Realitatea dureroasă a monumentelor istorice din țara noastră este aceea că multe dintre ele “plâng” din cauza nepăsării celor care le ignoră și care nu înțeleg că acestea nu vor fi întotdeauna acolo, pentru că timpul le macină încet dar sigur, ca o termită nemiloasă. Ei bine, un grup de artiști a încercat să își exprime nemulțumirea față de acest fenomen și a demarat un proiect mai mult decât inedit: aceştia și-au pus originalitatea în slujba unui scop nobil și au «colorat» clădirile bucureștene, pe cele triste, aflate în ruină.

Arina Bianca Rusu, cea care a dezvoltat proiectul, a efectuat o radiografie a clădirilor vechi din Capitală și a selectat un număr de 35 de imobile cu potenţial de “muză” a artiștilor, în urma unei documentații puse la dispoziție de către Asociația Rhabillage, prin arhitectul Loredana Brumă. Cele mai multe dintre clădiri „strigă în tăcere” după ajutor.

Artistul Laurențiu Dimișcă a fost cel care a avut inițiativa proiectului și cel care a stat față-n față cu noile sale surse de inspirație și a așternut pe pânză reacția sa la starea în care se află arhitectura bucureșteană. Dimișcă a pictat 30 de lucrări de mari dimensiuni, iar pentru realizarea celorlalte 5 picturi, au fost cooptați în urma unui proces de selecție tot atâția artiști debutanți: Aida Radu, Alma Benedek, Konrad Mihat, Marius Milea și Mihaela Cristina Șolga. Acești pictori nu au făcut doar să îi dea frâu liber penelului să le exprime starea vizavi de monumentele istorice, ci au redat și poveștile inedite ale fiecărei bijuterii arhitecturale în parte, care pot fi aflate și din albumul „Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine”.

Artistul Laurențiu Dimișcă și-a exprimat nemulțumirea față de starea clădirilor vechi prin intermediul picturilor sale Foto: Mihai Vladu

„Arta poate să fie un manifest. Întotdeauna, ea a arătat, mai mult sau mai puțin, latura la care populația ar trebui să aibă grijă. Eu privesc toată provocarea artei mele, vizavi de grija arhitecturii de patrimoniu, ca pe un manifest – realizat timp de șase luni, cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național – creionat de Arina.

Vrem să demonstrăm că și noi, artiștii, putem, prin reprezentarea plastică a operelor de artă, să facem oamenii să aibă grijă de patrimoniu și de propria identitate

Vrem să demonstrăm că și noi, artiștii, suntem sensibili la fenomenul acesta și putem, prin reprezentarea plastică a operelor de artă, face oamenii să aibă grijă de patrimoniu și de propria identitate. Dacă dispare chestiunea aceasta, dispărem noi, ca originalitate a unui popor. Eu sunt doar executantul, dar rămân generațiile viitoare să analizeze ceea ce am gândit eu vizavi de ce are Bucureștiul, ca patrimoniu”, a explicat Laurențiu Dimișcă, pentru Matricea Românească.

Câte clădiri, atâtea povești

Este de prisos să menţionăm faptul că în spatele acestor picturi, care au putut fi admirate în cadrul unei expoziții încheiate recent la Galeria Contrast, se află o cercetare aproape titanică despre fiecare imobil în parte, aspect care a ajutat artiștii să aibă o viziune și mai clară înainte de a le reda culoare prin picturile lor.

„A fost interesantă interacțiunea, pentru că acesta este un proiect multidisciplinar. A fost o interacțiune între arhitectură – cercetare – și artă. Am lucrat la cum să găsim echilibrul, cât de mult să mergem în zona de arhitectură și cât în zona de artă. Am realizat o documentare, pentru a afla ce a fost în spatele clădirilor respective, cine a stat acolo, ce evenimente au fost”, a mai punctat Arina.

Arina Rusu

În privința întregului efort de a da viață proiectului Fundației Outsider Art (ai cărei membri sunt cei doi interlocutori), Laurențiu Dimișcă a fost mai mult decât mundan, acesta subliniind că totul „a fost o întreagă bătaie de cap”, dar care a meritat, mai ales pentru că pictorul a avut șansa de a trage un semnal de alarmă într-un limbaj aproape universal – prin artă.

Eu am ironizat puțin și am făcut multe parodii pe chestiunea aceasta. De exemplu, l-am introdus pe Superman: «Dacă noi nu reușim să ne salvăm clădirile, o să vină Superman, eroul american, și le salvează»

„Când citești toate poveștile și analizezi istoria clădirilor, rămâi cu un gust amar și cu o inimă tristă. Eu am ironizat puțin și am făcut multe parodii pe chestiunea aceasta. De exemplu, l-am introdus pe Superman: «Dacă noi nu reușim să ne salvăm clădirile, o să vină Superman, eroul american, și le salvează. Sau extratereștrii». Trebuie să învățăm de la alte țări cum să ne îngrijim patrimoniul. Practic, sunt niște legi simple care trebuie respectate. Dar, după cum suntem martori, vedem că peste noapte se dărâmă o clădire și se construiește un zgârie-nori. (…) Au fost mai multe abordări pe care am reușit să le «creionez» în pânze”.

Casa memorială Spiru Haret (strada Gheorghe Manu), astăzi imobil demolat parțial Foto: pagina Facebook Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine

Casa Spiru Haret, ilustrată de către Laurențiu Dimișcă Foto: pagina Facebook Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine, autor Florin Mitrea

Atunci când pictura devine semnal de alarmă

Laurențiu Dimișcă și Arina Rusu au realizat un proiect inedit, demn de toată admirația, și ne-au demonstrat totodată că – din fericire – încă mai există oameni care privesc în jurul lor și care conștientizează faptul că suntem amenințați de pericolul de a ne pierde istoria (unele lucrări ilustrează și case deja demolate). Dar pentru că, așa cum spune un vechi proverb, în nefericire, omul se salvează prin speranță, pictorul este încrezător că lucrările sale îşi vor îndeplini menirea.

„Eu am finalizat o operă de artă pe care o să o vadă milioane de ochi și poate că o generație o să se trezească și să aibă grijă de propria casă. Dacă noi «dăm din gură» prin culoare, şi o mai fac și fotografii, și muzicienii, vor fi «omuleți» care vor ști să le protejeze, pentru că aceste clădiri sunt comune, sunt ale tuturor. Vom face manifeste, până ce povestea noastră va fi auzită. Dacă am merge pe ideea că totul e efemer, nu ne-am mai ocupa de nimic”, a spus artistul, subliniind că picturile sunt dedicate fiecărui oraș din țară, pentru că povestea imobilelor aflate în ruină este una fără sfârșit.

O clădire de care s-a ținut cu dinții, astăzi ruină

Deși toate casele pe care le-au adăugat cei doi în portofoliu au povești cel puțin interesante, clădirea care i-a impresionat cel mai mult a fost Casa Miclescu, situată pe şoseaua Kiseleff din Capitală.

Construită la începutul secolului XX pe baza planului arhitectului Ion Mincu, cel care ne-a lăsat şi Şcoala Centrală, casa a fost cumpărată de urmașul unei familii de boieri, Jean Miclescu, care a dat-o moștenire fiului său. Noul proprietar, colonelul Radu Miclescu, a locuit acolo cu Elsa, soția sa, o talentată sculptoriță. Din păcate, anul 1948 a însemnat pentru cei doi anul în care regimul comunist a decis să le confiște căminul, dar dârzenia colonelului, cel care a fost apropiat de generalul Charles de Gaulle, le-a pus bețe în roate ocupanţilor abuzivi.

Refuzând să plece, Radu Miclescu a petrecut trei zile în închisoare. Odată eliberat, i s-a interzis să locuiască în zona luxoasă a casei, acesta fiind nevoit să-și petreacă ultimii 40 de ani într-o baie aflată la subsolul imobilului. Chiar și după ce casa a fost avariată de un cutremur, colonelul a rămas în clădire, până în 1990, când s-a stins din viață la vârsta de 90 de ani. Frumusețea casei Miclescu nu a trecut neobservată, iar dovadă stă producția cinematografică „Felix și Otilia” (1972), regizată de Iulian Mihu, după romanul „Enigma Otiliei” al lui George Călinescu: în film, imobilul era căminul familiei Giurgiuveanu.

Casa Miclescu, astăzi Foto: bucharestheritage.files.wordpress.com

Casa Miclescu – o reinterpretare plastică

Deși s-a născut într-un oraș aflat la peste 6000 de kilometri depărtare de București, a ales să calce pe urmele tatălui său și să studieze la o facultate din România. Benita Kabelya Mokha are numai 20 de ani, provine dintr-un oraș din Congo, și a pășit pe pământ românesc în 2015, cu un scop bine definit: să învețe aici cum să devină un medic strălucit.

Surprinzător, discuția noastră cu Benita a avut loc în limba română, iar acest lucru a fost posibil datorită dârzeniei de care a dat dovadă tânăra. Timp de un an, ea a participat zilnic la cursurile de limba română de la Departamentul de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri, din cadrul Academiei de Studii Economice din București. Zi de zi, fata a depus eforturi să învețe corect o limbă ale cărei norme sunt „eludate” de către mulți români.

Tânăra a alocat un an din viața sa exclusiv studiului limbii române, de care spune că s-a îndrăgostit, cu toate că încă o consideră extrem de dificilă. Dar îi plac provocările – de aceea, a insistat ca discuția cu Matricea Românească să se desfășoare în limba română. Pasiunea pentru limba ţării adoptive s-a lăsat descoperită cu ușurință, întrucât am constatat că Benita deține un bagaj destul de bogat de cuvinte, iar exprimarea sa este la fel de liberă precum cea a unui nativ. Micile «poticniri» inerente au fost însoțite de chicoteli discrete.

Benita Kabelya Mokha, entuziasmată atunci când povestește despre experiența sa în București Foto: Mihai Vladu

Abia în toamna aceasta, tânăra originară din Lubumbashi – al doilea oraș ca mărime din Congo – își va începe călătoria spre atingerea visului de a fi medic, întrucât a fost admisă la facultate. Este de prisos să mai spunem că entuziasmul său pe această temă a ieșit la iveală.

„Tatăl meu a studiat aici, a fost student la Politehnică. El mi-a spus să vin tot în București, pentru că i-a plăcut foarte mult România. După studii, el s-a întors în Congo – a petrecut numai șase ani în București. Dar și mie îmi place România, mai ales pentru că nu mă așteptam să mă integrez atât de bine. Aici sunt oameni foarte drăguți. De asemenea, sunt și băieți foarte drăguți (râde)”.

București, speranța a mii de tineri studenți

Pentru moment, Benita s-a plimbat numai prin București, însă africanca este foarte încântată de oraşul care va deveni Capitala studenției sale și casa ei pentru cel puțin încă șase ani. Aici a descoperit că îi plac clădirile vechi, îi plac oamenii și îi place și forfota care ademenește orice tânăr cu tolba plină de aspirații.

Îmi place mămăliga foarte mult. Seamănă cu un fel de mâncare de la noi, din Congo, care se numește «buchari»

„Mâncarea românească este deosebită. Îmi place mămăliga foarte mult. Seamănă cu un fel de mâncare de la noi, care se numește «buchari»”, ne-a explicat tânăra, în timp ce mâinile sale încercau să redea forma deja faimoasei mămăligi.

Întrebată dacă la finalul studiilor va alege să profeseze în România, proaspăta studentă ne-a răspuns cu o pauză de câteva secunde bune.

Benita este nerăbdătoare să înceapă cursurile Facultății de Medicină

„O să petrec aici cam 10 ani de școală. Nu cred că o să mă stabilesc în România. Acum mă gândesc ca la finalul studiilor să mă întorc în Congo, dar dacă voi găsi o slujbă foarte bună, o să rămân în România”.

Personalitatea Benitei relevă o tânără conștiincioasă, în al cărei viitor se întrevede o carieră frumoasă. Deși ne dorim medici buni și dedicați în România, nu putem să nu îi înțelegem decizia de a se instrui foarte bine într-un loc promițător, ca apoi să-și pună cunoștințele în slujba compatrioților săi.

Este, până la urmă, şi acesta un cadou deloc neglijabil oferit de către România lumii.

Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca fiind dinamică, chiar dacă uneori schimbările sunt mai puțin perceptibile: pe de o parte continuitatea și transmiterea tradiției locale, care include valori și norme specifice, iar pe de altă parte, continua adaptare la noi valori, integrate și adaptate în permanență.

În rândurile care urmează, doresc să vă vorbesc despre schimbare, pentru că este o dominantă a culturilor tradiționale. Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai degrabă progresiste, dornice să adopte schimbările. Evident, totul în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale.

Alături de modificările tradiției care apar din interiorul comunității, o influență importantă o au și cele care apar din exteriorul ei, cum ar fi schimbările politice. De cele mai multe ori, acestea determină schimbări neacceptate de comunitate, la care se formează o rezistență, care, însă, la un moment dat, cedează. Acesta a fost pentru numeroase comunități momentul când în România postbelică s-a instaurat regimul comunist. Impunerea colectivizării și punerea, forțată, a terenurilor deținute de către țărani în comun în cadrul C.A.P.-urilor, ori a fermelor de stat a determinat nu doar schimbări sociale și de proprietate, la care oamenii s-au opus, uneori fiind sancționați prin privarea de libertate, ci a însemnat și dezagregarea comunității rurale în sine, desființarea și abandonarea unor valori care le erau proprii și care contribuiau la consolidarea coeziunii sociale a grupului.

Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai progresiste, dornice să adopte schimbările. Totul, în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale

Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului general descris mai sus, voi da exemplul unui obicei care se numește generic „Plugarul” și care, așa cum a fost studiat el în perioada interbelică de către Traian Gherman, un etnograf transilvănean, avea o răspândire destul de mare în Ardeal și Maramureș.

Cel mai harnic om din sat era sărbătorit de comunitate

Obiceiul presupune sărbătorirea în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, sau a doua zi de Paști, a celui mai harnic om din sat, cel care a ieșit primul la arat. În logica mentalității tradiționale, acest om era cel dintâi care a perturbat liniștea naturii, după anotimpul rece, când câmpurile sunt în repaus, astfel că se considera că bunăstarea comunității ar putea fi în pericol, dacă nu s-ar performa obiceiul, menit să îmbuneze forțele supranaturale.

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Obiceiul presupune mai multe etape simbolice, cum ar fi anunțarea publică a sărbătoritului și a feciorilor care participă activ la obicei, ascunderea sărbătoritului, ori a unui bănuț, pe care feciorii trebuie să îl găsească, altfel fiind sancționați prin plata muzicanților și a băuturii ce urmează a fi consumată după ce se încheie obiceiul, ducerea sărbătoritului pe plug, ori pe grapă, până la râu, unde este udat și, mai apoi, sunt udați feciorii, iar uneori și oamenii care stau pe margine.

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

În drum spre casa celui sărbătorit

În momentul udării la râu a plugarului se rostesc urări, ce sunt menite să asigure rodnicia pământului și recolte bogate. Aceasta, pentru că, așa cum se crede în societățile tradiționale, acțiunile omului influențează în mod direct prosperitatea comunității. După acest moment important, începea o petrecere sătească, la care, în unele localități, se pedepseau cei care au încălcat regulile postului mare, prin „bricelare”, adică lovirea în talpă cu un lemn, denumit „mai”.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul: pământul nu mai era în proprietatea lor, astfel că nu ei decideau, de cele mai multe ori, ce anume se cultivă; de asemenea, terenurile erau arate cu tractorul pentru că oamenii nu mai aveau animale ori unelte cu care să poată ara singuri terenul, acestea fiind confiscate de către autorități. Așadar, în multe localități unde avea loc obiceiul Plugarului, cu denumirile locale („Udătoriul”, „Tânjaua”, „Cu căruțul”, „Crai nou”, „Pogănici” etc.), acesta a fost abandonat și a intrat în memoria pasivă a oamenilor.

Renunţarea la obicei, asociată interzicerii bisericii greco-catolice

În zona Chioarului, județul Maramureș, în satul Șurdești, obiceiul se numește „Udătoriul”, iar renunțarea la obicei este asociată și interzicerii din acea perioadă a bisericii greco-catolice, cu atât mai mult cu cât o bună parte din cutumă se derula la vechea biserică de lemn din sat, în prezent monument UNESCO. Multă vreme nu a mai fost ținut, chiar dacă în Șurdești colectivizarea a avut o formă specială: pământurile au rămas în proprietatea oamenilor, care trebuiau să dea statului o cotă din tot ceea ce produceau ei. O influență importantă în pierderea obiceiului a avut și confiscarea, de către autorități, a utilajelor țărănești (pluguri, grape), dar și a cailor, animalele folosite pentru muncile câmpului. Astfel, obiceiul nu a mai fost performat pentru foarte mult timp.

În 1967, un cercetător din București de la Institutul de Folclor al Academiei Române, Eugenia Cernea, în timpul unei documentări de teren, a înregistrat într-o localitate din Maramureș un cântec ritualic ce se cânta în momentul în care plugarul sărbătorit era udat la râu, un cântec în care se ura recoltă bogată și un rod bun câmpurilor. Intrigată de acest cântec, etnologul a continuat cercetările și a înregistrat, chiar în satul Șurdești, foarte multe descrieri ale obiceiului, așa cum era el performat înainte să dispară în anii 1950.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul sărbătoririi „Plugarului” a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul

Eugenia Cernea publică în anul următor și un articol despre obiceiul din Șurdești. Astfel, interesul cercetătorilor devine și mai intens, iar conducerea institutului decide să se realizeze o filmare cu o reconstituire a obiceiului, astfel că în 1969, pentru prima dată după mulți ani, obiceiul este performat din nou, pentru a fi filmat de o echipă a Institutului de Folclor. După acest moment, însă, obiceiul intră din nou în uitare, până în 1990, după Revoluția decembristă, când regimul comunist este înlăturat de la putere.

Un obicei reînviat după 26 de ani

În anul 1995, la inițiativa unor localnici, care au cerut și sprijinul autorităților județene, prin implicarea, timp de mai mulți ani, a Centrului Creației Populare (județul Maramureș), obiceiul a fost performat pentru prima dată după 26 de ani. Pentru că de data aceasta performerii obiceiului au trebuit să învețe obiceiul, s-a apelat la memoria celor care îl performaseră pentru reconstituirea din 1969, dar și la memoria bătrânilor, care își aduceau aminte cum se derula obiceiul înainte de a fi abandonat. De atunci, în fiecare an, prin implicarea activă a comunității, dar și a autorităților locale (primăria Șișești), se ține obiceiul „Udătoriul”. O vreme s-a numit „Festivalul Udătoriul”, probabil după modelul festivalurilor locale moștenite din perioada comunistă, dar în timp s-a renunțat la denumirea pompoasă. În 2003 apare pentru prima dată scena, pe care se urcă, la finalul obiceiului, nu doar localnicii pentru pedepsirea cu „maiul” a celor care au încălcat interdicțiile din post, dar și grupurile locale de copii și tineri care s-au format între timp, precum și grupurile folclorice invitate din alte localități, uneori, chiar din alte țări.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare. Pe an ce trece, în cadrul obiceiului se implică tot mai mulți localnici, iar pentru tineri a însemnat, în mare măsură, o bună ocazie de a se afirma ca grup social distinct.

Un fenomen foarte interesant rezultat în urma reluării obiceiului este faptul că acesta a favorizat și revigorarea costumului tradițional local, abandonat în mare parte în anii 1980. La început, în primii ani după 1995, cei care participau activ la obicei împrumutau costumele specifice zonei Chioar de la Centrul Creației Populare din Baia Mare, reședința de județ. Dar din 2003, când sărbătoritul din acel an a decis că dorește să își facă propriul său costum popular, fără să mai fie nevoit să împrumute și în anii care urmează, au început tot mai mulți săteni să îi preia exemplul. Două femei, pricepute în a croi și a coase au început să primească tot mai multe comenzi pentru a pregăti costume tradiționale; totodată, multe dintre femei și-au adus aminte cum făceau, mai de demult costumele, așa că s-au apucat să le facă din nou.

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Costumul tradiţional local, revigorat la rândul său

În câțiva ani, din ce în ce mai mulți săteni se îmbracă în straie de sărbătoare cu ocazia obiceiului, urmând ca, mai apoi, să îmbrace portul local nu doar de Udători, ci și în alte zile de sărbătoare. Dintr-o dată, prin reluarea obiceiului, a fost resemantizat și portul local și a fost încărcat cu semnificații. Șurdeștenii au reintegrat și acest element de cultură materială în specificul local, adică în ceea ce îi face diferiți pe ceilalți.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare

Astfel, obiceiurile contribuie activ la întărirea spiritului comunității locale. Iar obiceiul „Udătoriul” este un bun exemplu în acest sens: cu o dinamică aparte, fiind abandonat – din cauze externe – de comunitate, și intrând în memoria pasivă a localnicilor, a găsit suficientă motivație și forță pentru a fi reluat. Marele câștig nu este, însă, doar continuarea, sub o formă modificată și adaptată valorilor contemporane, mult mai permisive schimbărilor, ci și faptul că a devenit emblematic pentru comunitate, singura care a reușit performanța de a relua obiceiul, atât de puternic înrădăcinat în identitatea locală.

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc pe scenă

Cu siguranță sunt multe alte exemple care pot fi date, ceea ce trebuie să reținem este faptul că noi, ca ființe sociale, aparținem unei comunități. Cu cât este mai închegată și cu cât valorile la care aderă sunt mai bine afirmate și valorizate de către membrii săi, cu atât o comunitate este mai viabilă și mai puternică.

Cântă pe o vioară care i-a aparţinut lui George Enescu, este “disputat” de două mari orchestre europene şi reprezintă unul dintre cele mai bune “exporturi” muzicale româneşti de după 1990. Violonistul Vlad Stănculeasa a luat o pauză de la o vacanţă petrecută acasă, în Craiova, oferind – cu zâmbetul pe buze – un interviu pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Vlad, ești un artist cunoscut în mediul nostru cultural, totuşi te prindem greu în țară. Ce ai mai făcut în ultima perioadă?

Vlad Stănculeasa: Ultimul an a fost destul de aglomerat. Poziția mea de concertmaistru de la Orchestra din Göteborg, din Suedia, a fost un pic “deranjată” de o altă întâmplare, și anume câștigarea postului de concertmaistru la Orchestra Națională a Spaniei, din Madrid. Anul acesta a fost unul de tranziție, dar nu în adevăratul sens al cuvântului, pentru că lucrurile încă nu sunt definite, nu știu ce se va întâmpla și unde voi rămâne, este cert că nu pot să le fac pe amândouă. Dar am avut foarte multe călătorii între cele două orașe, pentru a combina, pentru o perioadă, cele două slujbe, pentru a vedea cum stau lucrurile la Madrid, urmând ca, după vara aceasta, să iau un an „sabatic” din Suedia, în care mă voi concentra asupra orchestrei de la Madrid. La sfârșitul acestui an, va trebui să decid unde și cum rămân. Deciziile nu prea îmi plac, în general, dar sper că o vină un moment în care lucrurile vor merge singure în direcția bună.

Matricea Românească: Făcând o glumă, e o trecere de la cald la rece.

Vlad Stănculeasa: Da, de la cald la rece. (râde) Sunt două lumi complet diferite. Dar nu ştiu încă cine sunt cei reci şi cine sunt cei calzi, cei “călduroşi”.

Matricea Românească: Cum diferă peisajul muzical între cele două culturi?

Vlad Stănculeasa: În ceea ce privește cântatul în orchestră, suedezii sunt mult mai dedicați lucrului în echipă. Or, la Madrid, individualitatea, personalitatea fiecăruia dintre artiști, dintre interpreți, de multe ori, are tendința să vină împotriva ideii de ansamblu și împotriva ideii de a colabora.

Matricea Românească: Apropo de asta… Nu ştiu dacă eşti socio, cum se spune în Spania, dar practic se verifică şi în muzică ceea ce se întâmplă şi la fotbal, cu Real Madrid. Şi acolo sunt multe individualităţi, greu de gestionat.

Vlad Stănculeasa: Absolut! Uitaţi-vă la Islanda (echipa naţională de fotbal, revelaţie a EURO 2016, n.r.), cât de uniţi sunt – şi nu au neapărat indivizi care să facă minuni pe teren. Dar au lucrat la grup. Cam așa e și în Suedia, se vrea un mediu de lucru absolut confortabil. Ei așa trăiesc, așa sunt făcuți și, la fel, și educația lor promovează prezența în rândul celorlalți. Nu neapărat să vii tu, să faci o impresie puternică. Ea este acceptată, dar în momentul în care ieși foarte mult din rândul celorlalți… E mai greu. Ceea ce e bine, dar are şi părți mai puţin bune, pentru mine. S-ar putea ca cineva cu păreri foarte puternice și cu o încredere foarte puternică în ceva anume, să aibă dificultăți în a-și exprima punctul de vedere.

Matricea Românească: Cu lumea muzicală de la noi cum mai ții legătura?

Vlad Stănculeasa: Vin cam o dată pe an, în medie, pentru câteva concerte în țară ca solist. Ultima oară am fost la Orchestra Națională Radio, la orchestra de cameră, făcând un proiect destul de ambițios pentru mine, unde am cântat alături de ei în orchestră, fără dirijor, şi ca solist. A fost o săptămână absolut incredibilă și am muncit foarte mult împreună. Rezultatul a fost cum a fost, dar cred că, poate pe undeva, a deschis un anumit drum către conștientizarea faptului că orchestra poate să se dezvolte din interior, şi nu neapărat din exterior. Adică, nu în funcție de ce dirijor vine, cine, cum sau ce solist apare.

Orchestra poate să se dezvolte şi din interior, nu neapărat doar din exterior

Deci, lucrul la care m-am concentrat eu a fost cum să aducem împreună modalitatea de a cânta împreună, felul în care tragem arcușul pe coardă, cum să unim toate aceste dimensiuni diferite în continuitatea discursului muzical. Aici vine, clar, o întreagă istorie despre cum se poate lucra și ce se poate face, mai ales în cadrul unui grup mic, o orchestră de cameră, pentru că aici se văd puterea de lucru și puterea de progres a unui ansamblu: în momentul în care vii și începi să lucrezi în detaliu lucrurile care țin de «bucătăria» fiecăruia.

