost ultimul obstacol major în calea impunerii modelului sovietic, dar în acest caz Partidul Comunist Român nu a urmat ad litteram soluția sovietică. Atât Biserica Ortodoxă Română, cât șii Biserica Greco-Catolică (sau Unită) din Transilvania avuseseră un rol esențial în prezervarea sentimentului coeziunii și identității naționale de-a lungul secolului XVIII și XIX, ambele beneficiind de fidelitatea a milioane de români. Dacă aceste biserici ar fi putut fi manipulate pentru a servi țelurilor regimului, nu avea rost să fie distruse.”[7] Dacă acapararea puterii se cuantifica în capacitatea de decizie și validitatea ei în fața cetățenilor, atunci încercarea de aservire a instituțiilor formatoare de opinie către partid devine o prioritate (în contextul în care distrugerea lor poate cauza o anumită stare de revoltă).

Doctrina comunistă se opunea concepției smerite a creștinismului prin care  „întreaga bogăție i-a fost comunicată, transferată, transmisă lui Dumnezeu. Credința în Dumnezeu exprimă, așadar, slăbiciunea, sărăcia și starea de sclavie a omului. Căci dacă omul ar fi fost puternic, bogat și liber, n-ar mai fi avut nevoie de Dumnezeu și ar fi păstrat pentru sine darurile și însușirile cele mai de preț. Pornind de la aceste premise, Marx va trage următoarele concluzii: credința în Dumnezeu este cea care ține proletariatul într-o stare de  mizerie și de înjosire. (…) Proletariatul victorios trebuie să se descotorosească de consolările fanteziste ale lumii de dincolo, fructificându-și izbânda aici, pe pământ.”[8] Pentru Marx religia nu se definea ca o legătura a omului cu Dumnezeu, prin iubire, ci se traducea în termeni economici, considerată a fi „opiu pentru popor” (conform „Critica filozofiei hegeliene a dreptului”, 1843), o justificare a unei relații de tip burghez. Acesta credea că odată schimbat regimul ideologic, actul de guvernare și direcția de conducere va modifica inclusiv conștiința omului; cu referire la religie presupune că va elimina considerentul religios din comportamentul uman.

Astfel se consemna în Manifestul Partidului Comunist : „este oare nevoie de o perspicacitate deosebită pentru a înțelege că, atunci când se schimbă condițiile de viață ale oamenilor, relațiile lor sociale, existența lor socială, se schimbă și reprezentările, concepțiile și noțiunile lor, într-un cuvânt și conștiința lor?”[9] Doar că pentru cei care aveau bine fundamentate principiile de viață, schimbarea de regim și implicit represiunea, nu au făcut decât să ascută propria lor conștiință și cugetare, generând revoltă și contestare.

Pentru a subjuga Biserica Ortodoxă statului, Partidul Comunist a reformulat statutul cultelor printr-un Decret nr.177/1948 din 3 septembrie[10]  prin care impunea un mecanism de control coordonat de Ministerul Cultelor ce filtra informația transmisă credincioșilor, astfel încât să nu ajungă la ei mesaje ce să compromită  imaginea regimului.

„Aplicarea legii a pus alegerea episcopilor sub controlul statului, a înțesat Sfântul Sinod cu membri ai Partidului Comunist și a impus Bisericii Ortodoxe- principala biserică, având aproape 10,5 milioane credincioși- un nou statut, centralizând administrarea sa sub autoritatea unui patriarh. Toate acestea au permis regimului să manipuleze mai ușor Biserica. În acest timp toate proprietățile și fondurile Bisericii au fost naționalizate, instituțiile sale de învățământ au fost preluate de stat sau închise, instruirea clerului fiind sever limitată, iar practicile religioase, precum celebrarea publică a Crăciunului și a Paștilor, fiind interzisă. Biserica Ortodoxă a făcut un compromis cu regimul, ceea ce i-a asigurat supraviețuirea în dauna autorității ei morale.”[11]

Compromisul oficial a fost răspunsul unor evidente presiuni concentrate asupra clerului și credincioșilor, știindu-se părerea majoritară a ierarhiei cu  privire la doctrina socialistă și  societatea utopică conturată după normele ei. Patriarhul Miron Cristea ridica această problemă încă din anii  ̀30,  criticând manifestările de simpatie față de orice influență izvorâtă de la Moscova; el concluziona:  „apărarea noastră de pericolul comunist (…) trebuie să ne apropie pe toți, în interesul de a salva omenirea de această epidemie socială”[12].

Împotriva regimului s-au ridicat diferiți reprezentanți ai clerului, care au suferit mai apoi prigoană, închisoare și o parte chiar moarte. După 1948 se instituie „legal” reeducarea „omului vechi” și inventarea celui „nou”,  care nu avea ca și caracteristici religiozitatea.


[1] Stephane COURTOIS, Crimele comunismului, trad. Maria Ivanescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.370.

[2] Al. CLAUDIAN, Socialismul şi formarea omului, „ Libertatea”, nr.130 din 18 ianuarie 1945 apud Victor FRUNZĂ, op.cit., pp. 216-217.

[3] Stelian TĂNASE, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.37.

[4] Ibidem, pp. 66-67.

[5] Ibidem, p.45.

[6] Dennis DELETANT, România sub regimul comunist, Editura Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p. 69.

[7] Ibidem, p.70.

[8] Nikolai BERDIAEV, Originile creştinismului rus, Editura Dacia, Bucureşti, 1994 apud.Vasile IGNA, Marx contra Isus. Repere ale confruntării dintre creştinism şi comunism, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2003, p.174.

[9] Karl MARX, Friederich ENGELS, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, 1962.

[10] Monitorul Oficial nr. 204 din 3 septembrie 1948

[11] Dennis DELETANT, op.cit., p. 71.

[12] Î.P.S.S. Miron CRISTEA, Pastorale. Predici, Cuvântări, Vol. V Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1938, pp. 162-163 în Dr. Marin NEDELEA, Prim-miniştrii României Mari, Casa de Editură şi Presă „Viaţa Românească”, Bucureşti, 1991, p. 150.

 

 

O analiză a comunismului se poate contura urmând coordonatele specifice diferitelor categorii în care acesta a redefinit parametrii existenței lor: ideologici, științifici, sociali, culturali, teologici etc., astfel încât să descoperim, prin analogie cu vechea structură, pericolul evident ce-l constituie.

Comunismul, înainte de toate, este produsul intelectual al unei generații posterioare Revoluție Franceze și dezideratului său, care a pus în termeni utopici ideea de libertate și egalitate. Ca filosofie politică, acesta se auto consideră soluția eliminării discrepanțelor sociale, limitând „egalitatea” doar ca o formă izvorâtă din relații economice, producție și consum.

