interviu iconar Nicolae Muntean pentru Matricea Romaneasca foto slider

Iconarul Nicolae Muntean, tezaur viu al României: “De unde am învăţat să fac icoane? De la Dumnezeu…”

Acasă la iconarul Nicolae Muntean, din comuna Vinerea (judeţul Alba), ne-a purtat inspiraţia, altfel spus o şoaptă a îngerului. Într-o zi caldă de vară, sătenii ne-au îndrumat către casa unui om pe care pasiunea sa l-a făcut renumit, pe tot cuprinsul României. “Nu sunt la ţară, sunt la Cugir, dar dacă mă aşteptaţi 10 minute, mă urc în maşină şi vin!”, ne-a spus, inimos, atunci când i-am explicat la telefon de unde venim, şi în ce scop.

Şi a venit, fără pretenţii, încântat că poate vorbi despre ceea ce-i dă sens existenţei: icoanele pictate pe lemn. Fost strungar şi proiectant într-un laborator nuclear la Uzina Militară din Cugir, Muntean lucrează la ele “de dinainte de Revoluţie” şi, pus în faţa întrebării despre cine i-a ghidat primii paşi în această artă, ridică din umeri: “Nimeni! Am învăţat de la Dumnezeu”.

“Eu am avut o expoziție la Timișoara și au venit oamenii și m-au întrebat: «De la cine ai învățat?». Am spus: «Dom‘ne, nu știu! N-am văzut om să picteze o icoană de la un capăt la altul». M-am dus, într-adevăr, poate pentru starea spirituală, la doamna [Maria Deac] Poenaru (celebră creatoare de icoane din Laz, n.r.) de câteva ori. Ceea ce a fost la mine a fost mai mult intuiția și spiritul acesta de observație, care m-a făcut să fac orice în viață. Dacă am văzut ceva, am simțit și l-am făcut. Acum, nu știu dacă sunt chiar la nivelul la care trebuie, dar simțirea pe care le-am dat-o [creaţiilor], eu zic că a fost la o înălțime…”.

Icoane în atelierul lui Nicolae Muntean (detaliu)

Icoane în atelierul lui Nicolae Muntean (detaliu) Foto: Mihai Vladu

Modele, însă, au existat, sub forma mai multor şcoli: “Am văzut școala din Mărginimea Sibiului, şi mi-au plăcut foarte tare icoanele din cartierul Maierii, din Alba Iulia (atelierul de icoane deschis la Alba în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către familia Prodan, n.r.). Au fost niște oameni foarte simpli, care n-au știut ce înseamnă compoziție și gamă de culori. Dar au făcut-o cu mult suflet.

Eu lucrez în lemn de fag şi în lemn de tei, iar ca material preferat pentru sculptură pot spune că am scoarța de plop, care se lucrează ușor. Sunt niște secrete ale compoziţiei, sunt niște lucruri, dar nu-s prea mari. Eu am văzut la mine  – nu mi-a spus nimeni nimic. Poate că am prins eu din zbor. Și ce am mai învățat, a fost din criticile unor oameni din domeniu, foarte apreciați, etnografi, etnologi, care studiind lucrurile, îmi mai făceau câte o corecție. Şi atunci, eu imediat mă corectam. Am ajuns astfel să cunosc și să fac icoana mai mult prin simțire.”

Fereastră spre absolut este icoana. Ea nu este să ne rugăm la materialul ei, la ea. Eu așa văd icoana – prin ea, noi trebuie să ne ducem departe, la prototip. Să ne ducem sus

Iar fiindcă Dumnezeu este inspiraţie pură, impredictibilă, lui Nicolae Muntean ideile de creaţie îi vin nepremeditat, aşa cum atestă câteva sculpturi ale sale în corn de vacă: “Ideile vin pe loc. Uitaţi-vă, de pildă, la aceste cruci. Nu sunt perfecte, dar nu asta este ideea. Am căutat întotdeauna să trec în pielea omului simplu, a celui care le-a făcut, orice lucrare. Acum, dacă ați observat, și icoanele sunt făcute de oameni cu Academie de Artă, cu gamă de culori. Se pierde ceva. E ca un joc popular, care e foarte pregătit, foarte regizat.