Vlad Stănculeasa: “Eu m-aș întoarce în țară mâine dacă aș avea un mediu de lucru în care progresul meu interior să se materializeze asupra unui grup, asupra unei orchestre, asupra unei școli”. Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Observi vreo evoluție la noi, din acest punct de vedere?

Vlad Stănculeasa: Nu, încă nu. Dar nu neapărat pentru că nu se poate. Sigur se poate, pentru că suntem o națiune dintre cele mai talentate, din câte am văzut până acum. Asta este clar, nu se pune problema. Educația muzicală este foarte importantă: pentru ce mergem acolo, ce facem, pentru ce ne luptăm. Bineînțeles, nu pot să spun că în alte țări este mai bine, din punctul acesta de vedere. Se poate foarte bine ca o orchestră din Vest să funcționeze mult mai bine decât în România, doar pentru că au pentru ce să se lupte – un salariu bun, cu care trăiesc foarte bine, şi aşa mai departe. Dar ideea de progres adevărat nu știu dacă există undeva. Deocamdată, nu am întâlnit o orchestră despre care să spun: „Da, aici se simte nevoia muzicienilor de a progresa, de a face lucrurile mai bine, și mai bine, şi mai bine”.

Matricea Românească: Tu ești deja în elita muzicală și promovezi peste hotare geniul muzical românesc. Care sunt visele tale, în continuare?

Vlad Stănculeasa: Încerc să mă concentrez asupra mea. Tot ce fac, încerc să fac pentru a mă elibera complet de ce înseamnă felul în care cântăm, de felul în care privim lucrurile, de tot ce înseamnă material – cum tragi cu arcușul, pentru ce faci asta, câți bani, unde, de tot ce înseamnă adaos. Încerc să merg către esență – ce înseamnă muzica, cum mă pot conecta cu ea și cât de liber pot să fiu prin ea. Muzica este domeniul meu, cu asta mă ocup, deci prin asta pot să ajung la ceea ce îmi doresc, la libertate.

Un muzician care a ajuns la un nivel extraordinar, se poate să fie un necunoscut

O să vă spun ceva care s-ar putea să vă pară interesant. De multe ori, am văzut cazuri în care oameni care au făcut un progres extraordinar propriu, au ajuns la un nivel foarte înalt de a conștientiza cât mai multe lucruri. Nivelul lor nu a ținut neapărat să se materializeze în lumea socială, în lumea în care trăim. Un muzician care, poate, a ajuns la un nivel extraordinar, se poate să fie un necunoscut. Sau invers, sau ambele. Or, deocamdată sunt destul de concentrat pe ce am eu de făcut, cu propriile-mi limite și încercări. Și, Slavă Domnului că am și găsit o cale prin care lucrul acesta să meargă în direcția bună, asta e clar. Pentru că, de multe ori, lumea vrea să facă lucruri și încearcă să se descotorosească de multe, dar mijloacele pe care le au – cele din afară, nu neapărat interioare – sunt limitate. Și atunci, orientarea unei persoane se poate să fie un pic haotică.

Matricea Românească: Când susții un recital, ai în gândul tău și România, și imaginea patriei?

Vlad Stănculeasa: Da, dar probabil nu conștient. Momentul în care am vrut conștient să atrag publicul mondial către România a fost cel în care am avut ocazia de a înregistra un CD pentru Sony. Bineînțeles, ideea de a promova România a venit prima, dar a fost şi acceptată drept proiectul cel mai interesant pentru ei. Eu am făcut o înregistrare cu sonate de Enescu, Tiberiu Olah, Paul Constantinescu și Mihail Jora – ultimii trei, compozitori care sunt aproape necunoscuți în lumea internațională. Am fost foarte bucuros că cei de la Sony au fost incitați de proiect și cred că a avut succes. România e întotdeauna acolo, în mintea mea, și bănuiesc că nici nu am de ales – pentru că este un lucru care face parte din mine, și nu am cum să mă descotorosesc de asta. Şi nici nu vreau!

Matricea Românească: Este acea Matrice despre care discutăm.

Vlad Stănculeasa: Aşa este.

Matricea Românească: Cum îți prefigurezi viitorul, după anul acela sabatic despre care vorbeai? Ce te-ar încânta mai mult să faci?

Vlad Stănculeasa: Nu știu, acum, să vă răspund. Orientarea mea nu e neapărat de a face ceva anume, ci orientarea mea e în ce direcție merge evoluția mea. Tot ce vine pe lângă asta, e chiar pe lângă, deci e mai puțin important. O prioritate bine stabilită… este puțin ciudat spus, pentru că nu stabilim lucruri care sunt importante pentru noi, ci ajungem la concluzia că sunt importante. Felul în care ajungem la conștientizarea acestei priorități nu cred că ține neapărat de o alegere anume. Aşadar, încă nu ştiu.

Vlad este un obişnuit al celor mai prestigioase scene europene Foto: facesofclassicalmusic.blogspot.com

Matricea Românească: Cum putem să te avem mai mult pe scenele din România?

Vlad Stănculeasa: Grea întrebare. Nu știu. (râde) Eu m-aș întoarce în țară mâine dacă aș avea un mediu de lucru în care progresul meu interior să se materializeze asupra unui grup, asupra unei orchestre, asupra unei școli. Dar este mult până acolo – și nu într-un sens rău. Noi, ca muzicieni, ne chinuim mult mai mult aici să supraviețuim. Or, muzica în sine este, de multe ori, departe de conștiința oamenilor. În momentul în care tu faci lucruri ca să supraviețuiești, dragul de a intra în lumea unei piese, cu adevărat, nu ştiu…

Matricea Românească: Se pierde, se viciază.

Vlad Stănculeasa: S-ar putea. S-ar putea să şi ajute. Dar în momentul în care nu ai liniștea aceea de a putea “intra” în ceva în profunzime, s-ar putea să nu meargă bine. Contextul este foarte important. Asta nu înseamnă că, dacă nu ai nici o grijă, o să faci muzică bună. Un alt aspect.

Matricea Românească: Iată, ne întâlnim la Craiova, orașul tău natal. Cum de ai reușit să-ți rupi puțin timp ca să vii acasă, și cum vezi evoluția muzicală a orașului – fiindcă am discutat şi cu directorul Filarmonicii Oltenia, se întâmplă lucruri frumoase aici, iar lumea este atrasă către sala de spectacol?

Vlad Stănculeasa: Nu știu cum mi-am făcut timp. Am reușit, sunt aici, asta este cel mai important.

Matricea Românească: Îți place ce vezi?

Vlad Stănculeasa: Da, foarte mult. Țin minte, de când eram mic, că acesta era un loc unde se întâmplau toate lucrurile importante. Sunt multe amintiri.

Matricea Românească: E un catalizator bun, pentru un muzician, dorul de țară? Sunt convins că aici sunt lucruri pe care nu le ai acolo, oriunde ar fi, Göteborg sau Madrid. Ce ţi-a lipsit cel mai mult, până să revii?

Vlad Stănculeasa: Familia. Apoi zacuscă, salată de vinete, chestii din astea! (râde) Şi anumite mirosuri, lumini, culori – verde, tipuri de verde… Senzații. Nu neapărat un lucru pe care să pot să pun mâna. Iar în Craiova, tot ce se întâmplă, mi se pare că se întâmplă bine. Chiar și Filarmonica de aici, cred că a făcut un progres mare în ultima perioadă, în ultimii doi ani. Și cursa pentru a fi Capitală Culturală Europeană a ajutat foarte mult, a dat un impuls de energie. Sper să nu se dilueze acum, după ce Craiova nu mai e în cursă. Mă încântă.

Matricea Românească: Există stereotipul clasic, după care artiștii sunt puţin izolați, puțin solitari. Se întâmplă așa, sau nu? Diferă, de la artist la artist?

Vlad Stănculeasa: Diferă. Dar da, ar fi o tendință, pentru că e foarte mult timp petrecut înăuntru, între patru pereți, studiind.

Matricea Românească: Tu cum eşti?

Vlad Stănculeasa: Eu, în ultima vreme, am fost mai deschis. Dar, până acum, destul de solitar, dacă stăm să ne gândim la anii mei petrecuți în Elveția, la Academia [Yehudi] Menuhin (celebră pentru regulile spartane, n.r.), unde am studiat trei ani și jumătate… Eram 15 studenți acolo, într-un sătuc din munți. Aveai o poștă, o gară, un bar, trei restaurante și un supermarket. La ora 18, totul era închis. Ce au însemnat anii de studenție, pentru un tânăr normal, care erau ani de petrecere, de prietenii, de ieșit, și ce au însemnat pentru unul ca mine, care s-a trezit pe acolo, prin munți… (râde) Nu aveai ce să faci, altceva, decât să studiezi.

Madrid sau Göteborg? Orchestrele din ambele metropole europene îl râvnesc pe românul nostru drept concertmaistru

Matricea Românească: Totuşi, într-un grup de prieteni care au avut vieți normale, tu poți să vii cu o poveste precum aceasta, care este absolut unică.

Vlad Stănculeasa: Da, și dacă le povestesc celorlalți cum s-a întâmplat și “Să vezi ce am făcut eu între 18 și 22 de ani!”, vor spune: „Uau!”. (râde) E interesant, nu mă plâng absolut deloc. Au fost niște ani extraordinari. Am învățat foarte multe. Liviu Prunaru mi-a fost profesor, care este, iarăși, un craiovean de excepție și un muzician extraordinar.

Eram 15 studenți acolo, într-un sătuc din munți. Aveai o poștă, o gară, un bar, trei restaurante și un supermarket. La ora 18, totul era închis. Nu aveai ce să faci, decât să înveţi

Matricea Românească: Ce crezi că aduce Oltenia în peisajul nostru cultural? Ce are particular? Parcă voi, oltenii, sunteţi altfel.

Vlad Stănculeasa: Am văzut, din ce au făcut şi ce fac ei, că oltenii au o manieră directă, de a spune lucrurilor pe nume. Probabil că este și acesta un motor care a dus multe persoane către depășirea limitelor. S-ar putea ca, în personalitatea lucrurilor artistice pe care un oltean le poate face, să se simtă asta.

Matricea Românească: Muzicianul își pune amprenta personală, dincolo de o partitură prestabilită?

Vlad Stănculeasa: Absolut. Nu ai cum să scapi de asta, dar nici să te folosești de ea nu mi se pare o cale bună, pentru că s-ar putea să pierzi perspectiva lucrurilor, a elementelor din care este alcătuită o anumită piesă sau o anumită lucrare, pe care poate chiar tu ai început-o. Din moment ce ai deschis un câmp, lucrurile sunt de așa manieră – Universul funcționează într-o așa manieră – încât poți să te conectezi la cum trebuie să se continue piesa, şi nu neapărat ce ți-ar plăcea ție să faci acolo.

Matricea Românească: Care sunt compozitorii tăi preferați? Ce cânți cu mai mare plăcere?

Vlad Stănculeasa: Faptul că am o plăcere mai mare să cânt anumite piese, țin să cred că are de-a face cu o anumită afinitate, cu o subiectivitate, cu o tendință către ceva. Dar faptul că mie îmi place pizza, mai mult decât pasta, nu e un criteriu. Nu aș putea să spun că pasta aceasta este mai proastă decât pizza aceasta, doar pentru că mie îmi place mai mult pizza, în general. Gusturile nu se discută din principiu, dar nu pentru că ar trebui să ne lăsăm în pace unul pe celălalt. Gusturile nu sunt atât de importante pe cât le facem noi să fie. La fel și în muzică. În momentul în care trei se întâlnesc să facă muzică, vor spune: „Mie îmi place așa, ție așa, și lui așa”. „OK, ce facem?” Răspunsul este afară din subiectiv. Prin subiectivitate, mergând către obiectivitate, și invers. Dar e un paradox aici, la mijloc, și este greu de explicat. Și pentru mine este greu de articulat în cuvinte, dar știu sigur că se poate ajunge la o înțelegere de comun acord, fără a intra în lumea aceasta subiectivă, a gusturilor. Și aici ar trebui să ne luptăm noi, în orice ar fi. Gusturile acestea sunt lucruri care separă lumea în indivizi, până la urmă. Sunt foarte multe posibilități ca ție să-ți placă pizza, cum îmi place mie, dar ce se întâmplă în momentul în care nu e așa? Înseamnă să nu mai am nici o treabă cu persoana respectivă? Lumea ar putea să facă un efort de a-l înțelege pe celălalt, de a se pune în locul lui și de a vedea cam în ce zonă ne putem întâlni.

Revenind… Mi-e și rușine să răspund la întrebarea privind compozitorii preferați. Ador Bach, mă regăsesc, dar mi-e foarte greu să cânt Bach. La fel și Mozart. Tocmai pentru felul în care trebuie să te descotorosești de tot ce înseamnă personalitatea ta. Este o provocare enormă.

„Este foarte greu să elimini zacusca din discuție, în momentul în care cânți Bach. Fiindcă zacusca este acolo, și Parcul Romanescu, la fel.” … Violonistul craiovean Vlad Stănculeasa

Matricea Românească: E ca intrarea într-o catedrală.