Astfel, definim comunismul ca un „mod de organizare socială bazat pe forme colective de proprietate asupra mijloacelor de producție și pe o distribuție egală a resurselor”[1], dar cu extindere a conceptelor sale peste granița amintită până la monopolul total asupra societății și statului, și chiar a vieții intime a cetățenilor săi.

Manifestul Partidului Comunist  delimitează normele specifice noii ideologii, axând dezbaterea pe nevoia dispariției celei ce a generat disensiuni sociale și apariția claselor- proprietatea privată. Engels considera că „ de la destrămarea comunei primitive, lupta dintre diferitele clase din care se compune societatea a fost întotdeauna marea forță matrice a progresului istoric. Această luptă va dispărea numai odată cu dispariția claselor înseși, adică după victoria socialismului.”[2] Dinamica societății va înceta în contextul unei totale egalizări, o eliminare a asupritorilor capitaliști ce dețineau mijloacele de producție și transferul lor în mâinile muncitorilor (proletariatului) va reconfigura relațiile interumane.

Mai mult, „se prevedea o revoluție socială în țările cele mai industrializate, adică în primul rând în Anglia, apoi în Germania și în Franța (or , această revoluție muncitorească, zisă <<revoluție proletară>> a avut loc mai întâi în Rusia”[3]). Astfel, puterea nu era gestionată prin norme asumate instituțional folosind sistemul democratic, adică prin reprezentare, ci se dorea o răsturnare a regimului și schimbarea sa cu noua perspectivă de guvernare (totalitară).

Dar „ așa cum apare din manifest, comunismul nu voiește egalizarea și înfrățirea tuturor claselor sociale spre un trai mai liber și mai armonic, ci dimpotrivă, urmărește aservirea tuturor celorlalte clase sociale proletariatului. Nu libertatea tuturor voiește comunismul, ci dictatura proletariatului.”[4]

Observăm o evoluție a doctrinei comuniste prin încercarea de mulare a sa peste aspectele specifice societăților în care se dorea instaurată, alterându-se corpul inițial și metodele gândite de Marx; Lenin propune anumite schimbări pentru că realitatea Rusiei era diferită de cea Occidentală și nu întrunea condițiile imaginate de „inventatorul” ideologiei. Era necesară parcurgerea tuturor etapelor pentru a îmbrățișa socialismul și încununarea sa- comunismul. Una dintre ele fiind cea capitalistă, fundamentată chiar pe conceptul de proprietate privată, pe concurență și piață liberă, pe modernizare și industrializare și firesc, pe discrepanțe, diversitate. Deși societatea sa nu era pregătită (fiind o țară preponderent agrară) , el o reinventează și-i impune propria versiune asupra progresului și bunăstării.

Rusia devine pentru Lenin, după Revoluția Bolșevică din 1917, un laborator în care se vor desfășura experimente ce vizează însăși integritatea umană (milioane de oameni morți, vieți schimbate, etnii strămutate, condiție îngenuncheată).

Folosind în analiză criteriul cel mai important de referință- proprietatea, deosebim între două forme de manifestare a ideologiei amintite: <<socialismul>> propriu-zis, ori colectivismul și comunismul. Colectivismul promovează desființarea proprietății private, numai în ceea ce privește mijloacele de producție(…) comunismul se deosebește de socialism prin faptul că el tinde de a lua din mâna individului nu numai mijloacele de producție, ci și mijloacele de consumație (…) comunitatea va hotărî chiar ceea ce fiecare va trebui să consume, anume cât și ce trebuie să primească fiecare, ca îmbrăcăminte, ca alimente”[5].

Utopia comunistă pune în discuție calitatea de persoană a fiecărui cetățean, care își contura existența conform individualităților sale, opiniilor, talentelor ori deciziilor epurate prin filtrul aspectelor empirice.„Socialismul urmărește deci o distrugere parțială a proprietății private, în timp ce comunismul urmărește o distrugere totală a ei”[6], ce generează distrugerea totală a omului vechi și înlocuirea cu unul „nou”, configurat cerințelor sistemului.

Doctrina „salvatoare” este împărtășită comunității folosind diferite modele care pun în analogie trecutul cu prezentul, iar alegerea făcută poate schimba viitorul. Se uzitează două noi  categorii de mesageri, ambele explicate de Lenin ca fiind necesare prin însăși forța convingerii lor (propagandistul și agitatorul). Ambele folosesc puterea simbolului și a diversiunii, iar în cazul nereușitei se apelează la violență, pe considerentul: cel ce nu îmbrățișează convingerile devine prin excludere dușman al noii orânduiri. Astfel, „propagandistul, când tratează de pildă, chestiunea șomajului trebuie să explice natura capitalistă a crizelor, să arate cauza pentru care ele sunt inevitabile în societatea modernă, să arate necesitatea transformării ei într-o societate socialistă etc. (…) Agitatorul însă, vorbește despre aceeași chestiune,  va alege exemplul cel mai izbitor și mai cunoscut auditoriului- de pildă, moartea unei familii de șomeri din pricina foamei, creșterea mizeriei etc. – și folosind acest fapt cunoscut fiecăruia, își va concentra toate eforturile pentru a transmite <<masei>> o singură idee, și anume: cât de absurdă este contradicția dintre creșterea bogăției și creșterea mizeriei, căutând să trezească nemulțumirile și revolta masei.”[7]

Mizând o reacție de revoltă la un impuls controlat prin mesaj, se așteaptă preluarea controlului actului de guvernământ, dar nu de către proletarii însăși ci de către o echipă restrânsă de „elite” ale regimului care vor manipula populația (de aici „ ideea de propagandă continuă să fie imediat asociată în conștiința publică actuală cu minciuna (…) cu intenția adesea subversivă, alteori nobilă, de manipulare a psihicului indivizilor dintr-un anumit  grup social.”[8] ).

Dacă metodele descrise anterior nu cauzează atingerea scopului propus, atunci se folosește teroarea ca și mijloc de convingere, ori de deposedare de autoritate a celui vizat (atitudini comune întregului bloc comunist). Se poziționează antagonic două grupări: cea burgheză, veche și cea comunistă, nouă care propune o revoluție totală, o detașare de trecut prin distrugerea și uitarea lui. Așadar, „ teoria preluării puterii prin forță, întrucât burghezia din principiu nu voiește să părăsească singură scena istoriei, până nu este dată în brânci pe ușă afară și nici să recunoască de la sine dreptul partidului comunist de a rămâne singur, pe această scară, justifică necesitatea terorii. P.C.R.-ul a aplicat-o când a făcut ochi. Era sensul existenței sale. El se întărea numai în acest fel: pe seama adversarilor.”[9]


[1] Cătălin ZAMFIR, Lazăr VLĂSCEANU, Dicționar de sociologie, Editura Babei, București, 1998,  p.125.

