Școala Centrală – povestea pensionului domnesc de fete din inima Bucureștiului

Construită acum peste 170 de ani, Școala Centrală a funcționat de-a lungul vremii sub diverse denumiri, printre care și Pensionul Domnesc de Fete, instituția fiind, inițial, dedicată educației fetelor din elita bucureșteană.

Istoria Școlii Centrale se scrie începând cu 19 martie 1851, când domnitorul Barbu Știrbey a aprobat prin edict domnesc înființarea unui “Pensionat Domnesc de Demoazele”. Primele eleve care au urmat cursurile instituției au fost fiicele unor înalți demnitari cărora statul, în semn de recunoaștere și recompensă, le asigura în mod gratuit o educație de grad ridicat pentru copiii lor. Elevele care aveau vârsta între 7 și 11 ani beneficiau de o bursă anuală de 60 de galbeni, iar primele 13 bursiere au fost șase fete de ofițeri și 7 fete din mari familii boierești.

În 20 noiembrie 1852 școala a fost deschisă oficial. Acesta este momentul în care este pusă piatra de temelie a actualei instituții numită Școala Centrală, ce în timp se va remarca drept echivalentul feminin al liceului Sf. Sava, întemeiat cu trei decenii în urmă. În cadrul școlii se studiau limbile română (valahă), franceză și germană, științe (religie, geografie, istorie universală și aritmetică), precum și arte (caligrafie, desen, dans, muzică, lucru de mână). În plus, fetele beneficiau de cursuri practice de economie domestică, bucătărie, croitorie și cusutul hainelor și lenjeriei. Toate acestea aveau scopul de a le pregăti pe fete pentru viața de familie. În 1861, regulamentul de funcționare a internatului, ce conținea reguli stricte, obligatorii atât pentru eleve, cât și pentru familiile din care proveneau, a fost aprobat.

 

 

Școală de elită din punct de vedere intelectual

Regulamentul de funcționare prevedea ca fiecare elevă să aibă o uniformă de toată ziua și una diferită pentru participarea la examene și adunări importante. În funcție de vârstă, uniformele erau diferențiate, însă toate își păstrau caracterul sever. Elevele cu vârsta între 10 și 14 ani aveau rochie în pătrățele roșii și albe, lungă până sub genunchi, cu un sorț lung negru, guler brodat și fundă neagră, iar de un nasture al șorțului atârna un lanț cu cheile de la dulapuri și pupitre. Elevele din cursul superior, cele cu vârsta între 15 și 18 ani, aveau aceeași uniformă, dar în pătrățele gri cu alb, având astfel un aer mai elegant și serios, cele din ciclul primar având obligativitatea de a li se adresa cu „domnișoară”. Indiferent de rolul în instituție – director, portar, profesor, elev, fiecare avea sarcini precise, de la care nu se putea abate. De exemplu, portarul avea obligația de a nu lăsa pe nimeni să intre sau să iasă din internatul Pensionului după ora 22:00. Profesoarele erau obligate să doarmă cu elevele în dormitor, pentru a se asigura că toate regulile sunt respectate, în timp ce cheia de la dormitor trebuia ținută la loc sigur. Guvernantele participau la orele de meditație, la programul de rugăciune și erau responsabile cu inspectarea garderobei elevelor.

Florica Dimitrescu, lingvistă română, membru de onoare al Academiei Române din 2011, a declarat în cartea lui Adrian Majuru, „Copilăria la români”: „Școala Centrală – care a fost o școală de elită din punct de vedere intelectual, din punctul de vedere al obligației de a învăța – a fost și o școală democrată. Acolo am învățat, fără a cunoaște cuvântul, ce înseamnă «democrație» (…) Pentru interne, soneria zbârnâia dimineața la ora șase; urma forfota spălatului, îmbrăcatului, așezării lucrurilor la loc; Coboram în sufragerie pentru ceai – la subsol – în rând, câte două, la șapte fix, (…). Cele cinci ore de curs de dimineața, întrerupte de sonerie pentru scurte recreații de zece minute și una singură de douăzeci, se încheiau cu un nou mers la masă în rând, la ora unu; după prânz, “recreația mare” dura până la ora 15, în larga curte-grădină de câte ori o permitea vremea.(…). În clase apoi, ne făceam lecțiile pentru a doua zi, până la 5 când soneria anunța o nouă recreație de o jumătate de ceas; reîncepea atunci pregătirea lecțiilor, numită “meditație”, până la cina de la ora șapte, imediat urmată de urcarea în dormitor unde lumina se stingea cel mai târziu la 9. (…) Timp de patru ani şi jumătate am fost internă și trebuie să spun că acest program, respectat cu strășnicie, mi-a creat impresia unei ordini universale pentru tot restul existenței.”

 

 

Peste 170 de ani de schimbări, timp în care instituția a rezistat și înflorit

Locul de funcționare al instituției s-a schimbat de-a lungul anilor, cursurile fiind ținute în locații precum Casa lui Manuc, Casa Turnescu, unul dintre palatele familiei Ghica, până când, în 1890, Ion Mincu a construit actualul edificiu al Școlii Centrale.