Vlad Stănculeasa: Da, și o catedrală care e făcută cu nimic din ceea ce tu ai cunoscut ca şi copil, ca educație, ca mediu, ca tot. E o altă lume, în care singura ta șansă de a intra în ea este de a urma elementele din care muzica e făcută. Or, a le urma, fără ca zacusca să intre în discuție, în momentul în care cânți Bach, este foarte greu. Fiindcă zacusca este acolo, și Parcul Romanescu, la fel. Dar Bach vorbește despre altceva, și atunci este foarte greu. În momentul în care găsești un compozitor care să vorbească cumva și să simți: „Ah, acesta îmi aduce aminte de acest lucru, și mă pot regăsi!”, e posibil să-l cânți mai bine decât pe celălalt.

Matricea Românească: E un gest senzorial, nu rațional.

Vlad Stănculeasa: Absolut. Fenomenologic. Celibidache, știm cu toții cine a fost. Studentul lui îmi este acum îndrumător și aș spune chiar și mentor. Este vorba despre Konrad von Abel, dirijor la Munchen, care a venit la Craiova și a făcut și multe master class-uri de dirijat. Datorită surorii mele (pianista Ivona Hristescu, n.r.) şi lui Marius Hristescu, am putut să facem asta să se întâmple. Are și el, acum, o strânsă legătură cu România.

Cam acestea sunt lucrurile în care mă învârt eu acum. Celibidache și von Abel fac parte din această cale pe care am menționat-o eu înainte, în care în sfârșit simt că pot să îmi găsesc eu singur orientarea în muzică, și în tot ceea ce fac. Fiindcă până acum, mulți dintre profesorii mei și-au exprimat punctele lor de vedere. În momentul în care întrebam un alt profesor despre “cum e aici?” sau „ce se întâmplă aici?”, venea cu o altă părere. Și altul, cu o altă părere. Iarăşi – pasta, pizza, ciorbă. Ce facem? Unde e răspunsul? Nu pot să merg prezentând o anumită piesă de artă și să le spun: „Aici este ce îmi place mie”. La întrebarea aceasta, de multe ori, am primit răspunsuri precum: „Vlad, când o să crești mare, o să ai și tu personalitatea ta, și o să faci şi tu cum vrei”. Ceea ce nu mă ajută cu nimic. O să fac un lucru personal la care unul sau mai mulți să se conecteze. Dar nu putem toți să ne conectăm la ceea ce e acolo.

Vlad Stănculeasa (32 de ani), un muzician român de talie internaţională

„Nu vă ascundeți în spatele vampirilor! România are mult mai multe de oferit!”. La o primă vedere, îndemnul unui străin frapat de natura și de frumusețea țării noastre ar putea smulge un zâmbet șters din partea cititorului. De fapt, în spatele acestor cuvinte se află încercarea unei treziri la realitate a românilor naivi, care consideră că doar mitul lui Dracula reprezintă o mândrie pe care o pot aduce în fața străinilor.

Deși Gading Wahyu Ajeng Parasati, secretar II al Ambasadei Republicii Indonezia la București, provine dintr-o țară care mustește de vegetație luxuriantă și de peisaje ce vrăjesc străinii însetați de experiențe exotice, România – țara pe care locuitorii o părăsesc sub mirajul traiului mai bun – a reușit să o impresioneze.

Într-o discuție cu Matricea Românească, Gading Parasati a ținut să sublinieze faptul că, în ciuda distanței considerabile dintre România și Indonezia, cele două țări nu sunt atât de diferite precum par. Din capul locului, interlocutoarea noastră a punctat că cel mai de preț bun pe care îl au aceste state este căldura localnicilor, pe care nu o întâlnim în orice colț de lume.

„Îmi place foarte mult natura din România, dar iubesc și Bucureștiul, care este foarte vibrant. Credeam că oamenii dintr-o țară est-europeană sunt mult mai tăcuți. (râde) Dar oamenii sunt atât de calzi! Am mai observat că românii nu sunt individualiști – mai exact, ei nu sunt oameni care tind să îi țină la distanță pe ceilalți. Nu. Cred că de aceea românilor le place să își țină familia unită, așa cum o fac și indonezienii”.

Gading W. A. Parasati, secretar II al Ambasadei Republicii Indonezia, în discuție cu Matricea Românească Foto: Mihai Vladu

Frumusețea pământului românesc, remarcată de străini încă de la începutul veacurilor

„Multe războaie am avut și multe nenorociri ne-au călcat în vremea asta. Vijelii cumplite-au trecut peste noi, la toate-am ținut piept, și nu ne-am dat, și-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt. Și-am rămas stăpâni pe moșioara noastră. Știe numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, scump pentru frumusețile și bogățiile lui, scump pentru faptele mărețe și înălțătoare care s-au petrecut pe el. (…) Într-o țară așa de frumoasă, c-un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deștept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie, și cum să nu-ți ridici fruntea, ca falnicii strămoși de odinioară, mândru că poți spune: «Sunt român!»”.

Am mai observat că românii nu sunt individualiști – mai exact, ei nu sunt oameni care tind să îi țină la distanță pe ceilalți. Nu. Cred că de aceea românilor le place să își țină familia unită, așa cum o fac și indonezienii

Rândurile lui Alexandru Vlahuță din „România pitorească” reprezintă numai una dintre dovezile faptului că pământul țării noastre a reprezentat, încă de la începutul veacurilor, mândria poporului său, care l-a apărat de cotropitori cu propriul sânge. Astăzi, ținutul nostru nu mai este invadat mișelește pentru a fi cucerit, dar a rămas la fel de apreciat de străinii care sorb din priviri fiecare nuanță unică din tabloul viu al României pitorești. În acest context, poveștile despre splendorile în jurul cărora românii au privilegiul să locuiască au depășit hotarele. O astfel de poveste va duce mai departe și reprezentantul Ambasadei Indoneziei.

Gading Parasati este impresionată de „Bucureștiul cel vibrant”

„Dacă le-aș povesti prietenilor mei despre România, le-aș spune să vină să o viziteze, pentru că țara are peisaje cu adevărat frumoase. Ați putea, totuși, să încetați să mai spuneți că România este țara lui Dracula, pentru că acesta este un mit și nu este adevărat. Acest lucru, pur și simplu, acaparează frumusețea reală a României. În plus, o ilustrează și puțin întunecată. România nu este întunecată și nici nu este plină de vampiri. Poate că este ceva unic, dar eu nu am această părere. Pentru mine, țara voastră este verde, la fel ca peisajele ei”, a mai spus diplomatul.

Martine Claessens este unul dintre străinii care au simţit pe pielea lor ce înseamnă “Matricea Primitoare” a românilor. Sosită acum 11 ani la noi, dornică de a cunoaşte o civilizaţie nouă, Martine – care se mândreşte cu o mătuşă din România şi, dacă legendele se adeveresc, înaintaşi flamanzi la Viscri – crede că România are “o moştenire uimitoare” de oferit lumii. Matricea Românească a stat de vorbă cu designerul interior despre cum a fost adoptată de localnici, despre pasiunea ei pentru spaţiul rural şi despre ce a determinat-o să pornească un blog dedicat tradiţiilor de la noi. “Ca membri ai UE, este cu atât mai important să vă păstraţi identitatea. Nu puteţi trăi scandinav sau altfel aici, nu este natural”, crede Martine.

Matricea Românească: Martine, o să te întreb mai întâi cum ai ajuns în România, care este povestea ta?

Martine Claessens: Povestea mea a început în Belgia, unde am studiat moda la Academia Regală din Antwerp. Am lucrat acolo ca designer, apoi m-am mutat în Italia. La un anumit moment, îmi căutam de lucru, și s-a ivit oportunitatea de a veni în România. Eu aveam deja câteva contacte aici, din domeniul design-ului, de când eram în Belgia și am avut șansa de a veni aici pentru a crea o colecție pentru copii. Am spus: „OK, de ce nu? Mă voi muta din Italia, în România”. Și, încetul cu încetul, alături de oamenii cu care lucram la producția de modă, am început să fac design de interior. Tot încetul cu încetul, această activitate a crescut. Poate știi showroom-ul La Maison (deschis de Patrick şi Cristina Zelmat, n.r.). Fac design acolo.

Matricea Românească: De când ești aici?

Martine Claessens: De 11 ani. Timpul trece repede.

Matricea Românească: Cum ți se par țara noastră și Bucureștiul?

Martine Claessens: Cred că îmi place aici, altfel nu aș fi stat 11 ani. Îmi place să descopăr zona rurală. Dar cred că este o legătură între interesul față de tradițiile românești și istoricul meu privind moda. Iubesc să realizez lucruri, manual. Îmi plac materialele, îmi plac culorile, îmi plac creațiile și toate aceste elemente puse la un loc s-au legat. Atunci când mi-am creat blogul, am descoperit atât de multe despre România, încât a fost ca o epifanie – ceva evident de făcut.

Matricea Românească: Ai descoperit aspecte comune, între România și Belgia? Există similitudini?

Martine Claessens: Cred că în Europa întreagă există similitudini, nu este ca și cum ar fi populații complet diferite. Dacă am merge în Asia, da, am găsi diferențe. Dar am trăit și șase ani în Italia… Și Belgia are o mentalitate puțin sudică – ne place să mâncăm afară atunci când este soare, să petrecem timp pe terase, întreaga noapte. Și noi, ca şi România, suntem o țară căreia îi place să se bucure de viață.

Matricea Românească: Spuneai că ești de 11 ani în România. Ce te-a făcut să rămâi aici? Este cea mai lungă perioadă pe care o petreci într-o țară diferită de cea natală?

Martine Claessens: Da. Cred că sunt multe oportunități aici. În prezent, este puțin diferit față de acum 11 ani, când am venit. Menționam despre designul interior, despre posibilități. Or, când văd ce se întâmplă în domeniul design-ului aici… Lucrurile sunt abia la început. Se promovează în festival design-ul românesc de abia trei sau patru ani. Nu știu dacă ai participat la Romanian Design Week. Este o diferență atât de mare între calitatea și modelele din prezent și cele de acum doi ani, când am vizitat evenimentul pentru prima oară!

Și Belgia are o mentalitate puțin sudică – ne place să mâncăm afară atunci când este soare, să petrecem timp pe terase, întreaga noapte. Și noi, ca şi România, suntem o țară căreia îi place să se bucure de viață

Matricea Românească: Ce a produs aceste diferențe?

Martine Claessens: Cred că expunerea la lucruri din afara României – oamenii merg la târguri peste hotare -, apoi recunoașterea din partea străinilor, a celor care cumpără produsele. Sunt multe motive.

Matricea Românească: Când călătorești, simţi că înveți mai multe despre tine? Sau despre cultură?

Martine Claessens: Da. Cred că te ajută să fii deschis faţă de noi moduri de viață. Te ajută să fii mai deschis atunci când cunoști oameni din alte culturi. Cred că acesta este aspectul cel mai important: că nu rămâi fixat pe propria ta cultură, pe propriile obiceiuri, pe mâncare – care este diferită atunci când cunoști oameni din Asia, din America de Sud.

Matricea Românească: Când te gândești la România, ce-ți vine în minte?

Martine Claessens: Îmi place enorm viața de la sat. Am fost la Viscri (judeţul Braşov, n.r.), în week-end. După ritmul furibund al vieţii şi al muncii de la oraş, simţi acolo că te întorci în timp parcă o sută de ani, ceea ce mă relaxează și mă inspiră. Pentru mine, este energizant. Auzi păsările, nu este trafic, mi se pare uimitor. Să cunoşti oamenii, să vezi copiii care se joacă pe străzi…

Martine (foto stânga) este îndrăgostită de ia românească, din care a făcut obiect de studiu la atelierul său de la Viscri Foto: arhiva personală

Matricea Românească: Cum sunt oamenii cu tine? Evident, știu că ești din altă țară.

Martine Claessens: Sunt deschiși, afabili.

Matricea Românească: Ți-a fost greu să te adaptezi aici?

Martine Claessens: Nu. Când mă gândesc la perioada din Italia, toți prietenii mei erau expați. În schimb, aici, 90% dintre prietenii mei sunt români. Deci, nu. Am ajuns să-i cunosc prin intermediul muncii mele, al atelierelor și al cursurilor de seară pe care le susțin.

Matricea Românească: Ce presupun aceste cursuri?

Martine Claessens: Acum trei ani, am început să ţin ateliere de lucru pentru Designist. Mă temeam că nu o să pot vorbi în fața oamenilor, dar mi-am zis să fac o încercare. Deci am debutat cu câteva ateliere, care s-au dovedit a fi un succes, după care s-au transformat într-un curs de seară. Este un modul de zece săptămâni despre design interior. Este ca o introducere, pentru că vorbesc despre stiluri diferite – spații mai mici, spații mai mari.