[2] ENGELS, Socialismul internațional și socialismul italian, vol. XXII, 1894, p. 476. apud Ion IANOŞI, Marx. Engels. Lenin. Despre dialectică, Editura Nemira, București, 1978, p. 188.

[3] Didier JULIA, Dicționar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, pp.202-203.

[4] Gh.N. DUMITRU, Comunism, iudaism, francmasonerie, Tipografie „Fântâna Darurilor”, București, 1937, p.39.

[5] Dimitrie GUSTI, Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism, Editura Științifică, București, 1993, p.26.

[6] Ibidem.

[7] V.I.LENIN, Ce-i de făcut, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1952, p.79.

[8] Cătălin HENTEA, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, București, 2002, p. 19.

[9] Victor FRUNZĂ, Istoria comunismului în România, Ediția a III-a, EVF, București, 1999, p.340.

 

 

În drumul nostru prin Ardeal am poposit la Mănăstirea Rohia, unde am descoperit cu drag istoricul acesteia.

Începutul Mănăstirii Rohia

Mănăstirea Rohia este o mănăstire relativ tânără din 1923 și este primul așezământ ortodox ridicat în Ardeal sau Transilvania, după Marea Unire de la 1918. Față de Moldova sau Țara Românească, Ardealul sau Transilvania a fost văduvită prin acea masivă dărâmare a peste 150 de mănăstiri și schituri de către generalul Bucov, din ordinul împărătesei Maria Tereza. În Transilvania pe o perioadă de aproape 200 de ani nu s-a mai ridicat nici o mănăstire ortodoxă până când s-a ridicat mănăstirea Rohia.

Rohia a fost ctitoria preotului Nicolae Gherman care la vremea respectiva a fost preotul paroh din satul de la poalele dealului. A ridicat această mănăstire în cinstea Maicii Domnului și din amintirea a ceea ce a fost. Mănăstirea ,,Sfânta Ana’’ din Rohia își are numele de la copila Anuța al 7 copil din cei 10 ai dânsului care a decedat la vârsta de 10 ani, la 15 Noiembrie în 1922. Părintele a avut mai multe vise în care s-a arătat copila și îi spunea să facă lăcaș de închinare sau casă de rugăciune Maicii Domnului în aceste dealuri. Părintele la început nu a dat importanță acestor vise până când într-o duminică dimineața când se pregătea să meargă la biserică o credincioasă din sat, anume Floarea lui Ilie, a mers și i-a spus: Părinte de ce nu faceți ce vă spune fata în vis? Văzând părintele că i s-a mai descoperit și altcuiva acest lucru, s-au pregătit să ridice această mănăstire și au ales locul, însă locul era mai sus, era o poiană cu un stejar numit stejarul lui Pintea. S-a ales locul, s-a sfințit și s-a pus o cruce. Mergând să pună piatra de temelie nu au găsit crucea în locul respectiv și au căutat-o împreună cu vânătorul satului, Alexandru Pop și au găsit-o aici în acest loc unde se găsește acum biserica. La început era un pântec de stâncă pe care odihneau la soare vara căprioarele sălbatice.

 

Prima Biserică

Prima biserica a fost de zid, avea 17 metri lungime pe 5 lățime și 4 înălțime. Jertfă pe care au depus-o oamenii din satul Rohia și satele alăturate este una destul de mare, deoarece tot materialul de aici a fost scos cu spatele, cu desaga. La 15 August 1926 prima biserica a fost sfințită de către episcopul Nicolae Ivan al Clujului în prezența a peste 10.000 de credincioși.

Mănăstirea a cunoscut o dezvoltare în 1943 când la conducere a venit Arhiepiscopul Iustinian Chira al Maramureșului și Sătmarului, cel mai longeviv stareț până în prezent, 30 de ani, din 1943 până în 1973 când a fost înălțat la rangul de arhiereu vicar al episcopiei. Prima biserică a dăinuit până în 1996 adică 70 de ani când fost desfăcută de către obștea mănăstirii, s-a coborât jos în stâncă 8 metri și a rezultat o frumoasă biserică la demisol, un se găsește și materialul din vechea biserică cât și lucrurile mai noi.

 

 

În 1923 când s-a pus piatra de temelia primei biserici s-a dat comanda pentru o icoană în Sf. Munte Athos, ce a fost pictată de un călugăr pe nume Nicanor iar când s-a sfințit prima biserică în 1926 a sosit și icoana. Este icoana făcătoare de minuni a mănăstirii noastre, Maica Domnului în rugăciune, este întâlnită mai rar. Ea se găsește în biserică de la demisol în partea stângă.

Biserica de zid a mănăstirii este unică în rândul bisericilor de mănăstire, îmbinând elementele din toate cele trei stiluri autohtone românești, intrarea (coloanele) în stilul brâncovenesc, acoperișul în stil moldovenesc și are înălțimea bisericilor maramureșene, de la cota 0 până în vârf sunt 48 de metri și 8 în jos (catacomba) în total 56 de metri. Avem o frumoasă biblioteca ce are peste 55.000 de volume, avem cărți din toate domeniile. Toată aranjarea cărților a fost făcută de părintele Nicolae Steinhardt ajutat de studenți.

 

Nicolae Steinhardt

Avem chilia părintelui Nicolae Steinhardt. S-a născut la 29 Iulie în 1912 la București, în Pantelimon, la naștere a fost evreu, a terminat Liceul ,,Spiru Haret” a fost licențiat în drept, apoi doctor în drept, terminând doctoratul în 1936. A fost un spirit erudit, puțin critic literar și a făcut parte din generația de aur. A practicat avocatura o perioadă. În vremea aceea a fost condamnat la 12 ani de munca zilnică din care a făcut 4, între 1960 și 1964. În închisoare s-a convertit la creștinism, primind botezul ortodox în celulă. La 15 martie 1967 definitivând taina botezului cu taina mirungerii în capitală, la schitul Dârvari, a primit și un certificat de ortodoxie, semnat de Preafericitul Patriarh din vremea respectivă, Justinian Marina. Prima dată a venit la Rohia în 1973 la îndemnul bunului său prieten Constantin Noica, venind în fiecare vară pentru aranjarea, bibliotecii iar toamna când venea frigul pleca înapoi la București. A devenit oficial viețuitorul mânăstirii la 16 august 1980 când a fost călugărit de vrednicul de pomenire starețul de la vremea respectivă Serafim, a fost viețuitorul mănăstirii până 30 martie 1989 când a plecat la Domnul.