Diploma oficială care atestă calitatea de tezaur uman viu a iconarului Nicolae Muntean

Diploma oficială care atestă calitatea de tezaur uman viu a iconarului Nicolae Muntean

Dar cât de frumos a fost în noiembrie anul trecut, când m-a chemat Președintele la Cotroceni și mi-a dat o diplomă pentru Meritul Cultural, clasa a III-a! Acolo a venit și a fost primită în rândul tezaurelor umane încă o echipă de meşteşugari. Și-am văzut cât de frumoși sunt acei oameni care erau pregătiți doar de ei, acolo, acasă.”

Icoana este o liturghie permanentă

În pofida însufleţirii sale evidente, Muntean mărturiseşte că nu este habotnic. Pentru el, nu aceasta este caracteristica ce ar trebui să definească un iconar, ci – cuvânt pe care îl va folosi permanent pe parcursul discuţiei noastre – simţirea.

“Pentru mine, icoana reprezintă un mod de educație. Icoana – în casele oamenilor cu simțire religioasă, cu credință – este ca un îndreptar, ca o liturghie permanentă. Icoana, în casa omului cu bun-simț și cu frică de Dumnezeu, îl apără și îl păzește de unele răbufniri, de unele ieșiri. Icoana îi atrage atenția: «Fii atent, că nu trebuie să faci rău!». Și, bineînțeles, de aici derivă toate stările ce sunt benefice, din credința în Dumnezeu și în cuvântul lui Iisus. Numai lucruri bune se fac cu Dumnezeu.  Atunci când vezi și icoana, te îndreaptă, chiar dacă ai o răbufnire, o stare de necaz sau de nervi. Cum vezi icoana, te îndrepți. Zic eu că e un lucru foarte bun.”

După Nicolae Muntean, credinţa trebuie să fie armonie, dar şi cumpătare: “Există o limită şi în a te prosterna. Noi trebuie să păstrăm o armonie în ceea ce facem – și o cumpătare. Și la post, și la orice. Eu, când fac icoanele, de multe ori, nu am timp să mănânc. Nu neapărat că țin postul cu strictețe – dar, dacă te apuci de icoană, e duhul acela, e starea aceea care te face să nu o poţi lăsa până nu e terminată. Dacă o laşi, și începi iară a doua zi, atunci trebuie să faci un pic de pregătire. Dacă spui o rugăciune, cu atât mai bine. E bine să întărești starea. Există atunci un fel de  spălare a omului, curățenie de gânduri. Nu te poți apuca de făcut icoană, apoi să faci cutare și cutare.”

interviu iconar Nicolae Muntean pentru Matricea Romaneasca foto interior (8)

La 67 de ani, artistul – omagiat printr-un portret de către revista “Atelier” a Muzeului Ţăranului Român – arată ca un om transfigurat. El a ţinut să sublinieze, pentru Matricea Românească, povara creaţiei şi responsabilitatea creatorului, despre care crede că nu ar trebui asumate de oameni fără experienţă de viaţă sau vocaţie, care urmăresc doar câştigul material.

“Ce mă gândesc eu, de multe ori: că icoana trebuie făcută de oameni puțin mai maturi, mai conștienți, la o  vârstă când ești conștient de unele lucruri, pentru că este un complex de stare care se răsfrânge. Eu mă uit la icoane, mă uit la oameni care le lucrează foarte bine. O mână perfectă, culori bine stabilite. Dar au o goliciune! La mine, – așa cred, și așa le simt -, chiar dacă nu sunt făcute perfect, în ansamblul lor au o frumusețe și parcă au ceva divin, ceva aparte care radiază și eu zic că și pun stăpânire pe sufletul nostru. Să zic că e har.”

interviu iconar Nicolae Muntean pentru Matricea Romaneasca foto interior (9)

“Goliciunea” evocată de către Muntean – care le-a transmis tainele creaţiei de icoane soţiei şi celor doi copii ai lor – îşi are cel mai adesea obârşia într-o motivaţie greşită a celui care îmbrăţişează această artă.

“La toate școlile se fac acum icoane, dar trebuie un pic de simțire, trebuie să conştientizezi ce faci, nu numai artă și cu gândul de a vinde. Eu, când am realizat icoanele, dacă ziceam: «Asta e atâta şi ţi-o fac repede, să fac bani», ce aş fi făcut? De multe ori un an de zile m-am plimbat cu o icoană prin târguri…”, povesteşte Muntean. “Un agricultor”, explică el, “plăteşte mult mai mult cu lucrul un kilogram de ceapă pe care îşi ia doi lei. Dar el munceşte din plăcere, dintr-o obligaţie frumoasă. Aşa trebuie să fie şi în artă.”