În luna mai, am început să ţin la Viscri un atelier despre designul interior bazat pe tradițiile românești. Este destul de greu să găsești informații. Este o provocare și chiar sunt bucuroasă că ați început o revistă de acest gen

În luna mai, am început să ţin un atelier la Viscri – este un atelier despre designul interior bazat pe tradițiile românești. Pentru mine, a fost momentul în care am început să mă documentez despre tradițiile românești, despre broderii. Este destul de greu să găsești informații. Găsești puţin câte puțin. Este o provocare și chiar sunt bucuroasă că ați început o revistă de acest gen. Chiar mi-a scris o româncă și mi-a spus cât i s-a părut de interesant și că a descoperit lucruri pe care nici ea nu le știa. Și mai văd că generația tânără este din nou interesată de descoperirea tradițiilor românești – pentru că au fost generații care le-au dat deoparte. Dar oamenii tineri, de 20-30 de ani, chiar și de 40 de ani, le apreciază.

Matricea Românească: Le-au dat deoparte, prin forţa vremurilor, din cauza comunismului.

Martine Claessens: Da, înțeleg foarte bine. În copilărie, bunica mea nu avea mobilă tradițională, totul a fost aruncat după război. Deci oamenii au fost bucuroși că pot începe o viață nouă.

Matricea Românească: Fără îndoială, designul interior nu este o formă convenţională de a exprima cultura unei ţări. Încerci totuşi să faci asta, prin munca ta?

Martine Claessens: Este dificil pentru mine, având în vedere clienții pe care îi am. Dar visul meu este să am o casă la țară, să fac acolo ceva în direcția aceasta, să încep acolo un proiect. Cred că oamenii sunt din ce în ce mai dornici să cumpere o casă sau o proprietate la țară și să o păstreze tradițională.

Atelierul de design interior al belgiancei stabilite în România are ca inspiraţie tradiţiile autohtone

Matricea Românească: Ți-ai dori o casă la țară în România?

Martine Claessens: Da. În Transilvania, pe care o ador. Dar încă mai am multe regiuni din România de descoperit.

Matricea Românească: Zona care te-a impresionat cel mai mult?

Martine Claessens: Cred că zona rurală, în general. Îmi place Sibiul, inclusiv ca oraş, iar în această vară sper să ajung și în Maramureș. Nu am fost niciodată acolo. Ţara este uriașă. Am fost în Bucovina, dar doar în Sucevița, care este şi ea o regiune foarte frumoasă. Așa ceva vezi în Austria. Acolo ar putea fi Austria sau Elveția. Totul este parcă mai curat, mai pur.

Matricea Românească: Probabil ai observat că românii încearcă să afle din nou cine sunt și să-și redescopere tradițiile. Îmi spuneai că ai circa 10% prieteni care sunt expați. Cum văd alţi belgieni România?

Martine Claessens: Nu am prieteni belgieni aici. Cei despre care ţi-am vorbit sunt din Anglia, din America de Sud.

Matricea Românească: Cum i-ai întâlnit aici? Prin intermediul proiectelor tale?

Martine Claessens: Da, și prin biserică și cursuri.

Matricea Românească: Mergi aici la biserică?

Martine Claessens: Da, dar la una americană, evanghelică. A fost mai ușor pentru mine să merg undeva unde se vorbește engleza, nu româna, pentru că nu înțelegeam iniţial nici un cuvânt.

Matricea Românească: Cât este de important să cunoşti alte perspective, alte culturi, pentru dezvoltarea ta profesională şi personală?

Martine Claessens: Ca om, cred că este foarte interesant să vezi lucruri diferite. De asemenea, vorbeam despre biserică, despre diferența faţă de biserica ortodoxă, care este un pic apropiată de cea catolică – apropo de fundalul meu. Am o mătușă româncă, ce a venit în Belgia în anii ‘70 și ea avea câteva obiceiuri, pe care acum le înțeleg mult mai bine, trăind aici. Lucruri care erau, cumva, reacţii la comunism.

Dacă priveşti de la distanţă, ca străin, nu vezi imaginea completă. Nu înţelegi dacă doar vizitezi. Înţelegi însă dacă trăieşti aici

Am fost șocată în România, iniţial, de faptul că oamenii, iarna, îşi încălzeau apartamentele la 25 – 30 de grade, dar stăteau cu ferestrele deschise. Pentru mine, acest lucru era o pierdere de energie. Dar am înțeles în cele din urmă, pentru că în trecut a fost o perioadă în care nu era căldură deloc. Înțeleg mai bine lucrurile acum. Dacă priveşti de la distanţă, ca străin, nu vezi imaginea completă. Nu înţelegi dacă doar vizitezi. Înţelegi însă dacă trăieşti aici.

Matricea Românească: Am citit blogul tău de pe site-ul personal și ai câteva texte ce analizează tradițiile româneşti. Care este tradiția românească ce te-a cucerit?

Martine Claessens: La început, au fost textilele, pentru că este ceva ce vezi peste tot, oriunde. Îmi place ceramica, lemnul lucrat. Merg des la Muzeul Țăranului, pentru că este unul uimitor, este foarte bine făcut. Cred că ar mai fi și arhitectura, casele de la țară, aceste lucruri. Mai am multe de descoperit. Acum pregătesc un blog – care este puțin mai delicat pentru mine – despre ţigani. Există aici magazinul Meşteshukar Boutique, care face proiecte de design cu ţiganii. Au lucruri uimitoare. O cunosc pe organizatoare, cea care lucrează cu ţiganii pentru a le produce, şi mi-a spus că unul dintre produse a câştigat un premiu în Ungaria sau Bulgaria. Acesta este un lucru minunat, despre care voi scrie. Şi mai vreau să realizez un blog, Bohemian Summer, care este despre țiganii care trăiesc în căruţe, ca acum mulți ani. Ceea ce este, pentru mine, o inspiraţie frumoasă pentru a crea un interior boem.

Matricea Românească: Din câte îmi dau seama, ești fascinată de faptul că România este un «creuzet» al culturilor.

Martine Claessens: Da. Se vede foarte clar, în toate… Vorbeam săptămâna aceasta cu o fată, care îmi povestea despre bunicii ei lipoveni, care s-au mutat din Rusia în Delta Dunării. Și îmi spunea că ei încă își poartă costumele tradiţionale atunci când merg duminica, la biserică.

Matricea Românească: Exact. Ar trebui să vizitezi Delta Dunării, dacă nu ai fost încă acolo, pentru că vei vedea multe sate unde sunt ruși lipoveni. Ei şi-au păstrat tradițiile, modul în care se îmbracă, în care își construiesc casele. Este foarte frumos, ca și cum ai păși în altă lume.

Martine Claessens: Da. Sunt și influențe turcești. Dacă mergi mai sus, în nord, vezi și influențe ungare, polone în decorarea caselor. Când te uiți la interiorul caselor românilor, vezi imediat influența poloneză, dacă te documentezi un pic înainte. Dar sunt diferențe, pentru că cele poloneze sunt mult mai colorate. Cele românești sunt mai reduse în culoare: negrul, albul şi roşul sunt, parcă, peste tot. Iar când mergi în Maramureș, interioarele devin mai colorate, mai înflorate. Este o moștenire uimitoare aici în România.

Matricea Românească: Vorbeam despre faptul că designerii români încearcă să scoată la lumină tradițiile țării. Care este riscul în această abordare – fiindcă poate deveni, foarte repede, una comercială?

Martine Claessens: Cred că, dacă este o interpretare, poate fi comercială. De ce n-ar deveni comercială?

Singura temere pe care o am… Când am fost la Sinaia, acum câțiva ani, am cumpărat o față de masă foarte frumoasă, brodată. M-am întors acolo în urmă cu doi ani și de această dată broderiile erau din China. La fel, şi obiectele din lemn. Am fost şocată. Asta ar trebui prevenit. Este păcat.

Pentru Martine Claessens, România este ca o a doua casă Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: La fel, ceramica de la Horezu provine mai nou tot din China.

Martine Claessens: Nu vreau să cumpăr așa ceva.

Matricea Românească: Vrei ceva autentic, realizat de țărani.

Martine Claessens: Da, pentru că vezi diferențele. Vezi și bolurile din lemn, care sunt lustruite și se pierde frumusețea lucrului realizat manual.

O cameră din Nord foloseşte mult alb şi tonuri gri. De ce? Pentru că scandinavii nu au atât de multă lumină. La o cameră din Sud, poți să folosești culori mai calde. Şi aceste aspecte fac parte din identitatea ta. Dacă ai folosi caracteristicile Italiei și le-ai aplica în Scandinavia, ar fi nenatural

Matricea Românească: Aşadar, aceste obiecte tradiţionale ar trebui protejate din punct de vedere legal.

Martine Claessens: Nu știu cum ai putea să le protejezi. Poate să ai mai multe proiecte la țară, în care să implici oamenii. Fiindcă nici mulți dintre români nu văd valoarea lucrurilor pe care le fac. Pentru ei, poate sunt doar nişte obiecte pe care le fac spre folosinţă. Îmi amintesc că, acum câțiva ani, eram în Valea Zălanului sau Zalanpatak, și era acolo un magazin în centru, ca în orice sat mic. Era locul Prințului Charles, numai cu străini, și le-am spus celor din magazin: „De ce nu vindeți boluri din lemn sau ceramică?”. S-au uitat la mine ca la poarta nouă…

Turiștii le-ar cumpăra. Şi ar putea avea săteni care să facă aceste obiecte. Aşa cum fac în Viscri. Ajută oamenii să facă ceva, să creeze ceva.

Matricea Românească: O bună parte din acest demers de a promova tradițiile și cultura românească o reprezintă educația. Oamenii nu îşi pot descoperi ţara fără educaţie.

Martine Claessens: Mă bucur că la Muzeul Țăranului aduc tot mai multe cărți. Îmi amintesc că, atunci când am mers acolo prima oară, nu aveau nici măcar o carte poștală. Acum aduc cărți interesante. Chiar au o carte foarte frumoasă, pe care am cumpărat-o de la BookFest, pentru că la Muzeu nu era de vânzare. Aceasta este altă observaţie: încă nu sunt organizați. Îmi mai amintesc că, acum câțiva ani, când am vizitat Muzeul Eminescu, m-a frapat faptul nu vindeau nici un fel de CD. Poate acum o fac… Câteodată, oamenii nu își apreciază produsele, cred că aceasta este problema. Trebuie să le acorde mai multă importanţă, să și le aprecieze singuri, să le vadă frumusețea.

Matricea Românească: Atât România, cât și Belgia, sunt membre ale Uniunii Europene. Crezi că îți poți păstra identitatea culturală, ca ţară, în contextul acesta european?

Martine Claessens: Cred că trebuie să o faci chiar mai mult. Eu mă simt europeană, nu belgiancă. Dar când gândeşti la un nivel atât de ridicat, cred că este şi mai important să te concentrezi la cine ești, la ce ești și la unde îţi ai rădăcinile.

Nu trebuie, de pildă, să trăieşti într-un mod scandinav aici. Există diferenţe.

Matricea Românească: Deci nu este natural să ne comportăm ca altcineva, dintr-un cosmopolitism gratuit.

Martine Claessens: Nu mi se pare natural. La fel și cu mâncarea – mâncăm anumite tipuri de mâncare ce sunt bune pentru noi, dar nu ar trebui să începem să mâncăm în fiecare zi sushi, pentru că organismele noastre nu sunt făcute pentru acest fel de mâncare. Acesta este un aspect privind gastronomia.

La fel cu interioarele. Când predau despre lumină și utilizarea culorilor, scot în evidenţă faptul că scandinavii folosesc mult alb şi tonuri gri. De ce? Pentru că ei nu au atât de multă lumină. Aceasta este o cameră specifică Nordului. Când ai o cameră din Sud, cu lumina specifică, te uiți de pildă la oamenii din Italia, și poți să folosești culori mai calde. Deci și aceste aspecte fac parte din identitatea ta. Dacă ai folosi caracteristicile Italiei și le-ai aplica în Scandinavia, ar fi păcat, ar fi nenatural.

România este uriașă. Am fost în Bucovina, dar doar în Sucevița, care este şi ea o regiune foarte frumoasă. Acolo ar putea fi Austria sau Elveția. Totul este parcă mai curat, mai pur

Matricea Românească: De câte ori pe an mergi în Belgia, în țara ta?

Martine Claessens: Merg de câteva ori, de sărbători – de Paște, de Crăciun sau la aniversarea părinților mei.

Matricea Românească: Spuneai că ai o mătușă româncă.

Martine Claessens: Aşa este, dar nu am mai văzut-o de foarte mult timp.

Matricea Românească: Deci nu aspectul acesta, în particular, ţi-a trezit interesul pentru România.

Martine Claessens: Nu, deloc.

Matricea Românească: Poate a fost, totuşi, chemarea sângelui…

Martine Claessens: (râde) În Viscri, recent – pentru că mă simt foarte bine în acea parte a țării – mi s-a spus că, atunci când au venit saxonii, a fost și o componentă flamandă. Iar prietenul meu a glumit imediat: „A, deci de aceea te simţi atât de bine aici! Poate că ai rude aici”. Aşa că am decis să mergem la cimitir, să căutăm nume familiare. Nu se știe niciodată!

Acasă la iconarul Nicolae Muntean, din comuna Vinerea (judeţul Alba), ne-a purtat inspiraţia, altfel spus o şoaptă a îngerului. Într-o zi caldă de vară, sătenii ne-au îndrumat către casa unui om pe care pasiunea sa l-a făcut renumit, pe tot cuprinsul României. “Nu sunt la ţară, sunt la Cugir, dar dacă mă aşteptaţi 10 minute, mă urc în maşină şi vin!”, ne-a spus, inimos, atunci când i-am explicat la telefon de unde venim, şi în ce scop.