 

 

După anii ‘90 s-a format o fundație care îi poartă numele, organizându-se în fiecare an între 15-29 iulie zilele culturale Nicolae Steinhardt. Este al doilea autor din țară după Mihai Eminescu căruia i se publică opera integral, scoțându-se până acum 20 din cele 21 de scrieri ale dansului. Construcția de aici va fi centrul cultural Nicolae Steinhardt.

 

Colțul Maramureșean

Sus pe deal s-a făcut un colț maramureșean constând într-o casă, care este casa de oaspeți și o bisericuță de lemn unde avem muzeul mănăstirii în care avem o frumoasă colecție de icoane, atât pe lemn cât și pe sticlă începând din sec XVII, o frumoasă colecție de cărți vechi bisericești, o frumoasă colecție de obiecte vechi bisericești.

 

 

Pomenirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare în raionul Ştefan Voda din Republica Moldova, care îl are ca ocrotitor spiritual, pe cel care a scris o pagină de istorie importantă pentru ortodoxia noastră, pentru romanismul nostru, dar şi pentru păstrarea şi promovarea valorilor strămoşeşti. Dacă ne uităm în viaţa sfântului, vedem că acesta s-a născut probabil în anii 1438 sau 1439, la Borzesti (astăzi judeţul Bacău), fiind fiul lui Bogdan al II-lea. A fost educat într-o familie creştină, care l-a pregătit pentru ceea ce avea să devină mai târziu. În anul 1457 avea să devină domnitor al Moldovei, fiind înscăunat la Suceava pe Câmpia Dreptăţii pe data de 12 Aprilie. A fost un moment de cotitură în istoria Moldovei pentru că Sfântul Voievod s-a arătat un mare apărător al credinţei şi al neamului. A fost un responsabil domnitor aşa cum zice şi cronicarul ,,era grabnic la mânia şi iute la necaz”,  fapt care l-a făcut să reuşească să consolideze unitatea tânărului stat care s-a înfiinţat în urma descălecatului lui Dragoş. Perioada de început a domniei a fost una foarte critică pentru că suntem la câţiva ani după căderea Constatinopolului, iar turcii se extindeau foarte mult spre răsărit, acest lucru făcea că ţările ortodoxe din răsărit să fie ameninţate de ocuparea otomană, iar conducătorii de aici se străduiau să apere spaţiile acestea ai Europei creştine. Au fost foarte multe încercări, lupte cu turcii şi tătarii, care veneau din răsărit, însă şi-a consolidat poziţia ocupând cotaţiile până la Marea Neagră, în aşa fel a consolidat graniţa de răsărit. Mai avea de înfruntat şi pe regale Poloniei, al Austro-Ungariei, mai avea de înfruntat şi domnul Ţării Româneşti. Din viaţa lui vedem că a participat la 36 de lupte, 34 le-a câştigat, iar două le-a pierdut. A avut un rol importat pentru apărarea credinţei, în vremea respectivă ocuparea ţării înseamnă şi islamizarea ţării şi în ciuda tuturor dificultăţilor, a reuşit să scutească Moldova de a plăti acel tribut pe care îl plăteau toate ţările care erau ocupate de către turci, şi chiar să păstreze independenţa, având câteva victorii zdrobitoare în faţa acestora. Ştim foarte bine diferenţa numerică a armatei moldave fata ce de cea otomana, însă prin credinţa sa dreaptă a reuşit să biruiască.

 

 

Sfântul voievod purta întotdeauna cu el o icoană a unui sfânt martir din sec IV-lea, icoana Sfântului Gheorghe. Sfântul Ştefan cel Mare înainte de luptă se ruga lui Dumnezeu ca să îl ajute şi mergea la duhovnicului lui să se spovedească, la Daniil Sihastrul. Sfântul Ştefan în urma luptelor purtate a ctitorit o biserică sau o mănăstire. Astfel, Mănăstirea Putna a fost ridicată între anii 1466-1469, ca loc de înmormântare, deşi era tânăr. A făcut această mănăstire şi pentru că era conştient că într-o zi, aşa cum este legea firii, cu toţii ne vom duce la Dumnezeu, fie că vom fi pe scut sau sub scut, în funcţie de vrednicia noastră. Sfântul Ştefan are un loc deosebit în şi în inimile celor născuţi peste Prut, în Republica Moldova, pentru că el zicea că ,,Moldova nu este a mea, nici a noastră, ci este a urmaşilor urmaşilor noştri”, arătând cu câtă responsabilitate trebuie să ne comportăm în viaţa noastră şi cu câtă demnitate trebuie să păstrăm şi să promovăm valorile spirituale. Sfârşitul vieţii a fost oarecum trist, deoarece în urma unei lupte a fost rănit, rana care nu s-a mai închis şi în cele din urmă şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Sfântul Ştefan a trecut la Domnul în dată de 2 Iulie 1504. A rămas şi va rămâne în conştiinţa contemporanilor ca un mare apărător al Ortodoxiei şi ca un om cu viaţă sfântă, pentru că el nu făcea nimic fără ajutorul lui Dumnezeu şi totdeauna se străduia să păstreze dreptatea şi  să o administreze cu multă dragoste. Voievodul moldovean a făcut ca acest ţinut să nu devină niciodată paşalâc, a făcut să ne păstrăm indentitatea nostră etnică, lingvistică, culturală şi religioasă.

 

 

Pe ulicioarele prăfuite ale Capitalei umblă nestingheriți dorobanții, instituție militară însărcinată cu menținerea ordinii interne. Cei mai mulți patrulează călare, dar sunt și trupe care merg pe jos. Trecătorii îi recunoșteau imediat după uniformele în culori vii și după vigilența cu care priveau tot ce mișcă în jur. De-a lungul timpului, dorobanții au cunoscut mai multe reforme, de la cele vestimentare din perioada  domnitorului Alexandru Ghica, până la desființarea temporară din timpul revoluției de la 1848.

 

Organizarea și atribuțiile dorobanților

Dorobănția, veche instituție militară românească, își are obârșia prin secolul al XVI-lea.  La început, dorobanții erau o formațiune teritorială implicată activ în organizarea pazei și ordinii interne, în Țara Românească. Pe teritoriul Capitalei erau distribuiți pe lângă prefectura poliției, numită și Agie, cât și la fiecare din cele cinci sectoare ale urbei. La origine, trupele erau pedestre, dar cu trecerea timpului și-au făcut apariția și trupe de călăreți. Se lucra în trei schimburi, durata serviciului era de trei ani, iar cei mai buni erau păstrați în branșă prin reangajare.  Postul de dorobanț venea la pachet cu o serie de privilegii precum: scutirea de a face serviciul în armata permanentă; scutirea familiei de impozite către vistieria statului, etc.