Mie mi-o plăcut să fac lucrurile și cine le vede, să le socotească ce vor

“Am fost recent la Timișoara la o expoziție și am făcut două lucrări, numai ca să le duc și să le prezint. Interesant e că sunt niște oameni, niște colecționari, care mă mai urmăresc. Vin și zic: «Bine că sunteți aici! Ce mai aveți? Astea sunt ale noastre!». Le spun: «Dar stați puțin, că eu vreau să le mai păstrez». «Nu, ni le daţi și faceţi altele!»”.

Însă oricât de mari ar fi pierderile “provocate” de către admiratori, bogăţia creativă a lui Nicolae Muntean – care îi permite, cu aceeaşi uşurinţă, să recondiţioneze ceasuri şi fuioare, să picteze tablouri ori să creeze icoane din toage de butoi – e dovada unui dar inepuizabil: geniul popular care sălăşluieşte într-însul.

Crucile cu două feţe sunt o tradiţie locală

Crucile cu două feţe sunt o tradiţie locală: „Crucile acestea erau cu Răstignirea și cu Botezul. La Paști, se puneau pe partea cu Răstignirea, și la Bobotează se puneau pe partea cu Botezul. Chiar am auzit o discuție în Regat, că de ce pui și astupi o parte? Păi, ca să dai importanţă evenimentului, ca să împrospătezi. Iisus o dată s-a născut, o dată a înviat. Dar noi, ca să ne amintim, sărbătorim în fiecare an”

Icoană a lui Iisus, realizată în lemn scobit (covată, foto dreapta)

Icoană a lui Iisus, realizată în lemn scobit (covată, foto dreapta)

"Adam şi Eva"

„Adam şi Eva”

Aprecierea statului, doar formală: “Diplome, am un raft întreg!”

Ceea ce nu-l scuteşte de amărăciune: dacă în ţări precum Austria purtătorii de tradiţie sunt ţinuţi la mare cinste şi protejaţi, în România, spune el, aceştia sunt apreciaţi doar formal, ba chiar şicanaţi de birocraţie.

“Mergând la un târg sau la o expoziţie, mai mult cheltuiești. Eu am 67 de ani, mai am ceva și mă duc. Am ajuns, într-un fel, la o stare, vă spun sincer: parcă ne descurajează. Începe să ne descurajeze. Și, vedeți, acum, lucrez de 25 de ani – 30 şi ceva de ani aproape. Am câte o stare din asta şi o amărăciune, că pur și simplu nu mai ştiu… Diplome, am un raft întreg! Mi-au făcut un portret revista Atelier, a Muzeului Ţăranului.

Dar, când văd că încep să tragă de pe noi… Tu n-ai drept să ți le vinzi? Că tu le faci! Să trebuiască să îmi fac eu acum acte, și să umblu după casă de marcat? Întotdeauna vin să te controleze. Când mergem la târgurile acestea meșteșugărești, suntem totuși acceptați, dar ca să mă duc eu să expun, trebuie să fiu cu atenție, sau nici nu pot să merg, dacă nu am atâtea acte, câte cer.”

interviu iconar Nicolae Muntean pentru Matricea Romaneasca foto interior (13)

Hrist

Hrist

Icoană a Fecioarei Maria îmbrăcată în ie românească

Icoană a Fecioarei Maria îmbrăcată în ie românească

Dacă însă icoanele lui “împodobite” cu tricolorul sau cu ia românească sunt un etalon, dragostea de ţară a meşterului din Alba e mai puternică decât deziluzia faţă de unele realităţi vremelnice.

“Le decorez și cu tricolorul”, concede. “Îl am pe aici destul de mult. Icoana, mai ales cea ardelenească, a fost făcută în tricolor pentru că noi n-aveam voie, pe atunci, să ne prezentăm steagul românesc. A fost ca un manifest în icoană – e roșu, e galben și e albastru. Cerul era albastru, hainele erau roșii și aureola era galbenă.”

Am fost în Austria, iar acolo erau trei meșteri într-o localitate. Şi ziceau că, dacă trebuie, îi duc cu trei mașini diferite la câte o prezentare sau câte o expoziție. Ca să nu se întâmple un accident și să fie toți trei într-o mașină și să se prăpădească…

De la profan la sacru: icoane din lemnul coteţului de porci!