Şi a venit, fără pretenţii, încântat că poate vorbi despre ceea ce-i dă sens existenţei: icoanele pictate pe lemn. Fost strungar şi proiectant într-un laborator nuclear la Uzina Militară din Cugir, Muntean lucrează la ele “de dinainte de Revoluţie” şi, pus în faţa întrebării despre cine i-a ghidat primii paşi în această artă, ridică din umeri: “Nimeni! Am învăţat de la Dumnezeu”.

“Eu am avut o expoziție la Timișoara și au venit oamenii și m-au întrebat: «De la cine ai învățat?». Am spus: «Dom‘ne, nu știu! N-am văzut om să picteze o icoană de la un capăt la altul». M-am dus, într-adevăr, poate pentru starea spirituală, la doamna [Maria Deac] Poenaru (celebră creatoare de icoane din Laz, n.r.) de câteva ori. Ceea ce a fost la mine a fost mai mult intuiția și spiritul acesta de observație, care m-a făcut să fac orice în viață. Dacă am văzut ceva, am simțit și l-am făcut. Acum, nu știu dacă sunt chiar la nivelul la care trebuie, dar simțirea pe care le-am dat-o [creaţiilor], eu zic că a fost la o înălțime…”.

Icoane în atelierul lui Nicolae Muntean (detaliu) Foto: Mihai Vladu

Modele, însă, au existat, sub forma mai multor şcoli: “Am văzut școala din Mărginimea Sibiului, şi mi-au plăcut foarte tare icoanele din cartierul Maierii, din Alba Iulia (atelierul de icoane deschis la Alba în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către familia Prodan, n.r.). Au fost niște oameni foarte simpli, care n-au știut ce înseamnă compoziție și gamă de culori. Dar au făcut-o cu mult suflet.

Eu lucrez în lemn de fag şi în lemn de tei, iar ca material preferat pentru sculptură pot spune că am scoarța de plop, care se lucrează ușor. Sunt niște secrete ale compoziţiei, sunt niște lucruri, dar nu-s prea mari. Eu am văzut la mine  – nu mi-a spus nimeni nimic. Poate că am prins eu din zbor. Și ce am mai învățat, a fost din criticile unor oameni din domeniu, foarte apreciați, etnografi, etnologi, care studiind lucrurile, îmi mai făceau câte o corecție. Şi atunci, eu imediat mă corectam. Am ajuns astfel să cunosc și să fac icoana mai mult prin simțire.”

Fereastră spre absolut este icoana. Ea nu este să ne rugăm la materialul ei, la ea. Eu așa văd icoana – prin ea, noi trebuie să ne ducem departe, la prototip. Să ne ducem sus

Iar fiindcă Dumnezeu este inspiraţie pură, impredictibilă, lui Nicolae Muntean ideile de creaţie îi vin nepremeditat, aşa cum atestă câteva sculpturi ale sale în corn de vacă: “Ideile vin pe loc. Uitaţi-vă, de pildă, la aceste cruci. Nu sunt perfecte, dar nu asta este ideea. Am căutat întotdeauna să trec în pielea omului simplu, a celui care le-a făcut, orice lucrare. Acum, dacă ați observat, și icoanele sunt făcute de oameni cu Academie de Artă, cu gamă de culori. Se pierde ceva. E ca un joc popular, care e foarte pregătit, foarte regizat.

Diploma oficială care atestă calitatea de tezaur uman viu a iconarului Nicolae Muntean

Dar cât de frumos a fost în noiembrie anul trecut, când m-a chemat Președintele la Cotroceni și mi-a dat o diplomă pentru Meritul Cultural, clasa a III-a! Acolo a venit și a fost primită în rândul tezaurelor umane încă o echipă de meşteşugari. Și-am văzut cât de frumoși sunt acei oameni care erau pregătiți doar de ei, acolo, acasă.”

Icoana este o liturghie permanentă

În pofida însufleţirii sale evidente, Muntean mărturiseşte că nu este habotnic. Pentru el, nu aceasta este caracteristica ce ar trebui să definească un iconar, ci – cuvânt pe care îl va folosi permanent pe parcursul discuţiei noastre – simţirea.

“Pentru mine, icoana reprezintă un mod de educație. Icoana – în casele oamenilor cu simțire religioasă, cu credință – este ca un îndreptar, ca o liturghie permanentă. Icoana, în casa omului cu bun-simț și cu frică de Dumnezeu, îl apără și îl păzește de unele răbufniri, de unele ieșiri. Icoana îi atrage atenția: «Fii atent, că nu trebuie să faci rău!». Și, bineînțeles, de aici derivă toate stările ce sunt benefice, din credința în Dumnezeu și în cuvântul lui Iisus. Numai lucruri bune se fac cu Dumnezeu.  Atunci când vezi și icoana, te îndreaptă, chiar dacă ai o răbufnire, o stare de necaz sau de nervi. Cum vezi icoana, te îndrepți. Zic eu că e un lucru foarte bun.”

După Nicolae Muntean, credinţa trebuie să fie armonie, dar şi cumpătare: “Există o limită şi în a te prosterna. Noi trebuie să păstrăm o armonie în ceea ce facem – și o cumpătare. Și la post, și la orice. Eu, când fac icoanele, de multe ori, nu am timp să mănânc. Nu neapărat că țin postul cu strictețe – dar, dacă te apuci de icoană, e duhul acela, e starea aceea care te face să nu o poţi lăsa până nu e terminată. Dacă o laşi, și începi iară a doua zi, atunci trebuie să faci un pic de pregătire. Dacă spui o rugăciune, cu atât mai bine. E bine să întărești starea. Există atunci un fel de  spălare a omului, curățenie de gânduri. Nu te poți apuca de făcut icoană, apoi să faci cutare și cutare.”

La 67 de ani, artistul – omagiat printr-un portret de către revista “Atelier” a Muzeului Ţăranului Român – arată ca un om transfigurat. El a ţinut să sublinieze, pentru Matricea Românească, povara creaţiei şi responsabilitatea creatorului, despre care crede că nu ar trebui asumate de oameni fără experienţă de viaţă sau vocaţie, care urmăresc doar câştigul material.

“Ce mă gândesc eu, de multe ori: că icoana trebuie făcută de oameni puțin mai maturi, mai conștienți, la o  vârstă când ești conștient de unele lucruri, pentru că este un complex de stare care se răsfrânge. Eu mă uit la icoane, mă uit la oameni care le lucrează foarte bine. O mână perfectă, culori bine stabilite. Dar au o goliciune! La mine, – așa cred, și așa le simt -, chiar dacă nu sunt făcute perfect, în ansamblul lor au o frumusețe și parcă au ceva divin, ceva aparte care radiază și eu zic că și pun stăpânire pe sufletul nostru. Să zic că e har.”

“Goliciunea” evocată de către Muntean – care le-a transmis tainele creaţiei de icoane soţiei şi celor doi copii ai lor – îşi are cel mai adesea obârşia într-o motivaţie greşită a celui care îmbrăţişează această artă.

“La toate școlile se fac acum icoane, dar trebuie un pic de simțire, trebuie să conştientizezi ce faci, nu numai artă și cu gândul de a vinde. Eu, când am realizat icoanele, dacă ziceam: «Asta e atâta şi ţi-o fac repede, să fac bani», ce aş fi făcut? De multe ori un an de zile m-am plimbat cu o icoană prin târguri…”, povesteşte Muntean. “Un agricultor”, explică el, “plăteşte mult mai mult cu lucrul un kilogram de ceapă pe care îşi ia doi lei. Dar el munceşte din plăcere, dintr-o obligaţie frumoasă. Aşa trebuie să fie şi în artă.”

Mie mi-o plăcut să fac lucrurile și cine le vede, să le socotească ce vor

“Am fost recent la Timișoara la o expoziție și am făcut două lucrări, numai ca să le duc și să le prezint. Interesant e că sunt niște oameni, niște colecționari, care mă mai urmăresc. Vin și zic: «Bine că sunteți aici! Ce mai aveți? Astea sunt ale noastre!». Le spun: «Dar stați puțin, că eu vreau să le mai păstrez». «Nu, ni le daţi și faceţi altele!»”.

Însă oricât de mari ar fi pierderile “provocate” de către admiratori, bogăţia creativă a lui Nicolae Muntean – care îi permite, cu aceeaşi uşurinţă, să recondiţioneze ceasuri şi fuioare, să picteze tablouri ori să creeze icoane din toage de butoi – e dovada unui dar inepuizabil: geniul popular care sălăşluieşte într-însul.

Crucile cu două feţe sunt o tradiţie locală: „Crucile acestea erau cu Răstignirea și cu Botezul. La Paști, se puneau pe partea cu Răstignirea, și la Bobotează se puneau pe partea cu Botezul. Chiar am auzit o discuție în Regat, că de ce pui și astupi o parte? Păi, ca să dai importanţă evenimentului, ca să împrospătezi. Iisus o dată s-a născut, o dată a înviat. Dar noi, ca să ne amintim, sărbătorim în fiecare an”

Icoană a lui Iisus, realizată în lemn scobit (covată, foto dreapta)

„Adam şi Eva”

Aprecierea statului, doar formală: “Diplome, am un raft întreg!”

Ceea ce nu-l scuteşte de amărăciune: dacă în ţări precum Austria purtătorii de tradiţie sunt ţinuţi la mare cinste şi protejaţi, în România, spune el, aceştia sunt apreciaţi doar formal, ba chiar şicanaţi de birocraţie.

“Mergând la un târg sau la o expoziţie, mai mult cheltuiești. Eu am 67 de ani, mai am ceva și mă duc. Am ajuns, într-un fel, la o stare, vă spun sincer: parcă ne descurajează. Începe să ne descurajeze. Și, vedeți, acum, lucrez de 25 de ani – 30 şi ceva de ani aproape. Am câte o stare din asta şi o amărăciune, că pur și simplu nu mai ştiu… Diplome, am un raft întreg! Mi-au făcut un portret revista Atelier, a Muzeului Ţăranului.

Dar, când văd că încep să tragă de pe noi… Tu n-ai drept să ți le vinzi? Că tu le faci! Să trebuiască să îmi fac eu acum acte, și să umblu după casă de marcat? Întotdeauna vin să te controleze. Când mergem la târgurile acestea meșteșugărești, suntem totuși acceptați, dar ca să mă duc eu să expun, trebuie să fiu cu atenție, sau nici nu pot să merg, dacă nu am atâtea acte, câte cer.”

Hrist

Icoană a Fecioarei Maria îmbrăcată în ie românească

Dacă însă icoanele lui “împodobite” cu tricolorul sau cu ia românească sunt un etalon, dragostea de ţară a meşterului din Alba e mai puternică decât deziluzia faţă de unele realităţi vremelnice.

“Le decorez și cu tricolorul”, concede. “Îl am pe aici destul de mult. Icoana, mai ales cea ardelenească, a fost făcută în tricolor pentru că noi n-aveam voie, pe atunci, să ne prezentăm steagul românesc. A fost ca un manifest în icoană – e roșu, e galben și e albastru. Cerul era albastru, hainele erau roșii și aureola era galbenă.”

Am fost în Austria, iar acolo erau trei meșteri într-o localitate. Şi ziceau că, dacă trebuie, îi duc cu trei mașini diferite la câte o prezentare sau câte o expoziție. Ca să nu se întâmple un accident și să fie toți trei într-o mașină și să se prăpădească…

De la profan la sacru: icoane din lemnul coteţului de porci!

În plus, legătura cu ţara este prea puternică şi merge până la “particulele elementare”, aşa cum ilustrează o poveste familială.

“Într-o perioadă, am avut un coteț de porci și tatăl meu a venit de la Cunța, acolo a fost satul nostru. L-am adus pe tata aici și a zis: «Eu îmi aduc și cotețul de porci”.

Zis şi făcut. Materialul tot era rupt și învechit, putrezit. Am zis că îl tai și îl pun pe foc. Când am început să mă uit la el  mai bine, erau niște noduri. Şi am început: dă-i, șlefuiește-l și fă-l. Nici o bucată nu mi-a mai rămas din tot ce-a fost acolo! Creaţiile s-au dus în niște case mari – dacă le-aș spune că e lemn de unde au stat porcii…

Tatăl meu a fost un om simplu și zicea: «Ce faci, măi, din asta, că te râde lumea?»

Nicolae Muntean a luat contact şi cu luminile Occidentului şi spune că, peste hotare, n-a cunoscut trăirea pe care o are aici, deşi condiţiile materiale erau mai bune.

“Am fost în străinătate, în Franța, în Austria, în Germania, în Cehia. N-am avut sentimentul pe care-l am aici când mă duc la târguri, când mă întâlnesc cu oamenii mei. Acolo este foarte sec – doar atât, că faci un lucru și, poate, e mai bine plătit. Dar nu poți să vezi bucuria aia… Mie mi-a luat o icoană o doamnă și a zis: «Domnule, atâta îmi place!». Am lăsat şi la preț, numai să fie mulțumită. Şi – pentru un milion sau ce i-am lăsat eu atunci – acum când vine, ori îmi aduce câte un client, ori vine și îmi mulțumește şi zice: «Și acuma mă uit la ea!». Și am mai mult decât milionul ăla pe care l-am lăsat.”