 

1

 

Dorobanți puteau deveni doar cei din rândul familiilor destinate a da soldați, satele de la frontieră asigurau numai efectivele de grăniceri. Candidatul trebuia să fie de parte bărbătească și să aibă între 20-50 de ani. Deasupra dorobanților erau “căprarii”, care aveau la rândul lor drept șef pe lângă Agia Capitalei câte un “tist” pus în funcție de către ocârmuirea de județ. Un dorobanț avea obligativitatea de a-și cumpăra, sau confecționa după posibilități, uniforma de serviciu. Nivelul salarial arătă în felul următor: un tist încasa lunar suma de 700 de lei, un căprar încasa 105 lei, un dorobanț călăreț avea 70 de lei, iar cel pedestrul lua 45 de lei. Remunerația era asigurată din “cutia statului”, iar armele proveneau de la marele logofăt și constau din pistol, sabie, iar după 1834 dorobanții călare aveau în dotare și lănci.

 

Cum arătau uniformele dorobanților?

Regulamentul Organic stipula faptul că uniforma trebuie să fie “tot de o formă și cătănească”, cu alte cuvinte să aibă “un semn al stăpânirii, Marca județului.” În anul 1832, sfatul orășenesc al capitalei principatului, aflat sub directa coordonare a generalului Pavel Kiseleff, a întocmit “Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orânduiri în poliția Bucureștilor”. Era prima încercare de a moderniza administrația orașului. În documentul respectiv se preciza negru pe alb că urbea se afla sub protecția Agiei, împărțită în cinci “plăși” sau “văpsele”, care la rândul lor se ramificau în “popoară.” Inițial, Agia își avea sediul în casele din dosul Hanului lui Manuc, iar atribuțiile de care trebuia să se achite erau: paza barierelor orașului; supravegherea modului în care se realiza curățenia ulițelor; respectarea măsurilor profilactice de pază împotriva epidemiilor; asigurarea ordinii în piețele și locurile publice; evidența străinilor; depărtarea oamenilor fără căpătâi și meserie, etc.

 

2

 

Pe lângă cele pomenite mai sus, ei aveau obligația de a garanta paza nocturnă, așa au luat naștere ”strejii”, care își începeau serviciul imediat după miezul nopții. Dar Regulamentul Organic din 1831, nu era prea lămuritor cu privire la ținuta pe care trebuia să o aibă un dorobanț, astfel, generalul Kiseleff a sugerat ca uniformele să fie alcătuite dintr-un mondit-frac, de culoare bleumarin, cu guler roșu sau albastru deschis, cu paspoale multicolore în funcție de serviciile administrative. Ca semne distinctive, comandanții aveau să poate o broderie și dragonul de fir, iar căprarii galoane la guler.

 

Metamorfoza portului

Serviciile administrative s-au întrecut în schițe de uniforme care mai de care. După o analiză minuțioasă, niciuna dintre propuneri nu a fost pe placul președintelui plenipotențiar al divanului, care era adeptul stilului sobru și eficient. Pe 18 decembrie 1832, Sfatul administrativ adoptă în cele din urmă proiectul propus de generalul Pavel Kiseleff. Se statorniceau două tipuri de uniforme, una pentru “Poliția administrativă”, iar alta pentru “Poliția judiciară”. Uniforma celor dintâi era compusă dintr-un ceacou din blană de oaie și avea inscripționat vulturul principatului. De cealaltă parte, “Poliția judiciară” purta aceleași uniforme, dar ca elemente distinctive avea gulerele și manșetele de culoarea albastru deschis și nasturi de alamă. Referitor la armament, ei bine dorobanții pedeștri erau dotați cu o sabie dreaptă de cavalerie, iar cei călare primeau și un pistol pe care îl purtau înfipt la centură.

 

3

 

La 11 septembrie 1834, domnitorul Alexandru Ghica decide prin Înalta poruncă de zi nr. 60, diversificarea uniformelor funcționarilor Agiei. Conform noii hotărâri, Aga trebuia să poarte pălărie de bicorn din fetru negru, mondir lung din postav, guler și manșete cu broderii dreptunghiulare din fir argintiu, epoleți de polcovnic cu franjuri de fir argintiu, port sabie din fier argintiu și sabie ofițerească. Ajutorul Agiei avea aceeași uniformă însă bicornul era fără penaj, iar mondirul fără “mărgioară” la guler, manșete și “șpangă civilă” în loc de sabie. Tistul era îmbrăcat cu ceacou de postav negru cu flamă din postav roșu, accesorii metalice argintii, mondir-frac din postav bleumarin și bandă de culoare distinctivă, iar în față un vultur din metal alb. Dorobanții călăreți erau înveșmântați în ceacou din fedru negru, cu flamă și șnur roșu, mondir-frac bleumarin cu guler și manșete, paspoalate cu roșu, epoleți cu franjuri din lână roșie, nasturi din metal, pantaloni gri paspoalați cu roșu. Dorobanții pedeștri se distingeau prin epoleții din postav roșu, și erau înarmați doar cu o sabie.

 

Declinul și renașterea dorobanților

Revoluția de la 1848  din Muntenia, a produs o schimbare majoră în cadrul vechilor instituții însărcinate cu paza și ordinea publică. Considerate instrumente de oprimare, antidemocratice și generatoare de abuzuri, revoluționarii au creat o gardă națională care să asigure siguranța cetățenilor. Guvernul provizoriu admite în data de 14 iunie 1848, un decret prin care ia naștere “gvardia națională”, cu scopul de a păstra liniștea și buna orânduială. Patru zile mai târziu, Gheorghe Magheru este uns “Căpitan general al tuturor trupelor neregulate de dorobanți și panduri din România” și inspector general al tuturor gvardiilor naționale. Pe 21 iunie este emis “Proiectul de atribuții și întocmirea gvardiei naționale” care stipula că gvardia este un fel de asociație împotriva făcătorilor de rele și care preia din sarcinile de pază și de ordine ale localităților principatului.

Însă eșecul revoluției muntene a dus la desființarea gvardiștilor, astfel, la scurtă vreme, pe străzile Bucureștiului au reapărut dorobanții. În 1850, Barbu Știrbei purcede la reorganizarea instituției în acord cu principiile ostășești, prilej cu care are loc o nouă modificare a uniformelor. Până la Unirea Principatelor, structura organismelor de pază românești nu au mai suferit modificări semnificative, iar după 1859, dorobanții se vor preta modelului de dezvoltare european.

 

 

Surse: Horia Vladimir Șerbănescu, Dorobanții de poliție- primele formațiuni de pază și ordine ale orașului București, în București, materiale de istorie și muzeografie XI.