În plus, legătura cu ţara este prea puternică şi merge până la “particulele elementare”, aşa cum ilustrează o poveste familială.

“Într-o perioadă, am avut un coteț de porci și tatăl meu a venit de la Cunța, acolo a fost satul nostru. L-am adus pe tata aici și a zis: «Eu îmi aduc și cotețul de porci”.

Zis şi făcut. Materialul tot era rupt și învechit, putrezit. Am zis că îl tai și îl pun pe foc. Când am început să mă uit la el  mai bine, erau niște noduri. Şi am început: dă-i, șlefuiește-l și fă-l. Nici o bucată nu mi-a mai rămas din tot ce-a fost acolo! Creaţiile s-au dus în niște case mari – dacă le-aș spune că e lemn de unde au stat porcii…

Tatăl meu a fost un om simplu și zicea: «Ce faci, măi, din asta, că te râde lumea?»

Nicolae Muntean a luat contact şi cu luminile Occidentului şi spune că, peste hotare, n-a cunoscut trăirea pe care o are aici, deşi condiţiile materiale erau mai bune.

“Am fost în străinătate, în Franța, în Austria, în Germania, în Cehia. N-am avut sentimentul pe care-l am aici când mă duc la târguri, când mă întâlnesc cu oamenii mei. Acolo este foarte sec – doar atât, că faci un lucru și, poate, e mai bine plătit. Dar nu poți să vezi bucuria aia… Mie mi-a luat o icoană o doamnă și a zis: «Domnule, atâta îmi place!». Am lăsat şi la preț, numai să fie mulțumită. Şi – pentru un milion sau ce i-am lăsat eu atunci – acum când vine, ori îmi aduce câte un client, ori vine și îmi mulțumește şi zice: «Și acuma mă uit la ea!». Și am mai mult decât milionul ăla pe care l-am lăsat.”

"Am văzut un călugăr care primeşte oamenii într-o mănăstire. Un prieten a spus că este un cerșetor care stă și zice: «Dați un leu, pentru meșterul meu!»"

„Am văzut un călugăr care primeşte oamenii într-o mănăstire. Un prieten a spus că este un cerșetor care stă și zice: «Dați un leu, pentru meșterul meu!»”

"Uitaţi-o şi pe aceasta. Va fi o pictură - Iisus bate la ușa noastră, la fiecare bate. Noi trebuie să îi deschidem doar". Nicolae Muntean, prezentând o viitoare icoană dintr-o covată

„Uitaţi-o şi pe aceasta. Va fi o pictură – Iisus bate la ușa noastră, la fiecare bate. Noi trebuie să îi deschidem doar”. Nicolae Muntean, prezentând o viitoare icoană dintr-o covată

În buna tradiţie românească, opera şi viaţa tezaurului viu din Vinerea – care nu ne-a lăsat să îi părăsim gospodăria fără să ne dăruiască un vin din crama lui – sunt un veritabil manifest pentru umanitate.

“Pentru mine, România este casa mea. De aceea am și militat mult, pentru tineri, pentru copiii mei, ca să rămână aici, să stăm aici. Fiindcă și aici se poate câștiga, și aici se poate face treabă. Nu vreau însă să fac politică.

Atât că am putea să fim mai patrioți. Nu cred că e o crimă să ții la locul în care te-ai născut, fără să fii exagerat.”

"Uitaţi aici. Sunt toate pregătite şi mă aşteaptă..." Tezaurul uman viu Nicolae Muntean, din comuna Vinerea, judeţul Alba

„Uitaţi aici. Sunt toate pregătite şi mă aşteaptă…” Tezaurul uman viu Nicolae Muntean, din comuna Vinerea, judeţul Alba

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Ziua Drapelului Naţional al României credinţă indiferenţă strămoşi slider
Indiferență sau Credință?
Muzeul Kitsch-ului Românesc Cristian Lică prost-gust români slider (2)
Muzeul Kitsch-ului Românesc. Proprietarul Cristian Lica: „Nu poți să te lupți cu kitsch-ul. Singura variantă este să te împrietenești cu el şi să-l educi”
Dacia, farmecul vieţii româneşti. Fotograful Albert Vrăbiuță: „Dacia ne-a oferit nouă românilor independenţă, libertate de mişcare”
O basarabeancă în capitală Bucureşti Centrul Vechi Bookfest slider
Periplul bucureștean al unei basarabence: “Ca Alice în Ţara Minunilor”