„Am văzut un călugăr care primeşte oamenii într-o mănăstire. Un prieten a spus că este un cerșetor care stă și zice: «Dați un leu, pentru meșterul meu!»”

„Uitaţi-o şi pe aceasta. Va fi o pictură – Iisus bate la ușa noastră, la fiecare bate. Noi trebuie să îi deschidem doar”. Nicolae Muntean, prezentând o viitoare icoană dintr-o covată

În buna tradiţie românească, opera şi viaţa tezaurului viu din Vinerea – care nu ne-a lăsat să îi părăsim gospodăria fără să ne dăruiască un vin din crama lui – sunt un veritabil manifest pentru umanitate.

“Pentru mine, România este casa mea. De aceea am și militat mult, pentru tineri, pentru copiii mei, ca să rămână aici, să stăm aici. Fiindcă și aici se poate câștiga, și aici se poate face treabă. Nu vreau însă să fac politică.

Atât că am putea să fim mai patrioți. Nu cred că e o crimă să ții la locul în care te-ai născut, fără să fii exagerat.”

„Uitaţi aici. Sunt toate pregătite şi mă aşteaptă…” Tezaurul uman viu Nicolae Muntean, din comuna Vinerea, judeţul Alba

Două tinere entuziaste și conștiincioase și-au unit pasiunile, au dat frâu liber imaginației și s-au apucat de treabă, iar mâinile lor dibace au dat un suflu nou unui produs tradițional românesc util și cu o istorie extrem de bogată în spate: opincile țăranilor, „reinterpretate” şi aduse în actualitate. Aurelia Cășaru și Anna Berza, ambele în vârstă de 25 de ani, și-au „împletit” preocupările pentru tradiție și pentru stilul de viață ecologic și au creat ECOpincile, încălțăminte românească din materiale ecologice.

Ideea acestor mici antreprenoare a luat fiinţă în urmă cu câteva luni, ea venind ca o încununare firească a diverselor activități pe care cele două le-au desfășurat de-a lungul timpului, mânate de dragostea lor pentru lucrul manual și pentru frumusețea vechilor creaţii românești. Matricea Românească a stat de vorbă cu aceste fete muncitoare și a aflat, cu bucurie, că tinerii noştri sunt din ce în ce mai preocupați de cultură și de lucrurile de bun gust.

Aurelia nu este „nouă” în ce privește aprecierea și făurirea lucrurilor tradiționale, deoarece ea însăși militează, cu ajutorul familiei sale, pentru conservarea valorilor noastre perene și încearcă, prin intermediul unei asociații de profil, să le deschidă și celorlalți „apetitul” în acest sens.

Mama mea spunea mereu despre costumele noastre tradiționale: «Să avem grijă de ele, că nu mai face nimeni, și bunica le-a realizat cu multă strădanie!»

„Eu sunt din Buzău, din Bisoca, mai exact, care este o zonă de munte puțin mai izolată. În familie am învățat să țes, de mică, și de-a lungul anilor m-am îndreptat tot mai mult către zona tradițională. În paralel, am lucrat și ca designer vestimentar, dar colecțiile mele erau influențate de tradiția românească. Noi suntem trei surori și toate avem aceeași pasiune. Părinții ne-au transmis întotdeauna dragostea pentru tradiție. Mama mea spunea mereu despre costumele noastre tradiționale: «Să avem grijă de ele, că nu mai face nimeni, și bunica le-a realizat cu multă strădanie!».

Aurelia Cășaru, una dintre tinerele antreprenoare, prezentându-și ECOpincile pentru Matricea Românească Foto: Mihai Vladu

Am înființat, acum doi ani, cu surorile mele, o întreprindere socială și o asociație: Zestrea Bisoceană, prin intermediul căreia vrem să creem locuri de muncă în comunitate și să ajutăm femeile care oricum știu să țeasă și să coasă, dar care nu au slujbe. Noi realizăm articole tradiționale, ii, costume populare, opinci, dar și brelocuri, broşe, magneți, ii în miniatură. Am adaptat produsele, dar le-am păstrat în spiritul tradițional”, a povestit Aurelia pentru Matricea Românească.

Întrucât Anna știa despre aplecarea colegei ei de facultate pentru tradiție (fetele sunt studente la Facultatea de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor), i-a propus acesteia să își unească forțele și să-și pună împreună talentul în slujba creației, pentru a obține un produs de care să fie mândre amândouă.

Prima pereche de ECOpinci realizată de către Anna și Aurelia

„Eu realizez codițe colorate și m-am gândit că aș putea să fac un fel de șnururi pentru opinci. Am zis: «Hai să pornim de-acolo!”. Am insistat să nu le realizăm din piele, ci să găsim o alternativă ecologică. Așa s-au născut ECOpincile, din piele ecologică. Eu nu am crescut într-un mediu tradițional, am crescut în București, într-un oraș congestionat, poluat, arhiplin, dar mereu am fost preocupată de un stil de viață ecologic, de reciclare și de alternative. Încerc, în viața de zi cu zi, să fie totul ecologic, sustenabil. Lumea, în general, cred că are nevoie de o schimbare de mentalitate, dar totuși observ că, în ultima vreme, oamenii au început să fie din ce în ce mai conștienți, pentru că vedem că și vremea se schimbă de la an la an, și înțelegem că sunt chiar reale poluarea, diminuarea resurselor sau încălzirea globală”.

ECOpincile antreprenoarelor aflate la început de drum au fost extrem de bine primite, mai ales pentru că fetele au încercat să adapteze încălțămintea la gusturile și la provocările orășenilor. Iar pentru a „bifa” și trăinicia lucrului realizat de mâna omului, Anna și Aurelia au apelat la ajutor de specialitate.

„Colaborăm cu un cizmar din colțul străzii, care a fost destul de receptiv. Ne temeam că n-o să dorească să se încurce cu ceva neobișnuit. Și totuși, a vrut. Prima pereche de opinci, adică prototipul, ne-a realizat-o gratis, pentru că așa a crezut de cuviință, dacă tot lucrăm împreună… A fost un semn bun. El ne face talpa din cauciuc. E varianta obligatorie pentru oraș”, a explicat Anna.

ECOpincile Aureliei, pe care aceasta le-a purtat „toată vara”

Fetele au observat cu bucurie că românii de astăzi sunt din ce în ce mai dornici să redescopere tradițiile strămoșilor lor, iar pentru acest fenomen aflat, din fericire, în plină creștere, Aurelia are o explicație revelatoare: „Lucrurile au devenit din ce în ce mai uniformizate: avem aceeași îmbrăcăminte, același stil de viață. Pe unde mergem în Europa, vedem aceleași lucruri și atunci apare nevoia de a avea rădăcini, de a fi legat de ceva. Tradiția și obiceiurile de acasă sunt cele care te identifică pe tine, ca om. Am și depășit perioada comunismului, a urmat acea perioadă de tranziție, și acum a venit momentul în care ne-am dat seama cine suntem noi și că trebuie să ne redescoperim”.

Anna și Aurelia sunt două fete care încearcă, cum și cât pot, să învie tradițiile românești și să le aducă în contemporaneitatea amenințată de pericolele fenomenului de globalizare. Demersul lor de a-și îmbina pasiunile și de a încerca să pună pe picioare o mini-afacere guvernată de promovarea originilor nu poate decât să ne bucure, dar și să ne facă să credem că tradiția va supravieţui.

Scurtă istorie a opincii

Potrivit DEX, opinca desemnează o “încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de piele sau de cauciuc, strânsă pe laba piciorului cu ajutorul nojițelor”.

Ei bine, opincile înseamnă mai mult decât o pereche de încălțăminte din picioarele sătenilor, pentru că ele „poartă” în spate povești remarcabile din istoria României, iar procesul de realizare a acestor încălţări este unul cel puțin complicat pentru contemporanii obișnuiți cu confortul: pielea porcului în vârstă de trei ani – crescut anume pentru opinci – se lăsa în var, la crușit (tăbăcit). După uscarea pielii, aceasta se tăia fâșii, după șablonul aferent mărimii piciorului, apoi urma confecționarea opincilor: se îndoia pielea, se găurea, se înmuia puțin ca să se poată lucra, se realiza vârful, apoi se împletea ața.

Dată fiind istoria multiseculară a opincii, născocirea de expresii populare în jurul ei a fost inerentă: „a călca pe opinci” (a ofensa), „de la vlădică, până la opincă” (toate clasele sociale), „a umbla cu opinci de fier” (a umbla mult), „a da cu opinca în obraz” (a păcăli), „pe unde și-a spart dracul opincile” (ținut îndepărtat), „opinca este talpa țării” (expresie folosită de politicienii de acum 100 de ani, pentru a exprima grija pentru norod), „c-un pantof și c-o opincă” (luat prin surprindere).

„Un lucru cert este că îmi place România și că o să mă întorc la un moment dat”. Sunt cuvintele sincere ale unui tânăr sclipitor, în vârstă de 19 ani, care studiază în America un domeniu care pentru mulți nu a depășit „bariera” televizorului: Computer Science la Northeastern University din Boston, Massachusetts. Cristian Alexandru Dragomir este în anul II la această instituție prestigioasă, iar planurile sale depășesc cu mult lista pe care o au mulți tineri de vârsta lui: vrea să-și dedice timpul studiind inteligența artificială și predând, în calitate de asistent la facultatea pe care o urmează.

Cu bunul-simţ specific omului căruia îi place să „tacă și să facă”, Cristian a dezvăluit pentru Matricea Românească impresiile primului an de studiu peste Ocean, dar și ce crede el despre evoluția fulminantă a programelor și a inteligenței artificiale.

„În America e și mai rău. Oamenii nu se despart de telefon și acest lucru nu li se pare exagerat. Așa evoluează tehnologia, deci cine știe ce o să fie peste 5-6 ani? Nu consider asta ceva periculos, dar orice lucru în cantitate mare dăunează și trebuie să-ți dai singur seama de chestiunea aceasta. Dacă stai 10 ore pe telefon, fără să faci nimic, e deja o problemă. Dar aplicațiile ajută oamenii, de aceea eu nu sunt împotriva lor”, a opinat tânărul, drept răspuns la curiozitatea noastră privind riscurile utilizării telefoanelor mobile în societatea modernă. Încă din primele minute ne-am dat seama că avem de-a face cu un tânăr ambițios, care știe ce-și dorește, dar pe măsură ce discuția a evoluat, geniul lui Cristian și-a făcut simțită prezența.

Cristian Alexandru Dragomir Foto: Mihai Vladu

Pasiunea pentru științele reale s-a născut odată cu studiul din ce în ce mai aprofundat al acestui domeniu, la Colegiul Național „Tudor Vianu” din București. Aplecarea sa spre această sferă şi-a arătat roadele chiar din clasa a IX-a, când a obținut, alături de echipa sa, premiul cel mare în domeniul fizicii la concursul Ames Space Settlement Design, organizat de NASA, pentru care a susținut o prezentare la Washington DC. Însă acesta avea să fie doar începutul.

Tehnologia evoluează, deci cine știe ce o să fie peste 5-6 ani? Nu consider asta ceva periculos, dar orice lucru în cantitate mare dăunează și trebuie să-ți dai singur seama de chestiunea aceasta

„Apoi, pe parcursul liceului, am reușit să câștigăm împreună în fiecare an. Cu informatica am început în clasa a X-a, când m-am calificat la Olimpiada Națională de IT. În clasa a X-a am obținut și medalia de bronz. Apoi, a început să mă intereseze cât mai mult și mi-am găsit un stagiu ca web designer la o firmă din București. Era și o afacere profitabilă, deci mai făceam și un ban de buzunar. În clasa a XI-a m-am calificat iar la Olimpiada Națională de IT, unde am luat medalia de aur. De asemenea, separat, împreună cu colegii de clasă, am dezvoltat o aplicație pentru Android, cu scopul de a facilita crearea aplicațiilor e-commerce, a magazinelor online. Am mers cu aplicația la Olimpiada Internațională de Inventică din Georgia – Young Inventors Olympiad -, unde am luat locul I, medalia de aur.

Din momentul acela, am început să mă uit la facultăți. Mi-am depus dosarul și în America, și în Anglia. Am fost acceptat la 15 facultăți și am ales Northeastern University din Boston, deoarece m-a atras cel mai mult. Mi-a plăcut, pentru că este o instituție foarte bine cotată în domeniul informaticii”, a povestit Cristian debutul în fascinanta lume a științelor exacte.

Profesorii români, la fel de buni precum cei din America

Tânărul nostru, care se bucură din plin de „visul american” al inteligenței artificiale, a fost extrem de impresionat de profesionalismul și de bunăvoința profesorilor universității la care studiază, dar Cristian consideră că România nu este mai prejos în privinţa dascălilor, care pot face față cu brio provocărilor academice din orice sistem.