 

În vremea în care Transilvania era sub jugul austro-ungar, locuitorii comunei Rășinari solicită împăratului austriac acordul pentru a zidi o biserică mai mare. Credința cu care au pornit pe acest drum, spiritul de jertfă și implicarea oamenilor, au făcut ca în 1814, să răsară Biserica mare” cu hramul Sfânta Treime. În decursul celor paisprezece ani, cât a durat zidirea, rășinărenii au cunoscut  foametea, deznădejdea, și au strigat neîncetat după ajutor. Frumusețea și simplitatea locului, au făcut din Rășinari un spațiu de rugăciune și odihnă pentru Mitropolitul Andrei Șaguna. De cele mai multe ori, vlădica poposea în mica așezare rugându-se alături de săteni și binecuvântându-i.          

 

Când credința e prea mare, iar biserica prea mică

Vreme de 53 de ani, locuitorii comunei Rășinari, din județul Sibiu, au purtat un război aprig cu autoritățile austro-ungare pentru a-și putea mărturisi credința moștenită de la înaintași. Lupta nu a fost în zadar, iar în 1789, împăratul Iosif al II-lea declară așezarea “liberă regească”. În urma acestei hotărâri, biserica cu hramul Sfânta Parascheva, zidită între 1725-1758, este redată ortodocșilor, care de la o duminică la alta veneau într-un număr impresionant. În ciuda acestui aflux de credincioși, problemele nu au încetat să apară. Din pricina spațiului mic din biserică, oamenii nu mai frecventau slujbele pentru că nu aveau loc. Alții își susțineau absenteismul și invocau drumul prea mare pe care îl aveau de făcut până la biserică. Într-o zi, creștinii fruntași ai comunei cad pe gânduri, se sfătuiesc, fac planuri și în cele din urmă hotărăsc că e nevoie de o biserică mai mare. Problema era că la începutul veacului al XIX-lea, zidirea unui lăcaș ortodox era un lucru imposibil de realizat datorită celor 11 puncte din “Patenta” anului 1762. Pe lângă acestea, stăpânitorii vremii care urmăreau răspândirea catolicismului, nu ar fi îngăduit un proiect atât de îndrăzneț. Cu o credință capabilă să mute munții din loc, rășinărenii au redactat în cele din urmă o scrisoare către curtea de la Vinea, în care solicită aprobarea pentru zidirea unei biserici.

 

Lucrările la noul lăcaș și problema banilor

Cererea sibienilor prilejui îndelungi consfătuiri la curte, care în cele din urmă s-au soldat cu un răspuns pozitiv. Sigur, nu era atât de simplu pe cum pare, autoritățile au permis zidirea bisericii, doar din donații, era interzisă orice altă formă de finanțare. Lucrările la “Biserica cea mare” cu hramul Sfânta Treime, au început pe la 1800, din banii creștinilor Bungărzan și Cojocariu. Inițial, lăcașul trebuia construit în apropierea râului Ștezii, dar într-o noapte, Ioan Bungărzan avusese un vis în care se făcea că biserica era gata, iar apele învolburate ale râului o înghițeau. În urma acestui coșmar, au hotărât să o zidească în alt loc, mai exact pe Dealul lui Cojocariu. Construcția mergea cum nu se putea mai bine, într-un timp destul de scurt se ajunsese până la ferestre. Dar, când se așteptau mai puțin apăru prima încercare: omul de bine nu mai avea bani. Lucrările au fost întrerupte vreme de trei ani, Bungărzan, creștin bun cu inimă largă, a făcut tot posibilul pentru a face rost de bani, dar în zadar. Planul bisericii era prea mare pentru posibilitățile sale.  Atunci, Ioan alături de alți doi chivernisitori și vornicul satului, au cerut sprijinul lui Grigorie Brâncoveanu, strănepotul marelui voievod Constantin. Apelul din 1802, ajunsese în mâinile lui Grigorie prin legăturile pe care le avea cu marii negustori din Rășinari.

 

Untitled design (3)

 

Bungărzan prigonit de sătenii înfometați

Între 1813-1814, populația din Transilvania este lovită de febra scumpirilor. Fedrele de grâu ajunseseră la 16 zloți, cele de cucuruz la 14, așa că oamenii își astâmpărau foamea cu tărâță, coji și bostani. Alții nici din aceasta nu aveau. Ioan Bungărzan își afierosise întreaga avere pentru ridicarea noii biserici, dar acest lucru nu-l scăpă de furia sătenilor. Turbați din pricina lipsei de hrană, aceștia l-au scos vinovat pentru necazurile și lipsurile comunității. Bătrânii satului l-au prins pe făcătorul de bine, l-au legat de un stâlp înaintea bisericii, unde au început să-l batjocorească astfel: “Om de nimica numai tu ne-ai pricinuit această mare cheltuială.”

 

Actuala catapeteasmă din Biserica Sfântra Treime

Actuala catapeteasmă din Biserica Sfântra Treime

 

Cu timpul, rășinăreanii au ieșit la liman, iar rănile greutăților și lipsurilor începeau să se cicatrizeze. Abandonarea bisericii ar fi reprezentat izbânda împăratului, astfel, sătenii au făcut tot posibilul pentru a duce construcția la bun sfârșit. Biserica în formă de cruce, a fost gata în 1814. Inițial, altarul fusese de zid, iar acest lucru făcea ca preoții să nu poată fi auziți. Pentru aceasta, s-a decis ca zidul să fie înlocuit cu o tâmplă sculptată în lemn. Sarcina refacerii altarului, cât și împodobirea pereților cu pictură, a picat pe umerii lui Petru Ștefan, tocmit cu 2.900 de florini. În anul 1823, prin strădania lui Bucur și Petru Albu, în jurul bisericii a răsărit a doua școală din comună, prima aflându-se în apropierea vechii biserici. Acum, copiii de pe lângă râul Ștezii aveau și ei posibilitatea de a învăța carte. Primii profesori au fost popa Vasile și popa Daniel, iar direcțiunea încăpuse pe mâna lui Moise Fulea.

 

Locul de suflet al Mitropolitului Andrei Șaguna

Izbânda locuitorilor din Rășinari stârnise prețuirea Mitropolitului Andrei Șaguna. La unele sărbători, vlădica prefera să se refugieze în mijlocul comunității și să slujească în biserica cea mare. Era o bucurie de nedescris pentru locuitorii comunei, care îl invitau adesea pe Șaguna pentru a liturghisi și cuvânta. Rășinariul devenise locul de suflet al mitropolitului, acolo regăsea liniștea, acolo se putea ruga și lucra în tihnă. La 1 august 1871, Andrei Șaguna și-a alcătuit testamentul. La punctul VII citim: “Las bisericii noastre cei mari din opidul Rășinari, patru mii de florini în obligațiuni de stat pentru a facerea și conservarea criptei mele, care legat și la acel caz să-l capete, când a-și zidi eu în viață cripta mea.”