Între 1916 și 1918, în timpul ocupației germane, Școala este transformată în spital, iar ulterior devine sediul poștei. Cursurile au fost reluate abia în septembrie 1918, după ce în iarna anului 1917 întreg mobilierul din lemn a fost folosit drept combustibil. Anterior, întreg materialul științific (instrumente și colecții științifice), mai puțin biblioteca, dispăruseră.

În 1924, instituția este denumită Școala Secundară de Fete, gradul doi internat, urmând ca în 1928 să fie denumită Marica Brâncoveanu, după soția domnitorului Constantin Brâncoveanu. Tot în 1928, la inițiativa doamnei director Elena Rădulescu-Pogoneanu, în prezența principesei Elena, mama Regelui Mihai, a principesei Olga a Greciei, a reprezentanților Președintelui Consiliului de Miniștri și a Ministrului Instrucțiunii Publice, au fost sărbătoriți 76 de ani de la întemeierea școlii, momentul reprezentând o recunoaștere a întregii activități desfășurate până atunci de către instituția de învățământ.

După ce Elena Rădulescu-Poganeanu s-a pensionat, la conducerea școlii vine Elena Malaxa, care va ocupa această funcție pentru aproape un deceniu. Cu sprijin financiar din partea soțului său, aceasta a demarat lucrări de modernizare și consolidare a instituției, transformând corpul de clădire ce juca rolul de locuință pentru directoare în bibliotecă cu săli de lectură pentru profesoare și eleve și construind ieșirea din sala mare de festivități spre actuala stradă Jean Louis Calderon. În perioada conducerii doamnei Elena Malaxa, școala își recapătă denumirea de dinainte de 1924, Școala Centrală de Fete, nume inscripționat pe fațada principală a clădirii de către Ion Mincu.

 

În 1948, Elenei Malaxa îi este interzis să mai profeseze de către autoritățile comuniste. Perioada sumbră a afectat nu doar cultura românească, ci și Școala Centrală, comuniștii impunând un sistem de învățământ restrictiv. Urmează o perioadă cu schimbări multiple pentru instituția de învățământ. Începând cu 1952, pentru 17 ani, Jana Christu a ocupat funcția de director al Școlii Centrale. Modelul sovietic de organizare a fost preluat inclusiv în ceea ce privește învățământul, astfel că, pentru o perioadă de 10 ani, sistemul de notare folosit a fost cel de la 1 la 5 (1952-1957), iar lucrările care nu erau conforme cu ideologia partidului au fost cenzurate. Situația s-a îmbunătățit abia după apariția politicii de îndepărtare de Moscova a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

În 1953, instituția devine Școala Medie nr. 1, moment până la care liceul funcționase în sistem mixt, urmând ca între 1954-1956 să poarte denumirea de Școala Medie nr. 10. Începând cu 1956, pentru 46 de ani, școala poartă numele de Zoia Kosmodemianskaia – inițial Școala Mixtă Zoia, ulterior Liceul de Fete nr. 10 (1965-1968). În perioada 1968 – 1976 școala se numește Liceul nr. 10, Georgeta Vasile fiind director (1969-1875). Ulterior, între 1976 și 1977 denumirea școlii este Liceul Real Umanist, urmând ca în perioada 1977 și 1989 numele școlii să fie Liceul de Filologie – Istorie Zoia Kosmodemianskaia. Mioara Zdrafcovici a ocupat funcția de director în perioada 1975-1984, iar ulterior, până în 1989 Georgeta Smeu.

Datorită directorilor ce au dat dovadă de curaj și inteligență precum Mioara Zdravcovici, în 1977 s-au putut serba 125 de ani de funcționare a Școlii Centrale. Pentru a marca acest moment, au fost organizate spectacole, simpozioane, conferințe, ocazie cu care vechii elevi și profesori s-au reunit.

În timpul dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceaușescu, în cadrul școlii au funcționat două ateliere, unul de confecții și unul de cusut covoare, ambele situate în strada Dervari. În 1990, după căderea regimului comunist, fostul Pension Domnesc de Fete devine Școala Centrală, nume purtat și astăzi.

Printre foștii elevi ai Școlii Centrale regăsim nume precum Maia Morgenstern, Adrian Păunescu, Olga Tudorache, Monica Ghiuță, Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

 

 

Surse foto: www.cnscb.ro și MNIR

 

Bibliografie:

www.cnscb.ro

https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/povestea-pensionului-domnesc-locul-fetele-boierilor-invatau-ajunga-mume-familie-reguli-stricte-lectii-impuneau-domnisoarelor-1_55156048448e03c0fdf73c0f/index.html

 

 

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Mărturii din temnițele comuniste
Predica și conferințele în închisoare
Poezia, factor al misiunii în închisoare
Instrumente de misiune în „gulagul” românesc