„Mi se pare normal că tinerii români pleacă din țară pentru a studia la o facultate care are profesori mai buni. Dar nu avem ce să le reproșăm profesorilor noștri deoarece acolo [în SUA, n.r.], profesorii sunt plătiți cu alt salariu, au resurse, fonduri de la companii și mulți asistenți de curs. Profesorii de la noi ar putea merge acolo, sunt foarte bine pregătiți. (…) Atuul nostru este că suntem muncitori și că zâmbim orice ar fi”.

Se poate spune că Alexandru Cristian reprezintă cu cinste țara noastră, prin prisma inteligenței sclipitoare de care dă dovadă zilnic, dar și a dorinței asidue de muncă și de dezvoltare, iar modestia înnobilează aceste calități. Din acești cinci ani de studiu pe care trebuie să îi parcurgă tânărul, vara anului 2016 este ultima pe care acesta o petrece alături de părinți, întrucât planurile sale de viitor nu îi permit huzurul: va fi asistent de curs, respectiv va candida la trei stagii de practică la companii mari care, pentru mulți, par entități de pe o altă planetă.

Nu vreau să lucrez la un program care să te lase să îți adaugi doi prieteni, în același timp, pe Facebook. Aș vrea să creez ceva care să aibă un impact în vieţile oamenilor

Iar țelul pe care și l-a stabilit ne stârnește admirația: „Eu aș vrea să lucrez pentru o firmă care face ceva bun pentru lume, nu vreau să lucrez la un program care să te lase să îți adaugi doi prieteni, în același timp, pe Facebook. Aș vrea ceva care să aibă un impact. Din câte am observat în ultimul semestru, mă tentează să fiu profesor în acest domeniu, la o facultate, sau să fac cercetare la o firmă mare. Fiecare mare firmă – Microsoft, Facebook, Mozilla (cea din urmă chiar este dedicată cercetării) – are sedii prin lume. În Cambridge, lângă mine, la Massachusetts, sunt foarte multe sedii și pot primi un stagiu la ei. Admir Microsoft, deoarece investesc în cercetare. Google, la fel, au printre cele mai bune cercetări de inteligență artificială din lume. Mozilla, de asemenea. Dar cei de la Mozilla încearcă să aducă cercetarea cu precădere în beneficiul informaticii. Ceea ce nu e un lucru rău. Dar mă interesează mai mult facultățile ce aduc profesori care fac cercetări”.

Sclipitorului tânăr român pasionat de inteligența artificială îi place caracterul pestriț al Americii. El admiră multitudinea de culturi și de mentalități din Lumea Nouă, dar toate acestea îi alimentează dorul de țară, pe care o apreciază din ce în ce mai mult, mai ales pentru că în România „este ceva drag de care nu mă pot despărți”.

Alexandru Cristian Dragomir ne-a oferit o prețioasă lecție de optimism și ne-a arătat că un vis poate fi atins cu multă muncă și dăruire, iar recunoașterea meritelor poate cuceri oceane.

Lucrul cu lumina este cel mai primejdios, pentru că riscă să te orbească. Dar şi cel mai frumos, pentru că promite să te ilumineze. Aceasta ar putea fi una dintre concluziile documentarului “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” (artişti în lumină, n.r.), realizat de către Frank Galo şi premiat în iunie 2016 la Hollywood International Independent Documentary Awards, o veritabilă cronică nu doar a strădaniilor celor doi artişti români, ci şi o mărturie – profesiune de credinţă despre sensul creaţiei şi al creatorului. O proiecţie specială este programată la Hollywood, Los Angeles, pe 10 septembrie 2016.

“Eu nu muncesc mult. Muncesc tot timpul. Pentru că tot timpul creez. Tot timpul mă gândesc la obiecte de artă. Chiar şi noaptea. Visez expoziţii, visez obiecte de artă. Este o obsesie. O obsesie care îmi place, care mă absoarbe cu totul”, spune Marian Zidaru la începutul documentarului, cu o sinceritate impresionantă, specifică artiştilor care se contopesc cu propria creaţie. Dar poate că aceasta este definiţia artistului: omul care desfiinţează graniţa dintre profesional şi personal şi trăieşte în no man’s land-ul creaţiei, primind sugestii de la îngeri (“Îngerul este o idee bună”), desprins de realitatea obiectivă, dar sensibil la ea (“Cred că icoana nu este [de pictat] pentru oricine – trebuie să îndeplineşti anumite condiţii”).

Marian Zidaru: îngerul este o idee bună Foto: Mihai Vladu

“În momentul în care creez nu-mi pun probleme matematice. Nu calculez, ci pur şi simplu mă raportez la o stare interioară”, explică Marian Zidaru. În artă nu e loc de contabilitate.

Responsabilitatea gestului permează creaţia cuplului: “Înseamnă foarte multe lucruri atunci când pe o suprafaţă scrii «cer», sau scrii «pământ», sau scrii «orizont». Un băţ pe care scrii «orizont» devine multe lucruri: devine sceptru, devine sabia judecăţii care desparte stânga – dreapta, sus – jos.”

„La început a fost Cuvântul”: Marian şi Victoria Zidaru sunt doi artişti ai energiilor originare

Cei doi artişti şi-au lansat, la jumătatea lunii mai, albumul „Zidaru: Îngeri, tronuri, voievozi”

Este arta o revoltă în faţa ordinii sociale sau o judecată a acesteia? “Locul unui artist în societate este acela de a corecta. Artistul restabileşte mereu ordinea armonică, prin ceea ce propune vizual. Societatea, mereu, are tendinţa să se dezechilibreze şi artistul o echilibrează, fiind tot timpul la extremă cu societatea.”

Acesta este rolul artistului – să atragă atenţia; deci e mereu un semnal de alarmă – şi să ofere soluţii pentru echilibrarea societăţii

Luptă cu morile de vânt, sacrificiu sublim, act necesar? Oricare ar fi răspunsul, calea este una singură, şi nu permite abateri: “Trebuie să fii atent la drumul tău, la idealul tău, să-ţi asumi riscurile, iar la capăt vei vedea, dacă ai nimerit-o sau nu!”.

Ceea ce impresionează la “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” este caracterul confesional al relatării – precum episodul în care distrugerea buşteanului, inevitabilă în procesul de creaţie, este echivalată cu un păcat, de care apoi sculptorul se spăşeşte, cu capul în mâini, cerând iertare timp îndelungat obiectului cioplit, pe care l-a “profanat”.

“Suntem doi sculptori, şi niciodată nu ne-am putut permite să lucrăm în materiale nobile. Şi atunci, ca să evit problemele economice, mi-am ales materiale care nu costă nimic, materiale simple, umile, gratis, pe care le găseşti în natură”, remarcă undeva Victoria Zidaru.

Artista Victoria Zidaru

În această naturaleţe luminoasă rezidă şi valoarea – artistică, umană, spirituală – a creaţiei celor doi Zidari cu nume predestinat spre a clădi, cu energia şi prin exemplul lor de râvnă, o nouă realitate.

Atelierul soţilor Zidaru

Marian Zidaru, pictând

Urmăreşte, mai jos, documentarul „Marian & Victoria Zidaru – artists in light”:

Tudor Arghezi (21 mai 1880 – 14 iulie 1967), poet, prozator și ziarist român, a fost omul care considera că „nu e destul să fii bun, ci trebuie să fii bun de ceva”. Se poate spune că poetul a avut o viață tumultuoasă și grea, trecând prin mai multe ipostaze: călugăr, deținut, bijutier sau ceasornicar. Deși a fost interzis de comuniști, Arghezi nu a renunțat niciodată la scris.

Provenit dintr-o familie cu posibilități materiale foarte reduse, copilul Tudor Arghezi s-a văzut pus în situația de a se întreține singur încă de la vârsta de 11 ani, dând meditații. De asemenea, nici de vacanțe nu s-a bucurat, ca orice elev obișnuit, ci a căutat să muncească prestând diverse servicii. Această importantă etapă a vieții, sursă de nostalgie pentru cei mai mulți dintre adulți, i-a lăsat poetului amintiri triste, Arghezi remarcând mai apoi că perioada copilăriei „este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”.

De la intimitatea mănăstirii, la aglomerația marilor orașe

Prima mare dramă a vieții, poetul a trăit-o la 19 ani, atunci când tânăra de care era îndrăgostit nebunește – cum altfel? – a murit, iar Arghezi a încercat în compensație să-și găsească liniștea în casa lui Dumnezeu, alegând viața monahală. Decizia lui s-a concretizat în patru ani de călugărie la Mănăstirea Cernica (1900 – 1904) unde intimitatea chiliei l-a ajutat să-și consolideze și să-și fructifice geniul literar.

Tudor Arghezi era convins că „orice viață de om începe de mai multe ori”, drept pentru care, la un an după ce a lepădat straiele mănăstirești, acesta a plecat într-o călătorie în străinătate – în capitala Franței, în Elveția și în Italia, deplasându-se cu motocicleta. Mai departe, poetul s-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a luat parte la cursurile Universității de acolo și a lucrat într-un atelier de inele și capace de ceasuri din aur pentru a se putea întreține. În 1912 a revenit în țară și, până la momentul intrării României în Primul Război Mondial (1916), a publicat versuri și pamflete în „Facla”, „Viața Românească”, „Teatru”, „Rampa”.

Poetul Tudor Arghezi, la biroul său Foto: romaniajournal.ro

Marea Unire nu este de bun augur pentru Arghezi: poetul este închis împreună cu alți 11 confrați și ziariști (între care se numără și Ioan Slavici) în penitenciarul Văcărești, fiind acuzat de pronunțare în favoarea neutralității României în război. Din spatele gratiilor, unde petrece aproape un an, poetul face tot ce poate pentru a-și obține eliberarea, inclusiv compunând mai multe epistole, precum aceasta: „Vă cer iertăciune că Vă scriu. De la întoarcerea Dv. în țară am pornit de mai multe ori să o fac, dar o rațiune de inoportunitate, pe care de data asta izbutesc să o înving, m-a îndepărtat continuu de la impulsul meu spontaneu.

Știţi, poate, că sunt închis, dimpreună cu patru colegi de presă, dintre care unii V-au fost și V-au rămas recunoscători şi devotați. Capriciile rău informate ale unor adversari fanteziști ne-au dus în faţa Curtii Marțiale, care amestecându-ne pe toți în același dosar şi în aceeaşi cauză, ne-a condamnat pentru articole de ziar, scrise sub ocupație, la pedepse în disproporție cu vina noastră – dacă vina a fost – fără să se fi ostenit cineva să se oprească la antecedentele inculpaților și să facă deosebirile de rigoare” (28 august 1919).

Tudor Arghezi a fost şi un gazetar prolific Foto: Mihai Vladu

Pamfletele, pedepsite cu închisoarea

Primul său volum de poezie și-l lansează târziu, la 47 de ani, iar din 1928 coordonează ziarul „Bilete de papagal”, care reprezintă „pânza” lui, pe care-și exprimă contestarea, prin pamflete, a personalităților vremii. Opera lui de căpătâi, „Flori de mucigai”, este lansată în 1931 și exprimă trăirile poetului în anii de detenție. De notat că limba „ascuţită” şi spiritul de independenţă ale lui Arghezi i-au atras acestuia încă o pedeapsă cu închisoarea, în 1943.

„Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”

Flori de mucigai

Admirat încă din tinerețe de Macedonski

Spirit rebel, descris de contemporani drept introvertit, Tudor Arghezi a legat totuşi prietenii, dintre care una va dăinui până la finalul vieții, cea cu Gala Galaction (Grigore Pisculescu), pe care-l cunoaște la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Creatorul lui „Zdreanță” decide să părăsească cenaclul deoarece Macedonski „intervenea cu pana” în manuscrisele lui.

Tudor Arghezi, împreună cu patrupedul Zdreanță

Arghezi a debutat în poezie în adolescență, iar despre primele sale rânduri, autorul „Rondelurilor” mărturisea cu admirație: „Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalităţile de imagini şi idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și în străinătate, ca o culme a poeticii şi a artei”.

Când vânzarea cireșelor asigură traiul

După cel de-al Doilea Război Mondial, viața nu a fost mai blândă cu Arghezi și cu familia sa, care au trecut printr-o criză financiară cruntă. Stabiliți pe domeniul „Mărțișor”, membrii familiei nu au avut altă opțiune decât să vândă cireșele din grădină pentru a avea bani de mâncare. Cu toate acestea – sau poate tocmai graţie acestei „binecuvântări deghizate” -, inspirația nu a încetat să-l viziteze pe poet, care a scris chiar și atunci când a fost interzis de regimul politic nou instaurat.

Fiul maestrului, Baruțu Arghezi, a povestit, în cadrul unui interviu, că sărăcia l-a forțat pe tatăl său să scrie pe orice apuca: „La un moment dat, tata nu mai avea nici măcar hârtie de scris. A fost silit să scrie cu creionul pe hârtie de WC, care atunci se mai găsea sub formă de pachete dreptunghiulare, găurite într-un colţ de un fir de sârmă”.

Considerat de către unii „dușmanul poporului” și de către alții „poet național”, Tudor Arghezi a fost înmormântat cu funeraliile naționale cuvenite, în 1967. Poetul este una dintre cele mai mari comori literare pe care le-a dat România, iar în această privință, creația argheziană reprezintă o dovadă de necontestat.