 

Mitropolitul Andrei Șaguna

Mitropolitul Andrei Șaguna

 

În 1873, cu o zi înaintea înmormântării, cortegiul a fost întâmpinat de școlari, învățători, preoțime, și membrii comunei, Șaguna ajunsese acasă și nu mai pleca. S-a făcut priveghere de toată noaptea în biserica cea mare, iar a doua zi, într-o joi, a avut loc înmormântarea. Parastasele închinate arhiereului au fost săvârșite în același locaș, iar la cel din anul 1923, au participat și Regele Ferdinand alături de Regina Maria.

 

 

Surse: Revista Teologică, nr. 3-4, din martie-aprilie 1942

 

Pe la 1859, Carol Davila se căsătorește cu Maria, fiica medicului francez C.A. Marsille, însă o pierde odată cu nașterea copilului său. Profund marcat face un gest neașteptat: transformă casa de zestre a soției în azil pentru orfani. Pentru început adună 40 de oropsiți ai sorții. Numărul ”copiilor de carton” crește alarmant. Împreună cu cea de-a doua consoartă, Anica, medicul ridică o casă în afara orașului, lângă dealul Cotroceni. Într-o vizită la București, Elena Cuza, poposește la noul așezământ. Rămâne uimită de ce vede acolo și donează din caseta proprie, o mie de galbeni pentru ridicare unui nou așezământ dedicat fetelor orfane.

 

Strada Colței 38, locul în care Davila schimbă ceva

Copilăria lui Carol Davila rămâne săracă din punct de vedere al datelor. Știm că era de o inteligență ieșită din comun, ambițios și avea o voință de fier. Obține bacalaureatul la Rennes, apoi urmează școala de farmacie din Angers. În 1853, tânărul absolvent vine la București pentru a-și lua în primire postul de la Spitalul Militar. Peste șase ani, se căsătorește cu Maria, fiica medicului francez C.A. Marsille, pe care o pierde odată cu nașterea primului său copil. Marcat de dispariția consoartei, Davila face un gest neașteptat: transformă casa de zestre a soției din strada Colței 38, în azil pentru orfani. Fără să mai aștepte aprobări, găzduiește dintr-un foc, 40 de oropsiți.

 

Prima consoartă a lui Carol Davila

Prima consoartă a lui Carol Davila

 

În 1792, Mitropolitul Filaret al II-lea lăsă prin testament o avere colosală, cu scopul de a ajuta la întreținerea și educarea copiilor orfani. Banii sunt înstrăinați, iar testamentul dispare subit din Arhivele Statului. Soarta orfelinilor a fost pusă în mâinile Ministerului Cultelor. Copiii erau dați doicilor, care de cele mai multe ori nu se îngrijeau de ei. Unii mureau din pricina lipsei de tratament medical, iar cei care izbândeau în fața bolii, ajungeau pe stradă. Davila îi adună de pe străzi, le oferă un adăpost și se îngrijește de educația lor. Cu mari eforturi izbutește să recupereze câteva fonduri din moștenirea lui Filaret.

 

Doamna Cuza face un gest neașteptat

În 1861, se recăsătorește cu Anica, din neamul Goleștilor. Davila era în culmea fericirii, după cum mărturisește doctorul Dimitrie Grecescu. Pe tot parcursul evenimentului, mirele a recitat versuri de dragoste ale poeților români. Căsătoria cu Anica îi aducea drept zestre un loc pe dealul Cotrocenilor. Un an mai târziu, năzuințele celor doi se împletesc și pun bazele unui adăpost în afara orașului.

 

Carol Davila și Elena Cuza

Carol Davila și Elena Cuza

 

Într-o zi, Elena Cuza vine în București și vizitează toate instituțiile culturale și de binefacere. Poposește la azilul soților Davila. Rămâne uimită de ce vede acolo și donează din caseta proprie, o mie de galbeni pentru ridicare unui nou așezământ închinat fetelor orfane. La 18 iulie 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semnează decretul prin care autorizează ridicarea așezământului care va purta numele doamnei Elena. Lucrurile se mișcă repede. Pe 19 iulie 1862, s-a pus piatra de temelie în prezența Elenei Cuza care face un apel către întreaga țară pentru a sprijini ridicarea edificiului. Donațiile vin din toate colțurile țării. Au donat oameni importanți, dar și oameni modești. Total, 378.824 lei și 2 bani, insuficient. Doamna face un apel către femeile românce pentru a dona mici obiecte în scopul organizării unei loterii cu 5.055 bilete.

 

Un orfelinat care a uimit întreaga Europă

După un asemenea efort, ridicarea azilului putea începe. În toamna lui 1863, 330 de copii se mută în noua clădire. Directoarea azilului era Anica Davila care se ocupa de creșterea armonioasă a fetelor insuflându-le dragostea şi respectul pentru eroii neamului, pentru tradițiile populare și cultura română. Doctorul C.I. Istrati consemna: “Nimeni nu-i dăduse Anicăi Davila această însărcinare, şi-o luase ea singură şi nu din simţămînt de datorie, ci din neastîmpărul de a face binele, îşi jertfea ea tihna orelor de repaos.” Edificiul dispunea de cea mai bogată colecție de costume naționale, iar la sărbători, fetele erau îmbrăcate în port popular. Azilul dispunea de cei mai buni pedagogi și maeștri de artă. Nu-i de mirare că instituția a dobândit statutul de cel mai modern azil din Europa.

 

Azilul Elena Doamna

Azilul Elena Doamna

 

Urcarea pe tron a regelui Carol I a însemnat o nouă etapă. La 1870, se pune piatra de temelie pentru o nouă capelă. D.G. Tătărăscu se angajează să realizeze pictura, iar la 1875, capela este sfințită. La slujbe participau adesea Principele Carol și Principesa Elisabeta, iar Principele Mihai și Regina mamă veneau și la pomul de Crăciun, care se sărbătorea la azil. Soții Davila țineau foarte mult la cultivarea sentimentului religios, la practicarea obiceiurilor creştine şi a bunelor tradiţii. O premieră pentru acele timpuri a reprezentat corul capelei. Acesta a fost primul cor laic bisericesc de fete. Aspru criticat la început ajunge unul dintre cele mai bune coruri din țară. Luciana Boroș, directoarea adjunctă a azilului povestea despre Davila:“Mi-aduc aminte cum venea cu buzunarele largi ale pardesiului, pline cu tot felul de bunătăţi şi cum împărţea copiilor, cu amîndouă mîinile – mere, portocale, bomboane, jucării, pesmeţi şi tot ce puteau cuprinde aceste buzunare care parcă într-adins erau făcute după măsura dăsagilor lui Moş Crăciun.”

 

Două secole de istorie scurse în câțiva ani

În 1874, Carol Davila ține o prelegere la Spitalul Colțea. La sfârșit, Anica cere doctorului Bernath, asistentul şi colaboratorul lui Davila, o doză de chinină. Fără să bage de seamă, acesta încurcă borcanele și îi oferă o doză de stricnină. Anica moare la scurt timp în brațele surorii sale. Rămas din nou văduv, cu patru copii, Carol este nevoit să o ia de la capăt. Luptă neobosit pentru bunul mers al azilului, însă pe 24 august 1884, la vârsta de 56 de ani pleacă din această lume.

 

Localizarea azilului la 1935

Localizarea azilului la 1935

 

Ulterior, destinul instituției a cunoscut perioade fluctuante. A străbătut două războaie mondiale, dar nu a mai rezistat în fața comunismului. Orfanele sunt marginalizate, inventarul azilului este împrăștiat, donațiile de cărți, costume naționale, portretele donatorilor, absolut toate sunt repartizate muzeelor. Capela ce odinioară era un refugiu spiritual, a avut și ea de suferit . În 1946, exact în timpul slujbei, preotul este scos afară. Locașul este avariat, mai ales după cutremurul din 1977, iar în pictura lui Tătărăscu sunt înfipte pitoane pentru amatorii de alpinism. Mormântul Anicăi se degradează, pinii plantați de Carol Davila sunt transformați în suporturi pentru coșurile de baschet. Două secole ce musteau de istorie și filantropie s-au dus pe apa sâmbetei.

 

Surse: Adriana Harasim, Dealul Cotrocenilor-Azilul Elena Domna, în “București, Materiale de istorie și muzeografie XI”

 

30 de ani sunt prea puțini ca să uităm perioada comunistă, n-aveam cum să o uităm. Regimul dictatorial din România a fost atât de atroce, încât a lăsat urme în fiecare segment al vieții publice și private ale oamenilor. Iar viața celor care și-au trăit tinerețea în acei ani a fost inevitabil marcată de mentalitățile și de traumele acelei epoci.

 

Colegul nostru Damian Anfile a căutat prin numerele istoriei și a identificat statistici ale comunismului din România. De fapt, ale întregii perioade dintre 1945 și 1989. Iată câteva dintre ele, care ne reamintesc într-o manieră crudă cât de criminal și de nociv a fost regimul comunist:

  • 40.000. Numărul condamnaților la muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
  • Între 2 și 3 milioane – numărul deținuților politici din cele 44 de penitenciare și 72 de lagăre de muncă din România comunistă.
  • 180.000 – numărul soldaților români luați prizonieri de Armata Roșie între 23 august 1944 și 13 septembrie 1944.
  • 11 miliarde de dolari. Aceasta era datoria externă a României. Ceaușescu a plătit-o integral, dar a sacrificat totalmente pentru asta nivelul de trai al românilor.
  • 4 milioane de locuințe. Atât s-a construit în timpul regimului comunist. Mai exact, în timpul lui Ceaușescu a existat o medie de 160.000 de locuințe construite în fiecare an. Pentru cei care ar interpreta asta ca o dovadă de eficiență, reamintim că erau blocuri lipsite de confort și înghesuite în cartiere tip dormitor. Iar în ele era frig, și nici apa rece nu avea de multe ori presiune și nu urca la etajele superioare. Și că a fost nevoie de atât de multe pentru că în egală măsură s-au demolat cartiere întregi de case urbane valoroase. În paralel, s-au depopulat masiv satele, pentru că era nevoie de forță de muncă în industria țării.
  • 20% era cafea, restul era năut și ovăz: acesta era ”nechezolul”, ceea ce li se oferea românilor drept cafea.
  • 20 litri de benzină. Atât li se permitea românilor posesori de automobil să cumpere în fiecare lună. Atâta benzină aveau, atât se deplasau.
  • 10.000. Acesta este numărul de femei care au murit ca urmare a avorturilor clandestine. În 1966, avortul a fost interzis prin lege, dar multe femei au făcut avort în condiții improvizate.
  • 7.400.000. Acesta este sporul demografic al României în perioada 1948-1989.

 

 

Instrumente de misiune în „gulagul” românesc

27 decembrie 2021 |
Închisoarea comunistă s-a clădit, din punct de vedere spiritual, pe un paradox: dorința sistemului de a reforma „omul”- de a-l înnoi prin reeducare- nu a îngenuncheat sufletul celor încarcerați, ci durerea lor fizică a fost izvor pentru ascensiune...

Partidul comunist și represiunea religioasă

22 decembrie 2021 |
Partidul creștea folosindu-se de fobia dușmanilor de clasă, care se împotriveau progresului și asupreau proletariatul, singura categorie ce era îndreptățită de a se bucura de binefacerile noilor guvernări. De fapt comunismul „ încearcă să concentreze,...

Stalinismul- model în implementarea comunismului românesc

17 decembrie 2021 |
Stalinismul găsește în oponenții săi adversari nu doar fizici, ci și ideologici; personaje care pot influența alți indivizi către a denigra noua doctrină erau considerați împotriva sistemului. Iar sistemul fiind legitimat printr-o „revoluție...

Comunismul românesc

8 decembrie 2021 |
O analiză a comunismului se poate contura urmând coordonatele specifice diferitelor categorii în care acesta a redefinit parametrii existenței lor: ideologici, științifici, sociali, culturali, teologici etc., astfel încât să descoperim, prin analogie cu vechea...

Scurt istoric al Mănăstirii Rohia

21 octombrie 2021 |
În drumul nostru prin Ardeal am poposit la Mănăstirea Rohia, unde am descoperit cu drag istoricul acesteia. Începutul Mănăstirii Rohia Mănăstirea Rohia este o mănăstire relativ tânără din 1923 și este primul așezământ ortodox ridicat în Ardeal sau...

Sfântului Voievod Ştefan cel Mare

22 iulie 2021 |
Pomenirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare în raionul Ştefan Voda din Republica Moldova, care îl are ca ocrotitor spiritual, pe cel care a scris o pagină de istorie importantă pentru ortodoxia noastră, pentru romanismul nostru, dar şi pentru păstrarea şi...




Statisticile dezastrului comunist din România

17 decembrie 2019 |
30 de ani sunt prea puțini ca să uităm perioada comunistă, n-aveam cum să o uităm. Regimul dictatorial din România a fost atât de atroce, încât a lăsat urme în fiecare segment al vieții publice și private ale oamenilor. Iar viața celor care și-au trăit...